MONITOR CULTURAL * on-line

►Adrian Botez

_______

Recenzie la „Degetele timpului“, de Dan Brudaşcu

A apărut, la Cluj-Napoca (Dan Brudaşcu, Degetele timpului, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2009), o carte de versuri a mereu surprinzătorului profesor Dan Brudaşcu – a celui ştiut de noi, până azi, ca fiind doar maestrul-exeget al vieţii şi operei lui Octavian Goga, ca fiind un harnic, ambiţios, patriot ziarist şi, înainte de toate, fiind un excelent poliglot şi traducător iscusit. Este, deci, acest volum, de 106 pagini, expresia elegantă, dar diletantă, a unui hobby, este ceva de genul “violon d’Ingres”?

Şi da, şi nu. Uneori, versurile deraiază grav şi irecuperabil, dintru visare, spre o realitate “neprelucrată” suficient interior – din pricina unei patimi prea mari faţă de realitate, a unei patimi ascunse, dar cu „vergeturi” de febre şi pojaruri şi boli care seacă omul, întru Cuvânt… – vorbele nu mai pot rămâne în chinga metaforei, în cuibul rotitor de lună al metaforei, şi dau pe dinafară, înspumate precum cronica pripită a unei ciume…şi, deci, rămân într-un “pe dinafară de templu”, ca zguri ale imediatului consemnat în ziarul/ediţia de seară…: ”Apoi bombardamentul/sistematic, agesiv, violent,/ trivial chiar, care-ţi ameninţă/fiece clipă şi vrea să te/ sustragă intimităţii propunându-ţi/de la oferte mediatice/ la nurii zbârciţi ai prostituatei/ de pe trotuarul de alături” (cf. Singur, p. 11); “Ştiu dinainte motivul – banul/ cu care voi încărca mâine nota de plată” (cf. Noul Babilon, p. 52); “Satul pe care mi-l imaginam/ a încetat să mai existe sau s-o fi refugiat/ şi el în trecut şi stă ascuns undeva./ Liniştea pe care mi-am dorit-o e, la rându-i,/ de-acuma doar un clişeu/iar când pantoful mi se-mpotmoleşte/ în noroiul uliţei, mă trezesc întrebându-mă/ iritat şi derutat:/ la ce e bună fuga după Himere?” (cf. Deziluzie, p. 71).

Alteori, însă, patima se resemnează, parcă, întru reflecţie cumplit de amară, exasperată lunatic, aparent “predată”, neputincioasă… – şi, abia atunci, versul îşi intră în matcă, abia atunci capătă forţe nevăzute, dar maiestuoase, cu “bătaie” semantică infinit mai lungă spre un cer metafizic întrezărit, şi deci infinit mai convingătoare, decât “reportajele” pătimirii grăbite – versul o ia “pe două cărări”, întru fertila ambiguitate a registrului arhetipal-simbolic: “S-a născut veacul cel nou/ şi are deja privirile înroşite/ca o ţeavă de tun,/ iar pasul îi e nesigur, şovăielnic” (cf. Mileniu bolnav, p. 88); “Copacii par nişte sentinele-adormite-n post/ nu-i sperie norii negri şi grei/ îi lasă reci îndrăgostiţii pierduţi pe alei/ ca gardienii ce caută febril/ pe boschetarii şi pe copiii străzii” (cf. Un altfel de pastel, p. 82); “Norii din plastic/ şi sori, nenumăraţi sori din plastic / pentru o viaţă de plastic/ într-un poem din plastic” (cf. O lume din plastic, p. 83); “Din când în când,/ uneori mai rar,/ alteori mai des,/ la picioarele lor zac flori,/ cu care noi, urmaşii, încercăm să ne/ răscumpărăm păcatele./ În restul timpului/ statuile ăşi acceptă singurătatea/ resemnate sau indiferente” (cf. Singurătatea statuilor, p. 18) etc.

Mult mai multe sunt reuşitele poetice, la uimitorul/surprinzătorul cărturar Dan Brudaşcu, decât ratările întru verb.

Dar, în definitiv, de ce “Degetele timpului” s-or fi făcut mai “talentate” azi, decât altădată, cântând la clapele pianului unui suflet atât de profund şi just critic, precum este sufletul acestei importante personalităţi ardelene, Dan Brudaşcu, cel care se ia de piept cu somnul naţiunii/neamului, dar şi cu criticii “olimpieni”, de dragul Adevărului – în capodopere acribios-vaticinare, precum Goga şi criticii săi (2008) sau Goga şi Francmasoneria (2007)?! (Să nu uităm a menţiona că, după obişnuitele “Date despre autor”, care uimesc prin marcarea unei hărnicii şi densităţi a manifestării culturale rarissime, volumul conţine “Câteva repere critice” asupra operei brudaşciene, semnate atât de duhuri luminate ale lumii – Rajiv Dogra-India, Michael H. Impey-SUA etc – precum şi de-ale Neamului Românesc: Constantin Cubleşan, Miron Scorobete, Victoria Milescu, Dumitru Cerna etc.).

Volumul marchează, încă din debut, o conştiinţă hipersensibilizată de trecerea timpului, de încheierea escatologică a unui ciclu – personal ori/şi cosmico-manvantaric, deopotrivă – de exercitarea prerogativelor “lumeşti” de către nişte forţe chtoniene decadente, satanice, care, parcă, grăbesc, bezmetic, prefacerea unităţii lumii, într-o puzderie de “fărâme” – în acel celebru “Totu-i praf…lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem noi” – precum şi a lucrurilor cruciale (străzi) în contracţii şi minimizări semantice progresiv-derizorii (uliţa plină de gropi) – a luminii, în bezna care este semnul marii cezuri cosmice dintre cicluri: “stradă pustie/ frunze cărunte se zbenguie-n / bătaia vântului de toamnă/(…) mâine va fi oare soare/ pe strada – dar ce zic eu” (cf. Fărâme, p. 5).

Nici măcar Eros-ul nu poate garanta efecte soteriologice clare – doar prelungirea unei agonii, a unui blestem, prin patimă şi minciună – rămânând preferabilă starea de singurătate, ca stare de regrupare a forţelor de rezistenţă (gândul şi liniştea), în faţa agresiunilor metafizice tulburi: “M-ai blestemat, iubito, să/ port în carnea mea dorul cel/ sălbatic al mângâierilor tale (…) În nopţile-acestea mă întreb uneori/ de ce jurăîmintele sunt hărăzite/ să pară minciuni frumoase (…) Binecuvântată fie plecarea ta/ Binecuvântată fie singurătatea/ ce mi-a rămas şi în care/ sper să-mi regăsesc vreodată/gândul şi liniştea” (cf. Despărţire, p. 10). Din păcate, nici măcar “singurătatea şi liniştea” nu oferă garanţii soteriologice absolute – dimpotrivă, sporesc slăbirea forţelor de împotrivire faţă de saturnizarea lumii, norii devenind schiţe ale delăsării/plonjării/gravitării definitive în/întru zona chtoniană: ”Când tăcerea va ajunge la tine/ cuvintele mele vor fi/ bătrâne şi greoaie/ ca norii purtaţi/ de vântul de nord” (Ademenirea tăcerii, p. 89). Totuşi, Nordul este locul Lui Dumnezeu…!!!

Iar efectul soteriologic al Artei şi Poetului…ehei, sunt nişte realităţi metafizice pe care social-economicul, Viţelul de Aur, le-a corupt parcă irevocabil, ireversibil – chiar dacă, uneori, “într-un colţ o pată discretă, măruntă/ rămâne dovada că Poezia nu moare” (cf. Cavalcadă de silabe, p. 7) – dar “pata” nu conţine, ÎN SINE, lumină (poate doar o concentrare de avertismente…!), deci nu (se) poate dărui deloc, sau, cel puţin, nu poate oferi suficientă forţă de iluminare/revelaţie…!!! Dincolo de acestă minusculă speranţă, iată cum arată Poetul, luciferizat, mercantilizat, vampirizat şi, totodată, adaptat la “social-economic”(numele Satanei, în contemporaneitate…) – iar “adaptabilitatea” sa (ca formă de târg faustic, întru modernitate, ca vreme/temporalitate mult mai înjosită decât veacul lui Faust…) şi “înţelegerea” sa sunt semnul paradoxalei “muţenii”/impotenţe/neînţelegeri spirituale (de fapt, al pactizării cu diavolul…) – sunt semnele supreme ale “şanselor” de disoluţie a lumii-cosmos: “Negustor de metafore, poetul/ este fiinţa năzuroasă şi mândră / exaltatul care se crede ziditor,/ deşi ştie că himerele lui nu mai au/ prea mare trecere pe piaţă./ Poetul nu e neadaptat şi neînţeles/ iar turnul său de fildeş s-a prăbuşit/demult./ Vai, poetul – acest mit şi/hăituit nemilos din cetate de un zeu frivol – banul” (Poetul, p. 9). Cel (din nefericire pentru Omenire şi Destinul ei!) închinat la Viţelul de Aur iese din Mit şi intră în starea de “hăituire”, adică de pierdere totală a Centrului Stabil Spiritual al Cetăţii-Cosmos.

Deci, încă o dată: de ce Dan Brudaşcu scrie, acum şi nu altădată, acest volum? Pentru că Autenticul Poet (am spune, în condiţiile lumii actuale: “Rătăcitul de Lume”…!!!), cel “neadaptat”, cel ne-târguit cu Satana, deci responsabil de Cetate – îşi dă seama că Poezia a rămas, totuşi, prin neştiuţii ei devoţi şi templieri – dacă nu o soluţie soteriologică sigură, măcar o modalitate de avertizare, de semnalizare, către Spiritualitatea Omenirii (câtă va mai fi rămas neatinsă de ciumă…) – că escatologia, “plinirea timpului” hristic… – ar putea să se producă nu numai sub formă de dezastru penibil, ci, o, Doamne, cine ştie, sub o formă mult mai “elegantă”, mai umană, mai…promiţătoare nu de “mode” (“ofertele, şi ele în pas cu moda” – cf. Singur, p. 11), ci, eventual, de iluminări…de revelaţii ale Eului Nostru Cosmic Autentic şi Generos/Autosacrificial… Sau, te pomeneşti că toate religiile lumii au întreţinut iluzii, de sub care beznele cavernelor şi vulcanii violenţei şi crimei irup neîncetat, hiperbolic – că boala demonismului temporal, care ne ţine în lanţuri de-o istorie şi de-o isterie întreagă, n-are leac…(şi se reînnoieşte, mereu mai “consolidate”, precum Hidra din Lerna! – … generaţie după generaţie…din virtualitate întru realitate “şi retur”!!! – pentru că dacă nici desenele animate nu-şi mai păstrează ingenuitatea “disney-ană”, ci sunt izvoare de inspiraţie criminală, atunci…) – şi că Noul Ierusalim poate rămâne (dacă noi vrem, cu orice preţ, să ne “pupăm în bot cu Satana”…) doar o viziune febrilă, a unui binevoitor mult prea visător…?!…”Veacul cel nou s-a născut/ gata bolnav şi incert/căci copiii nu-nvaţă să viseze/ci să tragă cu puşca,/ la fel ca eroii sceleraţi/ ai desenelor animate.// Salut, mileniu bolnav/şi plin de bube/ca un ciumat medieval” (cf. Mileniu bolnav, p. 88). Omenirea, se pare, nu vrea să înveţe nimic din istorie (cel puţin, din Evul Mediu şi până în “modernitate”…), şi, dacă ea nu vrea, nu există un Dumnezeu, în ceruri, care să mântuiască cu forţa…

Măcar şi pentru această luciditate (nu totdeauna inspirată, dar extrem de amară şi vehementă, neîmblânzită de niciun zâmbet!), fie şi pentru aceste semnale de alarmă, atât de acute şi de sfâşietoare, în primul rând, de sine! – confirmând, “sotto voce”, că mai există funcţia de Poet-Hristos – volumul lui Dan Brudaşcu trebuie să fie citit cu mare empathie, căci ne descrie, de fapt, condiţia noastră tragică şi soarta noastră posibil catastrofică, vizibilizată tocmai prin amarul şi Golgota brudaşcian- poetică…Iar faţa/chipul Poetului este, prin ea/el însăşi/însuşi, prin încruntarea ei/lui extrem îngrijorată, anticiparea unii verdict sinistru, dar meritat de Omenirea actuală…Dacă nu binevoieşte să iasă din inerţia maladiv-autodistructivă…Din starea de CIUMĂ!

_________

~Adrian Botez – “Cum s-a format/deformat omul social european – pentru restaurarea lui homo religiosus, în societatea contemporană”

(UN ISTORIC AL FORMĂRII, DEFORMĂRII ŞI IMPORTANŢEI EDUCATIV JURIDICULUI ÎN SOCIETATEA UMANĂ EUROPEANĂ)

PARTEA I

1.1.Educaţia juridică cea din “adânca vechime”. Problema actuală: necunoaşterea Legii şi legilor( prin învăţare sistematică şi asumare interioară), întru Virtute

S-ar putea crea impresia(dacă nu s-a şi creat) că EDUCAŢIA JURIDICĂ ar fi ceva cu totul nou – şi că s-ar încărca inutil, nepermis, revoltător etc. programele şcolare, catalogul şi orarul elevului adolescent, dacă ar fi introdusă această “nouă” materie de studiu, în licee.

În primul rând, nu are cum să fie “nouă”, câtă vreme ea funcţionează, cu maxim randament moral, încă din antichitate. În al doilea rând, chiar nouă să fie (DAR ESTE ATÂT DE VECHE…) – ea este absolut necesară, dacă avem în vedere că nu-i decât o insipidă şi demagogică teorie , aceea că “toţi cetăţenii ţării trebuie să cunoască legile”(care toţi? – întrebaţi, la întâmplare, pe stradă, în cadrul unei scurte anchete juridice, şi veţi constata că, înafară de unele prevederi legislastive privind circulaţia pe carosabil şi proprietatea, oamenii cetăţii habar n-au de legi, decât după ureche) – iar celor ce-au “călcat strâmb” li se zice, rituos şi sumbru : “Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legilor, întru apărarea sa”.

Că “nu poate”, pentru că aşa a hotărât aparatul de guvernare şi justiţie, e una – dar că s-ar fi ostenit cineva să înveţe legile unei ţări, în totalitatea lor (înafară, evident, de cei siliţi prin poziţia lor, în posturi de conducere – şi asta însemnând că nu cunosc decât restrictiv, ce-i interesează în domeniul lor de conducere şi de profil – şi de jurişti, notari etc. – care nu-şi pot exercita propria profesie, dacă nu cunosc legile) – este o nedemnă demagogie. Pe ici, pe colo, de-a lungul unei vieţi întregi, ne mai trece , pe la urechi, câte o formulare de lege, şi pe la ochi câte-un crâmpei de lege, întâmplător, când citim, distraţi , ziarele – şi cam atât. Să fim bine înţeleşi: nu reproşăm Justiţiei nimic, dar reproşăm totul, tuturor formelor de stat-guvernare. Reproşăm totala neglijenţă, în ce priveşte soarta demnă a cetăţenilor, existenţa umană virtuoasă, într-o societate care să cultive VIRTUTEA. Cine a îndrăznit să acuze statul, vreodată, în plină instanţă, că este complicele, întru vină, al oricărui inculpat? Nimeni. Şi totuşi, aşa este. 90% dintre inculpaţi nu cunosc , temeinic şi sistematic, legile – acesta este unul dintre motivele pentru care încalcă, cu atâta uşurinţă şi inconştienţă, Legea. Iar inculpatul devenit condamnat – învaţă legile (cele “pe profilul” său, legile care ţin de uzitatele şi doritele de el infracţiuni, în care “s-a specializat”), în temniţă , nu ca să nu mai săvârşească, pe viitor, infracţiuni – ci pentru a nu mai fi prins, pe viitor, atât de uşor. Da, recidiviştii sunt tobă de legislaţie juridică – se pot lua la întrecere cu juriştii de meserie – dar nu credem a se avea de gând a se crea o societate sănătoasă – cu recidivişti, care învaţă paliere tot mai înalte ale speculaţiei juridice, pe măsură ce le creşte numărul anilor de detenţie. Or, Legea trebuie învăţată, de către cetăţean, întru păstrarea şi creşterea VIRTUŢII – iar nu a gradului şi nivelului calitativ al infracţiunii.

Se impune reluarea educaţiei juridice sistematice, în cadru organizat, adică în şcolile publice – aşa cum s-a făcut ea încă acum 2.500-3.000 de ani(poate şi mai mult, dar n-avem mărturii scrise, suficiente – însă bănuim, după informaţia ce-o deţinem, că cetăţenii liberi, în special aristocraţi, din Babilon, Egipt etc. învăţau şi ei legile, cu sfinţenie, de pe papirusuri ori tăbliţe de lut), de către marii pedagogi, greci, traci , apoi romani, cu maeştri spirituali ca Orfeu, Pytagora, Socrate, Platon, Aristotel, Cicero etc.

*

1.2.Steiner apud Rousseau, Rousseau apud Rabelais, Rabelais apud…sau: filiaţia pedagogiei juridice

Puţini sunt, de-a lungul istoriei scrisului pedagogic al lumii, cei care să adopte poziţia extremist-libertină, pe care pare a o adopta François Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel. Însă, chiar mânăstirea Telema, cu celebra ei deviză “Fă ce-ţi place!”, este, în mod subtil, o mare şcoală, un rafinat şi foarte sistematic loc de educaţie întru armonia libertăţii existenţial-umane. Rabelais este, de fapt, Rousseau al secolului al XVI-lea – căci, de fapt, sub masca libertăţii desăvârşite, el regizează o educaţie ale cărei etape şi forme de exprimare sunt foarte riguroase ( răspunzând unor legi de profunzime, ale fiinţei umane ) – la fel şi finalitatea educaţională (obţinerea omului fără prejudecăţi: prejudecăţile sunt foarte nocive, în formarea armonioasă, conformă cu natura divină a omului ; omul, prin educaţia telemită, respectiv rousseau-istă, respectiv steineriană, de la început de secol XX – se reîntoarce la natura sa originară, considerată ca fiind absolut pură, “cuminte şi cuviincioasă”). Iată argumentul celor afirmate mai sus – aflat în cap. LVII, p. 160 – Cum trăiau telemiţii în mânăstirea lor : “Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi ; dar atunci când sunt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd râvna de a trăi în cinste, căutând să sfărâme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat : să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit.”

Este însăşi pedagogia juridică a Paradisului, rectificată pentru uzul lui Adam şi al Evei, aflaţi după amara experienţă a ispitirii mărului şi a consecutivei alungări din Paradis. Şi putem urmări filiaţia şi originea acestei concepţii şi viziuni, până unde poate scruta ochiul omului civilizaţiei scrisului şi documentaţiei. Dacă omul va fi educat fără constrângere, ci cu grija agricultorului, care scrutează legile divine ale fiinţării , care aşteaptă să se reveleze conţinutul minunat rezumat de Dumnezeu, al seminţei – pentru ca, apoi, să îngrijească-dirijeze cu multă cumpănire şi înfiorare, plăntuţa, spre plenaritatea dezvăluirilor ei interioare – ei bine, Legile care au condus la această minunată revelaţie nu vor fi, în nici un caz, simţite drept tiranice, ci, dimpotrivă, binecuvântate, precum razele Soarelui, Lunii şi constelaţiilor sub care hălăduiesc roadele. “Agricultura umanului” revelează Legile, ca pe zodiile tainice, interior-umane, prielnice dezvoltării totale şi armonioase a Fiinţei. (Acest lucru îl va afirma, în secolul XX, antroposoful german Rudolf Steiner, în de-acum cunoscuta sa şcoală Waldorf – prin conceptul de “copil-sămânţă.”). Sau, cum atât de frumos spune C. Noica : “Ce altceva este cultura, decât cununia dintre real şi lege, atât în cunoaşterea naturii, cât şi în cea a omului?”

Între conceptele educaţionale de profunzime ale secolului XVI (Rabelais), respectiv XVIII (Rousseau) şi XX (Steiner) – există o nebănuită, surprinzătoare legătură şi continuitate. În cele ce urmează, vom vedea că legea continuităţii educaţiei juridice a tineretului este conturată încă din zorii umanismului antic.

*

1.3.Pedagogii juridici ai antichităţii : Socrate-Platon-Aristotel

În cetatea antică (despre care atât de erudit şi fascinant vorbeşte cărturarul francez Fustel de Coulange), grija pentru educaţia tinerilor era prioritară. Filosofii cetăţii, în cele mai multe cazuri, se autoinstituiau ca pedagogi-educatori ai tinerilor.

Despre cei trei titani ai gândirii şi civicului antic grecesc – Socrate, Platon, Aristotel – se poate vorbi ca ca despre oameni-instituţii publice, oameni-şcoli. Şcoala “în plimbare”, peripatetismul, care îi este atribuită lui Aristotel – începe deja cu Socrate, care îi chema pe tinerii cetăţii, la plimbare şi filosofare, într-o dumbravă din preajma Atenei. Multe şi de toate îi învăţa Socrate pe tineri – după cum aflăm din Dialogurile lui Platon, elevul său strălucit şi credincios – atât de multe, încât Socrate a fost condamnat la moarte, pentru aşa-zisa “pervertire” a tineretului cetăţii. Neînchipuit de nedreaptă acuzaţie, pentru cel care i-a învăţat pe tinerii atenieni să fie, concomitent şi în egală măsură, filosofi şi regi, să posede, la perfecţie, arta regală (a conducerii de sine şi a cetăţii) şi arta de a întâmpina , cu seninătate, moartea.

Niciodată nu s-a pledat mai mult, mai insistent şi mai convingător, în istoria spirituală a lumii – pentru descoperirea, de către tineri, a legilor, interioare şi exterioare, ale făpturii şi făptuirii. Socrate n-a scris (duhul sfânt al vorbirii fiind considerat mult superior scrisului, sec şi trădător), dar, la fel cum Dumnezeu-Hristos şi-a avut evangheliştii săi, care au păstrat, pentru noi, revelaţia Duhului-Logos – aşa şi Socrate a avut “evanghelistul” său, pe Platon. Iar Platon dedică ultimul său dialog (al senectuţii aproape senile) exclusiv Legilor – iar pe unul dintre ultimele, probabil cel mai interesant şi controversat – Republica (cum bine preciza Constantin Noica : REPUBLICA INTERIOARĂ !) îl dedică unui lucru mult mai important decât legile : Legea – principiul justiţiei şi consecinţelor faste ale descoperirii Legii-atotstăpânitoare cosmică: Cetatea omului – echilibrat regal pe dinăuntru şi pe dinafară.

De aceea, dialogul Republica este subintitulat, îndeobşte: despre Dreptate – “politicul fiind subordonat propriei înnobilări(…). În republica interioară încearcă să se scufunde Platon, cu acest dialog despre dreptate, ca virtute supremă a omului”.

Socrate, personajul central-narator al dialogului, le vorbeşte, în primul rând, tinerilor, ca viitori conducători (ca şi în dialogul Omul politic ) şi responsabili ai cetăţii: Glaucon, Adeimantos (fraţii mai mari ai lui Platon) şi Cleitophon. Dreptatea şi numai ea poate construi omul suveranităţii morale şi de cunoaştere (numit omul regal sau omul aristocratic). Cetatea ideală , pentru un om ideal, întru cultul supremei virtuţi – Dreptatea – nu poate să “ţină”, să existe, să reziste şi să fie constructivă pentru umanitate, decât prin credinţă. “Se poate înălţa o cetate fără stâlpi de susţinere, în speţă, cu necredinţă?” se întreabă retoric Noica-comentatorul. Şi tot el continuă:”Trebuie să crezi în ceva, ca să poţi zidi.”

Aflăm (p. 126), din discursul lui Socrate, că părinţii atenieni (deci, “particularii”) aveau incomparabil mai multă grijă pentru educaţia morală şi juridică a copiilor lor – decât are, azi, statul modern (în mod normal, statul ar trebui să facă mai multe eforturi decât particularii, pentru educaţia bună a tineretului – întrucât el, şi nu altcineva, câştigă sau pierde, printr-o educaţie bună, sau, dimpotrivă, deficitară la capitolul LEGE-NORMĂ, deci ORDINE – a cetăţenilor săi). Pe lângă părinţi – educatorii cetăţii susţineau educaţia în spirit juridic a tineretului : (p.126, 363e) “Părinţii şi toţi cei care se îngrijesc de copii le spun şi le cer acestora să fie drepţi.” Iată şi natura dreptăţii, într-o variantă expusă chiar de tânărul Glaucon ( folosindu-se de teoria contractualistă a lui Lykophron, un fel de Jean-Jacques Rousseau al antichităţii) – evidenţiindu-se, astfel, cât de important este să-i cooptezi pe tineri la viaţa cetăţii – ei dovedindu-se nu doar extrem de receptivi, ci şi deosebit de activi, căutători de profunzimi şi abisuri ascunse ale problemelor – şi deosebit de interesaţi pentru soluţionări optime ale problemelor – soluţionări optimizate tocmai de cunoaşterea obârşiilor , naturii lucrurilor (chiar, de ce vor fi fost tinerii cetăţii greceşti antice atât de interesaţi de problemele obştii? Răspuns: pentru că erau perfect conştienţi, ŞI AVEAU GARANŢIA ADULŢILOR – că cetatea va fi a lor, va fi preluată de ei, spre a fi condusă după idealurile stabilite, de comun acord, cu intermediarii dintre generaţi : EDUCATORII!!!): (p. 122 , 359 a)”Astfel încât, după ce oamenii îşi fac unii altora nedreptăţi, după ce le îndură şi gustă atât din săvârşirea, cât şi din suportarea lor, li se pare folositor celor ce nu pot nici să scape de a le îndura, dar nici să le facă, să convină între ei, ca nici să nu-şi facă nedreptăţi, nici să nu le aibă de îndurat. De aici se trage aşezarea legilor şi a convenţiilor între oameni. Iar porunca ce cade sub puterea legii se numeşte legală şi dreaptă. Aceasta este – se zice – naşterea şi firea dreptăţii, care apare a se găsi între două extreme – cea bună: a face nedreptăţi nepedepsit – şi cea rea: a fi nedreptăţit fără putinţă de răzbunare. Iar dreptatea, aflându-se între aceste două extreme, este cinstită nu ca un bine, ci din pricina slăbiciunii de a făptui nedreptăţi. Fiindcă cel în stare să le făptuiască, bărbatul adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va face, nici că nu le va îndura. Căci altminteri ar însemna că şi-a pierdut minţile. Iată, Socrate, natura dreptăţii şi obârşia ei, aşa cum se spune.”

Doar cunoscând obârşia logică, poţi intui şi acţiunea pentru cucerirea finalităţii optime a existenţei umano-divine – armonizarea întru legile Binelui – cunoaşterea supremă: (p. 303, 505a) “Ideea Binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos. “ Şi nu doar teoretizând, ci considerând lupta pentru instaurarea , înăuntrul şi înafara omului, a legii Binelui-Dreptatea, suprema virtute – drept sarcina supremă de acţiune a oricărui veritabil cetăţean (şi toţi cei cu care dialoghează Socrate sunt tineri care au drept scop suprem a ajunge cetăţeni buni – şi paznici ai Virtuţii, adică ai Vieţii Autentic-Spirituale a Cetăţii): (p. 318, 519c)”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o<<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie”(n.n.: e vorba de recăderea în robia prejudecăţilor-iluzii, ucigaşe de Spirit şi Adevăr, deci de Viaţă). Legea e spre binele atât individual, cât şi obştesc (paznicii cetăţii platoniciene sunt fericiţi şi individual, nu doar laolaltă – cu accent, însă, pe fericirea obştească) – oamenii-indivizi, armonizându-se interior pe ei înşişi, prin constrângerea morală a Virtuţii, vor putea purcede să armonizeze şi Cetatea, întru Fericire : Norma-Lege Morală creează, deci, Cosmosul-Spirit şi Cosmosul-Societate-Cetate Umană: (p. 319, 520a)”Legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine, în cetate – ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere(s.n.), făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni , nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.””Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine – şi ea exclude fericirea înjositor-materială: (p. 320, 521a) “Căci numai[instituind Raţiune ca Normă a Fericirii] în ea [cetatea] vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională.”

Educaţia juridică a tinerilor din Cetatea Antică, în spiritul Dreptăţii, este o acţiune divină – însăşi zeitatea Dreptăţii poposind asupra celor împărtăşiţi din acest fel de educaţie: (p. 340, 536b)” E treaba noastră, deci, să băgăm bine de seamă la aceste aspecte: căci dacă supunându-i unor învăţături şi unui antrenament atât de serioase, vom educa tineri bine proporţionaţi şi cu spiritul bine proporţionat, atunci nici Dreptatea însăşi nu ne va putea reproşa ceva şi vom păstra neştirbite cetatea şi orânduirea ei”.

Doar aşa, tinerii vor căpăta, prin educaţia Dreptăţii, “chipul şi asemănarea divinului”, după vorba lui Homer (Platon, op. cit., p. 298, 501b).

Aristotel nu poate merge mai departe, în propunerea demersului educativ pentru tineri, pentru nici nu are unde să meargă mai departe decât divinul. În Politica, Cartea a V-a – Despre educaţie – afirmă răspicat că “educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectivele de căpetenie ale grijii legiuitorului” – că “educaţia trebuie în mod necesar(…) să fie un obiect al supravegherii publice”(p. 157) şi că armonia cetăţii este obţinută prin subordonarea legislativă a părinţilor-cetăţeni ai trupului-cetate-obşte. Chiar dacă nu pronunţă direct numele educaţiei juridice – prin insistenţa asupra educaţiei tinerilor prin muzică, Aristotel afirmă , de fapt, educaţia întru rigoare, măsură, armonizare divină – prin supunere la legile care stăpânesc, prin matematica muzicii şi prin virtutea înălţătoare a muzicii – întreg cosmosul. Ca şi Platon, încă din debutul Eticii nicomahice , Aristotel afirmă că scopul educaţiei şi al oricărei acţiuni “trebuie să fie binele, şi anume binele suprem”(p. 8), şi că politica trebuie să se ocupe de “frumosul moral şi de dreptate”(p. 9) – şi afirmând că “fericirea este binele suprem”(p. 17) – va identifica fericirea cu virtutea: (p. 25)” Atunci, ce ne împiedică să-l numim fericit pe cel ce acţionează în conformitate cu virtutea perfectă şi, pe lângă aceasta, este înzestrat cu suficiente bunuri exterioare, şi nu numai pentru un timp, ci de-a lungul unei întregi vieţi împlinite?(…) lauda se cuvine virtuţii, pentru că graţie ei suntem capabili să înfăptuim lucruri frumoase.” Şi, mai departe: (p. 28)”Fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă”, iar virtutea este “cea a sufletului.” Virtutea dianoetică , dobândită şi dezvoltată prin învăţătură – şi virtutea etică, – dobândită şi dezvoltată prin formarea deprinderilor – nu apar “nici natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere.” Aceasta trebuie să dea de gândit atât dascălilor, cât şi juriştilor: oare când un om al cetăţii , şi mai ales un tânăr, este inculpat şi, apoi, condamnat – nu înseamnă că educatorii cetăţii ( şi, după cum am văzut la Pytagora şi Socrate-Platon, educatori sunt şi legislatorii, şi cunoscătorii legilor – deci, juriştii moderni…)nu şi-au făcut datoria, şi trebuie să intre sub incidenţa pedepsei, în temniţă, alături de tânărul condamnat? Căci bine zice Aristotel, citându-l pe pe poetul Theognis: (p. 237)”Virtutea – de la oameni de virtute o înveţi” – şi dacă tânărul, despre care se pretinde că a învăţat, se dovedeşte a fi bun pentru puşcăria accelerat-degradantă moral – aceasta înseamnă că de la proşti învăţători a învăţat, iar aceşti pedagogi sociali nu numai pe ei s-au ratat, ci s-au dovedit, prin prostia sau incapacitatea lor profesională, mascată sub pretenţii deşarte – şi se dovedesc, mai mult decât inculpatul, (n.n.: care este doar produsul educaţiei, şi n-a avut pretenţia şi sfruntarea să-i înveţe rău/răul şi pe alţii) – vinovaţi şi sancţionabili. Ba, chiar pericole publice! Cu condiţia ca mediul social să nu fie asigurat de politicieni stimulatori de non-virtute, chiar anti-virtute…E de interes suprem: pe cine lăsăm să exercite funcţia platoniciană de “paznici ai cetăţii”?

Educaţia juridică, deci, este proba de foc a oricărei acţiuni educative – este o problemă extrem de serioasă, mai ales că ea trebuie să fie aplicată tinerilor cetăţii, care sunt viitorul cetăţii: deci, trebuie, dacă vrem o cetate care să reziste şi să propăşească – să avem, în primul rând, educatori buni ai armoniei normativ-legislative – pentru a putea avea, apoi, pretenţia la un tineret care să se poată angaja ca “paznic al cetăţii” – “om aristocratic şi regal al cetăţii”, cum spune Platon despre omul politic.

*

1.4.Juriştii lui Dumnezeu(Evul Mediu) şi juriştii omului(utopiştii Renaşterii). Pierderea semnificaţiei educaţiei juridice.

În Evul Mediu timpuriu (sec. I-IV), Sfinţii Părinţi ai Bisericii (care încă nu suferise trista schismă) nu numai că n-au părăsit (cum s-ar putea crede, judecând după aparenţe) educaţia juridică – ci au transfigurat-o în forma ei cea mai înaltă: contopirea intereselor umane cu cele divine, urmând traiectul divin – a poruncilor cosmice, cu cele pentru oameni – vizând subordonarea absolută faţă de exigenţele Legii Divine. Evul Mediu făptuieşte ceea ce nu va mai făptui niciodată, de atunci, vreo societate umană , istoriceşte constituită: tentativa, încordată la maxim, de a smulge Cetatea din determinările legilor terestre – pentru a o reda legislaţiei celeste. Tânărul călugăr, dar şi tânărul aristocrat , sau monarh ( socotiţi factori de influenţă şi decizie definitivă, în Cetatea Medievală) trebuie să se înveţe şi să-i înveţe pe ceilalţi cetăţeni, din straturile sociale următoare, să se supună , cât mai desăvârşit legislaţiei divine, întru MÂNTUIRE şi, deci, recucerire a stării paradisiace (“binele suprem”, “chipul asemănării cu divinitatea” – cum formulau anticii).

