~George Motroc: „MARIO VARGAS LLOSA – Ultimul laureat al Premiului Nobel şi influenţele sale literare franco-britanice (ne)recunoscute“

Anul 2010, măcar din punctul de vedere al Premiului Nobel, a adus şi un lucru bun şi anume împlinirea unei surprize care se lăsa aşteptată de multă vreme: în sfârşit, după ce a fost nominalizat (neoficial) de câteva ori, Mario Vargas Llosa a primit Premiul Nobel! Astfel numele său poate fi şters de pe acea listă selectă a refuzaţilor şi care poate fi considerată cel puţin la fel de glorioasă ca a celor care au primit acest premiu, iată doar câteva nume care sună cunoscute chiar şi pentru cititorul de NEliteratură: Cehov, James Joyce, Marcel Proust, Tolstoi, Virginia Woolf etc.; cei interesaţi, pot găsi lista completă, spre exemplu, pe site-ul Wikipedia.¹

Dar, dincolo de toate aceste controverse, CINE este acest scriitor sud-american numit MARIO VARGAS LLOSA? S-a născut la 28 martie 1936 în Peru, licenţa în Litere la Lima şi doctorat la Madrid. A debutat la 23 de ani cu volumul de povestiri ,,Los jefes” (Şefii), dar succesul literar vine după publicarea romanelor sale: Oraşul şi câinii (1963), Casa verde (1966), Conversaţie la Catedrală (1969), Pantaleon şi vizitatoarele (1973), Mătuşa Julia şi condeierul (1977), Războiul sfârşitului lumii (1981), Istoria lui Mayta ( 1984), Cine l-a ucis pe Palomono Molero? (1986), Povestaşul (1987), Elogiul mamei vitrege (1988), Lituma în Anzi (1993), Caietele lui Don Rigoberto (1997), Rătăcirile fetei nesăbuite (2006), iar ultimul a apărut  în  toamna lui 2010 – Visul celtului. Despre acesta din urmă, , nepublicat  încă de vreo editură de la noi, tot ce ştiu este doar că a devenit  rapid un best seller vândut, în mai puţin de o lună de la lansare,  în peste 500 de mii de exemplare în Spania şi America Latină. Iată însă şi o opinie competentă, a cuiva care l-a citit sau măcar lecturat: ,,Roman de amplă respiraţie, Visul celtului ar putea fi citit strict ca un document istoric, dacă autorul nu s-ar numi Mario Vargas Llosa. Ce înseamnă însă semnătura talentatului peruan în acest caz? Personaje memorabile, dialoguri bine construite, imagini plastice, fie că e vorba de ţinutul sobru din Eire, de aşezările de pe malul fluviului Congo ori de vegetaţia luxuriantă din Putumayo, stil inconfundabil, tensiune gradată, poveste mustind de întîmplări neaşteptate, într-un cuvînt, istorie filtrată prin sufletul unui mare creator. “²

În ceea ce priveşte restul romanelor sale, cele mai valoroase rămân, cred că dincolo de orice subiectivitate,  Conversaţie la Catedrală şi Războiul sfârşitului lumii. Înainte de orice, trebuie menţionat un ,,mic” amănunt, un avertisment  mai ales pentru cei care au citit proză de tip sud-americană: Llosa scrie ALTFEL decât Borges, Marquez sau Paulo Coelho şi anume un roman istoric sau politic mai dur, mai puţin fantastic, deci  şi mai puţin spectaculos decât ceilalţi trei magicieni sud-americani ai cuvintelor. De aceea, trebuie să mărturisesc că, la o prima lectură nu prea mi-a plăcut, am fost chiar dezămăgit şi abia relectura m-a apropiat de text şi maniera sa diferită  de a scrie. Nu-i mai puţin adevărat că romanul său  s-a bucurat de succes în România, mai ales în perioada regimului comunist, datorită unui context social-politic oarecum similar. Deosebirea esenţială de alte romane de acest gen, inclusiv din literatura română, este că ale sale se pot citi şi păstrează o valoare literară şi astăzi, dincolo de acestă latură politică… Dar iată cum începe, fără alte inutile comentarii, romanul Conversaţie la catedrală: ,, Din pragul ,,Cronicii”, Santiago priveşte bulevardul Tacna fără pic de afecţiune: automobile, clădiri inegale şi decolorate, schelete de anunţuti luminoase pâlpâind în ceaţă, amiaza cenuşie. Când se aleses praful de Peru? Un stol de băieţandri se strecoară printre maşinile oprite la semaforul de pe Wilson, trâmbitând titlurile ziarelor de după-amiază…”³