Sfântul (Fericitul) Augustin (354-430 p. Ch.) – iar cu o mie de ani mai târziu, Toma d’Aquino şi Meister Eckhart – în Apusul Roman – şi cei Trei Grigorie, în Răsăritul Bizanţului (Grigorie din Nyssa, Grigorie din Nazianz şi Grigorie Palamas – sec. IV p. Ch.)), precum şi Vasile cel Mare (episcop de Caesarea – 330-379), rup realitatea cadrului Normei în două:

a – pe de o parte, cetatea istorico-cezarică, terestră(Imperiul Roman),

b – căreia îi contrapun Cetatea lui Dumnezeu-eternă : (p. 223)”Există două cetăţi: una a celor răi, alta a celor sfinţi. Ele durează de la începutul neamului omenesc, până la sfârşitul lumii. Acum ele sunt amestecate prin trupuri, dar separate prin voinţe. În ziua judecăţii, ele vor fi separate şi cu trupurile…Ierusalimul este această splendidă cetate a lui Dumnezeu – Ierusalimul înseamna cetatea şi societatea sfinţilor, iar Babilonul cetatea şi societatea celor nelegiuiţi.

Izvorul acestei rupturi este, evident, în interiorul uman – dubla direcţionare a iubirii: (p. 227)”Două iubiri au făcut două cetăţi: iubirea de sine dusă până la dispreţul lui Dumnezeu, a produs cetatea pământească; iubirea lui Dumnezeu , împinsă până la dispreţul de sine, a produs Cetatea cerească.” Modul de acţiune va fi, logic, dublu şi el: (p.227) “Cea dintâi este posedată de pasiunea de a domina prin conducătorii săi, şi prin ei asupra neamurilor pe care le subjugă; cealaltă se bazează pe serviciu reciproc, în timp ce conducătorii săi se devotează, iar supuşii ascultă.” Sfântul Augustin sugerează că, dacă am face efortul de a vedea adevărul – legislaţia divină ne-am apropria-o mult mai uşor, firesc – pentru că ea este însăşi firea adevărată a omului.

Scopul cetăţii cezarice este obscur – pe când al Cetăţii lui Dumnezeu este clar precum lumina divină: Cetatea lui Dumnezeu “răspunde că viaţa veşnică este Binele suveran, moartea veşnică Răul suveran şi pentru a merita şi pe una şi a evita pe cealaltă trebuie să trăim bine. Iată de ce este scris:<<Dreptul trăieşte din credinţă>>. Fiindcă noi nu vedem încă Binele nostru, trebuie să-l căutăm prin credinţă; apoi, a trăi bine nu vine de la noi înşine, aşa că credinţa şi rugăciunea noastră au nevoie de ajutorul Aceluia care ne-a dat însăşi credinţa”.

Cetatea lui Dumnezeu nu este arogantă, nici nemiloasă cu cei obsedaţi de cetatea pământească – ea s-a instituit în forma supremă de chemare spre mântuire a întregii omeniri, de transfigurare supremă a sensului păcii, adică de intrare(până la asimilarea totală întru ea) cu Legea lui Dumnezeu: (p.241)”Cetatea Divină cheamă la sine cetăţeni din toate naţiunile; ea alcătuieşte şi adună o societate de pelerini de toate limbile. Ea nu se preocupă să ştie dacă ei se deosebesc prin moravurile lor, prin legile şi instituţiile lor; ea nu se preocupă de pacea pământească, ce lipseşte unora şi pe care o au alţii. Ea nu suprimă nimic, nu distruge nimic din obiceiurile lor; dimpotrivă, ea păstrează şi observă tot ce, deşi diferit în diferitele naţiuni, este îndreptat spre unul şi acelaşi scop al păcii pământeşti, numai să nu se opună nimic religiei singurului adevărat Dumnezeu suprem. În timpul acestui pelerinaj, Cetatea cerească se serveşte deci de pacea pământească; ea foloseşte tot ce se potriveşte cu natura muritoare a oamenilor şi cu înţelegerea despre voinţele umane, în măsura în care pietatea şi religia o permit, o favorizează şi o doresc. Numai că ea orientează această pace spre pacea cerească, singura pace veritabilă care poate exista între creaturi raţionale. Această pace constă în societatea perfect ordonată şi pefect unită a tuturor acelora care se bucură de Dumnezeu şi de ei înşişi în Dumnezeu. Când se va ajunge acolo, viaţa nu va mai fi muritoare, ci deplină şi cu adevărat vie”.

Probabil că ultimul locuitor autentic al Cetăţii lui Dumnezeu a dost, în secolul XIII, Francisc din Assisi(1182-1226), “Il Poverello-Sărăcuţul”: cel mai blând dintre sfinţi(înţelegea până şi graiul animalelor, cu care discuta îndelung şi rodnic) – dar şi cu autoritatea spirituală cea mai puternică din lume, dominând-o, prin duh pur, chiar pe cea papală(l-a convins, în vis, pe papa Inocenţiu al III-lea, să aprobe legislaţia monahală cea mai severă din lume: cea a fraţilor minori, apoi pe cea a surorilor minorite-clarise).

Dacă s-ar fi rămas, moral-spiritual, la acest nivel, al Cetăţeanului Cetăţii lui Dumnezeu – lucrarea de faţă n-ar fi existat, căci nu şi-ar fi găsit argumentul existenţei – iar Educaţia Juridică n-ar mai fi fost o problemă de dezbătut între oameni – căci se găseşte dezbătută gata şi rezolvată, în Imperiul Divin.

Din păcate, decăderea spirituală continuă, a umanităţii, începând din acel veac de sincopă (veacul XIII, al legendei despre autenticul Christian Rosenkreuz, care ar fi recapitulat, pentru stocare, întreaga spiritualitate umană de până-n secolul al XIII-lea, şi, apoi, ar fi deblocat , spiritual, planeta Terra) va duce la punerea sub semnul întrebării a însăşi divinităţii – deci, cu atât mai mult a legislaţiei societăţii umane şi a relaţiei om-normă(Lege). Prin schisma protestantă (începută, esenţial, încă din sec. XII, dar evidenţiată formal în sec. XIV-XV) – tot ce era de la sine înţeles, în materie de legislaţie divină – este pus sub semnul întrebării, dimpreună cu statutul divinităţii. Iată de ce considerăm că azi, sau de azi înainte, trebuie să ne preocupe regăsirea reperului stabil absolut – Dumnezeu(prin regăsirea forţei invincibile, teribile, a credinţei), iar nu fărâmarea şi disiparea, prin scepticism atoaterelativizant, a tuturor reperelor ontologico-existenţiale, a tuturor normelor, ba chiar a NORMEI.

Am văzut, mai sus, cum renascentistul François Rabelais(1494-1553) , printre altele, şi jurist – propune (cel puţin la prima vedere) o ieşire totală, anarhică, de sub orice normă-Lege: “Fă ce-ţi place!”(lucrurile, cum le-am arătat, sunt, însă, mai nuanţate). Aproape contemporani cu Rabelais, alţi doi utopişti, englezul Thomas Morus şi italianul Tommaso Campanella, se impun atenţiei(poate prea mari) a umanităţii, prin lucrările lor fundamentale; Utopia, respectiv Cetatea Soarelui.

Morus(1478-1535), pasionat de lucrările Sfântului Augustin, dar neînţelegând imperativul credinţei – lord-cancelar, monah-episcop şi jurist, totdeodată – Campanella(1568-1639), monah şi jurist. Ambii, complotişti anti-monarhici. Deci, subminatori ai Jurisdicţiei Divine – propunând-o, ca substitut, pe cea terestră.

În ţara Utopia şi, mai cu seamă, în cetatea de scaun, Amarauton, preocuparea cetăţenilor pentru educaţia tineretului este la fel de intensă şi vastă ca şi în cetatea platoniciană. Rigoarea şi ordinea sunt comandamentele supreme, pentru tineret. Dar nu sub regimul credinţei, ci sub acela al raţiunii. Şi cine ar condamna acest lucru, ar greşi – căci Morus sesizează un mare adevăr( deşi nu-i poate vedea decât consecinţele, nu şi leacul real): pierderea credinţei a adus societatea umană către anomie şi anarhie – iar Morus formulează dezastrul spiritual, în mod ambiguu: (p.26)”Dar n-ar însemna atunci că rânduiala dumnezeiască nu poate să aibă decât atâta putere câtă îi îngăduie legea omenească? “ Adică oamenii, micşorându-şi credinţa, îşi micşorează şi “bătaia” săgeţii înţelegerii(şi acceptării) legilor – şi, intrând în cercul vicios, diminuarea înţelegerii Spiritului Legii terestre, diminuează şi viziunea omului asupra puterii divine(deci, şi asupra Legii Divine) – şi, neînţelegându-l pe Legislatorul Divin, oamenii nu-şi mai ascultă şi nu-şi mai înţeleg nici rostul propriilor legi etc etc.

Pierderea semnificaţiei spirituale, cosmic-existenţiale, a Legii, credem a fi cauzată de pierderea credinţei, ca forţă de înstăpânire în Cetatea Cosmico-Divină a Spiritului nostru.

Remarcăm, pentru Amarautonul lui Morus: cultul pentru organizarea muncii de folos obştesc – combinat cu respectul faţă de voinţa individuală. Liantul moral este absolut necesar(dar el devine doar surogat al forţei credinţei religioase), pentru educarea tineretului – tineret împrejmuit de grija ocrotitoare a cetăţenilor vârstnici, dar şi stimulat – la (re) formularea personală a problematicii morale: (p.56) “Fiecare prânz şi fiecare cină se încep cu citirea unei istorisiri morale, care este însă scurtă, pentru a nu deveni plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârstă se dau în vorbă despre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de duh. Ei n-au însă obiceiul să vorbească într-una, şi numai ei – ci bucuroşi dau rândul şi tinerilor, pe care-i îi îndeamnă dinadins să vorbească, putându-i judeca astfel după firea şi mintea lor, ce ies mai bine la iveală în aceste convorbiri nestingherite.” A nu se închina bogăţiei materiale – ci ştiinţei şi virtuţii. Dar, ca şi anticul Cicero, în lucrarea Despre binele şi răul suprem, amarautonienii relativizează şi (se) interoghează prea mult, filozofează stufos, abstract – iar plăcerea nu se poate constitui în adevărata şi statornica fericire umană(ca finalitate existenţială). Dar şi prea multa raţionalitate-raţionalizare a fericirii – duce la stingerea şi degenerarea ei. Angajament spiritual prea mult diminuat – în favoarea celui abstract-raţional, slab angajant al fiinţei spirituale şi sufleteşti.

Declarat adept al lui Platon şi Aristotel, Morus îi aduce pe cititori “în turma de porci a lui Epicur”. Virtutea înseamnă, doar aparent şi temporar, “iubirea şi cinstirea măreţiei dumnezeieşti”(cum pretinde Morus) – în realitate, e alergarea spre”viaţa cât mai veselă şi mai lipsită de griji”(p.64). Rousseau-ist avant la lettre – Morus vorbeşte de “necesitatea de a trăi potrivit naturii”, căci, spune epicureul Morus, “natura însăşi ne porunceşte să ducem o viaţă voioasă, adică să facem din plăcere chipul cel mai înalt al faptelor noastre”. Plăcere(spune Morus la p. 65):”A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dovadă de înţelepciune; (…) Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a sufletului sau a trupului în care omul, călăuzit de firea lui, se simte bine (…) acele plăceri pe care le dobândim fără a săvârşi vreo nedreptate, din pricina cărora nu trebuie jertfite alte plăceri mai mari şi care, în sfârşit, nu sunt urmate de dureri”. Virtute= a trăi potrivit poruncilor naturii. Unde-i legea, în acest climat epicureu? Să n-o calci. Dar nu mai spune Morus: s-o cunoşti şi s-o aprofundezi în esenţa ei supraindividuală, supraumană. Iată o mare pierdere, faţă de antecesorii antici(pretinşi a-i fi maeştri spirituali…), respectiv faţă de cei ai Evului Mediu timpuriu.

Totuşi, educaţie juridică se face tuturor, iar soluţie legislativă există la Morus: legi cât mai puţine şi mai simple(p.78).

“De altfel, în Utopia fiecare e un învăţat în ale dreptului, de vreme ce , cum am spus, la ei numărul legilor e foarte mic, şi, pe lângă aceasta, când este vorba de tălmăcirea lor, cea mai nemeşteşugită e socotită cea mai dreaptă: Legile, zic ei, au fost făcute doar pentru ca fiecare să-şi cunoască drepturile şi datoriile”. Despre cantitativul steril al legilor, neadaptate la realitate, vorbea şi Erasmus din Rotterdam, în celebra carte Elogiul nebuniei(p.80): ”Primii(n.n.: aşa-zişii <<înţelepţi>> ;)îmi vin la îndemână legiuitorii . Ei se cred întâii între învăţaţi şi nici un muritor nu se închipuie mai desăvârşit decât ei, pentru că, asemeni lui Sisif, împing neîncetat spre vârful muntelui o stâncă ce se prăvăleşte la loc, de îndată ce au ajuns cu ea sus, adică înjgheabă laolaltă cinci-şase legi, fără să se sinchisească dacă au sau nu vreo legătură cu lucrurile pe care ar trebui să le rezolve, îngrămădesc glose peste glose, citate peste citate, dând astfel de înţeles obştei că ştiinţa lor este din cale afară de complicată. Şi asta din pricină că le-a intrat în cap că nimic nu e demn de laudă decât ce se naşte din multă suferinţă şi muncă de istov”.

Şi Tommaso Campanella presupune, în Cetatea Solară, educaţia tinerilor, pentru dezvoltarea virtuţilor – iar virtuţile presupuse şi propuse de Tommaso Campanella sunt mai înalte decât “plăcerea” epicureică a lui Morus – şi dau nume magistraţilor care conduc cetatea: (p.125)”Mărinimie, Vitejie, Castitate, Generozitate, Justiţia criminală şi civilă(…), Cumpătarea” etc.

Ierarhie foarte severă, climatul moral foarte sever – ca-ntr-o sectă. Justiţia, deşi se vrea dreaptă şi îngăduitoare, în acelaşi timp – este perversă şi sălbatică, veterotestamentară: “Condamnatul nu moare însă decât fie sfâşiat, fie ucis cu pietre de popor, începutul făcându-l acuzatorul şi martorii; căci călăi şi lictori nu au, ca să nu pângărescă republica”. Şi nu se observă că, tocmai prin sălbăticie şi lipsă de răspundere individuală, conceptul abstract de republică este compromis total. Soluţia nu este să fie toţi cruzi, pentru a nu se spune că unul este crud – ci să nu fie nimeni crud, sau să fie redus la maxim gradul de cruzime, şi mărit acela de responsabilitate iubitoare de oameni. Sectarismul ipocrit al cetăţii lui Campanella ne creează repulsie; parcă ar fi URSS-ul lui Stalin, sau România lui Dej, cu procese dominate de delaţiune şi de “culpabilizarea loturilor”: (p.149) “Condamnatul la moarte este silit să spună în faţa poporului, cu scrupulozitate, cauzele pentru care crede că nu trebuie să moară, şi păcatele celorlaţi, care ar trebui şi ei să moară, precum şi greşelile magistraţilor, afirmând, dacă aşa crede el în conştiinţa sa, că aceştia merită un supliciu mai mare. Dacă reuşeşte să învingă prin argumentele sale, este trimis în exil, după care întreaga Cetate se purifică prin rugăciuni, sacrificii şi emendaţii”. (Dacă tot sunt porniţi pe omorât şi schingiuit, de ce nu-şi lichidează magistraţii, în cazul când aceştia sunt dovediţi, de către pârât, ca fiind culpabili?: “Celor învinuiţi de către pârât, nu le aduc nici o atingere, ci îi admonestează numai”. Nu miroase prea grozav în Cetatea Soarelui!…).Aceasta nu este educaţie juridică – ci anti-juridică – pentru că Legea umană este(sau trebuie să fie) oglindirea(fie şi aproximativă, vagă etc.) , în conştiinţa noastră, a Legii Divine. Căci legile fundamentale, ale omului-individ şi ale omului social – au fost date de divinitate – dimpreună cu comandamentele morale(de aceea, se observă că nu există deosebiri calitative de ruptură, între sistemele juridice ale diverselor societăţi umane terestre). Iar distorsionarea legii, până la a îndemna la ceea ce e potrivnic naturii legii – înseamnă Anti-lege(tot aşa cum cel ce e potrivnic naturii lui Hristos, divino-umane, se numeşte Anti-Hrist).

Nu e de mirare că, în cetăţile-stat ale Italiei (unde scrie Campanella), domnea anarhia, legea junglei, sfâşierile fratricide, în neîncetate războaie civile şi ale clanurilor aristocratice.

Ce exemple de educaţie juridică poate avea tânărul, într-o cetate în care i se cere să-i“toarne” pe cei pe care i-ar vrea morţi – sau să participe la lapidări publice – adică, vrea-nu vrea, să se uite în ochii îngroziţi de moarte ai condamnatului, să ridice piatra şi să izbească letal cu ea, obrazul ori fruntea, pe care le priveşte? Se pare că Renaşterea, însemnând epicureism – întoarce la ultimele veacuri, cele de supremă degradare, disoluţie a puterii Legii – ale Romei antice plebeene şi tiranice, în care Sylla, Nero, Caligula etc. ofereau aşa-zişilor “cetăţeni”(pentru a-i ţine în zgarda josnicelor plăceri, a josnicelor instincte – fără eforturi spirituale) spectacole cu gladiatori, creştini mâncaţi de fiare sau incendiaţi în grădinile palatelor, pe post de “făclii vii” etc. Unde nu e divinitatea legii (şi Legea Divină şi credinţa în ea) – dispare preocuparea serioasă pentru umanitatea Legii. Iar umanismul, se vede treaba, nu înseamnă, din acest punct de vedere, mai multă umanitate – ci tocmai dimpotrivă.

*

N-ar fi drept să încheiem acest subcapitol, fără a aminti, măcar în trecere, nişte lucrări cu totul speciale – şi anume, două cărţi de pedagogie renascentistă a conducerii.

Evident că, în paginile lor, găsim multe elemente de pedagogie juridică – aplicabilă, însă, doar de către “cei de sus” – principi-monarhi. Prima lucrare vizată de noi, Principele, a florentinului Niccolờ Machiavelli ( apărută în 1513) este cunoscută de întreaga lume(poate, nociv de bine cunoscută…). A doua carte pe care o avem în vedere, carte care ar fi meritat cu asupra de măsură să fie cunoscută de toate neamurile Pământului, pentru că ar fi sporit enorm BINELE social – este, din păcate, cunoscută doar cu numele de înşişi românii – şi nu e citită de aproape nimeni. E vorba de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Evident, autorul ei este preaînţeleptul şi desăvârşit cultul domnitor muntean Neagoe Basarab – elaborarea ei se face în anii premergători morţii voievodului – 1521.

Florentinul Machiavelli îşi adresează sfaturile (patriotice, e drept, în sensul strâmt de atunci – dar şovine şi de un cinism luciferic, care s-a propagat, din păcate, fulgerător, în întreaga politică modernă şi contemporană a lumii europene) celui mai vestit depravat şi criminal al vremii sale – fiului papei incestuos (el însuşi, fiul, fiind incestuos) şi însângerat, Alessandro Borgia – Cesare Borgia.

Din punctul nostru de vedere, n-am recomanda niciodată, nici unui conducător politic, un addagiu ca acesta:”patria este bine apărată, oricare ar fi modul în care o aperi, prin josnicie sau prin glorie” (cf. Niccolờ Machiavelli, Discursuri, III, p. 41) – căci noi suntem de părere că:”Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.”

Să nu-l învinuim, însă, prea mult, pe “pedagogul”, extrem de “în vogă”, modern, Niccolờ Machivelli(un cărturar desăvârşit, de altfel – dacă noţiunea de “cărturar”n-ar trebui să implice, după opinia noastră, un înalt grad de responsabilitate, pentru consecinţele afirmaţiilor proprii şi alegaţiilor) : el nu este decât seismograful, extrem de fin, al vremurilor care erau şi care s-au dezvoltat după Renaştere, al catastrofei moral-spirituale, în mijlocul căreia trăim, şi noi, azi. Machiavelli este profesorul de oportunism şi cinism al unor vremi degenerate spiritual. “Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om.” Şi unui astfel de politolog celebru, instigator la violenţă premeditată, mondială – nu a îndrăznit nimeni să-i organizeze un proces moral – cum s-a făcut în cazul lui Nietzsche – şi nu numai. Ba, învăţătura lui este respectată şi utilizată de toate politicile mondiale moderne. De aceea, leul şi vulpea(spiritul violent şi viclenia), Ianus-ul machiavelic, stăpânesc şi azi lumea, într-o blestemată şi distructivă simbioză. Simbolurile machiavelice din secolul XVI au fost reluate de politologul Vilfredo Pareto, în secolul XX (cf. “teoria elitelor”, din Tratat de sociologie generală.)

De remarcat că această carte de pedagogie a conducerii nu conţine nici un capitol despre lege – ci doar despre necesitatea aplicării nelegiuirii. Primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea – este “s-o distrugi”. Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede că diavolul e mare savant – şi pedagogii juridici ai zilelor noastre trebuie atenţionaţi , să folosească istoria legislativă cu onestitate, nu cu “machiavelism”.

Prea mult am insistat asupra unui condottier moral al Renaşterii – şi ne-a rămas puţin răgaz pentru înţeleptul, nobilul, generosul şi binecredinciosul voievod Neagoe Basarab, care, în ultimul an al domniei sale, scrie sfaturi de cea mai profundă spiritualitate creştină, pentru iubitul şi nenorocosul său fiu, Theodosie, care a murit înainte să poată pune în aplicare nestematele de înţelepciune creştină ale tatălui său: “(…) nici foarte să te veseleşti de slava lumii aceştiia, nici iar foarte să te întrestezi, ci neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate(…)Hristos dete ţie chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi” (p. 183)”Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea(…) când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…)(…) ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi săracilor(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>>(…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). Că mai bine să nu vă fie voia deplin şi inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate.” Dacă aşa arăta “dictatura” domnitorilor Evului Mediu românesc, ea e preferabilă oricărei democraţii ditirambice şi demagogice. Patriarhalitatea acelei vieţi produce nostalgie paseistă, dar cine e de vină? În nici un caz domnitorii de felul strălucitului , înţeleptului şi cu frica lui Dumnezeu, Neagoe Basarab. Fără seamăn în lume, ca strălucire a actului de conducere-diriguire socială, ar fi fost domnia unui tânăr monarh, care ar fi acceptat, din toată inima, să pună în practică învăţăturile sfântului Basarab! Iar educaţia juridică a tinerilor de pe lângă el ar fi tocmai ce şi cum trebuie: plină de dreptate, înţelepciune şi sub oblăduirea spiritului dumnezeiesc.

Veşnic izvor de minunare şi de smerenie ar trebui să fie, pentru orice jurist, conducător, sau om de rând – aceste rânduri – decât care pedagogie juridică mai înaltă numai în sfintele evanghelii vom găsi. Cât rău fac lumii cei ce ar putea traduce în toate limbile pământului această carte – şi nu o fac!…

1.5.Jean-Jacques Rousseau – ultimul mare pedagog (angajat social) al umanităţii europene

A fost, apoi, secolul XVII, cu pedagogul Pansofiei(ştiinţa universală), fondator al didacticii – prin lucrarea Didactica Magna : Comenius(Jan Amos Komensky – 1592-1670)

Ne aflăm, acum, în secolul al XVIII-lea: monarhia este în plină disoluţie, prin absolutismul degenerativ, a cărui culme nevăzută a fost atinsă de Ludovic al XIV-lea, “Regele Soare”(1643-1715) – iar culmea vizibilă, stârnind reacţia de apărare, deocamdată înăbuşită, a poporului Franţei – este Ludovic al XV-lea, de la care, înafară de vestea unor inimaginabile orgii, n-a rămas decât afirmaţia-culme a iresponsabilităţii:”Après moi, le déluge!” Laşitatea acestuia a făcut ca trăsnetul mâniei acumulate de către peste măsură batjocoritul popor francez să cadă peste capul unui cvasinevinovat: Ludovic al XVI-lea(secondat, pe eşafod, de frumoasa lui soţie, Maria Antoaneta).

Ei bine, ironia sorţii şi a istoriei a făcut ca domnia celui mai iresponsabil monarh absolut al Franţei şi, probabil, Europei, Ludovic al XV-lea(1715-1774) să se suprapună, aproape, peste viaţa de genială, frământată, sinceră şi îndârjită autoanaliză şi creaţie, profund răscolitoare şi reformatoare de minţi, suflete şi state (dar şi răscolită de contradicţii grave şi schizofrenii spirituale) – a lui Jean-Jacques Rousseau(1712-1778). În timp ce unul dărâma Franţa cu târnăcopul – pe dedesubtul plebei, celălalt, Rousseau, lucra pentru reconstrucţia , din temelii cu totul noi, a socialului şi mentalului european. Nu Voltaire, conciliatorul versatil şi corupt – şi nici savanţii enciclopedişti(d’Holbach, Diderot, Hélvétius, d’Alembert etc.) – ci plebeul Rousseau, care (paradoxal, pentru un atât de cald pedagog!) a încredinţat statului creşterea celor cinci copii, făcuţi cu o servitoare analfabetă, avea să zguduie minţile şi sufletele lumii, pregătind teribilul seism moral, social, politic – tragic şi înspăimântător, al finalului de veac 18 şi început de veac 19.

Din mormânt, spiritul lui Rousseau i-a condus şi povăţuit, cu maximă autoritate, pe iacobinii regicizi – de dincolo de mormânt i-a vorbit Rousseau unei Europe cotropite de trupele şi ideile Revoluţiei franceze – trupe care-şi închipuiau că sunt conduse de un împărat Napoleon I Buonaparte) – şi idei cu care se împopoţonau nişte epigoni insignifianţi şi impostori ca Barras, Sieyès etc.). Dar şi împăratul, şi epigonii au servit de portavoce teribilului Rousseau.

De aceea, când încercăm să investigăm, în spaţiul limitat al prezentei lucrări, opera pedagogică şi, mai cu seamă, de pedagogie juridică, a lui Rousseau, n-avem dreptul să ne mărginim la tratatul de pedagogie aplicată, care este cartea Emil sau Despre educaţie(1762) – ci trebuie să avem în vedere cel puţin încă două scrieri, fundamentale pentru influenţa lui Rousseau asupra educaţiei revoltate şi revoluţionare asupra tineretului european: Contractul social(1762) şi Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni.

Apărută în acelaşi an cu Contractul social, dar după acesta – cartea Emil sau despre educaţie trebuie considerată ca o revoluţie a unor revoluţii – conţinând, adică, ecourile seismice ale primelor două lucrări(Discursul asupra inegalităţii – 1755 şi Contractul – 1762). E o concluzie, după o recapitulare. Nu poţi reforma o societate, înainte de a reforma, mental şi spiritual, individul. Căci nu ai cu cine să faci reforma socială şi juridică – reforme care nu sunt abstracţiuni, ci viraje teribile în istoria umanităţii, salturi în gol sau transfigurări măreţe. Deci, reforma Normei sociale trebuie să înceapă cu reformarea tânărului (căruia să i se propună, de la-nceputul căii vieţii, de când e extrem receptiv, un sistem de norme care să-i permită o evoluţie şi dezvoltare spirituală liberă, (auto) revelatoare a valorilor îngropate în el de Dumnezeu. Dar educaţia despre noua Normă nu poate fi făcută decât cu educatori convinşi până-n fundul sufletului de eficienţa şi viitorul prolific al tânărului, prin noua Normare socio-spirituală. Deci, educaţia educatorilor – a părinţilor, în primul rând.

Precum spuneau şi unii filosofi antici (de la care au preluat ideea renascentiştii) , omul e bun, de la natură. Societatea umană rău normată – îl înrăieşte, îl perverteşte pe tânăr. Tocmai în perioada de dezvoltare interioară, a sentimentelor şi pasiunilor, a iubirii de sine şi amorului propriu, a observării şi studiului societăţii, prin studiul istoriei, a dezvoltării capacităţii de raportare raţională la lume, a formării dispoziţiilor pentru judecata estetică şi morală – societatea rău normată îi oferă tânărului exemple nedemne de forţele şi disponibilităţile sale spirituale. Şi, capac la toate, educatori răi. Ei bine, perioada de la 15 la 18 ani, pe care o denumim adolescenţă – este crucială, pentru destinul viitor al actualului tânăr: ori pătrund în el toate viciile lumii – ori Norma Dreaptă.

El poate fi pregătit pentru a iubi din toată inima, cu toată generozitatea – şi, deci, pregătit să acţioneze social în numele iubirii – sau poate deveni un nenorocit şi o secătură nemiloasă, o brută: (p.169 – Cartea a IV-a) “un om aspru la inimă este întotdeauna nenorocit, pentru că starea lui sufletească nu-i lasă nici un prisos de simţire, pe care să-l dea suferinţelor altora.”

Să nu ne jucăm cu vârsta adolescenţei – căci ne jucăm nu doar cu soarta unui om, ci cu destinul configurativ al societăţii umane proxime: (p.171) “Modul cum folosim copilăria nu e mare lucru, răul care se strecoară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi ai târziu. Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască(n.n.: adolescenţa) . Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi(…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină”.

Da, pentru că s-ar putea să vă îngroziţi – de ce va ieşi din el. Şi vina, evident, nu va fi în primul rând a lui, ci a celor care au sădit în el buruieni otrăvite, iar nu “moravuri sănătoase, bun-simţ, curaj, mari şi nobile funcţiuni de înţelepciune şi de raţiune, care caracterizează şi cinstesc omul, prin acţiunile sale frumoase, prin virtuţi, prin îndatoriri în adevăr utile”(p. 172).

În contextul acestei vârste, prin care tânărul “îşi lărgeşte relaţiile(…) se deşteaptă sentimentul raporturilor sale faţă de altul şi se trezeşte conştiinţa datoriilor” – trebuie ca educatorul să-şi facă datoria sa – pe deplin. Sau, dacă nu şi-o face, să fie sancţionat drastic, ca pentru o gravă crimă morală – pentru neîmplinirea datoriei faţă de larga disponibilitate pentru Raport şi Normă a tânărului – şi să fie înlocuit cu un educator bun . Nu trebuie pierdut nici un timp, nici o picătură din poţiunea fermecată a potenţialului adolescenţei. Totul trebuie valorificat optim, spre optima viitoare fiinţare a individului-tânăr şi a societăţii, al cărei membru va deveni tânărul actual.

Atenţie! Tânărul-individ care, ca om, e o fiinţă imperfectă, trebuie învăţat , spre binele şi împlinirea sa fericită, să devină fiinţă socială, factor iubitor-armonizator social – altfel, nefericit va fi individul, iar societatea, la rândul ei, va fi de schilozi nefericiţi, urâcioşi, egoişti care, din veninul a-socialităţii lor, vor dospi germenii distrugerii globale:”(p. 162)”Dacă o fiinţă imperfectă ar putea să-şi fie sieşi suficientă, s-ar putea bucura de ceva? Ar fi singură, ar fi nenorocită. Nu concep cum cel ce are trebuinţă de nimic poate iubi ceva; nu concep cum cel care nu iubeşte nimic poate fi fericit(…) Noi ne ataşăm de semenii noştri mai puţin prin împărtăşirea plăcerilor lor, cât mai ales prin împărtăşirea suferinţelor lor(…) Dacă trebuinţele comune ne unesc prin interes, suferinţele comune ne unesc prin afecţiune.”

Calvinistul(de fapt, panteist-fideist) genevez este nu doar un reformator vizionar şi extrem de generos, ci şi, paradoxal (dacă ţinem cont că doctrina sa i-a influenţat decisiv pe iacobinii atei de la 1789), un înfocat partizan al atitudinii creştine fundamentale – mila şi iubirea faţă de toţi şi de toate ale vieţii terestre – întru armonia desăvârşită a Legii Divine: (p. 164)” Cum se produce în noi mila dacă nu transportându-ne în afara noastră şi identificându-ne cu animalul care suferă, părăsind, aşa zicând, fiinţa noastră, pentru a o lua pe a lui? Noi nu suferim numai întrucât judecăm că suferă el – căci nu suferim în noi, ci în el. De aceea, nimeni nu ajunge sensibil decât atunci când i se aprinde imaginaţia şi începe să-l ducă în afară de sine.”

Dar, proiectând viziunea asupra individului – înspre societate, Rousseau face, despre legi, următoarea remarcă: (Contractul social, p. 111)”Inflexibilitatea legilor, care le împiedică să se mlădieze după evenimente, poate, în anumite cazuri, să le facă vătămătoare şi, în timp de criză, să pricinuiască pieirea statului.” Patria deasupra individului: “şi niciodată nu trebuie să pui stavilă puterii sacre a legilor, decât dacă este vorba de salvarea patriei.” Dreptul şi binele public, deasupra interesului meschin: (Contractul social, p. 95)”când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată; şi încep să trecă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular”.

Tânărul social, deci, trebuie, pentru a fi şi armonizator-reformator social, să fie educat în spiritul iubirii şi moralei creştine – şi, concomitent, al dreptului sacru(vom vedea, mai jos, contradicţia gravă a lui Rousseau – care se încăpăţânează să refuze să recunoască originea divină şi necesitatea garantării-arbitrării divine a Legilor). Altfel, surplusul său de imaginaţie, care ar fi putut fi folosit, prin justa educaţie, spre armonizare atotiubitoare, va fi pervertit în născocirea de tehnici de-constructive, escamotoare ale legii – tehnici ale fraudării şi infracţionalităţii. Dacă nu iubeşti – urăşti. Sau eşti indiferent. Tot aşa, dacă nu construieşti – fie că distrugi, fie nu preţuieşti construcţia, ca act al normării umano-divine.

Dacă nu e educat spre cinste, de către educatorul de meserie – evident că se vor găsi indivizi care să-l “educe””invers, spre făţărnicie, obrăznicie, afectare – spre MASCA DE OM : ”Ceea ce este nu înseamnă nimic – tot ce-l interesează este cum pare”.

Şi va vedea în norma socială, în lege, cel mai crâncen duşman, care-l opreşte să ajungă la fericirea promisă, iresponsabil, de către educator (fără ca acesta să-i fi arătat calea justă către dobândirea fericirii, natura fericirii, semnificaţia fericirii – cum făceau anticii Socrate, Platon, Aristotel, cu ucenicii lor): “Dascălii se plâng că focul acestei vârste face tinereţea de nedisciplinat; văd că e aşa, dar nu e oare vina lor? De îndată ce au lăsat ca acest foc să aprindă simţurile, nu ştiu că nu mai poate fi stins? Predicile reci şi lungi ale unui pedant vor şterge oare ele din mintea elevului său imaginea plăcerilor pe care şi le-a închipuit? Vor alunga oare din inima sa dorinţele ce-l frământă? Potoli-vor oare înflăcărarea unui temperament a cărei folosinţă o cunoaşte? Nu se va întărâta el contra piedicilor care se opun singurei fericiri despre care are idee? Şi ce va vedea el oare, în legea aspră, care i se impune fără să i se poată face înţeleasă, dacă nu capriciul şi ura unui om care caută să-l chinuiască? E oare ciudat că el, la rândul său, se răzvrăteşte şi îl urăşte?(…) Când un nenorocit ia banii pe care te prefaci că vrei să-i dai şi se vede înrolat fără voia lui, strigă că e nedreptate; nu eşti oare şi mai nedrept când ceri elevului tău plata îngrijirilor pe care nu le-a voit?

Învaţă-l, deci, pe tânăr, cât mai e vreme – ce anume trebuie să vrea, cum să caute să vadă lumea socială, pentru a-i fi bine şi a i se face bine.

Pricina injustiţiei? Alături de lăcomia după proprietate particulară, o percepţie aberantă asupra lumii : (Discurs asupra inegalităţii, p. 106)” Aş dovedi că dacă se vede un mănunchi de oameni puternici şi bogaţi, în culmea măririi şi a bogăţiei, în timp ce mulţimea se târăşte în întuneric şi mizerie, pricina stă în faptul că cei dintâi nu preţuiesc lucrurile de care se bucură decât atâta vreme cât ceilalţi sunt lipsiţi de ele şi că, chiar fără o schimbare a situaţiei, ei ar înceta de a mai fi fericiţi, dacă poporul n-ar mai fi nenorocit”. Şi un respect nefiresc pentru nemuncă şi aroganţa goală:” cu cât o familie avea mai mulţi trântori, cu atât devenea mai ilustră”(p.105) . Nu egalitarismul rezolvă injustiţia, ci formarea percepţiei valorii umane autentice : ( p. 143)”Rangurile cetăţenilor trebuie deci să fie reglementate nu după meritul lor personal, ceea ce ar însemna să se lase magistraţilor posibilitatea de a aplica legea în mod aproape arbitrar, ci după serviciile reale pe care le aduc statului şi care sunt susceptibile de o apreciere mai exactă”.

Educatorul să-i arate educatului neajunsurile sociale şi să-i explice atât originea lor, cât şi unde se află antidotul : “în starea socială există o egalitate de drept himerică şi zadarnică, pentru că forţa mijloacele destinate a o menţine servesc ca să o distrugă şi pentru că forţa publică adăugată celui puternic ca să-l apese pe cel slab rupe echilibrul deosebit, pus de natură între ei(…) Întotdeauna mulţimea va fi jertfită unui mic număr şi interesul public, interesului particular; întotdeauna aceste cuvinte pompoase de dreptate şi supunere vor fi uneltele violenţei şi armele nedreptăţii, de unde urmează că ordinele distinse(n.n.:clasele privilegiate) care se pretind folositoare celorlalte nu sunt în adevăr folositoare decât lor înşile, în dauna celorlalte; prin aceasta putem vedea câtă consideraţie li se datorează după justiţie şi după raţiune(…) (…) pentru că masca nu e omul şi pentru că nu trebuie să-i înşele aparenţa acestuia, zugrăvindu-i oamenii, zugrăveşte-i aşa cum sunt, nu spre a-i urî, ci spre a-i plânge şi a nu dori să le semene. Cred că aceasta e părerea cea mai înţeleaptă pe care o poate avea un om despre specia sa”.

Şi să nu fie dădăcit, ci să i se stimuleze gândirea socială autonomă, singura care va face din el un factor responsabil şi de influenţare pozitivă, eficientă, a mediului social: ”Faptele! Faptele! – şi să judece el însuşi; în acest fel învaţă să cunoască oamenii”(…)şi : ”Pe temeiul cărei ciudate judecăţi suntem puşi să învăţăm atâtea lucruri inutile, pe când arta de a acţiona nu se ia în seamă? (…) Ca să trăieşti în lume, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii, trebuie să cunoşti instrumentele cu care îi poţi stăpâni; trebuie să calculezi acţiunea şi reacţiunea interesului particular în societatea civilă şi să prevezi atât de just evenimentele, încât să fii rareori înşelat în întreprinderile tale sau cel puţin să-ţi fi asigurat totdeauna mijloacele cele mai bune pentru a reuşi” (…) la orice vârstă este permis să fii binefăcător; la orice vârstă poţi să-i ocroteşti, supravegheat de un om înţelept, pe nenorociţii care n-au nevoie decât de sprijin(…). Pune-l pe elevul tău să săvârşească toate acţiunile bune pe care le poate îndeplini: interesul nevoiaşilor să fie întotdeauna şi al său; să-i ajute nu numai cu bani, dar şi cu îngrijiri; să-i servescă, să-i protejeze, să le consacre persoana şi timpul său(…); nu va putea îndeplini în viaţă o sarcină mai nobilă decât aceasta. Când din cei apăsaţi, pe care nimeni nu i-ar fi ascultat, vor obţine dreptate când o va cere el pentru ei, cu acea fermitate neînfrântă pe care ţi-o dă exercitarea virtuţii; când va forţa uşile celor mari şi celor bogaţi, când se va duce, dacă va fi nevoie, până la picioarele tronului, să facă să se audă vocea nenorociţilor, cărora le sunt închise toate porţile, din pricina mizeriei lor, şi pe care teama de a nu fi pedepsiţi pentru relele care li s-au făcut îi împiedică chiar a îndrăzni să se plângă!”

Şi iată, în sfârşit, ce este, în esenţa ei, în natura ei de provenienţă divină – şi ce trebuie, noi, oamenii, să redescoperim , în legile noastre, şi s-o reconvingem să fie – JUSTIŢIA: “Justiţia este inseparabilă de bunătate(…). Există în fundul sufletelor un principiu înnăscut de justiţie şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime, judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca bune sau rele; acestui principiu îi dau numele de conştiinţă(…). Conştiinţă!Conştiinţă! Instinct divin, nemuritoare şi cerească voce; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere; judecător infailibil al binelui şi al răului, care faci pe om asemeni lui Dumnezeu, tu faci perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine nu simt nimic în mine care să mă înalţe deasupra animalelor decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unei inteligenţe fără regulă şi a unei raţiuni fără principiu.” – iar apoi, impresionant:”Cultul esenţial este cel al inimii. Dumnezeu nu înlătură ofranda, când este sinceră, sub orice formă i s-ar oferi.”

*

1.6.Concluzii parţiale…

Una singură: ce păcat că şirul marilor pedagogi înţelepţi(dacă nu geniali) , care să-şi pună toată patima, toată fiinţa, să se autosacrifice pentru ideea de pedagogie ameliorativă, revelatorie a divinităţii din om – s-a întrerupt, odată cu moartea fizică a lui Rousseau!

Dar învăţătura sa poate fi preluată şi dusă mai departe(evitând, evident, pe cât posibil, contradicţiile şi schizofreniile lui spirituale, care l-au durut, în primul rând , pe el însuşi, şi au făcut Contractul social de neaplicat), pentru folosul întregii societăţi umane – de către orice breaslă de educatori de bună-credinţă. Numai să permită structurile (şi finalitatea structurilor) societăţii actuale să fie îngăduiţi astfel de educatori ai Armoniei Normative Sociale. Pentru că, din păcate, societatea globalizantă actuală respinge, cu o brutalitate primitivă, orice idee activă de bunătate şi generozitate, în educaţia din şcoli – şi propune, cu insistenţă nefirească, înlocuirea conştiinţei şi sufletului – cu informaţia(o informaţie, de cele mai multe ori, diversionistă, dirijată şi falsificată) – a pedagogului uman – cu maşina (computer, Internet, televiziune etc.).

Educaţia juridică a adolescentului nu poate fi făcută de maşinării, de simulacre şi surogate umane: căci a-l coninge pe om de necesitatea Normei, condiţie supremă a armoniei interioare şi exterioare (a se vedea Cetatea lui Platon) presupune nu doar credibilitatea educatorului, ci chiar CREDINŢĂ – atât din partea educatorului, cât şi din partea subiectului educat. Or, religia maşinilor – este o aberaţie, cu totul neproductivă, total opacă la factorul credinţă spirituală. Înapoi, la oameni, deci – ŞI PRIMUL OM SOCIAL SĂ FIE CONSIDERAT TÂNĂRUL – şi omul va re-învăţa, treptat, să fie OM – adică să-şi redobândească “chipul şi asemănarea” divinului.

*

* *

PARTEA A II-A

2.1.Existenţa juridică

Existenţa cosmică este o existenţă juridică de gradul I, pentru că ea se raportează la Legi imulabile şi la punctul de reper absolut: divinitatea.

Existenţa umană este supusă unei duble jurisdicţii:

a- din punctul de vedere al existenţei în sine, biologice – ca şi, mai ales, din punctul de vedere al existenţei spirituale – deci, existenţa umană este, şi ea, o existenţă juridică de gradul I – pentru că spiritul omului este în dependenţă directă de funcţia divină: aparţine, prin toate mişcările lui, imergente şi emergente, sistemului de legi cosmico-divine, imuabile – şi reperului absolut, divin;

b- dar omul , multiplicat oameni – are şi o a doua formă de existenţă, specifică: existenţa socială. Iar pe aceasta o numim existenţă juridică de gradul II. Este adevărat că, toate sistemele juridice primare ale societăţii umane ( care sisteme se confundă, în incipitul existenţei umane social-terestre, cu sistemele etico-morale) au provenienţă divină. Absolut toate neamurile îşi revendică codurile de comportament de la zeii lor. Iudeo-creştinismul se revendică dublu: I- de la Tablele Legii, date direct de Dumnezeu-Iahve, lui Moise – iar acesta, împărtăşindu-le triburilor vechilor evrei; II-de la Hristos-Dumnezeu, care a predicat şi revelat o completare a legislaţiei veterotestamentare (este vorba de FERICIRILE neotestamentare). Aceste două revelaţii corespund, de fapt, la două stadii diferite de evoluţie spirituală terestră.

Tot aşa de adevărat este că societatea umană modernă, de la Renaştere încoace, s-a laicizat într-atât, încât au fost elaborate şi promulgate legi care sunt în flagrantă contradicţie cu codurile etice de provenienţă divină. Dincolo de aprecierea noastră – acest lucru este o realitate obiectivă (a se vedea răspunsurile elevilor de liceu, la întrebările 15-18, ale chestionarului propus de autoarea prezentei lucrări), de care trebuie ţinut cont, în discuţia noastră.

În capitolul care urmează, vom încerca să deducem inconvenientele majore, născute de situaţia desprinderii codurilor legislative sociale moderne, de codurile religios-etice ale antichităţii şi Evului Mediu. Căci, în mod categoric, un sistem de legi care n-are girul unei autorităţi absolute – poate stârni fie nemulţumiri şi revolte multiple – fie poate crea o stare de apatie, de non-combativitate-non-angajare socială, de pasivitate socială – ca formă de respingere. Ceea ce impietează enorm asupra aplicării şi eficienţei codului legislativ. Oamenii se ştiu pe ei cât de imperfecţi sunt – şi, de aceea, prin deducţie, consideră( şi pe bună dreptate) că legile elaborate şi promulgate de semeni de-ai lor, fără girul divin şi fără raportarea la divin – sunt imperfecte, deci sunt de pus sub semnul relativităţii sceptice. Deci, nu merită obedienţă, nici efort de înţelegere şi aprofundare. Aceasta şi este cauza, atât a revoluţiilor din ultimele două secole (punerea sub semnul întrebării a dreptului divin naşte revoluţiile burgheze – punerea sub semnul întrebării a întregului sistem legislativ creştin a născut şi naşte dictaturile, de tip comunist, fascist etc. – dar şi oligarhiile de tip mafiot-imperialist). Percepţia generală este că, în codurile actuale de legi, este reflectată tot mai puţin dorinţa de bine şi interesele larg-obşteşti – şi, tot mai mult, interese particulare sau ale unor grupuri restrânse, oligarhii financiare.

*

2.2.Ştiinţa Dreptului. Dreptul şi Contractul social al lui Rousseau

Ştiinţa Dreptului “studiază natura juridicului, elementele sale structurale, legăturile interne ale sistemului dreptului, reprezintă o generalizare a experienţei socio-umane într-un anumit domeniu de activitate, un complex de concepte, noţiuni, categorii şi principii, precum şi un ansamblu de forme şi metode de investigare şi cercetare a fenomenului juridic.” Aceasta este teoria despre DREPT, funcţionarea şi utilizarea lui.

Pe de altă parte, obiectul ştiinţei DREPTULUI – DREPTUL (etimologic, din latinescul directus=sens direct, respectiv regulă de conduită) “ (…)este forma conştiinţei sociale sub care se exprimă normele de conduită ale oamenilor, a unora faţă de alţii şi a tutrora faţă de întreaga societate” – iar Rousseau afirmă că “reprezintă ansamblul normelor generale de conduită instituite şi recunoscute de puterea de stat, norme care exprimă voinţa socială generală şi au ca scop reglementarea relaţiilor sociale, în acord cu interesele fundamentale ale societăţii şi a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.”

Chiar aşa: statul se pare că a fost creat să aibă calitatea de instituţie politică centrală, care să vegheze la aplicarea dreptului, în cadrul unei societăţi umane.

Din tot ce-am afirmat în capitolul anterior, credem că rezultă concepţia iniţială, din sistemele filosofice vechi: Norma asigură Ordinea, Ordinea asigură Viaţa. În cazul societăţii umane – Norma şi Ordinea asigură viaţa socială. Aşa cum, în biologie, structurile aberante, monştrii, care reprezintă abateri de la norma divină a construcţiei vieţii, sunt eliminaţi de viaţă – tot aşa, a-socialii(sau anti-socialii) ca monştri sociali, care perturbă Ordinea Organismului Social – sunt eliminaţi (sau, măcar, izolaţi). Altfel, există pericolul ca însuşi Organismul Social , prin contaminare, prin proliferarea dezordinii( precum procesul cancerigen, care înnebuneşte toate celulele corpului şi produce metastaza, ca blocare globală a vieţii) – să intre într-o metastază socială, şi Organismul Social să piară. Nu sunt rare cazurile , în istorie, ba chiar întristător de dese, când imperii întregi, intrate în metastază socială, au dispărut. Şi au fost înlocuite fie de natura primară(jungla), fie de alte popoare, sănătoase juridic.

Problema este la alt nivel: atunci când se afirmă că”norma exprimă voinţa socială generală” – imediat se nasc două întrebări:

a-societatea viitoare (compusă, într-adevăr, din fiinţe ca indivizi volitivi) ştie, oare, ce vrea, pentru a-i fi bine? Cine îi dă ideea despre ce-i bine, pentru ea, să vrea? Căci Pytagora spune: “Poporului care se plânge de sărăcie , dă-i pâine şi nu libertate”.

b-cine garantează că “voinţa” este “socială şi generală” – şi nu a unei oligarhii (dacă nu, uneori, chiar a unui individ –tiran)?

După cum lesne se poate observa, în spatele cuvintelor – se profilează necesitatea unui garant dinafara societăţii ( sau dinăuntrul nevăzut al societăţii – “spiritul” societăţii) – oricum, un arbitru superior ca situare existenţial-morală, şi absolut neutru faţă de interesele societăţii active, care societate îşi desfăşoară activitatea din inerţie, cuprinsă de focul treburilor existenţei; dar dacă, cumva, se creează premizele obiective sau subiective ale opririi activităţii sociale – va folosi răgazul opririi, pentru a medita la rostul şi finalitatea acţiuniii, tocmai întrerupte. Aceste rupturi de ritm ale activităţii umane din ultimele două secole – au provocat revelaţia lipsei Arbitrului Superior, ca garant al normării legăturilor inter-umane, din cadrul activităţii sociale – şi s-a produs, în consecinţă, revoluţii, reaşezări, reorientări etc. Dar aceste convulsii s-au produs tot pe verticală, şi tot fără găsirea unui Arbitru superior activităţii subiectiv-umane. Un Arbitru situat deasupra patimilor şi intereselor (de grup sau individuale) sosocial-umane – un Arbitru Neutru.

În aceasta constă, de 200 de ani, dramatismul Contractului social, imaginat de J.J. Rousseau. Pe de o parte, Rousseau afirmă, în esenţă:”Fiecare din noi, în cadrul contractului, pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub conducerea supremă a voinţei generale, şi primim, in corpore, pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului.”

Sau, în comentariul lui H.H. Stahl:”Fiecare individ cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare membru al comunităţii, ca parte a comunităţii, primeşte în dar drepturile celorlalţi membri ai comunităţii, legaţi, în mod indivizibil, de întreg. Astfel, în aceeaşi formă, fiecare individ e privit sub două aspecte deosebite: ca particular şi apoi ca parte a suveranului.”

Pe de altă parte, însă, Rousseau recunoaşte: (p. 95)”În sfârşit, când statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decât într-o formă iluzorie şi goală, când legătura socială e ruptă în toate inimile, când cel mai josnic interes îşi asigură cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată, şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular.”

Cine este, deci, Suveranul cu Suveranitate, al lui Rousseau? Este expresia egoismului membrilor corpului social. Rousseau recunoaşte, silit de legea socială, necesitatea Garantului Suprem, Arbitrului Neutru: (p.30)”Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvântul <<fiecare>>şi care să nu gândească la el însuşi, atunci când votează pentru toţi? “ – şi p. 41 :” Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să urmeze regulile fundamentale ale raţiunii de stat, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză(…) ca oamenii să fie, deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor(…).Iată ce i-a silit dintotdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune(…) Dar nu îi este dat oricărui om să facă zeii să vorbească, nici să fie crezut atunci când vesteşte că e interpretul lor. Sufletul cel mare al legislatorului este adevărata minune care trebuie să facă dovada misiunii sale”. Dar cine garantează pentru “sufletul mare” al fiecărui om-legislator? Căci tot om e(pentru că aşa vrea Rousseau…), şi oamenii sunt prea năuciţi de nedreptate , ca să-şi dea seama raritatea-nonraritatea legislatorilor: ei ştiu doar despre interesele legislatorilor dintotdeauna.Comentează H.H. Stahl:”Societatea burgheză nu poate face apel la nimic mai sigur decât la egoism.”

Frământatul genevez, cu geniul său, acum amar, consemnează îngândurat:”Poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat – şi atunci el pare a voi ceea ce este rău. Şi consecinţa confuziei voinţă socială-voinţă oligarhică (întreţinută mereu, şi azi): “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri (s.n.).”

Revoluţiile, cu excepţia unicei revoluţii spirituale planetare (cea de pe Golgota) nu au reprezentat niciodată soluţii, ci noi motive de noi abuzuri, exercitate de tot mai multe şi mai variate segmente ale corpului social (de la dictatura regală – la dictatura proletariatului – nu e decât un pas ). Şi revoluţia, pentru că nu se face în domeniul spiritual, ci e o zvârcolire oarbă, fără finalitate umano-divină – oboseşte, până la infarct, corpul social, care poate cădea, imediat după toiul revoluţiei, în comă profundă, sau ajunge la deces :”Alungarea tiranilor n-ar putea avea loc de două ori la acelaşi popor(…) Atunci (n.n.:prin repetarea revoluţiei) tulburările îl pot distruge, fără ca revoluţiile să-l mai poată restabili – astfel că, de îndată ce lanţurile lui sunt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainte îi trebuie un stăpân, iar nu un eliberator. Popoare libere, nu uitaţi această maximă: libertatea poate fi dobândită, dar niciodată recâştigată.” Da, urmează ticăloşirea popoarelor, coruperea lor spirituală, adâncă, prin care-şi vor accepta rangul de sclave. Pytagora spunea, cu peste 2.500 de ani în urmă: (p. 91)”Rămâi sclav, dacă nu preţuieşti mai mult decât stăpânii tăi. Poporule! Numai virtutea are dreptul să se răscoale!”

Eroarea lui Rousseau (de care acesta este semi-conştient, după cum am văzut mai sus) şi a urmaşilor săi de azi ( unii dintre aceştia din urmă, direct interesaţi în perpetuarea erorii şi a consecinţelor ei) provine:

a- din faptul de a considera părţile contractante ca neavând nevoie de arbitru-garant al respectării prevederilor contractului, dar chiar şi al valabilităţii, în timp şi spaţiu, a termenilor contractului (şi Rousseau se auto-amăgeşte cu Legislatorul Rarissim, cel cu “suflet mare”…);

b- din faptul de a considera că arbitrul-garant sunt Legile emergente: în definitiv, dacă nu se descoperă imergenţa sacrală a Legii – ceea ce se vede este o elaborare artificială, a unui corp social restrâns ; legislatorii sunt nişte oameni care se unesc spre a face nu legi pentru a răspunde”voinţei sociale generale” – ci unor interese de grup. De aceea, societatea-stat e surdă(şi rămâne surdă) la durerile şi injustiţiile cotidiene: scopul conformării corpului legislativ nu era alinarea durerilor tuturor (căci, nu-i aşa? – asta ar însemna “voinţa generală a societăţii”, pusă în termeni de necesitate) – ci rezolvarea problemelor egoiste ale unui grup social, mai mare sau mai mic.

De aceea, şi suspiciunea care planează asupra legilor şi aplicării lor – de aici, şi greutatea educatorului de a se face înţeles şi, mai ales, crezut, de către subiectul-educat, atunci când vrea să-l convingă de sublimul legii. Dar situaţia reală este mult mai rea: nu există, practic, nici măcar intenţia ca, în şcoală, să se instituie EDUCAŢIA JURIDICĂ.

*

2.3.Dreptul şi Pedagogia – ştiinţe care studiază şi formează personalitatea umană

La o privire neatentă, s-ar putea spune că Dreptul şi Pedagogia au teritorii prea depărtate şi specifice, pentru a li se cere să conlucreze: Dreptul normează, Pedagogia educă. Dar pentru ce sunt elaborate normele de drept? Pentru CONDUITA SOCIALĂ. Şi comportamentul social este , oare, determinat exclusiv de norma de drept? Nici vorbă: dacă omul-individ ar nimeri, din greşeală, în mediul social normat de drept, fără ca respectivul om-individ să fi fost pregătit, în prealabil, prin altă normare, mai blândă, dar mai insidioasă şi profundă – NORMAREA PEDAGOGICĂ – acel om-individ s-ar adapta foarte greu la mediul social normat juridic – şi, mai rău, ar considera normarea juridică drept un factor arbitrar, fără nici o obârşie sau continuitate existenţială (ceea ce, din păcate, unii membri ai societăţii, şi gândesc-simt, devenind agresiv-negatori, faţă de orice stare normată a societăţii – situându-se, astfel, în zona periferic-socială, ca pegră, ca paria). Şi, prin urmare, ar considera mediul social normat juridic drept un mediu ostil, alienant al fiinţei umane. Tot aşa cum, de fapt, îl considera şi Rousseau însuşi, pe cel al sec. al XVIII-lea.

Pe de altă parte, dacă tânărul subiect-educat, prin normele pedagogiei, ar nimeri într-un mediu social străin de normare, anomic – ar pune la îndoială valabilitatea şi finalitatea efortului educaţional de pus asupra sa, de către educator( i ). Fiinţa sa s-ar lepăda, destul de repede, de efectele normării pedagogice – şi s-ar adapta la armonia junglei sociale – pe viitor, dispreţuind total orice formă de normare preventivă, pedegogică – şi refuzându-I pe urmaşii săi pentru acţiunea pedagogică, lăsându-i să se dezvolte ca fiare anomice. Căci, definitiv, pedagogia nu este pe deplin, cum spunea Rousseau, în sensul naturii, ci, mai curând, împotriva sensului naturii, aducând specificitate acţiunii umane: e drept că Rousseau dă, ca model educaţional, stupul de albine – dar tot naturii aparţin şi haita de lupi şi mediul junglei. Or, educaţia pedagogică înalţă fiara spre orizontul de om: când acţiunea pedagogică este sistată, se creează şi premizele re-căderii omului , înapoi la rangul de fiară.

Sintetizând observaţiile de mai sus, rezultă că Dreptul şi Pedagogia sunt ştiinţe cu efect absolut complementar asupra fiinţei umane. Una fără alta nu-şi au justificare, deci nici eficienţă.

De ce nu se contopesc , atunci, teritoriile de acţiune ale celor două ştiinţe?

Pentru bunul motiv că, chiar dacă ele lucrează asupra aceleiaşi fiinţe umane (elementul invariant, constant), această fiinţă umană este preluată, spre lucrare, în două momente diferite ale evoluţiei ei, fizice şi spirituale. Omul fiind o realitate evolutivă, iar ştiinţele, în modernitate, nemaifiind, ca-n antichitate, sau ca în Evul Mediu-Renaştere – atotînglobatoare, ci specializate, deci blocate pe fragmente de expertizare şi cunoaştere – este nevoie de relativa autonomie de acţiune a Dreptului, respectiv Pedagogiei.

a-Pedagogia îl preia pe “puiul de om”, încă din primele luni de viaţă, şi-i prelucrează simţurile, capacităţile de mişcare etc. – apoi cuvântul, gestul etc., apoi sentimentele, gândurile, idealurile etc. Nu se poate spune că Pedagogia lucrează într-un mod mai abstract, iar Dreptul într-un mod mai concret. Căci Omul, subiectul-invariant, atât al Pedagogiei, cât şi al Dreptului, este cât se poate de concret şi real. Atâta doar că Pedagogia lucrează asupra in-formatului, asupra unei plămade foarte proteice, căreia îi poate da orice formă vrea sau trebuie. Fireşte, ţinând cont şi de codul genetic, de datele ereditare , dar în nici un caz cu exclusivitate, mai ales în epoca noastră , în care comandamentul central este tocmai învingerea eredităţii, prin stimularea maximă a factorilor spirituali din om. Spiritul învinge ereditatea – căci, spre deosebire de viziunea marxistă (atât de îmbâcsită, încât rămânea la credinţa nestrămutată că ECONOMICUL determină, absolut şi inexorabil, existenţa umană – şi nici viziunea ateu-liberală nu e deloc departe de esenţa materialistă marxistă!!!) – viziunea spiritualistă (atât cea rousseau-istă, a secolului XVIII, cât şi antroposofia Şcolii[încă experimentale] Waldorf, din secolul XX etc.) bazându-se pe fapte reale( precum cere Rousseau:”Fapte! Fapte!”), demonstrează că o fiinţă cu spirit puternic, bine educat şi bine potenţat, înfrânge orice barieră economică , ba chiar şi surprinzător de multe bariere materiale, prejudecăţi materiale. Aşa-zisele experimente parapsihologice, care evidenţiază, în orice om, potenţele telepatice, telekinetice, antigravitaţionale etc. – stau mărturie, şi ele (dacă e nevoie, neapărat, de excesul de zel al demonstraţiei spectaculos- “concrete”…).

c- Dreptul se va găsi, deci, în situaţia de a prelua un rezultat, mai mult sau mai puţin definitiv – o fiinţă definitivată, mai mult sau mai puţin, în formarea ei , corporal-materială şi corporal-spirituală. Şi, s-ar putea spune, dacă am aplica metoda mecanicistă – că Dreptul , aflându-se în faţa unui obiect devenit invariant, cu interiorul şi exteriorul , de acum încolo, neschimbate – poate să dea comenzi brutale, jandarmereşti, acestei făpturi monolitice. Şi, dacă nu se supune comenzilor definitiv normative – să distrugă monolitul-fiinţă.

Nu e aşa. E adevărat că Pedagogia, având ca obiect o plămadă proteică, trebuie să aplice, la rându-i, legi şi metode oarecum proteice, să schimbe metodele din mers, să se adapteze la fiecare caz-individ în parte şi la fiecare moment al evoluţiei sale, rapide sau lente – iar Dreptul, având de-a face cu o corporalitate umană mai stabilă, interior şi exterior, poate adopta norme mai stabile, mai puţin schimbătoare, mai puţin flexibile. Dar fiinţa umană nu este monolit, ci este în continuă schimbare subtilă – chiar dacă schimbările, după vârsta de 18 ani, sunt mai puţin rapide şi mai puţin evidente, faţă de perioada 0-18 ani.

Având în vedere acest lucru, Dreptul nu-şi poate permite, faţă de făptura umană evolutivă, atitudinea extrem rigidă, de “cazarmă”, de parcă ar fi vorba de nişte roboţi umani. Ci Dreptul trebuie să continue ce-a început Pedagogia – să continue, adică, educaţia făpturii umane mai lent evolutive, prin normare şi adaptare şi re-adaptare a normelor, la educaţia individuală – dar, fireşte, şi la cea socială, a fiinţei umane.

Dreptul trebuie să devină o Pedagogie în forme mai dinamice, mai fermă, mai puţin proteiformă. Dar să respecte realitatea evolutivă a fiinţei umane – şi, deci, să fie o Pedagogie de moment II (Pedagogie socială) – lăsând Pedagogia propriu-zisă să fie Pedagogie de moment I (Pedagogie individuală, de observare şi stimulare a evoluţiei de structură, definitorii pentru fiinţa-personalitate umană). Fiinţa umană este permanent educabilă ( pentru că e relativ flexibilă) – pe tot parcursul existenţei ei terestre. La orice vârstă.

Să nu uităm ce-am precizat mai sus: Dreptul trebuie să respecte, mai mult decât Pedagogia propriu-zisă, cea de moment I – şi o altă realitate, oarecum nouă, a fiinţei evolutiv-umane: SOCIALUL. Omul-individ educat, în casă şi şcoală, nu trebuie considerat a-social, rupt de realitatea socială. Dar Psihologia socială ne spune că percepţia raporturilor sociale devine puternică abia după vârsta de 14 ani. Deci, chiar dacă se spune, uneori, că şcoala prea e un clopot de sticlă, prea-i fereşte pe tinerii-elevi de influenţele dure, directe şi brutale ale mediului social – şi-i face, astfel, vulnerabili, în vederea viitorului contact, definitiv, cu mediul social “junglă” – realitatea e, oarecum, alta:

a-percepţia asupra mediului şi relaţiilor sociale e slabă, la copilul sub 14 ani ;

b-de obicei,dacă am lăsa mediul social, cu invarianţa, inflexibilitatea lui brutală, cu toate ispitele lui brutale şi, deseori, cu influenţe degenerative, perverse – să acţioneze asupra plămadei proteiforme a sufletului şi trupului de copil – am distruge această plămadă. “Fiecare lucru la timpul lui” – nu e o lozincă, ci exprimă o realitate profundă: I- trebuie pregătită, întâi, structura conformativă a corporalităţii umane, fizice şi spirituale; II- trebuie construită structura de rezistenţă a copilului, în vederea confruntării cu realitatea invariantă a socialului(sau variabilă după legile dure ale socialului mercantil) – social despre care Rousseau spune că este contrar naturalului, în rău; III- pregătirea anticorpilor, pentru ca corporalitatea fizic-spirituală a copilului, viitor adolescent, să ştie să răspundă, atât defensiv, cât şi ofensiv – adică, să fie pregătită atât să se apere de noxele spirituale ale mediului social, cât şi să fie pregătită şi înzestrată cu cunoştinţele necesare modificării , de structură şi esenţă, a mediului social – în sens ameliorativ.

Şi, atunci, de ce Dreptul n-ar folosi autoritatea şi forţa, preponderent invariantă, pentru dezvoltarea unei PEDAGOGII ANTICIPATIVE? Adică, să se implice direct în Pedagogia de moment I, pentru a anticipa realităţile din momentul II, pentru a-şi pregăti, de fapt, o viaţă şi acţiune mai uşoară, în raport cu viitorii tineri-cetăţeni? În sensul că normele de Drept ar fi primite ( prin prealabila înţelegere-aprofundare organică ) mai uşor şi firesc, de către tânărul, devenit cetăţean responsabil, activ, participativ la mediul social – dacă tânărul, încă de pe băncile şcolii(Pedagogia de moment I) ar fi prevenit, sistematic, în sens educativ, de existenţa normativă slab-proteică a Pedagogiei de moment II (al educaţiei sociale continue şi existenţei umane), ca moment al intrării adolescentului în existenţa socială efectivă, în invarianţii parametri(sau puţin variabilii factori sociali, dependenţi de alte legi de existenţă, decât legile naturale) ai mediului social.

Având în vedere flexibilitatea din ce în ce mai redusă (dar niciodată anulată!) a fiinţei umane, după 18 ani, Ştiinţa Dreptului trebuie să se implice în prevenirea reacţiilor adeverse, faţă de normativele non-proteiforme ale mediului socio-juridic. Dar Ştiinţa Dreptului trebuie să aibă în vedere , mereu, că legea nu-i “bătută-n cuie”, atâta vreme cât este producţie umană( originea ei relativă fiind tot umană) şi elaborată pentru uzul oamenilor. Doar comandamentele divine sunt neschimbate – şi ele nu se referă la amănuntele evolutive ale fiinţei umane, ci la structura generală a omului şi a evoluţiei umane. Dreptul trebuie să fie pregătit, în orice moment socio-istoric, să se adapteze EL la realităţile obiective ale evoluţiei spiritual-umane( şi, tocmai de aceea, este necesar ajutorul Psihologiei juridice, ca şi al Psihologiei generale) – şi nu să mutileze omul, împotriva firii, împotriva legilor evolutive şi a realităţilor socio-istorice obiective.Legile-norme trebuie să se plieze pe : I- realitatea evolutivă umană şi pe II- realitatea socio-istorică evolutivă obiectivă.

Atitudinea preventivă a Dreptului normativ, prin care Dreptul “îşi face viaţa mai uşoară”(pregătind subiecţii educaţi, de către Pedagogie, pentru realitatea slab variabilă a mediului social, normat juridic – şi prevenind, astfel, reacţiile adverse ale subiectului, care ar îngreuna nespus, precum o şi fac acum – activitatea socială normativ-juridică) – se numeşte EDUCAŢIE JURIDICĂ. Şi ea trebuie să fie făcută în mediul anticipativ social : ŞCOALA. Pentru că, aici, eficienţa anticipării ar putea fi sporită rodnic, şi prin metodele proteice, intens adaptative, ale mediului Pedagogiei momentului I.

Şi mai este ceva:

Dreptul şi Pedagogia trebuie să se verifice reciproc, dacă tot îşi împart momentele evolutive ale aceluiaşi OBIECT – SUBIECT EDUCAT. Şi să-şi indice, reciproc, nivelul de responsabilitate şi sancţiune. Căci existenţa obiectivă a momentelor I şi II este una unitară, în fapt. Iar rezultatele negative (recte: starea mărită de infracţionalitate socială) trebuie să aibă ca responsabil nu pe cel educat, în primul rând( căci, cu toată participarea lui la actul educativ, el este, totuşi, preponderent, un receptor, este un produs, un rezultat: NU copilul îi face pe pedagogi – pedagogi, decât într-un sens teoretic şi formal-administrativ – ci pedagogii au responsabilitatea de a trezi şi stimula-eficientiza, în copil, apoi în tânăr – forţele prin care acesta va răspunde la comandamentele existenţial-divine, cât şi la cele socio-istorice umane). Şi pentru ca să nu cumva să se ajungă la acuze reciproce excesive, grave, în legătură cu chestiunea în cauză (responsabilitatea pentru gradul de educaţie socio-istorică, a subiectului educat), e bine ca Dreptul să renunţe la atitudinea sa de independentism – şi să coboare în şcoli. EDUCAŢIA JURIDICĂ să fie efectiv apanajul unui jurist, cu normă didactică în şcoală, având rubrică în catalog – la care rubrică să se pună note, nu calificative – pentru a mări, astfel, scala aprecierii.