Cel mai tulburător roman al său rămâne Războiul sfârşitului lumii în care acel ,,fără pic de afecţiune” de care amintea însuşi naratorul celuilalt roman  alternează cu un prea plin de afecţiune, cu un exces de lirism. Tehnica narativă rămâne aceeaşi, a cercului magic care se măreşte treptat, incluzând tot mai multe întâmplări şi personaje, acestea fiind  introduse  treptat în scenă şi având o biografie care le justifică statutul de PERSONAJ.  Confruntarea dintre Bine şi Rău este una simbolică, ea fiind mai mult decât una dintre cei credincioşi şi soldaţi, iar victoria obţinută prin forţa armelor este una parţială şi care se transformă într-o înfrângere totală în faţa forţei credinţei; imaginea este una teribilă: ,, Nu le dădură timp soldaţilor să-şi revină din uluirea de a vedea deodată, în plin câmp, mulţimea vociferantă a bărbaţilor şi femeilor care se năpusteau asupra lor de parcă n-r fi fost deja învinşi…Yagunzii erau deja peste ei, printre ei, inapoia lor, înaintea lor, împuşcându-i, înjunghiindu-i, lovindu-i cu pietre şi cuie, muşcându-i, smulgându-le puştile, cartuşierele, părul, ochii şi mai ales blestemându-i cu cele mai ciudate cuvinte auzite vreodată. Întâi unii, apoi alţii, aleseră fuga, neînţelegând nimic, înnebuniţi de năvala aceea bruscă, smintită, parcă neomenească (…) Dar logica aleşilor Bunului Isus nu era pământească. Războiul purtat de ei era doar la prima privire cel al lumii exterioare, cel al uniformelor împotriva zdrenţelor, cel al noii Brazilii împotriva Braziliei tradiţionale. Toţi Yagunzii ştiau că sunt doar marionetele unui război profund, atemporal, veşnic, cel al binelui împortiva răului, purtat de la începutul lumii.” ⁴

Aşa cum se poate observa şi din rândurile de mai sus, Llosa devine, în sfârşit, mai…sud-american, mai apropiat de tradiţia romanului hispanic şi de canonul impus de Borges sau Marques  şi se distanţează de primele sale modelele europene, Sartre şi Camus.

O carte esenţială pentru înţelegerea modelelor sale literare  rămâne Adevărul minciunilor (1990) – o culegere care reuneşte textele sale de critică literară, de fapt o istorie subiectivă a romanului, a acelor ,,cărţi blestemate” cum le numeşte el însuşi,  care l-au marcat, care i-au schimbat viaţa, modul de a gândi şi de a scrie. Câteva paradoxuri: ,,uită” de contemporanii săi sau de alţi scriitori hispanici, îşi declară admiraţia pentru Thomas Mann, dar nu pentru ,,Muntele vrăjit”, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci pentru o carte aproape uitată precum  Moartea la Veneţia; recunoaşte în treacăt că a moştenit ,,mania flaubertiană a documentării”, că a vizitat Dublinul doar din admiraţie pentru opera lui Joyce, dar şi că impresiile călătorului nu coincid cu ceea ce-şi imagina cititorul Llosa.  S-ar mai putea adăuga cel puţin unul esenţial:,,uită” de Sartre, dar nu şi de Camus, iar titlul spune totul despre despărţirea de cel care i-a marcat începuturile literare: ,,Străinul trebuie să moară”, iar textul arătă evoluţia de la tănărul cititor admirativ la  scriitorul matur, conştient de propria valoare care trece dincolo de orice model literar care i-ar putea pune în pericol libertatea şi originalitatea romanescă.

Fără vreo urmă de misoginism literar, îşi exprimă admiraţia pentru Virginia Woolf şi cele trei mari romane ale sale – Doamna Dallway, Spre far şi Valurile –  care ,,aveau să revoluţioneze arta narativă a epocii.” Mai mult decât atât, o situează alături de ceilalţi doi ctitori ai romanului modern: ,, Meritul ei nu este mai mic decât cel al lui Proust sau Joyce, ea completând şi îmbogăţind scrisul celor doi cu o nuanţă particulară: cea a sensibilităţii feminine.” ⁵

Decisive pentru formarea sa ca rafinat cititor ,dar mai ales ca scriitor au fost şi lecturile din Faulkner, capodoperele sale preferate fiind  Absalom, Absalom!, şi Sanctuar; datorită lor, Faulkner este ,,cel mai convingător creator de ficţiuni din epoca noastră” ⁶, altfel spus, din punctul său de vedere,  cel mai important romancier al secolului XX. S-ar mai putea adăuga, în loc de concluzie, faptul că aşa cum William Faulkner a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1949, acelaşi lucru îl va reuşi, în secolul următor, în anul de graţie 2010 şi admiratorului său literar venit tot din Lumea Nouă şi numit Mario Vargas Llosa…

 

P.S. Dragi cititori, dincolo de acest articol, chiar dacă poate nu am reuşit să vă conving, vă rog să nu uitaţi să îndepliniţi un mic omagiu personal pentru câştigătorul Premiului Nobel din 2010 şi pe 28 martie, ziua sa de naştere,  să citiţi măcar o pagină semnată de MARIO VARGAS LLOSA …

Asist.univ.drd. GEORGE MOTROC

NOTE:

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Premiul_Nobel_pentru_Literatură;

2. Luminiţa VOINA-RAUT, Rubrica Focus, ,,A apărut ultimul roman al lui Vargas Llosa: Visul celtului”Observatorul Cultural, Nr. 555, Decembrie 2010,;

3. Vargas Llosa, Conversaţie la catedrală, Editura RAO, Bucureşti, 1998;

4. Vargas Llosa, Războiul sfârşitului lumii, Editura RAO, Bucureşti, 1999;

5. – 6. Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, Editura ALLFA, Bucureşti, 1999.