Iar metodele juristului-profesor să fie cele proteiforme, ale Pedagogiei – căci numai aşa îşi va putea permite, în viitor, aplicarea non-proteiformă a normei juridice, a Pedagogiei de moment II. Poate, atunci, abia (atunci şi nici atunci), i se va putea spune, fără prea mari remuşcări, omului matur, sancţionat normativ:”Ţi-am dat atenţie, ţi-am oferit, zi de zi, ani în şir, învăţătură asupra normelor de ontologie socio-istorică – te-am educat şi avertizat în tot felul. Nu educatorii tăi sunt de vină pentru pedeapsa ta: tu singur te pedepseşti, pentru refractaritatea ta spirituală, pentru încăpţânarea şi refuzul tău de a deveni semenul, fratele nostru întru societatea istorică.” Şi, poate, nici măcar în acest caz, educatorii nu vor putea fi absolviţi de rebutul social – tânărul educat, devenit, între timp, obiectul inculpat. Căci, unde este eficienţa muncii lor de educatori, dacă ei produc mai mult rebuturi sociale, decât “piese bune”?

În cazul în care se vor obţine rebuturi sociale, adică indivizi de moment pedagogic II, aduşi pe banca acuzaţilor, ca infractori, criminali – pe această bancă să ia loc şi factorii educativi, ai momentelor I şi II – şi să asculte sentinţa, însuşindu-şi-o – ca ca factori-subiecţi direct implicaţi în modul de aplicare a normei socio-juridice. Fiinţa umană fiind unitară, dar unitară în cadrul celor două momente principale ale evoluţiei material-spirituale şi psihice – şi fiinţa-subiect educat fiind, totuşi, REZULTATUL educaţiei, iar nu AUTORUL educaţiei – trebuie făcuţi co-responsabili, pentru eşec (dacă nu cumva chiar PRINCIPALI RESPONSABILI ) autorii educaţiei: reprezentanţii şcolii, respectiv ai justiţiei cu caracter anticipativ.

Noi considerăm, având în vedere datele stadiului actual al evoluţiei spirituale umane pe Terra – care spun că trăim epoca victoriei forţelor spirituale(voinţa spirituală) asupra eredităţii – că, în afară de cazurile patologice şi teratologice (monştrii umani) – cel care a fost subiectul educat este rebutat – tocmai pentru că pedagogii (profesori şi jurişti, în momentul I, anticipativ pentru capacitatea juridică a momentului II) au fost neglijenţi sau incompetenţi. Sau de rea-credinţă. Ei trebuie consideraţi ca fiind primii factori de rebutare – şi sancţionaţi cel puţin la paritate de pedeapsă, cu fostul (şi actualul) subiect educat. În felul acesta, mereu se va pune problema responsabilităţii reale, “de obârşie” – şi nu se va mai putea face educaţie de mântuială, şi nu se va trata adolescentul ca fiind singurul vinovat de eşecul său social. (Evident, şi implicarea şi responsabilitatea factorului politic în educaţie – vor trebui să crească, exponenţial). Eliminarea din mediul social, izolarea în penitenciar etc. a tânărului – nu corespund vinii şi defecţiunii reale din sistemul social, defecţiune care a făcut posibilă rebutarea socială a subiectului educat. Dacă nu va fi acceptată discuţia despre IZVORUL VINII, despre “DEFICIENŢA-MAMĂ” – nu se vor obţine decât paleative sociale – iar nu tratamente şi vindecări sociale. Evident că şi pedagogii (profesori şi jurişti) rebutaţi profesional (pentru că ei sunt REBUTORI, creatori de rebuturi – iar finalitatea muncii lor nu este rebutul ! – ei nu trebuie plătiţi pentru rebuturi!) sunt, la rândul lor, rezultatul unei deficienţe de Pedagogie de moment I şi/sau II(de fapt, unitatea educaţiei urmează unitatea fiinţei umane – rezultă că cele două momente sunt complementare, sunt de continuitate, iar nu de ruptură – unitare, nu alternative şi nu selective). Nu şi-au însuşit, ei înşişi, responsabilitatea existenţei şi muncii lor sociale.

Se va spune că dorim culpabilizarea colectivă, după modelul comunist. Dar, oare, societatea nu este şi o realitate continuă, pentru funcţionalitatea ei – căci societatea este global-umană, iar nu fracţional-umană? Societatea nu trebuie să fie fracturată uman – ci trebuie concepută ca un macro-organism uman funcţional. Da, societatea bolnavă naşte oameni bolnavi. Îmbolnăvirea indivizilor survine NU DIN VINA LOR – ci din vina macro-organismului uman-social, căruia i-au fost distruşi , sau reduşi – anticorpii. Şi un medic care-şi ucide pacientul, prin neglijenţă sau incompetenţă, este pedepsit de lege! Considerăm că răii pedagogi sunt răii medici spirituali ai societăţii – şi, deci, EI trebuie pedepsiţi – iar nu bolnavii lor prost îngrijiţi.

Să ascultăm, din nou, vocea lui Pytagora:”Nu supunerea poporului e ceea ce lipseşte legiuitorului. Legiuitorilor! Voi sunteţi aceia ce nu ţineţi seama cum se cuvine de nevoile poporului.”

Că medicii pot fi, şi ei, victime ale unei boli metafizice? A unei scăderi a potenţialului spiritual divin din umanitate, prin păcate de ordin general şi colectiv? Se poate. În acest caz, trebuie să vorbim despre o vină morală(greu atribuibilă, prin dificila identificare şi nominalizare a Răului-germen de boală) – şi se poate institui un tribunal moral, care să aibă pe rol procesul a însăşi societăţii umane, din momentul istoric respectiv(gen tribunalul moral modern, care-şi propune rejudecarea procesul lui Hristos, prin inculparea factorilor colectivi ai societăţii care l-a condamnat la crucificare pe Iisus).

Dar, dincolo de aceste evanescenţe, rămâne figura, vinovată sau glorioasă, a MEDICULUI. De ce, când e medic bun, i se dau recompense şi i se face reclamă pozitivă – iar când greşeşte şi ucide, se lasă o tăcere suspectă şi se arată , ca vinovat – “mortul”? Nu “mortul social” e vinovatul – căci, dacă vom continua să judecăm aşa, vor apărea, pe bandă rulantă, alte mii de “morţi sociali”, rebutaţi sociali – şi se va considera cauza morţii lor sociale o enigmă, şi vom ridica din umeri, fatalişti – aşteptând să fim şi noi suiţi pe targă, ori pe catafalc.

Nu. Responsabilitatea trebuie identificată ferm şi corect.

Iar pentru a preveni severitatea unor pedepse cu autori corect identificaţi – considerăm că însuşi corpul medical-social (recte, profesorii şi juriştii, solidari) ar trebui să solicite, insistent, introducerea acestei materii: EDUCAŢIE JURIDICĂ, în şcoli, în cataloage, dar, mai ales, în conştiinţa tinerilor, aflaţi la vârsta psihologică a maleabilităţii şi flexibilităţii spirituale maxime(propice educaţiei), a responsabilităţii , a spiritului de demnitate şi onoare. Ei, tinerii, vor detecta invarianţii nocivi ai legii – şi-i vor semnala juriştilor-profesori. Iar aceştia trebuie să reacţioneze prompt, eliminând(iată relativul proteism al momentului II, al Pedagogiei) factorii de perturbare spirituală, pe care nimeni, mai bine decât sufletul şi mintea tinere, nu-i pot identifica mai fără greş. Astfel, prin colaborare preventivă şi anticipativă se va putea reconstrui, mereu, corpusul de legi, poate reformula textul legilor, pentru ca mediul legislativ social să-i primească deschis, relaxat, cu optimism şi zâmbet pe buze – pe tinerii ieşiţi din şcoli(moment Pedagogic I) şi intraţi în momentul Pedagogic II, societatea relativei invarianţe, societatea deciziilor cu vigoare, stabilitate , durată şi grad mărit de generalizare (şi grad sensibil micşorat, de proteiformitate).

Iar nu, tânărul şi mediul social-juridic, să se privească reciproc ostil – de la începutul cunoştinţei lor, anticipând confruntarea şi, deci, eşecul armoniei, ordinii sociale.

Pledoaria noastră pentru introducerea EDUCAŢIEI JURIDICE, ca materie de bază în şcoli este, deci, pledoarie atât pentru binele profesorilor şi juriştilor – deci, pledoarie ÎN NUMELE profesorilor şi juriştilor – cât şi pledoarie pentru mult-visata şi dorita ORDINE ŞI ARMONIE SOCIALĂ( dacă se poate, chiar o reîntoarcere la “vârsta de aur”, evocată de atâţia aşa-zişi “utopişti”, printre care şi Eminescu – dar, de ce nu? cui nu i-ar conveni o societate a Armoniei?…) – deci, nu atât în numele societăţii umane prezente, în general – cât, mai ales, în numele societăţii umane viitoare – în care se vor situa copiii noştri, şi“urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor”. De ce să lăsăm, la voia întâmplării, soarta lor(ba, chiar s-o “zălogim” intereselor noastre, personale şi de moment) – când putem s-o anticipăm şi s-o influenţăm , fertil şi pozitiv, prin efortul nostru educativ preventiv, de azi – proiectându-ne, pe noi înşine, într-o lume a fiinţei umane viitoare ameliorate?

*

PARTEA A III-A

DREPT-PEDAGOGIE-RELIGIE

3.1. Pytagora, Legislatorul şi autoritatea sacerdotală

Am văzut cât de organic sunt legate, între ele, Dreptul şi Pedagogia, ca fiind două momente ale Pedagogiei Omului: pedagogia individului, respectiv pedagogia socială. Dar, totodată, am văzut , în capitolul anterior, cum Rousseau resimte, în sec. al XVIII-lea, ca şi noi, în sec. XXI, lipsa unui garant-arbitru al Contractului social(Divinitatea) – al Legilor Dreptului, de fapt.

Întâlnim la Pytagora(560-500 a.Chr.), în Legile morale şi politice, pasaje care ar părea ciudate, prin conţinutul îndemnurilor lor:

a-“Dacă socoteşti că nu te poţi lipsi de faima îndeletnicirii de a cârmui poporul, renunţă la titlul sublim şi sfânt, de legiuitor, căci nu eşti demn de el: fă-te preot!”

“Când magistrul vorbeşte, preotul să tacă!”

“Magistrat al unei republici! Nu îngădui preoţilor să se ocupe de educaţia poporului!”

“Nu fi legiuitorul care şi-a vândut libertatea ca să cumpere Zei; un asemenea popor nu are nevoie decât de preoţi!” ;

“Nu vorbi de libertatea poporului care se simte legat de zei; nu fi legiuitorul unui popor care ţine la preoţii săi” – dar zice, apoi:

b-“Preoţii spun zeilor ce vor Magistraţii din Crotona! Nu vă purtaţi cu legile după pilda preoţilor!”;

“Crotonieni! Nu duceţi daruri zeilor ca să-i liniştiţi; ar fi o jignire; îi luaţi drept nişte copii?”;

“Popor din Crotona! Ca să-ţi găzduieşti preoţii nu refuza ospitalitatea pentru înţelepţi; aceştia din urmă te vor costa mai puţin decât ceilalţi!”;

“”Crotonieni! Urmând pilda atenienilor, nu vă irosiţi tămâia pentru zei care nu se văd, străini şi necunoscuţi. Timpul lor va sosi atunci când aceştia vor binevoi să se arate ochilor tăi!”;

“Oameni de stat! Nu vă lăsaţi în voia plăcerii de a face legi noi! Toate legile bune au fost găsite. Mărginiţi-vă să îndreptaţi neajunsurile pricinuite de trecerea timpului” – proclamând, însă , TRANSCENDENŢA ORIGINARĂ A LEGILOR:

“Înainte de a exista legiuitori, au existat legi!”

Pytagora nu-i dispreţuieşte sau neagă pe zei – divinitatea. Dimpotrivă, când afirmă”Toate legile bune au fost găsite” – el vrea să spună că divinitatea a revelat legile, codurile etice – deci a acţionat direct legislativ în sânul popoarelor. La fel, Pytagora îi respectă cu adevărat pe zei, atunci când refuză ofrandele: doar zeii nu sunt copii, să aştepte daruri-jucării! La fel, când spune că timpul revelaţiei divine e hotărât de zei, nu de oameni.

Pytagora a constatat, însă, că misiunea sacerdotală nu mai era împlinită şi nu mai era respectată chiar de oficiatorii ei: preoţii deveneau, tot mai mult, profitorii zeilor – şi, deci, tot mai puţin – slujitorii zeilor! Chiar dacă divinitatea se revela unora dintre ei – preoţii, pe puntea dintre ei şi divinitate, impuneau, tot mai mult şi mai supărător, interesele lor personale, sau de castă – şi , tot mai puţin, interesele obştii, poporului.

Această degenerare a misiunii sacerdotale şi deturnare a semnificaţiilor misiunii sacerdotale îl determină pe Pytagora să deosebească, clar, între templul divinităţii – şi slujitorii săi. Cum am spune azi, în creştinism – între divinitate şi instituţia slujitoare de divinitate – între Biserica-Hristos – şi instituţia terestră a Bisericii, cu slujitorii ei, tot mai mult nişte contabili şi administratori ai propriului interes, neglijând sau părăsind funcţia pontificală ( pontifex= făcător de pod, între umanitate şi dumnezeire).

De aceea, atâta hotărâre, aproape brutală, în a-i despărţi, pe cetăţenii care vor legi – de influenţa preoţilor. Pentru că, aşa cum au falsificat raporturile omului cu divinitatea, deturnând totul întru profitul lor personal – tot aşa vor falsifica şi relaţia de garanţie, între girantul-divinitate şi giratul-popor – interpunându-se şi falsificând legile, în folosul lor.

Ca Socrate-Platon, ca şi Rousseau, mult mai tărziu – Pytagora crede într-un LEGISLATOR – am spune azi: cu funcţie mesianică, ales de divinitate, peste capul sacerdoţilor.

3.2. Socrate-Platon , Legislatorul şi “Binele Suprem”

Cu un veac mai târziu, Socrate-Platon recunoşteau clar că divinitatea, şi numai ea, oferă spiritului uman cumpăna justiţiei, capacitatea de a deosebi nedreptul de drept:” Căci într-adevăr aţi primit ceva divin în voi, necrezând că nedreptatea este mai bună decât dreptatea”.

Zeii, “cei care nu pot face decât bine”, sunt la izvorul Dreptăţii-Dreptului, universul platonician fiind unitar – atât Legislatorul din dialogul Republica, cât şi Onomaturgul (tot un legislator – al Cuvântului-Demiurgie), din dialogul Cratylos – este fie zeu, fie inspirat de zeu. El este “noul Orfeu”, armonizator, de fapt şi de drept, al Cetăţii, unificând lumea şi redând unitatea interioară sufletului uman. “Ştiinţa totală”, care este Ordinea-Armonie a Cetăţii Regale, prin Legislator – [paznicii-filosofi-Omul Regal (conducătorul socio- spiritual) ] – este posibil de aplicat eficient, deci real – doar prin credinţă. Doar prin ea se ajunge la “binele suprem” al Virtuţii, care, la rândul lui, este ce este pentru că e darul revelat al divinităţii, oglindirea divinului în Cetatea terestro-umană. Deci, oamenii, prin DREPTATE, se îndumnezeiesc:”Nedesăvârşitul nu este, în nici un caz, normal”. Adică lumea noastră, necredincioasă şi anomică, este anormală, şi este aşa, pentru că respinge divinul. Lumea normală este doar cea desăvârşită, iar desăvârşirea este chipul divin.

Sufletul trebuie, deci, să privească, mereu, în sus, pentru a vedea Lumina Divină, revelatorie a NORMALITĂŢII-ORDINE(LEGISLATIVĂ)-ARMONIE:”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o <<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş”.

3.3.Giambattista Vico şi “vârstele”

La celălalt capăt al istoriei, în modernitate – în 1725, Gimbattista Vico recapitulează scara descendentă a Dreptului , tipurile de autorităţi, care au născut tipurile de jurisprudenţă: “Prima este autoritatea divină, care nu cere ajutor providenţei; a doua este autoritatea eroică, cuprinsă în întregime în formulele solemne ale legilor; a treia e autoritatea umană, care stă în încrederea acordată unor oameni încercaţi şi care au dovedit o deosebită prudenţă în ceea ce poate au făcut, precum şi o mare înţelepciune în înţelegerea lucrurilor.”

Şi vorbeşte cu nostalgie despre păstrarea legilor , în depărtata antichitate:”Această păstrare a legilor a fost respectată cu stricteţe în vârsta zeilor; şi observarea legilor divine se cheamă de aceea <<religie>>. Celor trei vârste le corespund trei tipuri de jurisprudenţă: divină, eroică şi umană.”Despre prima spune: “Este ceea ce Dante ar numi <<indiarsi>>, adică a pătrunde în mintea lui Dumnezeu – Jurisprudenţa aceasta socotea că este drept numai ceea ce corespundea ceremoniilor divine solemne”.

*

3.4. Rousseau – între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor Legii Moderne

Credem a se afla cu greu, în istoria umanităţii, un caz mai tipic de schizofrenie spirituală, decât cel al lui J.J. Rousseau, în discuţia sa despre legi. În sinele acestuia se naşte o luptă mentală şi o ruptură de raţionament şi atitudine de nerezolvat, între:

a-dorinţa obstinată de a face bine omenirii sociale – după ce a lipsit-o de divinitate(ca garant al legilor terestre), şi

b-neputinţa crasă de a face vreun bine REAL omenirii sociale, tocmai pentru că a lipsit-o de prezenţa spiritual-divină, în mijlocul ei, în expresia terestră a Legii.

Se va vedea clar, în cele de mai jos, că singură prezenţa divină în umanitate poate da sens eforturilor umanităţii de a fi umanitate – şi eforturilor oricărui “agent social, filantrop sau reformator al societăţii umane.

În cele ce vor urma, ne vom folosi, în primul rând, de textul CONTRACTULUI SOCIAL – dar şi de alte texte rousseau-iste , adiacente CONTRACTULUI…: Proiect pentru Corsica, Discurs asupra inegalităţii , Consideraţii asupra guvernământului Poloniei.

Teza centrală a Contractului social rezidă în următoarea aserţiune:

“FIECARE DIN NOI PUNE ÎN COMUN PERSOANA ŞI TOATĂ PUTEREA LUI, SUB CONDUCEREA SUPREMĂ A VOINŢEI GENERALE, ŞI PRIMIM IN CORPORE PE FIECARE MEMBRU, CA PARTE INDIVIZIBILĂ A ÎNTREGULUI”.

Comentariul făcut de traducătorul Contractului.., H.H. Stahl:

“Pasajul trebuie înţeles în felul următor: fiecare individ cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare devine membru al comunităţii. Ca parte a comunităţii primeşte în dar drepturile celorlalţi membri ai comunităţii, legaţi, în mod indivizibil, de întreg. Astfel, în aceeaşi formulă, fiecare individ e privit sub două aspecte deosebite: ca particular şi apoi ca parte a suveranului”.

Debarasându-se (cel puţin în intenţie) de divinitate, şi dorind a opera cu termenii unei mecanici abstracte – Rousseau se vede împins, de fapt, într-o “mecanică” periculoasă a spiritului. Căci, dacă Rousseau respinge(şi aşa şi face, verbal) conţinutul tălmăcirii, de către Filon din Alexandria, a judecăţii lui Caligula că, din moment ce regii sunt zei, popoarele nu pot fi decât vite – Rousseau se găseşte în faţa situaţiei paradoxale de a-şi trata obiectul demonstraţiei, COMUNITATEA UMANĂ, ca pe o turmă de dobitoace, fără voinţă şi logică – sau a socoti că, comunitatea umană terestră este capabilă de atitudini sinucigaşe, aberante.

Comunitatea umană nu e obiect de joacă: nu se poate vorbi atât de tranşant şi degajat despre cedarea, de către toţi indivizii umani sociali, a drepturilor lor, către “comunitatea umană” – ca despre cedarea unor obiecte, ca despre o translaţie pur mecanică, operată în cadrul unor mecanisme şi slujindu-se, probabil, tot de mecanisme. Ce e “comunitatea” aceasta – şi în ce scop superior ar ceda, un individ-membru al ei, drepturile sale de individ – – şi care sunt, în definitiv, “drepturile” sale? Care e compoziţia interioară uman-individuală, care este CEDATĂ, în cadrul acestei ciudate “alchimii” sociale?

Comunitatea umană, conform lui Rousseau, poate fi:

a-naturală – şi singura pură, de acest fel, este FAMILIA;

b-socială, sau social-politică, creată după modelul familiei, dar neputând funcţiona, spune Rousseau, decât prin contract social/vs/ tiranie( eventual, despotism: dacă tiranul poate, eventual, să nu fie despot, în schimb, orice despot este tiran – despotul fiind conducătorul total egoist, care conduce fără lege, după bunul plac). Căci contractul stă, în definitiv, spune tot Rousseau, şi la baza familiei: “Familia e, deci, dacă vreţi, primul model al societăţilor politice: şeful e o imagine a tatălui, iar poporul e o imagine a copiilor: fiind născuţi cu toţii liberi şi egali, ei nu-şi înstrăinează libertatea decât în folosul lor. Deosebirea stă doar în faptul că, în familie, dragostea tatălui pentru copiii săi este răsplata îngrijirii ce le-o dă. Pe când în stat, plăcerea de a comanda(s.n.) înlocuieşte această dragoste, pe care şeful nu o are faţă de supuşii săi.”

Iată, deci, că comunitatea-societatea(cetatea cetăţenilor) e o zonă de primejdie(iar nu de indivizibilitate-întreg), prin apariţia şefului-NON-TATĂ(sau: anti-tată. “plăcerea de a comanda înlocuieşte dragostea faţă de copiii supuşu”). Şi, atunci, cum să se opereze atât de frivol cu individualitatea şi drepturile individului, când, cedându-le, le-ar înstrăina către o zonă echivocă, nestăpânită de sentimente cinstite – nu există deloc garanţia că cedarea dreptului pesonal nu înseamnă pierderea definitivă a oricărui drept, fără vreo compensaţie de vreun fel superior, nicicum să primească “în dar” drepturile celorlalţi membri sociali. Repetăm, : dacă, nu cumva, în subconştient, Rousseau nu îi consideră, pe indivizii sociali, ca şi Caligula – “vite”. Sau, poate, drepturile individuale ale componentului corpului social sunt atât de neînsemnate(în concepţia lui Rousseau), încât nici nu merită să ţină la ele individul social.

Cum, dar, putem explica această nonşalanţă a operaţiunii de “mecanică socială”(care maschează, în fapt, o operaţiune de trafic ilicit spiritual), care conţine transferul TOTAL de drept individual – către o comunitate care nu-ţi oferă o garanţie la fel de TOTALĂ(precum este cedarea), a întoarcerii către tine-individ, a acestor drepturi , sub forma, extrem de generoasă în intenţie, dar extrem de nesigură în realitzare, a “darului drepturilor tuturor celorlalţi membri”? Căci comunitatea are “şefi”, care au “plăcerea de a comanda”, iar nu de a întoarce, în forme echitabile, măcar(dacă nu farmaceutice, ori sporite…) DREPTUL – către indivizii comunităţii.

Cum se explică? Nu se explică.

Ce este SUVERANUL, în viziunea lui Rousseau – SUVERAN căruia se prezumă că individul ar trebui să-i devină PARTE (concomitent cu starea lui de individ-“particulă”)? Spune Rousseau: “Nu este decât o fiinţă colectivă” – de tipul Suveranului Consiliu al Republicii Geneva(al cărei onorat cetăţean este J.J.Rousseau). Ce forţă are SUVERANUL? Este el, oare, factor LEGISLATIV – (ceea ce ar fi extrem de important, căci Rousseau consideră comunitate ideală – REPUBLICA, iar republică este”orice stat reglementat prin legi”)? Este şi nu este – căci SUVERANUL nu este legislator REAL – căci Rousseau, printr-un reflex moştenit de la strămoşii săi ne-“iluminaţi”, recunoaşte că “Ar trebui zei să dea legi oamenilor” – dar, se spune: ”are, în calitate de corp politic, o putere absolută asupra tuturor membrilor săi(…) şi această putere diriguită de către puterea generală, poartă(…)numele de suveranitate”. N-o fi el zeu, şi nici nu râvneşte prea tare să fie zeu – dar se descurcă binişor, cu “puterea absolută”, aici, pe pământ…

De fapt, SUVERANUL CU SUVERANITATE este expresia EGOISMULUI MEMBRILOR CORPULUI SOCIAL(şi, dacă am gândi ca Rousseau, adică materialiceşte, i-am lăsa în plata Domnului, să se descurce şi să se păruiască între ei – dar chestiunea nu e aşa cum o spune Rousseau – sau nu e DOAR aşa): “Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvântul <<fiecare>> şi care să nu se gândească la el însuşi atunci când votează pentru toţi” – şi comentariul adecvat al lui H.H.Stahl:”Societatea burgheză nu poate face apel la nimic mai sigur decât la egoism.” Şi, dacă e aşa şi, într-o societate obsedată de materie, iar nu de spirit, aşa şi trebuie să fie – de ce n-ar fi suspect de comportament ipocrit şi egoist însuşi – sau: mai ales suveranul.corp colectiv( traficând cu “voinţa generală”)? Căci tot Rousseau (cu mari frământări de conştiinţă) recunoaşte: “Poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat şi atunci a voi ceea ce este rău”. De aceea, şi este şi va rămâne valabilă, mult timp încă, afirmaţia lui Rousseau: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”. Experimente , “contracte” cu poporul(“contracte” care s-au dovedit păguboase unilateral: pentru popor…) au mai făcut şi alţii decât “iluminaţii” veacului XVIII – în epocile ulterioare, de intensă şi cronică despiritualizare şi luciferizare: comuniştii, naziştii, liberalii “democraţi”şi “liber cugetători”…

În definitiv, într-o societate bazată pe EGOISM, în mod esenţial – de ce ar mira abuzurile de încredere, încălcarea flagrantă a contractelor de tot felul – câte atitudini efective de ÎNŞELARE A OAMENILOR DE CĂTRE SUVERAN nu se pot declanşa, fără ca să poată exista un factor reglator, un mecanism de “feed beck”? Revoluţiile nu au reprezentat niciodată, cu excepţia unicei revoluţii spirituale planetare – cea de pe Golgota – soluţii, ci noi motive de noi abuzuri, exercitate de către tot mai multe şi mai variate segmente ale corpului social. Mai că am fi de acord cu Rousseau, care mărturiseşte, la un moment dat, că “alungarea tiranilor(…) n-ar putea avea loc de două ori la acelaşi popor(…). Atunci(n.n.:prin repetarea revoluţiei) tulburările îl pot distruge fără ca revoluţile să-l mai poată restabili – astfel că, deîndată ce lanţurile lui sunt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainte îi trebuie un stăpân, iar nu un liberator. Popoare libere, nu uitaţi această maximă:<<libertatea poate fi dobândită, dar niciodată recâştigată>>.”

Popoarele au nevoie de revelaţii spirituale, de curăţiri morale – iar nu de dubioase măceluri materiale, din care folosul îl trag, totdeauna, forţele oculte din umbră, şmecherii “suverani”, corpuri nu binefăcătoare, nu instituite întru BINELE PUBLIC, ci ca nişte mafii, nesăturate niciodată de puterile materiei.

Zice Rousseau: “Suveranul , ca legislator, redactează doar legile . Acela care redactează legi nu are deci, sau nu trebuie să aibă nici un drept legislativ – iar poporul nu poate, nici dacă ar voi-o, să se lepede de acest drept netransmisibil, pentru că, potrivit pactului fundamental, numai voinţa generală poate obliga pe particulari, şi nu poţi fi niciodată sigur că o voinţă particulară este conformă cu voinţa generală, decât după ce ai supus-o liberului sufragiu al poporului” [popor despre care spunea însuşi Rousseau că poate fi deturnat de la bine – şi, atunci, nu vedem , pe de o parte, de ce să nu se poată sustrage “operei” legislative – cine l-ar împiedica? – căci, pe de altă parte, nu vedem cum ar putea fi opriţi din opera lor de deturnare a poporului de la binele REAL, cei interesaţi material de o astfel de deturnare: Rousseau e categoric în exprimare – dar nu se bazează, în demonstraţia sa, pe forţe categorice, în zona binelui – căci singurele forţe CATEGORICE, absolut garantate, sunt doar forţele divine].

Revenim: Suveranul nu are drept legislativ integral, pentru că poporul trebuie obligat(“obligat” – spune Rousseau : obligat de cine? De morală? De conştiinţă? Dar o obligaţie atât de categorică precum o pretinde Rousseau n-ar putea avea loc decât într-un context fie dictatorial-tiranic, sau despotic, fie într-un climat religios cât se poate de profund – or, Rousseau exclude ambele variante) – să-şi exercite, prin sufragiu, forţa legislativă “ – un fel de <<termometru>> al voinţei generale. Şi iar ne vedem siliţi a repeta întrebarea: dar dacă “temperatura” termometrului a fost falsificată de “specialişti sociali” în măsluire şi diversiune şi dezinformare – toate acestea funcţionând din plin, ca propagandă, în preajma revoluţiei franceze regicide din 1789?

Cine mai poate fi sigur de instinctul poporului, când acesta e pradă atitudinii permanent şi consecvent egoiste? – pentru că nu i se arată omului , de către “specialiştii sociali”, decât ţinte materiale, false, sau abstracţiuni complicate, sofistice unele – prea rafinate, sau prea labirintice şi nefireşti, în orice caz, pentru cei cu viziune “simplă şi sănătoasă”: şefii “cu plăcere de a comanda” – plăcerea de putere instituindu-se, de fapt, prin “comandamentul” mult mai urgent decât orice, al josnicelor interese şi câştiguri materiale inechitabile, nemeritate – dar imediate.

Zona comunităţii umane-cetate se dovedeşte mult prea primejdioasă, pentru a-i încredinţa, fiecare individ şi toţi indivizii la un loc – TOATE drepturile lor, în mod ABSOLUT.

Decât dacă, am spus-o mai sus, aceste drepturi nu înseamnă cine ştie ce. Ce înseamnă, aşadar, şi în ce constau aceste drepturi ale individului-cetăţean? Rousseau n-o spune decât vag, pe ocolite – dar “restul nespus” se poate întregi, în mintea noastră, a celor de azi, care ştim “contururile hărţii materialismului”: “În locul unui mod de viaţă nesigur şi precar, un altul mai bun şi mai sigur – în locul independenţei naturale, libertatea – în locul puterii de-a dăuna altora, propria siguranţă – şi în locul forţei proprii, pe care alţii ar fi putut-o înfrânge, un drept pe care uniunea socială îl face de neînfrânt. Însăşi viaţa, pe care şi-au încredinţat-o statului, este necontenit ocrotită de acesta””

Deci, avuţia cetăţeanului-component al poporului, constă în:

a-mod de viaţă(înţelegând prin aceasta bunuri materiale şi facilităţi materiale, mai mari sau mai mici);

b-libertate(care e un concept extrem de labil, în cadrul concepţiilor materialiste – iar la R. chiar mai”clar”, în relativitatea şi echivocul său ameninţător, chir periculos: Rousseau emite o teorie a dictaturilor revoluţionare – în care spune că, pentru “a asigura libertatea tuturor, statul trebuie să-şi exercite constrângerea asupra tuturor”);

c-siguranţa-securitatea personală(şi ea, un concept cu mare grad de echivoc, atunci când se pune problema transpunerii lui în realitate – din moment ce nu se poate calcula niciodată unde începe zona de drept a celorlalţi, faţă de un “mine” – mai ales când societatea este concepută cu fundamentele pe EGOISMUL DECLARAT, iar şefii au “drag” de “comandă”-putere, iar nu de calcule matematico-sociale, în legătură cu zonele de libertate ale supuşilor);

d-forţa( cea proprie, înlocuită de dreptul legal – ceea ce ne introduce într-un nou cerc vicios – căci nu putem şti ce e drept, decât ştiind ce e forţa – şi forţa, Rousseau vrea s-o îngrădească prin drept – adică prin ceva nedefinibil prin sine, sau prin ceva superior sieşi şi superior tuturor termenilor prinşi în vârtejul definiţiei: în loc să accepte etalonul divin, transcendenţa – Rousseau obligă, mereu, la definiri în cadrul relaţiilor cu forţele egale, interşanjabile şi interfuncţionale, care “mârâie”, într-o agresivitate ce ameninţă continuu edificiul social, şi aşa extrem de şubred, conceput mental de Rousseau);

e-însăşi viaţa. Da, viaţa individului. Ce înseamnă viaţa lui? Biologie curată, ordinară – căci nu se întrevede nici un ţel superior şi durabil în eternitate(fie şi în eternitatea relativă) – decât acela de a-şi apăra pielea lui de individ biologic, laş şi egoist. Şi aceasta, prin situarea într-o “turmă” de laşi şi egoişti. Unde mai e “securitatea”? Un “animal uman” laş-egoist renunţă total la drepturile sale(în speţă, la VIAŢĂ) – în favoarea unai mulţimi de laşi-egoişti, printre care se ascund, cu abilitate, cei cu “drag de comandă”. Profitorii de meserie. Atunci, nu-i de aşteptat ca iubita lui viaţă să-i fie în primejdie maximă, şi să devină obiect de şantaj şi tranzacţie de tip sclavagist(“îţi las viaţa, dacă îmi dai tot ce ai fi făcut cu viaţa , dacă ar fi fost a ta”) – tocmai de ce se ferea mai abitir Rousseau? Căci iată ce zicea el: “Întemeind dreptul de viaţă şi de moarte pe dreptul de a înrobi, şi dreptul de a înrobi pe dreptul de viaţă şi de moarte, nu e limpede oare că astfel se ajunge într-un cerc vicios?(…) Primind robia drept preţ al vieţii sale[robul] n-a primit din partea învingătorului nici o favoare: în loc să-l omoare fără folos, acesta l-a omorât în mod util(…). Deci, oricum ai privi lucrurile, dretul la sclavaj e nul, nu numai pentru că e nelegitim, ci şi pentru că e absurd şi lipsit de înţeles. Aceste cuvinte , sclavie şi drept, sunt contradictorii: ele se exclud reciproc. Fie că ar veni din partea unui om către alt om, ori din partea unui popor către alt popor, acest el de discurs va fi la fel de lipsit de sens:<<Fac cu tine o convenţie, cu totul în dauna şi în folosul meu, pe care o voi respecta cât îmi va plăcea, şi pe care tu o vei respecta cât îmi va plăcea.”

Oricât ar încerca să râdă Rousseau – aceasta este situaţia creată în orice societate dez-dumnezeită: SCLAVIA celui mai naiv şi mai slab fizic, faţă de cel şmecher şi tare fiziceşte.

Nimeni nu neagă (şi nu trebuie să nege) premiza de bună-credinţă şi de bună-voinţă(faţă, însă, de o umanitate abstractă, obiect experimental viitor), de la care pleacă Rousseau, în excursul său. El ar voi:

I- I – o societate revoluţionată moral – dar fără să accepte că morala, dacă nu e de esenţă divină, e vorbă goală, o convenţie aproximativă, rămasă între foile de hârtie ale filosofului reformator: Cel care cutează să pornească la făurirea unui popor trebuie s se simtă în stare să schimbe , ca să spunem aşa, însăşi natura umană, să transforme pe fiecare individ, care prin el însuşi e un întreg perfect şi solitar, făcându-l să devină o parte dintr-un întreg mai mare, de la care acest individ primeşte, întrucâtva, însăşi viaţa şi fiinţa sa, el trebuie să se simtă în stare să schimbe constituţia omului, pentru a o întări. Să înlocuiască existenţa fizică şi independentă pe care am primit-o cu toţii de la natură, printr-o existenţă parţială şi morală[moralitate – în cadrul strict material…] – să ia omului forţele lui proprii şi să-i dea în schimb altele, străine, de care să nu se poată folosi decât cu ajutorul altora. Cu cât aceste forţe naturale vor fi mai stinse şi mai anihilate[n.n.: ciudat pentru autorul lui Emil să afirme că lumea ar începe de la “iluminaţi”… – că, adică, omul n-ar fi cunoscut, înainte de sec. 18, epoci de evoluţie spirituală cu mult superioare – fie şi doar stihinice], cu atât cele câştigate vor fi mai mari şi mai durabile, cu atât legislaţia va fi mai solodă şi mai perfectă. Astfel că se poate spune că legislaţia a atins cel mai înalt grad de perfecţie spre care poate năzui, abia atunci fiecare cetăţean nu este nimic şi nu poate nimic decât prin toţi ceilalţi, iar forţa câştigată de întreg va fi egală sau superioară sumei forţelor naturale ale tuturor indivizilor.” V-aţi lămurit, credem, de unde începe ofensiva REALĂ împotriva LIBERTĂŢII. Acest discurs social-liberal dezvăluie că libertatea trebuie să fie atacată şi distrusă din ambele părţi:

a-dinspre zona cer-al-religiei, prin ateizarea lumii, şi

b-dinspre însuşi individul stingher, fără Dumnezeu: el este somat să renunţe la sinele său, pentru a fi “reformat” de alţii. Cine “alţii”? Bănuiţi, credem…”Doriţii” de putere, de “plăcerea de a comanda”.

În esenţă, discursul lui Rousseau anunţă şi proclamă – paralizia cerebrală, mancurtizarea omului-individ – în numele unui fals “bine public” – căci societatea “iluminaţilor” nu are ţeluri spirituale, ci pur materiale. “Binele public, deci, nu va fi “normalizarea funcţionării spirituale a entităţii spirituale-NEAM” – ci pregăteşte comunismul bolşevic din 1917, stalinizarea, precum şi…nu doar vetusta “internaţională proletară”, ci (cu precădere!) mondializarea plutocratică liberală, de după al 2-lea război mondial şi, mai ales, de după anul 1989…

Ştia, oare, marele şi pătimaşul gânditor Rousseau, cui şi pentru ce slujea? Probabil că nu ştia. Căci schizofrenia lui spirituală izbucneşte tot mai des, culminând cu criza dedublării, cu privire la LEGISLATOR: R.se simte, el însuşi, paralizat, în faţa gândului despre NATURA LEGILOR BINEFĂCĂTOARE PENTRU UMANITATE. Rousseau e gata să cedeze, încăpăţânatul ateu( ? ) e gata să recunoască faptul că pierde totul de sub control, simte CLAR că, pentru reforma moral-legislativă REALĂ, trebuie acţionat acel “ceva” care-i repugnă: INTERIORUL SPIRITUAL AL UMANITĂŢII – misterios şi inaccesivil oricărui “iluminat” – dar atât de fascinant … Şi Rousseau aproape că ar cădea în extaz, prăbuşindu-se din paginile propriei cărţi:”Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să urmeze regulile fundamentale, ale raţiunii de sta, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză, ca spiritul social, care trebuie să rezulte din legiferare, să prezideze la crearea legislaţiei, ca oamenii să die, deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor.“ Adică, spunem lor, să intervină graţia divină, care să-l reîntroneze pe om în sfinţenia spiritului său, mântuindu-l de cel rău.

Poporul, deci (trecem noi peste baricada mentală, pe care Rousseau şi-o autoimpune), ar trebui să ştie de Dumnezeu, să aibă într-însul LEGEA LUI DUMNEZEU(singura şansă eliberatoare reală) – fapt care, probabil, nu doar ar uşura nemăsurat de mult efortul oricărui legislator uman – ci l-ar face, pur şi simplu, superfluu;

II- o societate bazată pe echitate – şi aici, Rousseau suferă de un nou atac de schizofrenie spirituală: pe de o parte, se exercitau ocultele presiuni ale “iluminaţilor”(liberali…), care doreau rămânerea proprietăţii, cu schimbarea doar a proprietarilor(“sacrosancta” proprietate liberală…) – pe de alta, Rousseau îşi dă seama clar că proprietatea, dacă e absolutizată, ca factor de construcţie socială – devine, tocmai pe dos, factor de disoluţie socială – prin ruptura tot mai adâncă (spirituală şi materială) dintre bogaţi şi săraci, şi prin lupta (aparent, doar socială) măcinătoare de forţe(fizice şi spirituale), dezbinatoare decisivă şi definitivă a corpului social, a legăturii dintre stat şi suveran. Rousseau consideră , la modul cartezian, că legătura dintre stat şi suveran este similară celei dintre suflet-corp – însă, iar, suflet NU dumnezeiesc, ci animal-senzitiv: “Gândirea mea nu e de a distruge în mod absolut proprietatea particulară, căci acest lucru e cu neputinţă[n.n.: despre câte lucruri “cu neputinţă” a fabulat Rousseau până aici, parcă nu încăpea şi acesta? – dar presiunile…), ci de a o închide în limitele cele mai strâmte, a-i da o măsură, o regulă, o frână care s-o stăpânească, s-o dirijeze, s-o subjuge[s.n.: curios cum apar, mereu, la acest înflăcărat apărător al libertăţii, verbe ale îngrădirii violente…) şi s-o ţină întordeauna subordonată binelui public(…). Proprietatea statului să fie cât mai mare, cât mai puternică, iar cea a cetăţenilor cât mai mică şi cât mai stabilă cu putinţă”. Da, a căţeilor – dar a dulăilor? Şi mai departe:”Starea de societate nu e de folos oamenilor decât în măsura în care au toţi câte ceva şi nimeni nu are nimic de prisos” [n.n.: nici un liberal de azi nu l-ar mai iubi pe Rousseau, dacă l-ar citi cu atenţie…]. Dar soluţia reală – adică: cum să facă această visată, imaginată funcţionare, să devină una DE FAPT – rămâne o enigmă pentru noi – şi un deziderat nu doar neîmplinit, ci de care se depărtează, pe zi ce trece, tot mai mult, “iluminaţii” de tipul binevoitor-ROUSSEAU.

Căci, precum s-a zis mai sus, nu poţi considera ca GARANTAT SOCIAL un corp social NUMAI prin sine însuşi, dacă acest corp social conştientizează doar nivelul biologic, de pofte josnice(dorinţe, voinţe etc. – toate legate de domeniul strict material). Nimeni nerenunţând, esenţial, la EGOISM – nu poţi construi o societate cu vreo dimensiune altruistă ( căci a renunţa la propriul drept, în prezent – presupune un idealism altruist, deoarece înseamnă că tu CREZI în viitor ŞI ÎN CEVA SUPERIOR – or, cineva redus la biologic, nu lasă vrabia din mână, pentru cioara din par…). Ba, nici măcar nu poţi obliga(decât prin modalităţi tiranic-teroriste) pe cineva să CEDEZE( nu TOTAL, cum spune Rousseau – dar nici măcar PARŢIAL) DREPTURILE (şi ele, reduse la strictul orizont biologic) – dacă nu are garanţia SUPRA-BIOLOGICĂ(zicem noi: divină) că nu-şi va pierde “darul” său către stat(nicicum să se mai pună problema aşteptării “darurilor” din partea celorlalţi, către sine revărsate…). În definitiv, ce “dar” are de dăriut fiecare, într-o societste rousseau-ostă? BIOLOGICUL – singurul lucru pe care-l posedă individul sosial. Cum să-şi dea cineva STRIST MATERIAL(constituit juridic şi existenţial) – materialitatea (aneantizându-se…) – către o altă materialitateîntrutotul similară materialităţii lui? Şi de ce ar face-o, spre ce câştig nemaipomenit? Pentru un vis de securitate viitoare(prezumtivă) sporită? Dar individul biologic, ne vedem siliţi a repeta – nu poate vedea şi concepe existenţa şi lumea – decât LA MODUL STRICT BIOLOGIC – adică ÎN PREZENT. Degeaba râde Rousseau de teoria lui Caligula, căci el însuşi, Rousseau, vorbeşte despre omul-bestie. Ce contract s-ar putea stabili cu fiarele biologice?

Până şi Rousseau, cu “idealismul” său materialist obstinat, percepe adevărul, într-o nouă criză de dedublare a personalităţii: “În sfârşit, când statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decât într-o formă iluzorie şi goală, când legătura socială e ruptă în toate inimile, când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată, şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular”.

Rousseau spune aceasta vis-à-vis de societatea aristocratică, aflată în plin proces de despiritualizare şi descompunere morală – dar ce-au făcut, ce altceva au făcut şi fac “iluminaţii” liberali, de la iacobini încoace, decât să promulge legi pentru “interesul particular”?

Deci: a- ca particular, individul este egoist – şi, deci, vrea garanţii că va câştiga mai ult decât va pierde – or, aceste garanţii, după Rousseau, i le oferă nişte egoişti asemenea lui, avizi de câştig şi complet reticenţi la cedarea către alţii – a ceva, a orice e folosibil spre “biologic”;

b-ca parte a suveranului – individul nu poate fi decât formal schimbat într-un “şef” – şi, atunci, nu-l putem gândi în ambele locuri sociale deodată: şi jos, în gloată, şi sus, ca arbitru al gloatei. E de neconceput, moral vorbind, să-l consideri posibil de transfigurat metafizic, într-un suveran metafizic ( ca expresie a colectivităţii, ca supra-individ altruist, pregătit nu doar să se protejeze pe sine, ci să le redea drepturile umane şi altora) – făcând abstracţie de egoismul fundamental al membrilor societăţii umane imaginate de Rousseau – O SOCIETATE A CĂMĂTARILOR – căci cel ce se vede SUVERAN, nu se mai vede şi “individ din gloată” – şi, din locul de sus, vrea să profite, ca “şef”, furând cât poate din drepturile celor deasupra cărora se poziţionează social.

O dublă ipostaziere – de INDIVID PARTICULAR şi de SUPRA-INDIVID METAFIZIC(SUVERAN) – în cazul aceluiaşi om – nu poate ficoncepută decât într-o societate reformată moral (“reformată înainte să vină reformatorii iluminaţi”…), din adâncuri: O SOCIETATE RELIGIOASĂ. Şi, spunem noi, în primul rând o societate autentic creştină – după modelul comunităţilor creştine ale sfintelor începuturi – secolele I-IV, de la începutul mileniului I.

Oricum ar întoarce-o Rousseau – se loveşte de Dumnezeu – şi o recunoaşte, cu obidă şi ciudă(şi calomniind divinitatea: “zeii” ar fi înzestraţi de/cu înţelepciunea oamenilor…): “Iată ce i-a silit dintotdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune, astfel încât popoarele, supuse fiind legilor statului ca şi celor ale naturii şi recunoscând aceeaşi putere în crearea omului ca şi în aceea a cetăţii, să adculte de bunăvoie şi să poarte jugul fericirii publice.” Cât de relative sunt toate ! – dar, parcă, nimic nu se face, dacă omul nu se gândeşte, măcar, la Dumnezeu…Altfel, în definitiv, ce-i acela “bine public”? Fiecare înţelege:

a-fie cum îi convine,

b-fie cum au alţii, mai vicleni ca el, interesul să-l determine să creadă că ar trebui să-i fie convenabil, de folos – de fapt, convenabil şi de folos fiind pentru o oligarhie de escroci sociali(naţionali şi/sau mondiali).

Marea eroare a lui Rousseau şi a urmaşilor săi(aceştia din urmă, direct interesaţi în perpetuarea erorii şi a consecinţelor ei) provine:

a-fie din faptul de a considera părţile contractante ca neavând nevoie de arbitru-garant al respectării prevederilor contractului, dar chiar şi al valabilităţii, în timp şi spaţiu, a termenilor contractuali(ceea ce ar fi o absurditate de neadmis, pentru un jurist),

b-fie din faptul de a considera că arbitrul-garant sunt LEGILE – dar legile elaborate “artificial”, de către “noua ordine mondială”. De fapt, de un corp social restrâns, de impostori juridici mondiali, care se prefac a fi deasupra corpului social real. Aceştia nu numai că nu sunt “elita” socială, dar devin tot mai dubioşi, prin modul cum silesc umanitatea să “navigheze” istoric – ei, şi nu alţii, sunt contravenienţii care, din pricina infracţiunilor comise: înşelăciune, fraudă, abuz de încredere – ar trebui izolaţi-excluşi din corpul social real, şi în nici un caz acceptaţi-toleraţi ca “legislatori” – terţi, garanţi ai polarităţii contractuale indivizi-suveran, şi cu totul falşi garanţi ai unui aşa-zis mecanism de cedare şi primire, reciproc avantajoasă, de putere-“dar”, din partea contractanţilor. În realitate, aceşti contravenienţi mondiali se interpun între părţile contractante şi, sub chip că arbitrează de pe poziţii superior-morale, chiar cu pretenţii de cvasi-sacralitate(“puternicii “…) – îşi însuşesc, fără ruşine, fără nici un fel de scrupule, ceea ce se “scurge”, ca cedare de putere şi “daruri”, din ambele părţi: şi dinspre individ spre corpul social, şi dinspre corpul social spre individ. Aceste “legi” sunt false legi, căci ele nu mai pot fi garante şi arbitrante: ele nu au gradul de impersonalitate (relativă) al legilor-variante ale LEGII DIVINE – ci ele aparţin de părţile contractante, fac parte din zona “rivalilor contractanţi”. Ele nu aparţin unui arbitru, ca terţ situat , moral, deasupra părţilor contractante(şi, deci, neimplicat direct în interesele conţinute în termenii contractului) – ci aparţin cuiva din interiorul celor două părţi contractante: indivizii “cu dragoste de comandă”, indivizi marcaţi de setea de satisfacere a intereselor lor personale (sete pe care o implică total, în formularea şi în traducerea în viaţă-realitate socială, a termenilor contractuali). Dacă omenirea nu ar fi orbită de curentele de gândire antispiritualistă, ar vedea marea “cacialma”, care asigură “iluminaţilor” zilelor nostre puterea de fapt şi de drept( ! ) asupra umanităţii: se face paradă de “Ştiinţa juridică”, ca fiind desprinsă total de teologie – laicizată – când, de fapt, nu există, în întreaga lume, vreun cod de legi care să nu-şi aibă originea(în modul cel mai propriu şi mai profund, mai “ştiinţific”) în codurile de legi morale SACRE, ca revelaţii divine. Lumea modernă ar trebui să funcţioneze măcar pe LEGEA INVARIANT MOZAICO-IUDAICĂ – dacă nu pe LEGEA INVARIANT( mult superior-spirituală) CRISTICĂ. Din păcate, “iluminaţii” au pervertit în aşa hal atât variantele laicizate ale legilor revelate, cât şi mintea oamenilor – încât nici o lege nu mai recunoaşte în ea chipul ARBITRULUI DIVIN, nu mai reflectă impersonalitatea sublimă a CODURILOR MORALE REVELATE – iar oamenii(corpul social) sunt înşelaţi, orbiţi de la obraz, de sute de ani, că legile UMANE(“ILUMINATE”…) au şi pot avea autoritate absolută. UMANISMUL şi, apoi, ILUMINISMUL – nu sunt altceva decât numele campaniei furibunde de mancurtizare a umanităţii(cel puţin în zona europeană) – de convingere a oamenilor asupra unui lucru absurd: precum că nişte impostori pot ţine locul lui Dumnezeu. Deci, pot fi factori legislativi – LEGISLATORI ÎN ABSOLUT(din moment ce pot pronunţa chiar pedeapsa cu moartea!).

Din momentul în care legea nu mai provine din LEGEA INVARIANT-DIVINĂ, ca variantă adaptată social, spaţial şi temporal la o anumită societate, a unei anumite epoci , dintr-un anumit spaţiu spiritual(repetăm: înţelegem prin LEGE INVARIANT-DIVINĂ, în modernitate, fie INVARIANTUL SACRAL-SINAI=LEGILE MOZAICO-IUDAICE, revelate , ale Vechiului Testament – fie INVARIANTUL CRISTIC=FERICIRILE enunţate-revelate de Hristos, în Iudeea anilor 30-33, mileniul I – ca nouă lege, a umanităţii chemate la re-spiritualizare – lege ca testament-legământ-relegare a Omului de Dumnezeu) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci e un text oarecare, fără nici o autoritate. Căci autoritatea garantă(de raportare ontologică) trebuie să fie divină, şi numai divină(doar Dumnezeu a creat Lumea şi Omul!) – şi doar DELEGATĂ către legislatorul terestru, care revelează legea divină(Moise sau Hristos, în ipostaza lui uman-corporală – dar cu autoritatea, parţial ocultată de trupul material – de VERB DIVIN). Şi, în continuare, dar cu legătură indestructibilă de INVARIANTUL REVELAT şi de LEGISLATORUL PRIM-DELEGAT(Moise sau Hristos) – delegată de gradul doi către factorii umani legislativi (popor, corp social, suveran sau cum vor vrea să le spunem sau să-i considerăm, din punct de vedere formal: căci esenţialul APLICABIL al LEGII va rămâne, pentru cei care refuză orbirea – AUTORITATEA DIVINĂ – iar nu delegaţii vizibili, corporal-umani).

Repetăm: din păcate, azi, lucrurile nu stau aşa – din pricina unor grave distorsionări, produse de impostorii “iluminaţi”. Legea, azi (şi de câteva sute de ani încoace) provine din interiorul corpului social (iar nu din exterior, dinspre un terţ al REVELAŢIEI ORDINII DIVINE) – dinspre un segment interesat strict personal (fără nici o urmă de impersonalitate-transpersonalitate – care trebuie să fie caracteristica fundamentală a unei legi în care se pun în discuţie chiar VIAŢA ŞI MOARTEA OMULUI…) – interesul ţinând de ajustarea grosolană şi criminală , prin total abuz de încredere, în raport cu umanitatea – a “contractului social” (ca fals contract, fără terţ garant, prin autoritate morală superioară) la interesele specifice ale uneia dintre părţile contractante – şi nici măcar în întregul ei: profită o mafie parazită, un segment uman infim, poziţionat la intersecţia indivizilor particulari cu suveranul sau cu corpul social global. Poziţionare infracţională, căci duce la raptul drepturilor – atât individuale, cât şi sociale – şi scurgerea lor înafara societăţii, în zona unui grup de interese egoiste, meschine.

S-ar putea replica: Hristos a spus “Daţi cezarului ce este al cezerului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Noi nu putem spune, însă, dimpreună cu Fustel de Coulange: “creştinismul este prima religie care n-a avut pretenţie ca dreptul să depindă de ea(…). În ceea ce priveşte guvernarea statului, se poate spune că creştinismul a transformat-o în esenţa sa, tocmai pentru că nu s-a ocupat de ea.”

Nu – pentru că Hristos, chiar dacă a semnalat oamenilor lumea spirituală şi prăpastia care se adânceşte tot mai mult, prin păcatele omului, între lumea trupului şi lumea spiritului – el nu a făcut acest lucru ca pe o simplă constatare a unei realităţi de neschimbat, a unui destin implacabil. Hristos nu poate fi conceput ca acceptând ineluctabilul! El a pornit sublima luptă şi operă de implicare efectivă, activă, a lumii materiale, a oamenilor(“corp social”…) – în transfigurare, în conformarea la lumea superioară-spirituală. Altfel, care ar fi şansa acordată omului şi lumii, dacă Hristos ar lăsa schizofrenia ontică să-şi facă de cap? Hristos implică lumea spirituală în lumea materială, transfigurând-o şi invitând-o, totodată, la exerciţiul transfigurării, pe aceasta din urmă. Nu poţi spune, dacă eşti creştin adevărat:”Am şi voi avea, de-a pururi, două fiinţe, pe care nu le voi împăca niciodată: una din ele aparţine statului, şi va aparţine pentru vecie – şi alta aparţine religiei, şi va aparţine ei pentru vecie”. Nu, Hristos nu întreţine schizofrenia, ci o conduce spre ameliorare – promiţând o viitoare transfigurare totală a omenirii, întru recuperarea paradisiacă ! “Iluminaţii” şi doar ei provoacă perpetuarea şi agravarea schizofreniei moral-spirituale şi social-ontologice.

Din moment ce relaţiile prin legi ale statului implică VIAŢA ŞI MOARTEA OMULUI, îi implică acestuia modificări ale statutului său ontic, ale existenţei sale duble şi simultane(trupească şi sufletească) – înseamnă că Hristos a spus, de fapt, ceva ce trebuie înţeles în spiritul lui Hristos, iar nu în litera falsificată de oamenii-“suverani”(cu dragoste de putere…), care doresc blocarea culoarului dintre om şi divinitate, pentru a depărta glasul divin, de urechile “corpului social” – spre a-şi face ei jocul intereselor rentabile: “Daţi cezarului ceea ce consideră el ACUM, adică înainte de pornirea sfintei mele lucrări în lume, că ar fi al său (dar voi ştiţi bine că nimic nu aparţine, în fapt, omului, ci totul aparţine lui Dumnezeu Atoatecreatorul) – până când, învăţând, prin sfânta mea lucrare în această lume, să dea ŞI EL ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu(adică totul, adică să-şi descopere spiritul) – va înţelege că ierarhia pământească trebuie să reflecte şi să dubleze ierarhia cerească, treptat(“precum în cer, aşa şi pre pământ”) – până la suprema revelaţie a contopirii întru unica realitate REALĂ: SPIRITUL DUMNEZEIESC”.

Deci: Fundamentele dreptului modern, care sunt falsificate de “iluminaţi” – trebuie reconsiderate cu toată înţelepciunea şi bunăcredinţa – cu toată hotărârea şi vigoarea, regândite , reformulate şi reapropiate de ceea ce trebuie să redevină DREPTUL TEOLOGIC, ca întoarcere la originaritatea legală, ca regăsire de sine a ORDINII, în “corpul social”, întru măsurile divine. Ca revenire a rădăcinii LEGII la LOGOS-ul DIVIN – la sursa de alimentare spirituală cu Adevăr-Justiţie, numită ORDINE DIVINĂ.

*

3.5.Nikolai Berdiaev şi Noul Ev Mediu: “Mutaţia Lăuntrică” şi transcenderea istoriei-lege

În fine, rusul Nikolai Berdiaev, în plin secol XX (Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995), afirmă că umanitatea, după rătăcirile spirituale ale veacurilor moderne, se situează într-un moment de criză supremă, care nu se va putea rezolva decât printr-o transfigurare, printr-o nemaivăzută revoluţie interioară şi exterioară, prin care adevăratele dimensiuni divino-umane vor fi revelate. După experienţa falimentară a socialismului şi capitalismului, ambele situate în zona Antihristului-Antispiritului(socialismul “divinizând munca materială”, în dispreţul valorilor calitative, “uitând scopul şi sensul vieţii”, aducând “satanocraţia”:”un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, căci nu-l conţine deloc” – capitalismul aşa-zis democratic reificând societatea umană, “nivelând individualitatea umană”, “atomizând societatea”, “ignorând, în realitate, poporul”, “născând toate nenorocirile societăţii” – concluzia:”Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă”) – lumea, pământul – se cutremură şi cedează sub picioarele noastre. Au dispărut “speranţa şi iluzia, totul este dezgolit şi demascat” – omul care s-a împotrivit teocraţiei Evului Mediu, voind să se echilibreze spiritual – “a trecut la afirmarea de sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, autoexterminarea”. Căci “autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia”

N. Berdiaev trasează, în cartea sa Un Nou Ev Mediu, drumul Omului, printre obstacole înfiorătoare, pentru A SE LEPĂDA DE ANOMIE ŞI A AJUNGE LA TEONOMIE. În fapt, acesta este şi drumul tânărului, care repetă drumul umanităţii, în propria persoană evolutiv-spirituală – de la ANOMIA copilăriei – la conştientizarea universului normat dublu: prin legi cosmice şi prin legi sociale.Când această dublă marcare se va armoniza spiritual, în conştiinţa adolescentului/maturului(cosmico-divinul şi socialul intrând sub acelaşi cerc al înţelegerii) – se va ajunge la starea de TEONOMIE. Omul-tânăr trebuie să înţeleagă că-şi va rezolva destinul nu prin egoismul copilăriei, nici prin schizofrenia actuală cosmic-social – ci prin solidaritatea socială, conformă cu armonia cosmico-divină. Problema destinului individual este “irezolvabilă în limitele istoriei” – spune filosoful rus: “În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acestui destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. (…) Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale tocmai pentru că istoria este declin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicii istoriei(…) Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că ea are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului, ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei relativ pesimistă rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. (…) Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică(s.n.), după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului – ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul mister al Spiritului.”

Dacă această înţelegere profundă a fiinţei sale istorice şi a rezolvării crizelor ei de identitate – întru Normă Cosmico-Divină va putea fi pusă în operă de către EDUCATOR, care-l va transfigura pe tânăr, dintr-o fiinţă animală, instinctual-oportunistă – într-una armonios-umană, cu ritmuri spiritual-cosmice, cu privirea mereu în sus, spre sursa Binelui Suprem – atunci se va putea vorbi despre victoria deplină a educaţiei şi prin educatori. Deci, în opera de educaţie juridică, tocmai pentru a-i revela acesteia finalitatea superioară, prin care se transfigurează jungla în paradis, şi fiara în fiinţă cu chipul lui Dumnezeu – este necesară, pe lângă “nunta” spirituală a Dreptului cu Pedagogia – devoţiunea amândurora, în zona RELIGIEI.

*

3.6.Invariabilul Legii şi Autoritatea Divină

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă(dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată – ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine – iar legile să reflecte, clar biblic – INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar – complementar!).

Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină – fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement – fie Invariantul-HRISTOS – Fericirile din Predica de pe Munte) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea G.Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.

Autoritatea ori este divină sau delegată de către divinitate – ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” să ucidă şi să comită regicid – ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană – a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi – şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică).Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează(nu opacizează, nu ascunde – cum face azi – trâmbiţând fals “umanismul” legilor – adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină – cândva, cea proclamată, pentru sânge(adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai – astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.

3.7. HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial(Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic(chiar dacă sub forme diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină(Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii – nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă(mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18)”Căci adevărat zic vouă : Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenţă(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă(cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe – amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu – dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii – până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire – care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc(dacă zăresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social – într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu, o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină(alături de voturile sărăciei şi castităţii – care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfi9nţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea – care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel, pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT) – este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.

Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:”Vai vouă!”:

-“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni – şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate – ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină – până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ – a conştiinţei răului din Sine.

Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu – şi încalcă , sfidător şi iresponsabil, menirea – sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ – dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA(scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor – îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii – şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastră[planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie.” Şi nu-L vor mai vedea (n.n.:adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal – în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice:Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

*

3.8.Civilizaţia creştină – civilizaţie legislativă

Multă lume(jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.

Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, căci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie – ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege – adică la Dumnezeu.

Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea – şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană – ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii – s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă – cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi) – şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă – autentic umană, prin spiritualitate evoluată.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit – dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti – trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune – iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual – să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun – să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării – viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor – să nu-şi ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat – ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii:”Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.

Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică – ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om – în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale – aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos: “ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău” – şi :”Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc”.

Problema “obrazului întors către noua palmă” a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav”: este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus – cu atât mai puţin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin – până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit va realiza că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul(robul) către Dumnezeu-Legea(şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneşte – dar, deja, suntem ieşiţi de sub “jurisdicţia” umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:

a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);

b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti(va fi gata) să aştepte O COMPLETARE(oricând) la lovitură – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane(mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această “palmă” încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva “palmei”(şi a primei, şi a prezumatei…) – ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că “Dumnezeu nu te-a uitat”…

Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice – că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii “matriţelor fiinţiale” – “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”? – când toţi suntem călcători de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze , definitiv şi irevocabil, de propriii copii – dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui? Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de “severă”(?…) – să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o “simplă” minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel – Adevărul: mereu, în societatea laică avem “puncte de vedere” – adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.

“Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă – şi nedemocratică!” – vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum , că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE(adică, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană – de fapt, despre un singur om: ADAM(să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratică” ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura!”) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea! – porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!

*

Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere(în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel “ceva”) – va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil – dezvoltată şi explicitată în adolescenţă – pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. “Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară”.

*

3.9.Tânărul educat şi Dumnezeu

Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către “delegatul” lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii , cu Legea, cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelatprin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale , ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.

Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime – acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual – şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei – epidemia anomică. Epidemie care , deja, “cutremură pământul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor – el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem – vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.

Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă – ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr – dacă conştiinţa responsabilităţii duble(faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit – omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.

*

3.10. În loc de concluzii finale: Replierea socială şi cenzura moral-divină a tânărului

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios – şi, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru păstrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului” – o adevărată şi bine formată(şi informată) opinie publică – autoritatea obştei.

Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) – au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină – prin “delegare educaţională”.

Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri – discutând cu elevii, cu tinerii – ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei(evlavia, morala creştină) – împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad – din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);

b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul – o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.

Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual – nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade. Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală – care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) – cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc. – sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.) – prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului – fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii , hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară – este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic(nu superstiţia sau bigotismul!!) rezolvă aceste probleme .

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ – DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.

***

prof. dr.Adrian Botez

-Cf. Jean-Jacques Rousseau, Emil sau despre educaţie, Ed. de Stat şi Pedagogică, Buc., 1960, p. 160(Cum trăiau telemiţii în mânăstirea lor) – îl pune pe educator să poarte o mască , aproape la fel de impenetrabilă, ca şi aceea purtată de franciscanul-benedictinul-medicul-juristul-umanistul renascentist, “parohul din Meudon”, François Rabelais; dar , indiscutabil, dirijarea subtilă a copilului-subiect educat este făcută cu maximă rigurozitate regizorală, pentru a scoate la iveală şi a le cultiva şi dezvolta, apoi, toate comorile ascunse de Dumnezeu în om. Ceea ce, peste cca.400 de ani de la moartea lui Rabelais şi la cca. 150 de la moartea lui Rousseau, va face ocultistul-pedagog, părintele antroposofiei, Rudolf Steiner, întemeietorul şcolilor tip Waldorf (care pornesc de la conceptul copilul-sămânţă).

– Cf. Fustel de Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1979.

-Platon, Republica, în Opere, vol. V, ESE, Buc., 1986.

-Cf. C. Noica, Cuvânt prevenitor la dialogul Republica, în Opere, vol. V, ESE, Buc., 1986, p.10.

-Cf. Platon, Omul politic, în Opere, vol . IV, ESE, Buc., 1985.

-Aristotel, Etica nicomahică, ESE, Buc, 1988.

-Sf.Augustin, Civitas dei, în P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin: Omul. Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi şi Doctori ai Bisericii, .

-Idem, p. 227.

-Ibidem.

-Idem, p. 239.

-Idem, pp. 241-242.

-Rudolf Steiner, Evanghelia lui Luca, Univers enciclopedic, Buc., 1998.

-Thomas Morus, Utopia, Incitatus, Buc., 2000, p. 56.

-Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, ESE, Buc., 1983,

-Thomas Morus, op. cit., p. 65.

-Idem, p. 78.

-Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei – sau discurs spre lauda prostiei , Antet, 2000, pp. 79-80.

-Tommaso Campanella, Cetatea Soarelui, Incitatus, Buc., 2000, pp. 148-149.

-Idem, p. 149.

-Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

-Idem, p. 27.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

-Idem, p. 212.

-Idem, pp. 183-184.

-Idem, p. 184.

-Ibidem.

-Idem, 185.

-J.J.Rousseau, Contractul social, Antet, p. 111.

-Idem, p. 95.

-Cf. infra: subcap. 3.4, p. 49: Rousseau: între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor legii moderne.

-J.J.Rousseau, Emil, EDP, Buc., 1960, p. 169.

-Idem, p. 172.

-Idem, pp. 172-173.

-J.J.Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Incitatus, Buc., 2001, p. 106.

-Idem, p. 143.

-J.J.Rousseau, Emil, p. 176.

-Idem, p. 178.

-Idem, p. 186.

-Idem, p. 198.

-Idem, p. 199.

-Idem, p. 206.

-Cf. Gheorghe Ghimeş , Teoria generală a dreptului, Buc., 2000, p. 1.

-Nicolae N. Ceauşescu, Pedagogie juridică(note de curs), Buc., 2001, p. 25.

-J.J.Rouseau, Contractul…, p. 3.

-Idem, pp. 40-41.

-Cf. I. Comănescu, Educaţia permanentă, azi şi mâine, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996.

-Pytagora, Legile morale şi politice, Antet, 2000, p. 153.

-Ibidem.

-Idem, 154.

-Nota editorului: această lege pare să se refere la teocraţia evreilor.

-Idem, p. 154.

-Ibidem.

-Ibidem.

-Ibidem.

-Ibidem.

-Idem, p. 91.

-Idem, p. 90.

-Idem, p. 98 – 1585.

-Platon, Republica, ESE, Buc., 1986, p. 133, 368 a.

-Idem, p. 302, 504c.

-Idem, p. 318, 519c.

-Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, Univers, Buc., 1972, Secţinea a opta – Trei feluri de autorităţi, p. 461.

-Idem, p. 488.

-Idem, p. 459.

-J.J.Rousseau, Contractul social, Antet, 2000, p. 8.

-Idem, p. 7

-Idem, p. 24.

-Idem, p. 38.

-Pytagora, subliniind originea divină a ordinii şi, deci, şi a legilor, în lume şi în societatea umană, afirma, cum am văzut mai sus:”Înainte de a exista legiuitori, au existat legi”(Pitagora, Legile morale şi politice, Antet, p. 98, 1585).

-J.J. Rousseau, Contractul social, Antet, p. 29.

-Idem, p. 30.

-Idem, p. 27.

-Îl glosăm , din nou, pe Rousseau, prin textul lui Pytagora: (p.cit, p. 142, 2340)”Legiuitorule! Pune-ţi toată viaţa şi înţelepciunea la bătaie nu ca să transformi oamenii în popor, ci mai degrabă poporul în oameni” – şi, la fel de profund: (op. cit, p. 136, 2227)”Poporului care se plânge de sărăcie, dă-i pâine şi nu libertate”.

-Idem, p. 19.

-Idem, p. 13.

-Chiar dacă s-a declarat calvin, J.J.Rousseau a fost receptat de Revoluţia franceză ca fiind, în esenţa gândirii sale, ateu(cf. Albert Mathiez, Revoluţia franceză, Ed. politică, Buc., 1976, Jacques Madaule, Istoria Franţei, EP, 1973, pp. 149-203 – cât şi afirmaţiile din scrisorile lui Diderot).Dar există şi propriile declaraţii ale lui Rousseau, de tipul celei din Emil…, p. 202:”Să nu recunoaştem (…) nici autoritatea părinţilor bisericii, sau a pastorilor, ci să supunem cercetării conştiinţei şi a raţiunii totul”. De fapt, Rousseau este un deist(religie naturală:”Cred că o voinţă mişcă universul şi însufleţeşte natura”- Emil, p. 197) , un fideist şi un panteist, care se opune concepţiei teiste a Bisericii Creştine. El crede, totuşi, în nemurirea sufletului şi într-un fel de Dumnezeu, care , pe o lume”cealaltă”, împarte oamenilor dreptate.

-Idem, p. 39.

-Idem, p. 53 – şi J.J.Rousseau, Proiect pentru Corsica, p. 21.

-Idem, p. 95.

-Idem, p. 41.

-Fustel de Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1984, p. 267.

-Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995, p. 126.

-Idem, p. 127.

-Idem, p. 116.

-Idem, p. 117.

-Idem, p. 118.

-Idem, p. 132.

-Idem, p. 127.

-Idem, p. 129.

-Idem, p. 129.

-N. Berdiaev, Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, p. 197.

-Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe…Marchizul de Sade, afirmă că “creştinismul este religia sclavilor”.

-Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin – Omul.Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.

-Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.

-Matei, 23, 13-39.

-J.J.Rousseau, Contractul…: “O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni” – adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei:”Când fi-va o turmă şi-un păstor”) – şi abia aceea-acela se va numi pe drept Omul(re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).

-Matei, 10, 14.”Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!”

-Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică – Matei, 5, 29-30:”De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena”. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.

-Matei, 5, 37.

-Ibidem, 37 şi 44-48.

-Idem, 10, 34-35:”Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa”.

-Idem, 5, 6.

-Idem, 11, 30.

-Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Humanitas, Buc., 1992.

~Adrian Botez – “Intermezzo: Despre spiritul Daco – Românesc – Mioritic”

Problema rezolvării ecuaţiei mioritice, în sensul considerării morţii ca formă integrantă şi integrabilă a vieţii, se pune nu în planul vieţii material-pământeşti. Problema trebuie inversată, transferată şi rezolvată în celălalt plan: al metafizicii vieţii. Viaţa nu e considerată, de către Tradiţia Daco-Românească, precum ca o sumă de gesturi AICI, ci ca o sumă de gesturi ritualice, care repetă gesturile demiurgice, ACOLO – gesturi în care nostalgia după viaţa etern-paradisiacă şi, pe de altă parte, convingerea fermă că, prin aceste gesturi şi doar prin ele, se trăieşte (nu iarăşi, ci MEREU!) în/întru eternul paradisiac – se confundă.

Trebuie renunţat, cu fermitate, la concepţia că Daco-Românii ar avea o filozofie fatalistă, „blegoasă” – dar şi la concepţia şi mai absurdă, precum că Daco-Românii sunt „servii” unei concepţii materialiste, “realiste” (ce va mai fi fiind şi asta!), pragmatice – spre deosebire de nordici, care ar avea o viziune metafizică. Nu: Spiritul Românesc aparţine Hiperboreei!!! – cum foarte clar/ferm o argumentează Vasile Lovinescu (cf. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., Buc., 1994).

În primul rând, goţii şi geţii, chiar dacă nu vor fi format acelaşi neam, s-au întâlnit şi întrepătruns, între Baltica şi Istru, pe câmpii, între lacuri şi munţi. Modul de viaţă, credinţele, istoria chiar, sunt convergente, cel puţin până la un punct, în partea centrală şi est-europeană, atât pentru goţi, cât şi pentru geţi. Sunt opinii (de la Iordannes Gotul încoace, deci din sec. VI p.Ch.) bine argumentate, precum că get şi got nu sunt decât două cuvinte în care cineva a rostit-schimbat doar o vocală, dar a gândit acelaşi lucru (GOT=DUMNEZEU), atunci, în adânca vechime (tracologul Adrian Bucurescu, în studiul de mitologie românească Blestemele, şi apoi, în studiul Goţii-Geţii, publicat în nr. 258/1995 al revistei Strict Secret, afirmă chiar că întreaga aristocraţie a goţilor era getică Gotii/Geţii=Poporul lui Dumnezeu). Este, de fapt, şi viziunea lui Eminescu, cel care întâlneşte, în halele mării, pe Odin cu Decebal (Odin şi Poetul, I-241). Sau: lui (H) Arald*, pornit spre Magul lui Zalmoxis dinspre (N)Istru, “steaua polară i-arată a lui cale”.

Daco-Românii, situaţi spiritual între Zalmoxis şi Hristos, au fost nu doar rafinaţi metafizicieni, ci au fost cei mai stabili, mai fideli faţă de metafizică. Poate că această stabilitate credincioasă, acest echilibru desăvârşit între duh şi trăirea întru duh să fi născut, în mintea unor răuvoitori sau insensibili cercetători, ideea pragmatismului românesc, adaptării cameleonice la istorie. Practica Daco-Românească este, însă, tradiţională, adică an-istorică, în primul rând – deci, este metafizică: ea nu se leagă de această lume, ci de valori moştenite (încremenite esenţial), deci, de o eternitate promisă şi în care (se) crede în mod neclintit. Practica Daco-Românească este Ritualul. (De aceea, Poezia-Eminescu este, evident, Ritualul-Logos). Chiar şi în plin secol XX, apoi la început de devastator sec. XXI, Daco-Românii se despart înşelător şi nostalgic…, şi iar se întorc la ce au apucat. Nu este o mişcare a istoriei, ci o afirmare a Spiritului, exprimat în Logos Naţional Daco-Românesc.

Daco-Românii sunt cel mai conservator, deci, în esenţa lor arhetipală, cel mai metafizician neam al Europei. De aceea, considerăm a fi o exagerare retorică a lui Emil Cioran, întrebarea acestuia, referitoare la “excepţia inexplicabilă”- Eminescu: “Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos?”

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez : Un manelist de Bucuresti

La Salonul Literar Dragosloveni – Vrancea, de sâmbătă-duminică, 9-10 decembrie 2007, a fost invitat şi ADRIAN COPILUL MINUNE!!! …E drept, manelistul cultural şi-a schimbat numele, în cinstea unei aşa mari sărbători, cu scopul s-o …necinstească. (Şi-a zis: DAN MIRCEA CIPARIU…nume greu…istoric…şi cultural, pe deasupra…). De ce s-o necinstească? Păi, la ce să te aştepţi de la un manelist, oploşit pe lângă dl N.Manolescu (…pe care domn N. Manolescu l-am crezut, totdeauna, un om cu gusturi mai rafinate, dar, deh…se mai înşală omul…) şi ajuns (ca-n toate cele ale României de azi a IMPOSTORILOR!!!), preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi jurnalist la cotidianul Ziua?! Face şi el, ce-a făcut Mailat, cu sărmana doamnă amiral, Giovanna Reggiani…(Dumnezeu s-o ierte…) – …violează…Ăla viola amirălese (dac-o fi ceva adevărat, din toate scoverzele pe care le mănâncă politicienii italieni, în zilele astea de campanie electorală din „cizmă”…), ăsta violează cultura: fiecare cu darul/harul lui, de la Dumnezeu!

Şi ce ne-a „cântat” celebrul manelist? Păi, ce ştia şi el să interpreteze… – scuipătura pe ţambal…:Imi displace să fac generalizări, dar am remarcat că foarte mulţi vrânceni ce cred despre ei că sunt intelectuali şi-au arătat chiloţii în public, un fapt incontestabil de provincialism intelectual şi lipă de maniere“.

Băi, MINUNATULE, dacă tu, care n-ai ajuns cu mintea decât până la nivelul “CHILOŢILOR”, îţi permiţi să judeci “manierele” intelectualilor Vrancei – şi chiar pe intelectuali, de-s, ori nu-s …intelectuali! – ei, chiar că ne-am procopsit!!! Am bătut toate recordurile de obrăznicie şi de mahalagism ferentăresc…că de impostură, am zis mai sus…Nici dacă ţi-ar fi trecut, prin containerul ăla mâlos şi plin de deşeuri, căruia îi zici , pe nedrept, “minte”, a suta milioana parte din ideile puse în pagină de intelectualii autentici ai Vrancei – şi tot n-ai fi avut dreptul să te exprimi aşa despre cultura vrânceană…ghibirdicule pierdut din buzunarul lui N.Manolescu!!!

…Şi vă mai miraţi, domnilor bucureşteni, de ce “provincia” nu vă are DELOC la suflet…Dacă ni-l mai trimiteţi vreodată pe manelistul ăsta care a sărit cu mult peste ştacheta pusă la nivelul “NEMERNICIE IMBECILĂ”, promitem solemn că vom emigra, cu toţii (…noi, cei “fără maniere” , în legătură cu care dlui MINUNE îi “displace să facă generalizări”, dar LE FACE!!!) – în Patagonia! Şi-o să facem reviste şi cărţi pentru patagonezi, care, măcar, le vor privi cu curiozitate şi bună-credinţă, dacă nu şi cu înţelegere…Pentru că Bucureştiului cultural (…”îmi displace să fac generalizări…”) îi lipsesc, pe lângă bunul-gust – şi bunul-simţ, şi… “manierele”, de a ajuns să şi le caute prin Vrancea…, prin intermediul unor astfel de “agenţi de ghenă”…

…Sau, mai curând decât să ne părăsim patria (n-au decât să şi-o părăsească “ferentăreii”, cei făcuţi după chipul batracian şi dizgraţioasa asemănare cu “domnul” – ???!!! – DMC), din pricini de… “minunaţi” – cred că vom strânge toate lăturile, pe care acest campion al mahalalei şi borboros-ului bucureştean le-a azvârlit, în timp record, în ograda noastră – şi, când va mai îndrăzni (că la obrăznicie, bate toate pronosticurile!) să vină în judeţul nostru, i le vom “returna” în mutra lui de avorton… – zicându-i, cu maximă blândeţe şi înţelegere creştină: “Ale tale dintru ale tale”…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez :”Vremea Caiafelor mărunte” – Un ecou Adrian Botez

NECESITATEA „TOLERANŢEI ZERO” (faţă de atacurile anti-spirituale/anti-identitare) – AUTENTICA „TOLERANŢĂ”!!!

Am văzut, în aceste zile tragice ale Neamului Românesc, cel lipsit de Patriarhul Îngeresc, pe de o parte – şi, pe de alta, invadat de Forţele Satanei, care au năzuit să-i impună, ca succesor-Patriarh pe însuşi Antihrist (şi, dacă ne-am lua după aparenţe, şi n-am avea Credinţă, Nădejde şi Iubire, am zice, despre Întunecimile Lor, că chiar au reuşit…) – nişte „fiţuici” electronice, în care se târau în noroi şi numele Tatălui Spiritual al Românilor, care a fost chemat la Ceruri, de Dumnezeu – şi, prin blasfemierea lui, însăşi ORTODOXIA şi trăitorii ei români întru Duh era spurcată/erau spurcaţi…

Am mai zis-o şi-o repet, pentru cei care s-au făcut că n-au văzut/n-au auzit:

1-Dacă vreun creştin-ortodox ar îndrăzni să meargă, să zicem, la Zidul Plângerii, din Ierusalim, şi să-şi bată joc, prosteşte, de “bâţâielile cvasi-epileptice”(am citat!), ale evreilor ortodocşi, care nu-şi uită durerea dărâmării Templului Sacru – ce credeţi c-ar păţi? Ar fi decorat de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune???!!! Nu prea cred: s-ar stârni cel mai monstruos scandal mondial, ţara care ar fi trimis (oare?) pe-acel prost, care să-şi bată joc de durerea şi credinţa evreilor, ar plăti, întâi, în bani grei, apoi în persecuţii nesfârşite şi embargouri comerciale nelimitate (şi ar fi trecută, ca Germania interbelică, pe lista ţărilor care trebuie prefăcute în “păşune pentru vacile texane” – cf. filmul american Scandal internaţional, cu Marlène Dietrich…). Şi credeţi că noi, ortodocşii bizantini NORMALI, am lua partea prostului? Vă garantez că nu – şi bine am face: cu ce drept s-a dus prostul acela acolo, la “ei”/evrei, să-i jignească în sufletul/sensibilitatea lor religioasă, în forul lor cel mai adânc interior???

2-Sau dacă vreun ortodox bizantin s-ar duce la Mecca, să-şi bată joc de mulţimea de musulmani, care adoră aerolitul cel negru şi sacru, din Templul Kaaba?… – ce-ar păţi, ACOLO??? Fireşte, ar fi, pe loc, lapidat – şi aşa i-ar şi trebui!!! “Zic zău lui Dumnezeu!” Ce-a căutat în sufletul credinţei Islamului/islamicilor?

3-Îndrăzniţi, hai, încercaţi s-o faceţi pe nebunii, voi, cretinii noştri naţionali atât de “preţioşi” – la Atena, încercând să “puneţi de-o emisiune” contra dogmei creştin-ortodoxe (nici nu contează, ACOLO, dacă o faci în Săptămâna Patimilor sau de…Sânziene…) – încearcă, hai, “deşteptule”, nu te sfii! – dar asta numai dacă ţi-ai făcut, din vreme, testamentul…Grecii nu glumesc, niciodată, ABSOLUT DELOC!!! – cu nimic din ce este grecesc – iar creştinismul ortodox face parte integrantă din fiinţa lor!!! (mă rog, cu anumite “amendamente” de duritate/aroganţă…).

Atunci, ce-i cu noi, românii? Cum de ne pretăm la tot felul de “jocuri” cretine, cu chiar Duhul şi sufletul nostru? A, da: noi suntem “toleranţi”, daaa… – noi suntem “în spiritul ecumenic” – chemând pe toţi duşmanii lui Hristos, în Săptămânile Tuturor Patimilor (săptămânile de după plecarea la Ceruri a Patriarhului/Tatălui nostru de-aici, de pe Pământ – TEOCTIST – şi „alegerea noului Patriarh”… – de fapt, furibunda ofensivă a lui ANTIHRIST…), să-L mai supună o dată Drumului Calvarului, să-L mai răstigneacă ( pentru a câta oară?), prin fosforescenţa revistelor electronice, pe Hristos!!!

Ptiu!… Te umple de greaţă “toleranţa” românească…În vremea din urmă (care chiar pare a deveni Vremea Cutremurului Venirii Călăreţilor Apocalipsului!), de când Al Cincilea Patriarh ne-a părăsit, pentru a zbura spre Îngeri (dar Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre ca popor, i-a hotărât sufletului lui amânare, întru misiunea sa de a deveni Stea Ocrotitoare pentru Neamul Românilor…) – apar, în tot felul de reviste şi revistuţe, OCĂRI LA ADRESA ŞI A PATRIARHULUI NOSTRU DINTRE ÎNGERI, ŞI LA ADRESA CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE!!! – din partea a tot felul de secte şi sectanţi… care, văzând că românul „e tolerant” (adică „fraier”, şi-au zis/au tradus ei…), au rămas cu convingerea că sunt “băieţii deştepţi şi ‘oţi” ai naţiei – iar nu “prostul (n.n.: şi rătăcitul…) să ştie că-i prost (n.n.: şi rătăcit…), şi să nu treacă drept deştept (n.n.: şi „călăuză spirituală”…)”, cum bine comentează Marin Preda, prin vocea lui Ilie Moromete?!

A fi tolerant nu înseamnă a te lăsa “călărit” – la tine în Ţară, la tine în Casă ! – ba chiar să-i chemi să te “călărească”, pe toţi “vecinii” (şi, uneori, duşmanii! – ba chiar să-ţi placă, mazochist, să “te dai mare “că te “călăresc!…). Acest fel de “toleranţă” se numeşte tembelism, prostie, tâmpenie, sinucidere moral-spirituală!!! Adevărata toleranţă e aceea pe care v-am sugerat-o mai sus: să-i respectăm, fiecăruia, Credinţa, Religia – dar ACASĂ LA EL, NU ÎN SPINARE LA NOI!!! Să creadă cât vrea şi în ce vrea, dar la el acasă!!! – nu să-l invit chiar eu, să mă bată şi să mă batjocorească, în Biserica Sufletului şi Neamului meu!!!

La mine acasă, într-ale rânduielii Casei Mele – TOLERANŢĂ ZERO!!! Aceasta şi numai aceasta poate însemna AUTENTICA TOLERANŢĂ!!! Doar aşa voi şti să-i respect şi pe alţii, în Casa şi în Sufletul lor!!! Altfel, dacă (îmi) permit batjocorirea Dumnezeului meu, a Casei Sufletului meu – “străinii” (adică nu doar cei de altă situare geografică, ci, în primul rând, de altă situare spirituală!!!) trebuie să se aştepte, de la mine, la batjocorirea şi a lor, a Casei Sufletului lor!!!

Dacă pentru noi, dreptcredincioşii creştin-ortodocşi, aceste batjocuri/blasfemii ( căci până şi sălbaticii îşi respectă morţii!!!), la adresa Celui de-al Cincilea Patriarh şi a ORTODOXIEI nu înseamnă nimic şi nu se iau măsuri de alarmare spirituală – ar trebui ca, pentru protejarea Casei Sufletului Lor, înşişi “străinii” să împiedice acest “ecumenism” deşănţat – în fapt, BLASFEMIEREA!!! Căci, dacă eu n-am niciun Dumnezeu, voi spurca, uşor, pe toţi dumnezeii celorlalţi!!! ŞI ASTA, FOARTE UŞOR ŞI FĂRĂ NICIO MUSTRARE DE CONŞTIINŢĂ!!!

Această atitudine a noastră, de nepăsare ignorantă, din păcate, trebuie înfierată, înainte de orice – iar nu, în primul rând, atitudinea mozaicului, musulmanului sau mai ştiu eu cărui reprezentant, al nu ştiu cărei biserici, ori cult, ori secte rătăcite în deşertul Anti-spiritului!!!

Şi dacă Ortodoxia cea prin Dumnezeu şi prin oameni, EGAL, trăitoare – nu va lua aminte la NECESITATEA TOLERANŢEI ZERO faţă de batjocorirea/minimalizarea valorilor noastre creştin-ortodoxe şi româneşti (aproape o sinonimie!!!) – nu trebuie să dăm vina pe „învăţători”, ci pe noi înşine, căci „învăţătorii”/APOSTOLI AU FOST PE PĂMÂNT, DIMPREUNĂ CU HRISTOS-DUMNEZEU, ŞI NE-AU SPUS/LĂMURIT CE ERA DE SPUS/LĂMURIT (mai mult chiar decât ceea ce le place unor intelectuali de azi, tip Camil Petrescu, prin personajul Cibănoiu, din Patul lui Procust – să zică: ”Existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat s-o explici cuiva…Crezi numai…şi afirmi. Credo in quia absurdum”…) – când, de fapt, relaţiei dintre Neamul Românesc şi intelectualii săi de azi, atei şi aserviţi, MAJORITATEA, unor interese antinaţionale şi antiortodoxe (în traducere liberă: IUDE…), i s-ar potrivi mai bine, de fapt, vorba veche: “Spune-mi, cine ţi-a scos ochiul, că adânc ţi l-a mai scos? – Fratele…”.

Deci, acum, în finalul exprimării amărăciunii mele, spun ce-am mai spus (eu nu mă dezic nici de viaţa mea, nici de Dumnezeu/Adevărul strămoşilor mei!): dacă astfel de lucruri, precum hulirea şi instigarea violentă la blasfemie! – asupra Dumnezeului nostru, IISUS HRISTOS, asupra MORŢILOR şi asupra ÎNGERILOR Neamului Românesc… – ca şi asupra tuturor valorilor noastre identitare, creştin-ortodoxe-româneşti, se vor mai petrece şi altădată, IAR NOI NU VOM MIŞCA NICI DINTR-UN DEGET!!! (de parcă s-ar face vorbire de beduini, iar nu de Duhul nostru românesc, de însăşi Fiinţa noastră…) – atunci, “idioţi naţionali”, scuzată să-mi fie afirmaţia adevărată (şi nu doar pentru mine, Adevărul…) – ne vom numi NOI – cei care nu suntem în stare să ne apărăm nu doar “brăţările dacice”, dar nici măcar SUFLETUL/SPIRITUL NOSTRU – pe care ni-l expunem, fără ruşine, la mezatul mass media şi al rânjitorilor străini – în definitiv, pe bună dreptate rânjitori!…DACĂ NU ŞTIM CINE SUNTEM, NICI CU BULETINUL CREŞTINO-ORTODOXO-ROMÂN ÎN MÂNĂ!!!

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: “Alternativitatea… morţii spirituale!!!”

(cu privire la situaţia creată de apariţia, în şcolile României, a manualelor alternative)

Voi începe printr-un citat din Raportul specialiştilor de la Universitatea Columbia – S.U.A. – THE GLOBAL ECONOMY, 1990:” Sistemul educaţional american este la pământ, este o ruină. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intră la colegii(s.a.) recunosc că nu ştiu să scrie şi să citească corect. Douăzeci şi trei de milioane de adulţi sunt analfabeţi.”

Oricine citeşte rândurile de mai sus, scrise de autorităţi intelectuale americane incontestabile, are dreptul să se întrebe:” De ce România, care, până la 1990 (ba chiar până la 1995-1996), nu avea nici pe departe situaţia dezastruoasă a SUA, din învăţământ – primeşte BANI şi LECŢII tocmai de la state cu sisteme de învăţământ străine, aflate în plină entropizare – de la state cu sisteme de învăţământ care nu sunt în stare să-şi rezolve propriile probleme, în ce priveşte educaţia naţiunilor lor? Aceasta să însemne, oare, lovinesciana <<sincronizare>> a României cu Occidentul – sincronizare întru decadenţă şi haos spiritual-educaţional? Banii primiţi de la forurile mondiale să aibă drept scop, oare, tocmai stricarea a ce era bun la noi în ţară? Unde sunt, oare, specialiştii noştri, români, care să tragă semnalul de alarmă, precum că tot ce se face în învăţământ, de la ministrul ANDREI MARGA încoace (cu o consecvenţă ciudată, non-partinică), este spre destrămarea Binelui Educaţional – şi că se urmăreşte atingerea (şi depăşirea!) procentului de analfabeţi din SUA?

În anul 1999, subsemnatul s-a angajat în campania naţională (foarte puţin solidară) împotriva manualelor alternative – în special, a celor de Română şi Istorie. Lipsa de solidaritate n-a fost cauzată de adeziunea profesorilor din România la ideea de manual alternativ – ci de inerţia intelectuală, de servilismul şi comoditatea laşă a majorităţii dascălilor din România.

Am atacat pe toate fronturile, trimiţând materiale:

a-în primul rând, la MEC (cum se numea pe atunci), de unde a venit un răspuns politicos în formă, dar indecent în conţinut: eram învăţaţi că albu-i negru şi negru-i alb (se afirma că înseşi raţiunile adânci ale existenţei şcolii româneşti cer modernizarea prin acele manuale alternative – care conţineau un text al unui oarecare Verdeş, încă nepublicat de vreo editură – chipurile, elevii să se-nveţe şi cu textele proaste, de parcă, prin climatul din România postdecembristă, tineretul n-ar avea parte NUMAI de subcultură, prin posturile TV şi prin toată maculatura pornografică şi cretinoidă, proliferată din pricina dispariţiei spiritului critic în exerciţiu, din pricina celei mai false democraţii posibile: “democratizarea”, PÂNĂ LA DICTATURA PROSTULUI GUST!);

b-apoi, către presa centrală – scrisă şi audio-vizuală: I-la ziarele Adevărul, România liberă, Jurnalul naţional, Cotidianul-Bucureşti( la care eram şi redactor-colaborator, pentru pagina culturală – rubrica Pre limba autorului), II-cât şi la posturile TV: ProTv, PrimaTv, Antena 1.

Evident, singurul ziar care a publicat criticile subsemnatului, la adresa manualelor alternative, a fost Cotidianul-Bucureşti. Pentru simplul motiv că eu însumi mi-am publicat intervenţiile, la rubrica ce-mi fusese încredinţată…Am scandalizat în aşa măsură pe ministeriali, încât au făcut toate demersurile ca formatul paginii culturale de la Cotidianul să se schimbe radical, eliminând definitiv rubrica Pre limba autorului. Şi, evident, şi pe subsemnatul…

În ce priveşte presa audio-vizuală – singurul post TV care a catadicsit să se sesizeze de spusele mele a fost Antena 1, prin poetul ADRIAN PĂUNESCU(pe atunci, angajat al postului Antena 1, şi fără culoare politică – vizibilă…). Îi exprim întreaga mea gratitudine, şi pe această cale, maestrului şi cetăţeanului (de atunci, nu de acum – “O, tempora!…”) ADRIAN PĂUNESCU: a citit ţării întregi, în miez de noapte, memoriul meu, aproape în integralitatea lui ( avea vreo 20 de pagini…) – şi a găzduit, în emisiunea sa de atunci(De vorbă cu Adrian Păunescu) , dezbaterile pe marginea memoriului meu. Invitaţii emisiunii erau, în acea noapte, Corneliu Vadim Tudor, Radu Câmpeanu, Mihai Stoenescu şi Mihai Ungheanu.

Care erau, în rezumat(şi rămân şi azi) obiecţiile mele, vis-à-vis de manualele alternative(de Română, în primul rând)?

1-Supunându-se unor porunci externe României(şi străine de interesele culturale şi spirituale ale României), MEC elimina viziunea diacronică asupra literaturii române – singura viziune prin care se putea/se poate implanta, în mintea şi conştiinţa elevului, imaginea dinamică a evoluţiei literaturii române – imaginea clară asupra eforturilor constante, progresive şi fertile, ale generaţiilor succesive de truditori ai condeiului, de a aduce literatura cultă “întârziată”, faţă de vestul Europei – prin “injectări” miraculoase cu spiritualitatea tradiţional-”populară”(de fapt, RELIGIOS-CULTUALĂ!!!) – într-o poziţie cultural-spirituală superioară literaturii vest-europene(în multe zone literare: în poezie, în primul rând, dar şi în romanul şi nuvelistica magico-simbolică, în teatralitatea de tip ionescian, blagian etc.).

2-Prin aducerea, în prim-planul didactic, a viziunii tematico-sincronice asupra literaturii române (de fapt, o viziune păgubos şi obscur cosmopolită, de un snobism de cel mai îndoielnic gust – prin care Shakespeare, Radu Tudoran, Saint-Exupéry şi Ghidul turistic coexistau întru perplexitate) – se distrugea (odată cu viziunea constructiv-diacronică) şi sentimentul identitar românesc al elevului (viitor cetăţean), şi pe cel de finalitate existenţial-spirituală, a activităţii spirituale româneşti, în macro-cadrul activităţii uman-terestre: când nu ştii cine eşti şi de unde vii, e greu de crezut că-ţi vei putea hotărî singur destinul existenţial-spiritual; e încă şi mai puţin probabil că vei alege soluţii (căi) ontologice bune; şi e de tot exclusă conştientizarea finalităţii drumului neamului tău, al cărui mădular ar trebui să fii.

3-Prin urmare, distrugând identitatea spiritual-românească, se creau(şi se creează) premizele optime ale transformării tineretului – într-o TURMĂ, care poate fi mânată-manipulată extrem de uşor, de către forţele economico-financiare care domină azi lumea, care veghează, extrem de atent şi tenace, la înfăptuirea crimei mondiale, numită GLOBALIZARE ( NOUA ORDINE MONDIALĂ). Asistăm, de fapt, la multiplicate genociduri cultural-spirituale. HOLOCAUSTUL nu se ştie(încă) dacă se potriveşte, ca termen, pentru ce-au suferit evreii, în anii ‘40 – dar se potriveşte, foarte exact, pentru ceea ce se petrece cu celelalte neamuri ale Pământului, în contemporaneitate: ARDEREA DE TOT A IDENTITĂŢII NAŢIONAL-SPIRITUALE.

Au trecut, de la aceste luări de poziţie ale subsemnatului – 7(şapte) ani. Acum, se vede clar că am avut dreptate, în tot ce am afirmat atunci: azi, elevii nu mai ştiu nici cine a fost Ştefan cel Mare! Nu mai sunt în stare să fixeze, în matca literaturii române, personalitatea lui Eminescu: prezentat, întâi, în clasa a IX-a, ca poet minor!(Sara pe deal, atât!), apoi, în clasa a XI-a, ca poet major – elevul recepţionează DOI EMINEŞTI!!! – care se anulează reciproc, şi anulează credibilitatea actului educaţional şi a educatorului

Ex-Preşedintele Academiei Române, domnul profesor univ. dr. EUGEN SIMION, a încercat, şovăielnic şi neconvingător, să intervină în problema genocidului cultural, creat de MANUALELE ALTERNATIVE. Domnia sa a afirmat, în anul 2000 (precum o făcuse subsemnatul încă din 1999!), că “alternativa oricărui manual de Română se numeşte …BIBLIOTECĂ!!!” Adică, prin manualul didactic, se dă o direcţie de investigare – iar elevii interesaţi (că tot e vorba de liberalismul opţional…) să consulte, ulterior, în biblioteci, câte materiale suplimentare (şi alternative, ca propunere informaţională) vor voi(sau vor putea). Şi a mai remarcat (precum subsemnatul, în 1999…)că nu există , din păcate, alternativitate a…preţurilor: toate manualele sunt foarte scumpe, ceea ce va duce la o selecţie inversă a valorilor, prin şcoală: vor face şcoală cei bogaţi şi proşti, iar cei săraci şi deştepţi vor fi siliţi să abandoneze cursurile, din motive financiare. Nu se asigură egalitatea şanselor, în societatea aşa-zis “democratică” românească (şi, fie vorba între noi – în nici o “democraţie” a lumii contemporane)!!!

Cu jumătate de gură, domnul ex-preşedinte al Academiei a remarcat că s-au cheltuit, absurd şi revoltător, sute de milioane de euro – pentru ca manualele alternative să strice , ceea ce construiseră manualele unice.

Ori, poate că sumele cheltuite de forumurile europene chiar asta urmăreau (mă gândesc la “conclavul de noapte”, din vara lui 1998, al “târnăcoapelor culturale”: Paul Cornea, Liviu Papadima – în emisiunea surprinzător de servilă a lui Nicolae Manolescu, Dragostea mea – cultura): de-culturalizarea României? Dragostea mea – cultura… – Dragostea mea – incultura…

Dar, în continuare, strădania domnului ex-preşedinte al Academiei s-a dovedit nu doar anemică şi neconvingătoare, ci chiar sporitoare de haos:

a-d-l EUGEN SIMION a preluat, chipurile, “frâiele” problemei manualelor alternative, la Editura Corint,

b-dar n-a dat la topit STRUŢO-CĂMILA DIDACTICĂ, anume: Manualul de Română pentru clasa a IX-a!!! – adevărat buldozer spulberător de construcţie spirituală (fie ea şi ţinând de proiect-intenţie);

c-în manualele Corint pentru clasele X-XI-XII, sunt amestecate, într-un talmeş-balmeş înfiorător, criteriile de compoziţie a manualelor respective:

I-manualul de clasa a X-a bâiguie, într-un prim capitol, ceva despre literatura veche (umanismul cronicăresc din secolele 17-18) – dar sare, aiuritor, peste etape evolutive(peste iluminism, paşoptism etc.) şi ajunge la…criteriul speciilor literare epice: povestire, nuvelă, roman etc. Ce să mai înţelegi? Nimic. Un ghiveci de scriitură, în care Ureche-cronicarul boier şi Mircea Eliade-taumaturgul joacă sârba împreună…

II-Manualul de clasa a XI-a începe cu criteriul speciilor(dramatice – doar), continuă cu literatura populară(care-i logica de continuitate? Nici una! – dar ce contează, când vrei să distrugi totul?) – şi o ia, iavaş-iavaş, prin istoria literară a secolelor 19-20 – curente literare (paşoptism, junimism, simbolism, modernism etc). Logică? Nu – suntem în plină criză de epilepsie literar-culturală!!! Cioburi, mozaicuri fanteziste maladive – nu manual de Literatură!

Unde mai pui că înghesuie atâtea curente şi scriitori şi texte (canonici-necanonici – să fie!) – toţi mari, fireşte! – încât profesorul, săracul, ce să facă? Ori îi tratează, pe toţi, ca pe A. Toma(toţi devenind “şi alţii”), ori nu-i ajung trei ani, să-i prezinte, explice, tălmăcească elevilor!

III-Manualul de clasa a XII-a atinge culmea absurdului: abia acum, la “spartul târgului” literar, elevul de liceu începe să-i întrevadă pe daci, romani şi huni(în capitolul introductiv, despre Originea…originilor), apoi trece fulgerător şi dezinvolt peste mai bine de trei sferturi din literatura română (în şase pagini) – după care, precum un dement vesel şi fără griji – manualul începe să ţopăie şi să zburde, printre ruinele literaturii române: de la Rebreanu şi Sadoveanu – la Danton, de Camil Petrescu (de ce Danton? – c-a fost revoluţie şi-n 1989, ca şi-n 1789? – masoni colo, masoni ici?), la Preda şi Sorescu (”iubitul” pământean lângă “răcitul” sorescian… – ce-or fi având în comun? – intrarea în pământul de obşte…) – după care se azvârle cu capul drept în…recapitularea textelor poeziei româneşti, din toate timpurile, după modelul clasic “Ala-bala-portocala, cine-o fi, o mai păţi!” – de la “veselul” Alecsandri, la bărbosul Păunescu cel “înrâurat”…

Dacă MECT şi Academia Română se consideră, după editarea unor astfel de manuale, instituţii şi foruri serioase – înseamnă că noi, toţi profesorii de Română din România, trebuie să devenim chiriaşi pe viaţă ai ospiciilor vacante ale patriei. Iar onorabilii ministeriali şi (ex)academicieni urmează să ne suplinească la catedră: poate, astfel, vor reuşi să-i convingă pe bieţii elevi de “logica absurdului”. Poezie modernă curată, metodica actuală!!!

PROPUNERI:

A lupta împotriva ABSURDULUI ABSOLUT, pe care forurile internaţionale poruncesc ministerelor (de învăţământ) din toate ţările încă “neanesteziate” spiritual – să fie instaurat, în respectivele ţări – nu este o luptă pentru intelectuali răzleţiţi şi învrăjbiţi:

a-propunem solidarizarea tuturor profesorilor din România (intelectual-responsabili), în vederea stopării procesului de entropizare a învăţământului românesc (prin comandă de sus în jos, dar şi prin acceptare servilă, de jos în sus);

b-propunem ca un grup de iniţiativă, format din profesori oneşti, competenţi profesional şi neaserviţi puterii politice – să purceadă neîntârziat la re-construirea MANUALULUI UNIC DE ROMÂNĂ(cel „completabil” şi „alternabil”, intelectual, cu BIBLIOTECA! – dar şi cel de dincolo de afacerile oneroase ale MECT şi ale editurilor de tot felul) – pe criteriul DIACRONIC-EVOLUTIV-SPIRITUAL.

Dacă ex-ministrul ECATERINA ANDRONESCU( cea care nu prea strălucea de competenţă, dar nu era bolnavă de malonestitate cronică) a început, prin 2003, “plivitul” (reducerea manualelor, de la multe şi neştiute zeci – la PATRU) – e un prim semn că “gluma” a devenit prea groasă. Prea indecentă.

Tradiţia manualelor româneşti SĂNĂTOASE şi DE BUN-SIMŢ (care să răspundă REALELOR comandamente ale pedagogiei, psihologiei şcolare, metodicii – şi REALELOR probleme ale modernităţii informaţionale – care nu constă în a-i imbeciliza pe elevi şi profesori în faţa ecranelor fluorescente şi în “băile” funeste ale siliciului, ci a-i învăţa să gândească şi să discearnă şi să întrevadă finalitatea existenţei umane pe planeta Pământ!!! ) trebuie să fie reinstaurată!

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez: “…Cuvinte pentru urmaşi…”

Sunt, hăt, dincolo de jumătatea drumului vieţii…Din fire, nu sunt cine ştie ce om de treabă şi priceput la multe… – dacă Dumnezeu nu-mi schimba cursul vieţii, dăruindu-mi harul suferinţei – praful s-ar fi ales de mine, în lumea asta…Dacă aş fi fost sănătos la trup, n-aş fi devenit deloc înţelept la minte…Aşa că, vorba ceea: „Tot păţitu-i priceput”…Îi mulţumesc, cu adâncă smerenie, lui Dumnezeu, că mi-a dat multă suferinţă, pe care, îndurând-o, am încercat – şi de multe ori a trebuit să şi reuşesc… – s-o transform în motiv de reflecţie – deci, de înţelepţire…Nu trebuie (deşi, şi eu, am făcut acest rău şi acestă prostie, şi încă o mai fac…) să înţelegem şi tălmăcim suferinţa şi necazul ca fiind nedreptăţiri, din partea lui Dumnezeu:”Dar de ce numai pe mine mă vezi şi mă loveşti, Doamne? Dar ce rău aşa de mare am făcut eu, ca să merit atâta suferinţă?Alţii…” Tu cu ale tale păcate, alţii cu ale lor… – tu cu răspunderea ta faţă de Dumnezeu…Bine, eu nu zic şi nici nu gândesc ca mercantilul şi individualistul protestant… – până la urmă un singur Adam se va re-întoarce în Rai… – târziu/întârziat, grozav de mult întârziat…Până la urmă, trebuie să ne aflăm solidari, în suferinţă, pentru a deveni solidari în izbândirea din urmă…Cum spune Hristos – că numai „unde vă veţi afla doi şi trei, strânşi în numele Meu (nota mea: adică, al Iubirii de semeni şi de Dumnezeu…) – acolo voi fi şi eu”…

Da, „Unitate, unitate, unitate!” – întru toate cele ale Binelui…

Dacă suferi o lovitură în viaţă, încearcă şi uită-te bine: nu cumva ţi-a venit lovitura aceea tocmai când pierduseşi simţul măsurii, în tot ceea ce făceai…? – şi lovitura ţi-a atras atenţia, asupra lipsei tale de cumpăt şi de cumpănă? De ce nu mulţumeşti lui Dumnezeu că mai trăieşti, după acea lovitură, dată numai ca o „pălmuţă”, iar nu cu parul?!…dată doar ca atragere a atenţiei… ca sfântă avertizare părintească…Vei constata, dacă te vei şi gândi un pic, că multe dintre faptele tale au fost, până în momentul loviturii de avertizare, atât de iresponsabile şi de greţoase, că ar fi meritat sancţiuni şi mai mari…Ia închipuieşte-ţi, pentru o clipă, că tu ai fi în locul lui Dumnezeu… – şi propriile tale creaturi, pe care le-ai sfătuit, zi de zi şi ceas de ceas, o întreagă istorie… – de mii şi de milioane de ani… – ei bine, repetă, pentru a milioana oară, înmulţit cu câţi indivizi vor fi trăit, de la Creaţia Lumii încoace, exact aceeaşi greşeală, de care tu îi sfătuiseşi să n-o mai facă… – prostia, inconştienţa, uşurătatea, lipsa lor de bun- simţ nu te-ar scoate din pepeni???!! Prostia lor!!! Ucigătoarea lor prostie fudulă!!!(„prostul, până nu e şi fudul, parcă nu e prost destul”…) – nu te-ar face să te mânii şi să faci spume la gură?! Ba, cred că, dintr-o lovitură, ai nimici toată bunătatea ta de Creaţie…Or, Dumnezeu, după cum vezi, încă ne rabdă, după prostii infinite, aproape, – făcute într-o vreme infinită, aproape…Şi nu-i mare şi bun, şi nu-i iertător Dumnezeu…?!Hmmm…

…Te mânii şi faci spume la gură de ceea ce înduri de la Dumnezeu – pentru că, zici tu, Dumnezeu e departe şi n-are ce-ţi face (câtă prostie şi nedreptate… – nedreptate pe care singur ţi-o faci, socotindu-l pe Dumnezeu departe de tine/noi, Creaţia Lui… – tu, semen şi frate mie, întru prostie şi nedreptate…!), dar cât de „tolerat” şi uitător, BA CHIAR NEVĂZĂTOR!!! – eşti de nedreptăţile cele de lângă tine, făcute, cu cinism, ba chiar cu sadism, de semenii tăi, oamenii…păcate împotriva Sfântului Duh, prin cumplite şi nebuneşti injurii, la adresa lui Dumnezeu…prin păcate înspăimântătoare asupra Duhului Vieţii… chinuind şi ucigând oameni, animale şi plante, cu o sete de moarte, de distrugere şi de crimă nebuneşti…absurde…absolut îngrozitoare, înmărmuritoare…Păcate împotriva Duhului Vieţii şi prin cultul faţă de nişte metale şi hârtii moarte – banii… – care, în sufletul unora (of, cât de mulţi! Tot mai mulţi!!!) – îl înlocuiesc chiar pe Dumnezeu…

Nu e bine DELOC: când veţi avea un necaz care nu poate fi nici înlăturat nici diminuat cu bani…cui vă veţi încredinţa şi ruga, dacă nu-L păstraţi pe Dumnezeu, în voi? Mi-e că veţi trece atunci prin grea cumpănă a sufletului…chiar vă veţi simţi tentaţi să vă alăturaţi lui Iuda Sinucigaşul… – care şi-a uitat de Dumnezeu şi de suflet, pentru 30 de arginţi…am uitat să vă spun: chiar şi voi, îmbogăţiţilor peste orice măsură, puternicii puternicilor lumii… – aveţi în voi un suflet, deci o mare suferinţă (potenţială ori activată…), de la Dumnezeu… – durerea şi nostalgia Paradisului pierdut…Paradis pe care nu vi-l redau nici vilele de pe Coasta de Azur, nici femeile aţâţătoare, nici băuturile şi mâncărurile, şi ele aţâţătoare de simţuri/simţiri primitive – cu care, treptat, vă otrăviţi… Dar Liniştea Dinăuntru – ASTA o aveţi? Căci ASTA, ca şi IUBIREA, ca şi tot ceea ce ţine de Fiinţa Voastră Adâncă – de VIAŢA VOASTRĂ CEA ADEVĂRATĂ, adică… – nu se poate/pot cumpăra cu bani…

Fii mărturisitor de ADEVĂR!!! – cu orice risc, chiar al Vieţii…Pentru că Dumnezeu este „Calea, Adevărul şi Viaţa!” – deci, viaţă fără mărturisire a Adevărului, Viaţă cu ascunderea sub preş a Adevărului – nu este Viaţă adevărată, nu este Viaţă cu/întru Hristos!!! Dumnezeu nu ţi-a dat Viaţă ca să te-ascunzi şi să-L ascunzi, ci ca s-o trăieşti, cu fruntea sus, şi să-L mărturiseşti! Şi nu cârtiţele îl mărturisesc pe Dumnezeul Luminii…

Îmbogăţirea, chiar dacă se face pe căi cinstite, este teribil de vulgară…- mormane de gunoi…!!! – dacă nu este ameliorată de dăruire către cei flămânzi şi oropsiţi…flămânzi de mâncare ori de cunoaştere, oropsiţi de nedreptate ori de nerecunoaştere…flămânziţi şi oropsiţi de veşnicie, cu chipul nestatornicei clipe, doar şi mereu, în faţă…

…Mă adresez tinerilor, copiilor, copiilor de copii – ca tată de copii ce sunt eu (de 26 de ani…har Domnului!) şi ca dascăl, cu 30 de ani de trudă în spate – o trudă/trudire neîntreruptă, în care mi-am pus tot sufletul, nu m-am gândit/nu mă gândesc niciodată la salariu, cât am fost/sunt în sala de clasă, în faţa tinerilor, dintre care puţini mai au sete, azi, de a-mi asculta vorbele şi îndemnurile cele de pururi…puţini, dar, slavă Domnului, nu DELOC!!! – sală de clasă pe care am socotit-o, totdeauna, un altar de sfântă oficiere… 30 de ani de umil autosacrificiu, cu bucurie şi nădejde şi iubire de oameni – ţinute, în parte, secrete (…trudă, imensă trudă, sisifică trudă, uneori… – dar, cu fanatismul bun al celui care crede că ORICE OM ARE, DE LA DUMNEZEU LĂSATĂ, MISIUNEA LUI, PE ACEST PĂMÂNT – ŞI ESTE OBLIGAT SĂ ŞI-O AFLE, ACEASTĂ MISIUNE, ŞI SĂ ŞI-O ÎMPLINEASCĂ, ACEASTĂ MISIUNE – DACĂ NU VREA SĂ FIE ÎNDEPĂRTAT DE DUMNEZEU DE LA VEŞNICA LUMINĂ… – am urmat a săvârşi truda , chiar dacă şi cu toropitoare oboseală şi amărăciune şi înfrângeri dureroase şi…). Mă adresez, mai cu seamă, acelora dintre tineri care, tocmai pentru că tremură, interior, de groaza şi ruşinea neştiinţei – la suprafaţă „se dau zmei”…

Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi chipul din Omenire. Poporul este supra-faţa istorică, deci schimbător-şovăitoare, a Supra-Fiinţei tale (dar, vrea ori ba, poporul trebuie să fie şi vehiculul tău, spre Neamul Metafizic…) – dar NEAMUL METAFIZIC (dintru MOCŞA-Patria Sfântă!) este ŢINTA FINALĂ A SUPRA-FIINŢEI TALE IDEALE!!! – obrazul/faţa ta ideal/ă, împlinit/ă întru Sinea Luminat-Dumnezeiască. Umanitatea nu este decât mijlocul de a ajunge la re-transcenderea deplină a Neamurilor/Supra-Feţe Dumnezeieşti, înapoi întru Adam Protogonos-Unicul (re-sfinţit, re-întors la Creatorul său, cu smerenia cuvenită, după trădarea dintâi…).

Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice. Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant… – căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI…

…Nu mă adresez, băţos, ca om fără de prihană, care m-apuc să fac altora morală. Din poziţia unui sfânt…Nu, am greşit, înspăimântător de mult am greşit… – dar, totuşi, nu atât de mult încât să n-am de unde mă-ntoarce ca să mă pocăiesc, să mă contemplu şi să-mi contemplu nimicnicia uricioasă de-acum, dar şi potenţiala măreţie, pe care mi-a arătat-o, prin Fiul Său, Dumnezeu…de/pentru ATUNCI… – să mă contemplu cu înfrângere şi smerenie, cu umilinţă creştinească (ceea ce nu înseamnă altceva decât demnitate şi responsabilitate, iar nu cum pretinde Cioran, „atitudine de sclav”…)… – şi să recunosc/deosebesc căile bune, pe care n-am mers, şi căile rele, pe care prea des şi mult am mers…Şi faptul că n-am făcut pentru nimeni, nici pentru mine, nici pentru cei din jurul meu, tot ce aş fi putut să fac – căci Dumnezeu a pus, în orice om, nu-i aşa? – puteri nemărginite… – dar cine să le ia în seamă, pe aceste puteri, când credinţa e aşa de schilavă şi de anemică?!…

Am mers o viaţă – o viaţă întreagă, o viaţă de care m-am ferit să-mi bat joc. De Viaţă dacă-ţi baţi joc – de tine şi de Dumnezeu îţi baţi joc. Căci Viaţa e darul de la Dumnezeu şi SINGURA ŞANSĂ (nu credeţi chiar toate ale modei buddhismului, cu teoria reîncarnărilor, despre care Părintele Cleopa spunea că sunt plăcute numai leneşilor şi iresponsabililor, care n-au chef să-şi asume răspunderea ACESTEI Vieţi!!!) de a-i demonstra lui Dumnezeu că eşti vrednic om, că nu eşti, mereu, dezamăgirea Lui supremă…

…”Fii om de omenie” – pare o vorbă „fumată”, cum zic tinerii stricători de limbă şi de coşuri de piept, de astăzi… – „tocită”, poate or fi voind ei a zice… – dar e singurul îndemn adevărat – echivalent în rost şi semnificaţie cu „Încearcă să fii cât mai aproape de Hristos – ICOANA/MODELUL VIEŢII-Trăirii Umane…”. „Fii om de omenie – şi încearcă să fii bun creştin” – chiar şi tu, mahomedanule, chiar şi tu, mozaicule, chiar şi tu, buddhistule… – pentru că, veţi vedea, vi se vor lua solzii puşi de demonul Ignoranţei peste ochii voştri – creştinismul este stadiul suprem, la care ajunge evoluţia Duhului pe planeta Pământ… Dar, încă o dată: de mii de ori mai bun, în faţa lui Dumnezeu, este un buddhist, sau mahomedan, sau mozaic care face faptă bună, decât un creştin care face faptă egoistă, devastatoare!!! Adică, mai exact: nu eşti ceea ce te declari prin vorbă, ci eşti ceea ce strigă, pentru tine, faptele tale!!! Cel care e vinovat că se lasă sălăşluit de duhul Ignoranţei/Amânării, nu poate fi atât de vinovat ca Hitler ori Stalin, cândva.. – sau Harry Trumann…cel care a ordonat lansarea bombelor asupra japonezilor… – ori ca Bush, acum, cel care năvăleşte peste popoare întregi, în numele CRUCII…(şi are şi nebunia, demnă de loja „Skull and bones”, de a declara că are „întrevederi particulare cu Dumnezeu”, înainte de fiecare nelegiuire de-a lui…). ”Cruciatul” ăsta seamănă tare bine, cum sugera un ziarist american, în noaptea începutului invaziei Irakului – noaptea acelor bombardamente apocaliptice, asupra Bagdadului… – cu Timur Lenk ori Gingis Han… tot atâta de „respectători”/respectuoşi faţă de cultură, cât şi americanii, cei care, prima dată când au pătruns în Bagdad, au nimicit Muzeul Naţional al Irakului…Erau geloşi pe cei cu o cultură multimilenară – ei, cei cu o subcultură a CRIMEI – de nici trei secole…(bine că n-au luat-o mai din vreme, Columb şi ai lui… – cel puţin aşa se zice…). Socrate, păgânul, nu-l ştia pe Hristos – dar îl bănuia/intuia, cu mult mai multă luminare în suflet şi-n cuget, decât cei mai mulţi creştini de azi…

Deci: iubiţi Lumina Culturii, dar numai re-apropiată de Lumina Cultului Dumnezeiesc…Altfel, veţi semăna tare bine, şi voi, cu Gingis Han… – voi, cei care slăviţi subcultura sinucigaşă a rockului, care-l proslăveşte pe Satan…Există, se zice, şi o „cultură a Violenţei”… – dar „cel ce scoate sabia, de sabie va pieri”…Dacă nu înveţi cultura lui Hristos, cel care, oriunde intra şi cu oricine vorbea, spunea, înainte de toate :”Pace vouă!” sau „Pace ţie!” – veţi urma incultura, anti-cultura Distrugerii… Şi asta este de la Stăpânul Neantului…nu de la Dumnezeu, deci nu are nimic de-a face cu Creaţia…

…Dar asta nu-nseamnă „să te pupi cu Satana în bot”, în numele falsei „toleranţe”! Hristos-cel-Blând n-a fost bleg: a folosit maxima vehemenţă verbală, întru afirmarea Adevărului, ba chiar şi biciul…când Satana, prea sfidător, şi-a stabilit reşedinţa prea aproape de „Centru”, în Templu…Cum să mai ştii/găseşti dreapta cumpănă – între nesimţire/ignorare – şi vehemenţa afirmării Adevărului? – e tare greu – dar TREBUIE!!!

…E tare greu, extrem de greu, să fii ADEVĂRAT creştin, nu doar cu gura… – dar tocmai ACEASTA este dovada (una dintre multele…) că creştinismul este stadiul ultim, cel mai înalt Duh, la care poate ajunge omul, înainte de a re-intra în Împărăţia Pierdută, de strămoşul Adam şi de strămoaşa Eva…Diavolul poate să vă întoarcă la idoli – şi o şi face, în aceste ultime veacuri… – prin idolatrizarea celor fără de Duh: idolatria banului, a sexului, a televiziunii, Internetului, muzicii rock… – dar nu trebuie să te supui totdeauna şi tuturor diavolilor – şi niciodată Unicului şi Singurului Adevărat – DUMNEZEU…Se vor găsi mulţi profeţi mincinoşi, mai cu seamă printre cei ce-şi zic, şi pretind, ca fariseii, cu neruşinare sfidătoare şi ameninţătoare, să li se zică „intelectuali”…Ei, „profeţii mincinoşi”-pseudo-intelectualii, sunt iudele cele mai de temut, demonii care vă aţâţă poftele şi sfruntările şi neruşinările…Adevăraţii cărturari-intelectuali ai unui Neam (oricare va fi fiind acesta!) nu lucrează pentru tolerarea/„toleranţa”, versatilă şi absurdă, a Răului, pentru sanctificarea instinctului/instinctelor (vedeţi unde se ajunge şi cu toleranţa, dusă până la a accepta sfidarea satanică, din partea apocalipticelor, coşmareştilor colonii de homosexuali, „căsătorii interhomosexuale”… – stârnite/aţâţate de „cine ştiu şi nu pot spune”… – se ajunge la sinuciderea umanităţii, se va ajunge la cenuşa Sodomei şi Gomorei… – la fel, cu sacerdoţiul feminin, pângăritor de toate cele curate şi sfinte… – la fel, unde se ajunge cu sanctificarea perversă a instinctului de proprietate… – se ajunge la CRIMĂ/RĂZBOAIE, frate/vecin contra fratelui/vecinului, Neam contra Neam… – avea dreptate până şi un semi-păgân, precum Rousseau, că prima crimă şi nedreptate împotriva omului s-a săvârşit atunci când s-a găsit un prim om care a împrejmuit cu pari un pământ dat de Dumnezeu (singurul „proprietar de drept” din lume!!!) tuturor oamenilor, şi a spus: „Pământul acesta este al meu!”…) – ci sunt aceia care-şi pun ştiinţa în slujba luminării Neamului, a împăcării tuturor oamenilor şi a oamenilor cu celelate regnuri, ca-n IESLEA SFÂNTĂ A BETHLEHEMULUI… – şi, în cele din urmă – SLUJBA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII/ÎNVĂŢĂTURII CELEI DREPTE ŞI SPRE DREPTATE – re-împăcarea dintre Cer şi Pământ, dintre Omul-Creatură şi Dumnezeul său Creator…

…Chiar dacă n-am făcut decât rar ceea ce trebuia, am încercat să nu săvârşesc lucruri ireparabile, să nu supăr pe prea multă lume…N-am reuşit – nu „nu prea multe”, ci nici măcar destule!.. – nici măcar a suta mia parte din ceea ce mi-am propus, într-o seară, pe când, copil fiind, de vreo 4 ani – mă lăsaseră părinţii acasă, singur cu un radio „Telefunken”…Deseori auzeam radioul, cu care tata venise din război (unde zburase, ca pilot…) – dar, niciodată, nu-mi pusesem problema să şi înţeleg ceea ce se vorbea la radiou. Ascultam muzica, ascultam cuvintele (de la radiou sau ale altor oameni, din jurul meu…) tot ca pe un fel de muzică, de mai proastă calitate…o altă muzică…şi cam atât…

Ei bine, în acea seară târzie de toamnă, cu beznă afară – am auzit la radiou o voce pătrunzătoare de bărbat, rostind, teribil de clar: „Tragedia <<Perşii>>, de Eschil…” Nu ştiam nici cine sunt „perşii”, nici cine este Eschil… – dar atât de convingător a anunţat spikerul, încât m-a sfredelit un gând: „Pentru cine vorbeşte şi anunţă şi iar vorbeşte, ăla de anunţă şi vorbeşte? Oare nu şi pentru mine? – pe lângă mulţi, mulţi oameni…(nota mea: pe atunci, nu ştiam, încă, să număr…)?! Şi eu sunt, oare, mai prost decât alţii, şi nu pot, nu voi putea niciodată să înţeleg ce vorbesc ăştia acolo? Chiar nu sunt în stare să mă concentrez şi să înţeleg, şi eu, ceea ce înţeleg alţii? Toţi câţi vor fi având radiou <<Telefunken>>?(nota mea: nu ştiam că, prin anii ‘50, nu prea aveau mulţi radiouri… – că radioul era cam singura avere a tatei…)?”

…Şi m-am concentrat, „cu sudori de sânge”, cum spune Sfântul Evanghelist Luca, despre Rugăciunea lui Hristos, din Grădina Ghetsimani…N-am înţeles eu, atunci, mai nimic – drept vă zic, azi… – dar, din acel ceas, am învăţat să mă concentrez pentru a pricepe, sau măcar a începe să pricep (cât de puţin mijit, dar tot e ceva, decât nimic…) ce zic oamenii mari, în jurul meu…

Cu alte cuvinte, de la vârsta acelui năpârstoc de-atunci(cum v-am spus, vreo patru ani, de-or fi fost şi-atâţia…), m-am încordat să nu-mi mai fie indiferent ce zic şi ce fac oamenii mari, din jur…Să-mi pese când tata se necăjea şi încrunta, ascultând, cu capul băgat în radiou, nişte posturi, numite „Europa liberă” şi „Vocea Americii”…(Mult mai târziu, am aflat câte „adevăruri” spuseseră şi posturile astea… – sărmanul tata, ar fi jurat pe ele ca pe Biblie…). Îl întrebam, şi-mi dau seama că, nu de puţine ori, îl sâcâiam cu întrebările mele…- de ce şi pentru ce şi cine şi unde şi cum…Da, începuse să-mi pese de ceea ce se întâmpla, chiar printr-o lume despre care n-aveam, încă, nicio noţiune… Să-mi pese de tot ceea ce se petrece în jurul meu. Cum s-ar zice azi, „să devin conştient de ceea ce se întâmplă în jurul meu” – şi, chiar dacă voi părea exagerat – „să fiu responsabil”…Da, oricât v-ar mira, începusem să mă-ncrunt sau dimpotrivă… – la fel ca tatăl meu… – în funcţie de ceea ce se întâmpla, acolo, departe, în Algeria, URSS, SUA…

Îmi luasem, din seara aceea, o obligaţie care poate părea, azi, caraghioasă, multora dintre dei tineri: obligaţia de a-mi păsa şi de altceva decât de ceea ce mâncam, beam, bârfeau femeile casei… – obligaţia să mă doară şi de altceva decât numai de „bubele” mele, reumatismele bunicilor ori de crizele de rinichi ale tatei… – să mă doară că mor oameni acolo, în războaiele de departe…de peste mări şi ţări…

Aşa că, pentru a mă dumiri mai bine, eu singur, fără a mai sâcâi şi plictisi pe alţii – când am ajuns la şcoală („m-am făcut mai mărişor”, cum se zice pe la noi, prin Bucovina…), am pus mâna, cu aviditate, pe carte, pe hărţi…(de câte ori n-am navigat pe mările şi oceanele albastre de pe planiglobul prins în peretele de deasupra patului… – peregrinând pe climatele cele mai diverse şi pe la popoarele cele mai minunat de ciudate… – şi n-am simţit, niciodată, lipsa din casa noastră, a televizorului…nici acum nu-mi las fanteziile/imaginaţia conduse de imaginile altora…) – şi, mai cu seamă, pe istorii…Nu de cele alternative, precum acelea de azi – ci, înafară de manuale, pe cărţile lui Iorga, despre care tata îmi zisese că-i cel mai mare istoric…şi pe cărţile lui Daicoviciu…despre daci, pentru că, deşi tata îmi spusese că noi suntem de origine romană – mă fascinase (ÎN SECRET! – pentru a nu-l supăra pe tata… – atât de mândru de originea noastră romană… – eu îl respectam pe tata mult, dar… – azi aş zice: „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e Adevărul!”…), mă uimiseră şi mă treceau fiori, gândindu-mă şi închipuindu-mi modul de luptă şi de rezistenţă, eroismul dacilor…

…Pentru mine, Istoria, Geografia şi Literatura n-au fost doar nişte „obiecte” de catalog – ci nişte posibilităţi de a-mi ţine făgăduiala şoptită, într-o seară cu întinsă beznă, dincolo de Lumină camerei de copil… – că voi încerca, din răsputeri, să înţeleg cât mai mult, dacă nu totul, din ce se întâmplă în jurul meu…să mă intereseze şi să mă doară de oricine suferă nedreptăţi şi dureri şi necazuri… – de oriunde, din lumea asta, va fi fiind el…din oricare neam al Pământului ar face el parte…

…De asta îmi plac şi acum basmele/poveştile…Niciodată nu lasă egoismul să învingă…şi nici minciuna, ipocrizia, „descurcăreala”…Dacă n-ai har, dacă nu te jertfeşti, „pe bune”…- – nu eşti demn, n-ai nicio şansă de a fi/deveni personaj de poveste…Poveştile – sunt veştile de la Dumnezeu…- monotone par, dar sunt proaspete de/prin Adevăr!

…Trebuie să vă spun că, la această atitudine de interes, curată şi fără „nicio viclenie”, cum spune cronicarul… faţă de toţi îndureraţii lumii, a contribuit şi mama mea, care mi-a vorbit despre Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul – de îndată ce am început să înţeleg, cât de cât, cuvintele lumii acesteia…deci, de pe la doi-trei anişori, boldeam ochii la cuvintele îndurerate ale mamei, care povestea despre chinurile unui om şi Dumnezeu, pe care l-au bătut în cuie pe Cruce, în vârful unui munte…Şi că era, acel om şi Dumnezeu, fără nicio vină, şi că, dacă a s-a lăsat omorât, apoi a înviat… – şi a răbdat, NEVINOVAT şi DEPLIN RESPONSABIL, toată batjocura şi toate durerile, a făcut El acest lucru minunat de absurd!!! – pentru că voia să ne întoarcă la Ceruri, la LUMINĂ, pe noi toţi, oamenii – ca fii preaiubiţi, iertaţi-izbăviţi, ai lui Dumnezeu…N-am priceput eu atunci chiar totul – ar fi fost şi imposibil, să fiu teolog la trei ani!… – dar gândul că trebuie să-ţi pese de toţi oamenii ceilalţi, pentru ca să-ţi faci datoria faţă de tine, aici, pe Pământ… – cam de-atunci a început să încolţească şi să-şi stârnească în mine întrebările şi, treptat, lămuririle…pe care, deplin (cel puţin în teorie şi imaginaţie, dacă nu şi în practica cea de toate zilele…), mi le-a luminat, mult mai târziu, un rus ortodox, Dostoievschi…Spunea că trebuie, un om adevărat, un om al oamenilor şi crescând printre oameni, să se simtă îndurerat de toate durerile tuturor oamenilor…responsabil de toate păcatele şi suferinţele îndurate, pentru păcatele lor, ale tuturor oamenilor…Şi mi s-a spus, de către un bun preot, că Dostoievschi, prin cărţile lui, dacă le înţelegi şi le simţi până în fundul sufletului tău, recapitulează (cel mai bine, cel mai adânc şi mai dureros şi mai măreţ învietor de duh…) Sfintele Scripturi Dumnezeieşti (pe care, fireşte, nu există carte care să le poată înlocui, ci doar re-demonstra Adevărul din noi şi întru Dumnezeu…).

„Învăţaţi să vă pese de dreapta învăţătură” – spunea un călugăr din Evul Mediu…Acea învăţătură dobândită nu cu ochii închişi la realitate, dar închizând ochii, pentru meditaţie, DUPĂ ce ai văzut realitatea… – închide-i pentru a vedea şi dincolo de pojghiţa realităţii, semne şi rosturi şi adevăruri adânci…nu doar aparenţa de joc…Învăţaţi să respectaţi pe alţii, cu Viaţa lor (pe cei cu experienţă responsabilă de Viaţă!!!) – respectându-vă propria Viaţă!!! Respectaţi LUMINA ADÂNCULUI…

Să-L respectăm pe Dumnezeu, dar asta nu abstract, ci precum spunea binecredinciosul doctor Nicolae Paulescu: „Să-L vedeţi pe Hristos în fiecare om care suferă”… – de durere trupească ori sufletească…

Respectaţi, învăţaţi, iubiţi cu Duhul…mult mai mult decât cu trupul! Pentru că trupul de carne e limitat, imperfect, nevrednic şi slăbănog… – pe când Duhul este Sămânţa lui Dumnezeu în noi…Dar nici să nu pretindem că-l iubim pe Dumnezeu, tocmai pentru a găsi motiv să nu ne respectăm trupul… – pentru că Sfântul Apostol Pavel spune clar că trupul trebuie ţinut curat, pentru că este Casa/Biserica Duhului…cum poţi îndrăzni să-L primeşti pe Dumnezeu, cât e El de mare şi luminos…într-o cocină?! Să nu dispreţuim fecioria, cum o facem, zilnic – pentru că o dispreţuim pe cea care L-a născut pe Dumnezeu, şi dispreţuind-o pe Ea, dispreţuim orice mamă, inclusiv pe-a noastră! – deci ne înjosim şi ne spurcăm pe noi…Şi-L dispreţuim pe Atoatecreatorul, care parcă „de frunza frăsinelului” a fost hotărât El pecetea curăţiei… – şi nu pentru binele şi încrederea omului în om…- pentru re-apropierea omului de ANDROGINITATEA ORIGINARĂ…Să fim cât se poate mai curaţi, să ne zicem, precum iar Sfântul Apostol Pavel, că fiece zi ar putea fi ultima din viaţa noastră… – şi vom constata că nu ştiu ce, poate că frica de necunoscutul de dincolo…poate că frica de faptul că ştim, împotriva încăpăţânării noastre afişate…că am greşit cam peste măsură… – ne îndeamnă, cu destulă urgenţă… – să facem mai puţine rele şi mai multe bune, în ziua aceea…Şi să repetăm, a doua zi… – faceţi acest exerciţiu, şi precis vă veţi simţi mai bine…Nu există mai bun leac contra tuturor bolilor din lume – decât binele făcut şi răul nefăcut…

…Şi, dacă se poate, nu vă făliţi cu ceea ce ziceţi voi că a fost bine făcut…că-şi piede sau micşorează considerabil valoarea, i se stinge strălucirea curată…straşnic ce se „iefteneşte”, cum zicea martirul Horia, despre repetarea fără rost a numelor martirice…fără gând adânc la semnificaţia lor…Precum în cer, aşa şi pre pământ… – nu luaţi în deşert, prin repetarea fără rost, aproape ironică, batjocoritoare, cinică, a numelui Atoatefăcătorului…El este Suprema Taină – cine suntem noi s-o spurcăm, prin fălirea prostească, cu numele Ei…? – tot aşa, nu rostiţi, nu lăsaţi să vi se scurgă cuvintele din gură, înainte de a le fi dumicat bine, degustat până la mireasmă înţelesurile adânci, de a scoate din ele, întru slăvirea Lui, prin gura voastră, Duhul cel adânc…Veţi vedea că lumea, încet, dar sigur, se va re-îndrăgosti de POEZIE – pentru că rockul nu-L cuprinde pe El, nu conţine, ci este Vidul Duşmanului… Cei care-l slujesc pe Duşman l-au pus pe John Lennon să spună, pe 4 martie 1966, că „rockul este mai presus de Iisus” – iar când a fost luat la întrebări de oamenii ne-nebuni, responsabili de cuvintele lor – a dres-o cică, zicând că el n-a vrut să arate lipsă de respect faţă de Iisus, dar că oamenii vor vedea ce dragoste, mai mare decât toate religiile Pământului, va fi arătată, curând, rockului…

…Şi, prin tinerii urlăreţi întru Neant, isterizaţii cu bulbuci la gură, de pe stadioane – satanistul Lennon cam a nimerit-o…Deci, ultima vorbă pe care v-aş spune-o: nu urlaţi, vorbiţi… – nu vorbiţi, dacă n-aveţi ce spune…Tăcerea Rugăciunii isihaste a Inimii, pe care o făcea Părintele Cleopa, este cea mai înmiresmată de sensuri dintre cuvântările tuturor pământenilor care vor fi trăit vreodată pe acest Pământ – şi ale sfinţilor din ceruri…Fiţi vorbitori prin faptele voastre bune, nu prin „papagal”…Căci va veni iarăşi, cum începusem a vă zice, vremea POEZIEI – Poezia…despre care şi Mallarmé, şi Valéry, spuneau că este ceea ce simţi/pipăi cu sufletul, dincolo de cuvinte…imaculata şi maiestuoasa ”pagina albă”…Aşa vorbeau oamenii înainte de a li se încurca, din trufie, vorbele, după Babel… – iar vorba Poeziei se va schimba în extaz şi în slavă, când Poetul va fi, iarăşi, prin Poezia-ca-Revelaţie, la Dumnezeu…Neamuri ale Pământului, urmaţi-vă PSALMIŞTII-POEŢII, care, la rândul lor, pe Hristos-Mântuitorul îl urmează – Poetul-GURĂ DE AUR, Poetul-LIMBĂ DE MIERE… – care va fi călăuză de Neamuri, dimpreună cu Regii şi Împăraţii, la Tronul Dumnezeiesc… – iar nu pe Caiafele şi politicienii „fără polis”(„ubi bene, ibi patria”…) nevrednici, ipocriţi şi mincinoşi…

Doar aşa vă veţi învrednici de a-L vedea, iarăşi, pe Dumnezeu – binemeritând de la Jertfa Mântuitorului Hristos…

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: “Mai e nevoie de cultură generală?”

De fapt, eu aş intitula această luare de poziţie: CULTURA GENERALĂ – CULTURA PUTERII. Şi veţi vedea, imediat, de ce.

Aceia dintre tineri care frecventează cercuri mai “selecte”(nu “saloanele” ţoapelor) au observat că există o categorie de aşa-zişi “colegi”(şi părinţi-rude ale “colegilor”) care dau dovada stăpânirii unei informaţii ieşite din comun , dau dovadă de o capacitate de a cuprinde, în discursul lor, arii extrem, uluitor de întinse, de interes: de la muzica de absolut toate genurile – şi până la istorie şi aeronave-astronave, reversibilitatea timpului, antimaterie, astrologie indiană şi chineză, ufologie, religie, alchimie, psiho-sociologie, tehnica manipulării maselor etc. Faţă de aceste adevărate torente informaţionale, bietul tânăr de rând, obişnuit cu trivialităţile “de serviciu”de pe culoarele liceului – se simte extrem de stingher, penibil de singur şi neajutorat, ridicol, strivit şi “în plus”. Cine vor fi fiind, în realitate, aceşti oculţi “aşi” ai realei şi solidei informaţii, nestingheriţi deloc de “bruiaje informaţionale”, brutal de siguri pe ei, incredibil de siguri de valoarea şi finalitatea concretă, eficientă, a educaţei lor informaţionale? Şi ce se urmăreşte, oare, prin cultivarea secretă, în aceste veritabile pepiniere ale intelectului – a unor indivizi cu totul speciali, care, dacă s-ar da pe faţă în mediul social comun, ar crea o discordanţă înmărmuritoare, între nivelul lor de ambiţie a cunoaşterii – şi nivelul penibil al ignoranţei majorităţii(ignoranţă, şi ea, cultivată, cu maximă grijă!)? Se vede, de la o poştă, că aceşti indivizi enigmatici nu se informează, prioritar, prin televizor sau Internet – iar ideile vehiculate de ei au fost îndelung şi profund meditate, nu prin imaginea fugară(rulată hipnotic, pe ecrane), ci prin ambiţioasa şi asidua, obsesiv-repetata sondare a paginii de documente-cărţi, ne-la-îndemâna oricui. Ei, elitiştii, au rămas fideli “Galaxiei Gutenberg”!(Vreau să fiu înţeles bine: când spun “elitişti”, nu mă refer, în nici un caz, la senatorii şi deputaţii, români ori de aiurea, şi nici măcar la elita aparentă – tip Pleşu-Liiceanu-Patapievici, care fac eforturi jalnice de a [a]părea “elită” – ci la o elită discretă, ocultă, care mereu există, la orice nivel de putere terestră – dar, pentru că nu e antrenată spre acţiune benefică, rămâne, pururi, într-o imersiune relativă). – Abia în astfel de împrejurări-limită, jenante până la a te marca pe viaţă – tânărul obişnuit (intrus…)îşi dă seama de importanţa şi forţa zdrobitoare a ceea ce, îndeobşte, se numeşte “cultură generală”. Doar zdrobit de ruşinea confruntării cu propria suficienţă şi ignoranţă îngâmfată, jalnic sfidătoare – tânărul, umilit şi aneantizat(ca-n prezenţa zeilor!), îşi poate da seama(dacă are suficientă minte, fler şi bun-simţ) – cât de colosală este puterea verbului A ŞTI(cât mai multe şi cât mai temeinic, organic!). Ei bine, jalnicul tânăr poate că nu va afla niciodată că chiar s-a aflat în preajma, dacă nu a zeilor – atunci a viitorilor potenţiali conducători ai lumii – conducători feriţi, cu maximă grijă, de ochii plebei, până când le vine rândul să se urce, strivitor de trufaşi, extrem de bine antrenaţi şi puşi la punct cu toate dimensiunile raţionale ale realităţii, pe care o vor dirija(ei înşişi dirijaţi din umbră, de către SILUETE OBSCURE, pe care nimeni, niciodată, nu le va cunoaşte) de pe “tronurile” luciferice ale lumii.

Trăim în vremea puterii informaţiei – dar nu neapărat a aceleia distorsionate şi, mai ales, CANTITATIVE, non-selective, năucitoare – a televiziunii prin cablu şi a Internetului(lui Bill Gates…). Şi cei care deţin puterea informaţiei reale – deţin puterea de facto, asupra noastră.Trăim un timp special, un timp în care puterea de decizie reală(asupra vieţii, destinelor noastre, asupra lumii în care trăim) ne este retrasă, de fapt, sustrasă – cu foarte mare discreţie şi diplomaţie(încât să “achiesăm”cu aclamaţii, LA DECIDEREA PROPRIEI NOASTRE IGNORANŢE, cu maximă bucurie! – şi să-i ostracizăm, cu maximă vigoare, pe cei care ar încerca să ne trezească din somn…) – iar noi nici măcar nu ne întrebăm: “Unde, încotro se scurge această putere de a decide soarta noastră şi a lumii noastre?Cine sunt cei care ne-o sustrag – şi cum de s-a ajuns la această situaţie, în ciuda tuturor lozincilor “pretutindenar”trâmbiţate, despre <<drepturile omului>> şi <<democraţie>>? CUM DE AU CĂPĂTAT ŞI CAPĂTĂ, ÎN CONTINUARE, PUTERE ASUPRA NOASTRĂ, ALŢII DECÂT DUMNEZEU ŞI NOI?”

Veţi rămâne, probabil, surprinşi, într-o primă instanţă – dar răspunsurile la cele două tipuri de întrebare (dacă ne-am întreba…) – ar fi:

a-puterea, în lume, o deţin tocmai cei ce vor să ne convingă că “nu vrem cultură generală!”, cei care, printr-o solidă cultură generală, ştiu să ne convingă să nu vrem cultură generală – şi fac planuri, conform acestei culturi generale(pe care ne conving să ne-o autointerzicem!), asupra noastră şi asupra lumii în care trăim – şi

b- lipsa noastră de cultură generală, îndepărtarea noastră (de către EI, dar cu acordul nostru, tacit şi tembel), în mod strategic, de cultura generală – ne-a adus în acest hal de vulnerabilitate, inconştienţă şi iresponsabilitate. Strategia LOR constă în a se insinua în conştiinţele şi gândurile noastre, pentru ca noi să avem impresia că “ideea” vine dinăuntrul nostru, că ne aparţine: “Nu ai nevoie de nici o cultură generală! Nu te mai găseşti pe vremea bunicii, nu mai asculta de babalâci – acum eşti MODERN, deci ai voie să nu ştii decât ce vrei tu, să faci ce vrei tu etc.!” Cred că observaţi că, în nici un discurs al LOR, nu ni se spune că sunt lucruri pe care TREBUIE să le facem, împotriva “plăcerii” noastre – există o deosebită grijă să ni se dezvolte şi “curteze” instinctele josnice şi înjositoare!(ne place, nu ne place, dar efortul spre necesitate este, de fapt, primul pas spre libertate, cu condiţia să ştii precis care sunt identitatea şi necesitatea fiinţei tale terestre şi care este finalitatea faptei tale… – întrebări milenare, pe care, azi, în “era informaţională”, am ajuns să nu ni le mai punem!). Şi EI ocolesc verbul “trebuie”, pentru a ne lăsa(ori implanta) convingerea că noi suntem “regii”faptelor noastre. De fapt, pentru a ne deruta complet, pentru a ne surpa într-o teribilă lene a gândirii, plănuirii, hotărârii. Noi suntem liberi, chipurile, să facem ce vrem (evident că nu-i aşa!, ci suntem împinşi, manipulaţi, conform planurilor LOR) – pentru a le lăsa lor loc şi răgaz să facă ce trebuie, conform cu foarte conştiincios truditele lor planuri terestre(care încep cu individul impersonal/personal, şi sfârşesc numai EI ştiu unde…). Dar, bineînţeles, în momentul când am spune public şi la nivel superior de decizie, ceea ce bâiguim aici, într-o pagină de revistă şcolară – am fi acuzaţi, prompt, de “mania conspiraţiei”…

Problema culturii generale se învârte, de ani buni, între două poziţii de definire extreme:

a-cultura generală este “ceea ce rămâne, după ce ai uitat tot”(evident, cu condiţia să fi avut ce uita…), deci, cultura generală ar fi acea esenţă a esenţelor cunoaşterii umane, pliată cât mai total şi (in)confortabil ontologic(după cât de OM te simţi, sau chiar eşti…), pe structura ta(noastră) interior-spirituală – şi

b- cultura generală e o prostie, inventată de şcoală şi de dascăli, ca să-şi facă ei rost de leafă, iar pe noi să ne plictisească teribil – făcându-ne să acumulăm excesiv de multe absenţe nemotivate, la bar şi discotecă!

Mulţi dintre elevi spun: “Ce cultură generală? Mai cultură generală decât Internetul şi televiziunea n-au avut babalâcii ăştia de profi de când sunt ei! Să se pensioneze toţi profii! Are cine să ne dea informaţie!”Cu condiţia să fie informaţie reală, şi nu falsă, şi nu distorsionată ori redundantă – şi cu condiţia să fie selectată CALITATIV, şi asimilată organic-spiritual, spre a fi folositoare întru modelarea fiinţei noastre terestre, spre perfecţionare, iar nu spre ruinare şi destrămare fiinţială.

Ascultaţi-l pe tânărul-elev de azi care, în mod normal, ar trebui să fie stăpânul social de mâine(dar, după toate semnele, pe care el însuşi le dă, nu va fi!): “La ce-mi trebuie mie Istoria?” – ca şi cum n-ar vedea(şi poate că nici nu vede!) – că ALŢII decât părinţii şi semenii săi cunoscuţi hotărăsc cine are dreptul la demnitate prin sine şi prin strămoşi, la pământul vital, păstrat prin“ereditatea istorică”, prin ai săi strămoşi. “La ce-mi trebuie mie Geografia?” – se-ntreabă, burzuluit, acelaşi naiv, inocent tânăr, ca şi cum n-ar vedea cum ALŢII hotărăsc graniţe, dispariţii de graniţe şi de identităţi naţionale şi, mai ales, existenţe sau non-existenţe terestre: unde să rămână natură şi unde natura să fie aneantizată, unde să se ştie de pământ cu zăcăminte – şi unde să fie dispreţuit pământul, până la abandonarea lui, ca-n faţa unor cataclisme planetare!”La ce-mi trebuie Matematică, Fizică, Chimie, Astronomie etc. ?” – de parcă n-ar vedea că măsurile, proporţiile lumii şi taina structurilor lumii sunt stăpânite (şi, prin acestea, stăpânită însăşi lumea reală, conform magiei moderne) de către aceşti ALŢII, care a naibii ce vastă cultură generală(aprofundată special!) şi-au căpătat, prin studiu diabolic de tenace!!!

Cât de primitiv este şi ce reacţii schematice şi simpliste(cu “ochelari de cal” şi cu teroarea de a nu se face de râs, căci simte că nu stăpâneşte DELOC perspectiva asupra niciunei probleme, din lumea în care el zice că trăieşte…!) are, în faţa tot mai complexei lumi(ascunsă sub ţesătura imposibilă a labirintului dezinformării, adusă până la dorinţa tembelă de non-informare! – şi distorsionarea şi inversarea informaţională stupefiantă , sfidătoare) , bietul tânăr, care a ascultat, cu fidelitate, porunca ocultă(şi, paradoxal, publică! – prin manualele “alternative” – fără nici o alternativă cultural-educativă a COSTULUI – ŞI CU O LIPSĂ TOTALĂ DE ALTERNATIVĂ ESENŢIALĂ ŞI BINEFĂCĂTOARE A CONŢINUTULUI!)de a repudia cultura generală, de a-şi extirpa, de pe corpul eteric şi astral, “povara” culturii generale – adică, a acceptat, în faţa unui duşman ce vrea să-l deposedeze de sinele său real – să arunce, laş, armele, şi a acceptat o identitate schimbată şi mult inferioară calitativ, celei ce i-a fost hărăzită, prin decizie divină. Sau, cine ştie, tocmai aceasta i-o fi soarta – să involueze, spre un primitivism jalnic? Eu, personal, refuz atitudinea fatalistă(de tip protestant) – şi consider că teandria ortodoxă(cf. Nikolai Berdiev, Sensul creaţiei, Humanitas, 1993), adică: strânsa colaborare a omului cu divinitatea, în ziua a opta, cea a existenţei noastre terestre – ne stabileşte soarta!

Cultura generală trebuie să fie şi să rămână cultura omenescului şi firescului din om, cultivarea a ceea ce-l poate face şi menţine pe om NOMOTHETHUL(cel care dă nume sacre obiectelor lumii, prin care nume poate menţine armonia-Logos a universului-Creaţie divină). În nici un caz nu trebuie să devină sclavul robotizat(aparent super-performant şi mirabilo-formidabil! – cum se cred, azi, bieţii lunatici, navigatori pe Internet, dar care nu ştiu cum îi cheamă şi nu pot fi de folos unuia care leşină la doi paşi de ei…) al unor direcţii politice impuse de oligarhii ticăloase(n-are importanţă dacă de dreapta ori de stânga – pentru că Răul tentacular n-are partid, ci ubicuitate…). Genialii Ilf şi Petrov (care au subminat moral stalinismul, prin râs, mai eficient decât Soljeniţân, prin toate opusurile sale ştiinţifico-sociologice), şarjând(dar nu prea mult!), pun în gura unui copil sovietizat-stalinizat, în vârstă de 12 ani, “problemele influenţei lassalianismului asupra apariţiei reformismului(…), problemele filozofiei materialiste, în lumina sarcinilor puse de a 2-a sesiune comună a Academiei şi a agrarienilor” – dovedindu-se că bietul roboţel ideologizat şi în-filozofat atât de trainic întru marxismul stalinist, habar n-avea de existenţa, pe planeta visurilor şi aventurii vieţii sale normale, a fluviului Orinoco, ori de varianta umană a nemuririi, cea prin artă(el, micul rus, nu auzise de Gogol, cu ale sale Suflete moarte! – asta echivalează cu neştiinţa unui tânăr român, asupra existenţei şi operei lui Marin Preda)etc.(cf. Ilf şi Petrov, Discuţii la micul dejun, în vol. Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac, Univers, Buc., 1979, p. 128).

Cât de jalnici, puerili şi rudimentari par şi sunt, în realitate, aproape toţi rock-erii şi punck-erii, cu pretenţii de “maturitate” şi “reactivitate”, cu fumuri(ba chiar violenţe!) de “protestatari”!Nu poţi protesta, real şi eficient, decât împotriva a ceea ce cunoşti esenţial, şi pentru ale cărui “hibe” eşti în stare să emiţi soluţii. Or, majoritatea acestor “insulari” sunt semianalfabeţi, prinşi şi legaţi burduf în reţeaua diabolică a ignoranţei lor stupefiante, pe care alţii le-au programat-o – tot aşa cum aceiaşi “alţii” i-au programat pe respectivii rock-eri şi punck-eri ca modele(“eternizate”!) pentru “cei ce vin din urmă”… – într-o succesiune dorită ca neîntreruptă!De fapt, rock-ul şi punck-ul, ca şi alte artificiale curente pseudo-culturale, sunt strategii de alienare a individului social, împins în rezervaţii şi-n “leprozerii”sociale, pentru a-l îndepărta (şi a-l convinge, pervers, să şi rămână, definitiv, departe!)de fenomenele sociale reale.Şi, eventual, să-şi dezvolte spiritul gregar. Se cultivă fie un individualism, sumbru, posomorât şi fără nici un orizont – fie “fantazări”asupra unei realităţi virtuale, a unor acţiuni virtuale şi întru virtualitate etc.Exact ceea ce se urmăreşte şi prin “epocalul” Internet: înlocuirea eului umano-divin – cu un surogat himeric şi oniric(numit de către ocultişti: STAREA AHRIMANICĂ). Prizonieri ai propriilor coşmare pretins luciferice, în fond, castraţi spiritual – aceşti tineri agonizează la marginea cea mai îndepărtată a vieţii terestre – sunt “morţi vii”, fără nici un romantism al statutului : de ei, acei stăpâni ai planificărilor terestre(stăpâni prin cultură generală, atât de intens şi periculos generală, încât ne-au hipnotizat pe majoritatea dintre noi) au scăpat definitiv, şi pot, în linişte, să se ocupe de programarea noastră, după modelul lor real-luciferic. Şi, prin refuzul, ACCEPTAT “cu brio”de noi, al culturii generale – ca premiză a puterii de stăpânire(în primul rând, stăpânire-apărare a propriului nostru eu real) – rock-erii-punck-erii ne cheamă(şi ne au) alături de ei, să agonizăm solidar şi în turmă. Veţi întreba: “Dar ALŢII aceia – asupra cui vor stăpâni – asupra unor cadavre ambulante”? Exact asta nu pot (pre)vedea acei “alţii”, orbiţi de superbie…Dar forţa culturii generale este doar întru letalitatea Terrei?Nici vorbă – tocmai asta voiesc a vă spune: străduiţi-vă, tineri ai Pământului, să preluaţi puterea de la cei pentru care cultura generală e o armă de distrugere – să deveniţi elita reală, prin BENEFICUL ACŢIUNII VOASTRE TERESTRE – şi, prin stăpânirea de către voi a culturii generale, s-o transformaţi, pe aceasta, cultura generală, în arma de apărare a demnităţii umanului din voi şi a unui viitor uman demn, al planetei greu-încercate – Pământ. Dar, dacă n-aveţi încredere în cultura generală, n-aveţi cum să fiţi vizionari, deci n-aveţi cum să vă responsabilizaţi, în legătură cu misiunea voastră terestră. Deci, logic, veţi fi, întâi, “tovarăşii de drum”(complicii crimei planetare a “acelora” – despre care însuşi Christian Rakovski vorbea cu teroare ) şi, apoi, veţi deveni victimele, aneantizate în penibil ultim-înjositor şi inconştienţă, ale celor numiţi ALŢII-ACEIA. Fără a avea intenţia să jignesc pe nimeni – consider că tinerii ar trebui să (re)înceapă a se considera oameni – luând model, eventual, NU atât de la ambiţioasele tinere spirite ale Renaşterii (de la acel “uomo universale”, cultivat atunci…odată ca niciodată… – pe când oricare tânăr era/se credea în stare să conducă CETATEA, sau să emită, cel puţin, o teorie “eficientă”, zicea el… – pentru salvarea CETĂŢII… – Thomas Morus şi Tommaso Campanella aveau abia peste 30 de ani, când şi-au compus soluţiile sociale, religioase etc. din Utopia, respectiv Cetatea Soarelui, la fel, Girolamo Savonarola, când a impus regimul teocratic în Florenţa, iar Niccolo Machiavelli a trasat comportamentul modern al omului politic, în Principele… – comportament care, până la urmă, înseamnă “crima noastră cea de toate zilele”…) – cât de la sârguincioşii, umilii şi autojerfiţii călugări ai Evului Mediu, datorită muncii cărora (dusă până la orbire, la lumina opaiţului fumegos… – a muncii, de cele mai multe ori, ANONIME, pentru slava lui DUMNEZEU-CREATORULUI, iar NU PENTRU SLĂVIREA DEŞARTĂ A CREATURII/OMULUI!!!…), TOATE ţările europene, ortodoxe şi catolice, deopotrivă!!! (protestanţii, din păcate, au ales cultura banului mamonic…) – au, astăzi, CULTURĂ!!! – adică, MEMORIE A SPIRITULUI, adică şansa temeliei/RE-întemeierii, oricând, a FIINŢEI UMANO-DIVINE… – întru MÂNTUIRE-RECUPERARE A PARADISULUI ORIGINAR…

prof. dr. Adrian Botez

____________________________

1 -Cazul celor doi(evreul Ilia Ilf, absolvent al unei şcoli tehnice, şi rusul Evgheni Petrov, absolvent al unui liceu clasic), pune serios problema necesităţii(pentru dobândirea culturii generale) îmbinării studiului sistematic, în cadrul unei ŞCOLI, cu autodidacticismul: cei doi stăpâneau-cunoşteau mecanismele extrem de complicate ale societăţii în care trăiau(şi le comparau, constant, cu cvasi-normalitatea terestră contemporană lor), mai bine decât orice universitar sau academician, consacrat intelectual…(cf. romanele lor, Douăsprezece scaune, Univers, Buc., 1971 şi Marele combinator, devenit Viţelul de aur, Univers, Buc., 1971).

2 -Christian Rakovski, vechi bolşevic din garda lui Trotzki, căruia i-a fost “mâna dreaptă”; a fost ambasador sovietic la Paris – apoi arestat, în cadrul marii “Tischistka”. Iată ce spune C.R, în cadrul Interogatoriului său, luat de funcţionarul GPU, Gabriel Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova: “C.R.:Cine-i cunoaşte pe ACEIA nu se află în postura să fie obligat să-i numească. K:N-aţi spus dvs. că ei sunt bancheri?C.R.: Eu nu, amintiţi-vă că eu am spus totdeauna <<Finanţa Internaţională>> şi când voiam să-i numesc am spus mereu ACEIA şi nimic altceva(…). Cred că nu vă înşel dacă spun că ACEIA nu sunt persoane care ocupă funcţii în politică sau bănci, în lume. După câte ştiu(…) ei folosesc în politică şi în finanţe numai intermediari. (…). De aceea, putem fi siguri că politicienii şi bancherii sunt oamenii lor de paie, oricât de mare ar fi rangul lor sau oricât ar voi să pară că sunt Independenţi. (…).Eu cred că ACEIA sunt personalităţi mistice ale Puterii absolute(…). Mijlocul fiecărui conspirator, indiferent câtă putere are, este anonimatul!” – cf. Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, Buc., 1996, pp. 121-122.

~Adrian Botez: “Masonii aleg Patriarh românilor…???!!!”

Iată ce spunea, în 1724, SFÂNTUL SINOD DE LA CONSTANTINOPOL(Sfânt Sinod din care făceau parte, frăţeşte, şi reprezentanţi ai Ortodoxiei Româneşti…): „Cei ce vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe şi vor falsifica şi vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat, ci se taie şi se despart de totalitatea mădularelor Bisericii, şi a creştinilor, ca nişte eterodocşi şi inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca nişte oi râioase şi mădulare putrede”.

Termenul de „inovator” nu se referă la „înnoiri din lumea material-fizică”, pentru că pe acestea I le-a dat Dumnezeu omului să se joace cu ele, să le „descopere”… – ci se referă strict la falsele înnoiri, cele pretins „spirituale”… : aşa-zisa „înnoire spirituală” este o aberaţie ticăloasă, care ar pretinde să-ţi „înnoieşti” (adică, mai pe şleau: SĂ-L TRĂDEZI!!! – iarăşi şi iarăşi, pe urmele vinovatului protopărinte Adam şi pe cele ale Iudei Iscarioteanul… – să renunţi la El!) Dumnezeul…Adică, să-ţi atragi şi să atragi, din nou, asupra întregului cosmos, o fără de sfârşit amânare a Iertării/Mântuirii Divine…(efectuată, cum spune N. Bediaev, prin teandrie, adică prin sfântă lucrare/efortul spiritual comun: 1-al omului/andros, care-şi conştientizează şi regretă păcatul, şi 2-prin acela de Iertare/ştergere a păcatului, din partea lui Dumnezeu/Theos, Cel care vede şi preţuieşte eforturile conştientizării umane de păcat contra Luminii…).

Şi atunci, cum să accepte Biserica Ortodoxă „înnoirile” Franc-Masoneriei, care a propus, întâi, un pseudo-cult, pe bazele unei/unui sinergii/sincretism a religiilor păgâne(„eterodoxia” despre care face vorbire Sfântul Sinod de la Constantinopol…), numind zeitatea supremă „Marele Arhitect” (deh, masonii revendicându-se de la medievalii ziditori/arhitecţi de catedrale…), pentru ca, în secolul XX, să inventeze New Age-ul, care, de fapt, merge chiar mai departe decât să producă involuţia spirituală spre nivelul politeist, al zeităţilor păgâne: Îl înlocuieşte pe Dumnezeul Cel Viu – cu urletele animalice ale „muzicii(???) rock, cu sexul, banii, televiziunea, Internetul…

După Biserica Ciprului (1815) şi aceea a Greciei (1933), Biserica Ortodoxă Română va lua şi ea poziţie, în 1937 – aruncând ANATHEMA asupra Franc-Masoneriei (ANATHEMA despre care noi n-avem la ştiinţă că ar fi fost ridicată/anulată vreodată, oficial sau neoficial, de către B.O.R… – căci nici n-avea de ce: Franc-Masoneria face, şi-acum ca şi-atunci, aceleaşi lucrări – şi are aceleaşi scopuri, cu totul potrivnice lui Hristos şi Sfintelor Scripturi) :

“Temei Nr. 785, /1937. Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.
Sf. Sinod însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:

I. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria ii rupe de la Biserică, şi având în vedere influenta însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.

3. Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi intr-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului.
În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Ii face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc(s.n.).

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii(s.n.).

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:

1. O acţiune persistenta publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii;

2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.

Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc (s.n.: practic, aceasta este esenţa ANATHEMEI!).

De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporaţiile bisericeşti (s.n.: EXACT CEEA CE NE INTERESEAZĂ ASTĂZI, 2007!!!).

3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-1 va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.

4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusa o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.»

II. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în broşură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.
Î.P.S. Patriarh prezintă declaraţia făcută în fata Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoştinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, naţionale şi creştine. El — d. Pangal — în numele delegaţilor declară că toţi membrii lojelor francmasone naţionale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaraţia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei naţionale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în faţa Î.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că aceasta organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înţeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există (s.n.: DAR NU S-AU ŢINUT DE VORBĂ!!!)).

La orele 13 Î.P.S. Patriarh, ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.

PREŞEDINTE,
(ss) MIRON

Secretar,
(ss) † GALACTION CRAIOVEANU “

Ei bine, masonii şi-au pus în gând (mai demult…, dar acum, în 2007, sunt condiţiile “optime”… – şi, fie, zic ei, că au aşteptat, încă prea mult, aşa “pleaşcă”… – prin plecarea la cele veşnice a Preafericitului Patriarh Teoctist, un vajnic apărător al Ortodoxiei şi al cauzei românismului…) să ne “înnoiască” cu un Patriarh pe gustul lor şi răspunzând, ca o păpuşă/marionetă, la comenzile lor (date cu scopuri din cele mai obscure şi, se cunoaşte, din statutul lor reînnoit: ANTINAŢIONALE/”GLOBALIZANTE”/”ETERODOXE”- NEW AGE-iste…)!!!

De unde şi până unde, şi cu îndreptăţire de la cine, în Adunarea Electorală Bisericească a B.O.R., din 2007 (în urma plecării la cele veşnice, a Preafericitului Patriarh Teoctist – plecare în împrejurări omeneşti cu totul tulburi!), se permite strecurarea masonilor? Nu e clar că, dacă ei sunt în Adunare, vor trage sforile, din toate puterile, şi sub o comandă straşnică şi neagră, care nicicum nu ţine de Hristos-Dumnezeu şi de B.O.R. – pentru a se alege un Patriarh nu prin Pogorământul Sfântului Duh, ci prin urcarea, din adâncuri, a Fiarei Satanice???!!!

Nu e nicio calomnie, în cele afirmate de noi, mai sus. Nu ştim şi nici nu ne interesează “lista lui Cozmin Guşe” (n-avem o stimă deosebită pentru preşedintele PIN, şi nici o încredere oarbă în lista sa, cuprinzând numele a 13 masoni!!!, care fac parte din Adunarea Electorală Bisericească…) – dar i-am auzit mărturisindu-şi, cu gura lor, pe posturile TV, CALITATEA DE MASONI (şi nu de vreun rang debil, inferior…), atât pe domnul Sorin Frunzăverde, cât şi pe domnul Bălăceanu-Stolnici…

Noi nu suntem decât un simplu mădular al B.O.R. – dar, dacă sunt şi creştini (cel puţin aşa i-am auzit pretinzând, că sunt…), atunci domniile lor, masonii-cetăţeni (presupunem: de/cu onoare…) nu se vor considera mai mult decât ne considerăm noi, subsemnatul – şi, deci, se vor considera supuşi hotărârii Sfântului Sinod din 1937, care a aruncat anathema, asupra Franc-Masoneriei.

Ca urmare, rugăm pe toţi fraţii creştini, din sânul B.O.R., să-şi vină în fire şi să se solidarizeze nu cu noi, subsemnatul (o oarecare voce…), ci cu decizia de anathemă a Sfântului Sinod al B.O.R.-1937 – şi, astfel, să se alăture

1-protestului nostru, în contra intruziunii Franc-Masoneriei în soarta B.O.R. – o soartă care noi dorim să fie sub Sfânta Mână a lui Hristos-Dumnezeu şi prin realul Pogorământ al Sfântului Duh, iar nu urmare a indiferenţei suicidare a românilor, care să-l lase pe Satan să-şi “facă mendrele”, chiar în Adunarea Sinodală…

2-stăruinţelor noastre, pe lângă venerabilul Eugen Ovidiu Chrovici, şeful MLNR, de a-şi retrage TOŢI membrii masoni, din Adunarea Electorală Bisericească (şi pe cei ştiuţi de noi, şi pe cei ştiuţi doar de domnia sa…).

Numai în felul acesta, tragem nădejde că Sfântul Duh va avea îndemn să se pogoare asupra unei adunări, curăţate de toate vestigiile Întunericului…şi că noul Patriarh al României va fi, cu adevărat, alesul lui Dumnezeu, pentru Neamul Românilor…iar nu al Duşmanului…şi, deci, că soarta României va merge pe făgaş sfânt, iar nu pe făgaş spurcat şi blestemat, cum încă n-a mai mers (cu toată străduinţa mare a Celui Rău, de a stinge şi Neamul, şi Biserica Neamului Românesc…). Dar, drept să spunem, nu suntem absolut deloc curioşi, nici de-acum încolo, să experimentăm, la infinit, hazardul “mersului” Neamului şi Ţării, întru lucrările Întunericului…

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: “Ultimul priveghetor al tradiţiei cântecului ţărănesc daco-românesc…: GRIGORE LEŞE!!!”

Dacă-i întrebi, pe mulţi români: „Ai auzit de Grigore Leşe?” – or să te privească miraţi şi nedumeriţi… Ei nu ştiu că românii mai au tare puţini priveghetori de Duh… – iar GRIGORE LEŞE este ultimul priveghetor ( de la „priveghere” vine şi numele PRIVIGHETORII, cea care păzeşte-ne noaptea, prin cântec spre stele şi arhangheli, de toate cele rele…) al Duhului Tradiţiei Ţărăneşti Româneşti…El, GRIGORE LEŞE (priveghetorul Tradiţiei Sacerdoţiului Ţărănesc Românesc!), alături de BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ, este, el însuşi, o instituţie dumnezeiască – dar, precum se şi cuvine, în spiritualitatea românească, şi cum spunea şi Nae Ionescu, despre Dumnezeu – „o instituţie a Dumnezeului Românilor”…Românii – ca DACI/DAOI – OAMENII CĂII CELEI DREPTE!!! -…ca Neam Ales…

Ales – PRIN CÂNTEC/HORIRE!!! (iar nu prin mai ştiu eu ce expediţii de jefuire şi ucidere/stârpire de alte Neamuri…).

GRIGORE LEŞE are şi o emisiune, tare zgârcit cronometrată, de postul TVR-Cultural (La porţile ceriului…) şi îngăduită de faimosul Director al Institutului Cultural Român, dl Patapievici, care l-a şi invitat, pe 16 august 2007, în emisiunea sa elitistă…Dar LEŞE, cu clopul său, dar şi cu doctoratul său uluitor… – puţin s-a sinchisit de „domnul” cel spilcuit şi sclifosit…A cântat pentru Duhul său şi pentru Duhul celor care au mai rămas români…

Când îl ascult pe LEŞE, abia, îmi aduc aminte cu-adevărat că ar fi trebuit să fiu, totdeauna, 24 de ceasuri din zi, român… – când îl aud vorbind şi cântând/horind, îmi iau aminte că, de fapt, ştiinţa de carte nu este decât cu mult consecutivă aflării nemuririi Sufletului… – când horeşte LEŞE, abia atunci mă simt spălat cu toate apele îngerilor Cerului… – abia după ce cântă LEŞE mă simt curat… Oricât de mulţi detergenţi şi multe şampoane s-or fi inventat, pentru luminarea trupului, în lumea asta murdară de curăţători şmecheri şi falşi…

Când îl aud pe LEŞE cântând, simt cum mă cobor, lin şi luminat deplin, la sfat cu strămoşii mei cei înţelepţi, cu trupuri prin ţintirime, dar cu Duhul în poală la Dumnezeu… – strămoşii mei, cei cu obrazele de soare, şi îmbrăcaţi în pânză albă de in şi pe umeri cu constelaţiile Nemuririi…

Numai GRIGORE LEŞE mai ştie şi mai are curajul să şi mărturisească, bărbăteşte, că e distanţă ca de la cer la pământ, între muzica populară (cea care „place” chefliilor, ameţiţi şi năuciţi, ori celor care se vor „la modă”, în sat…) – şi MUZICA TRADIŢIONALĂ, adică muzica pe care n-o mai simt decât cei care, zi de zi, s-au scăldat în statornicia sublimă a Duhului Românesc-Ortodox, dar şi Vechi-Zalmoxian, iar noapte de noapte, şi-au visat strămoşii mustrându-i, şi-n somn şi-au plecat smeriţi capul a ascultare şi legământ de grabnică îndreptare…

Numai cei ce au „în fibra lor ţărănească” muzica Duhului Românesc, „ştiu hori”, zice Cel mai Umil dintre Apostoli – GRIGORE LEŞE…Dar ce e „horitul” şi când horeşte românul? Românul, zice, cu şoaptă de taină LEŞE, are horitul „pentru stâmpărare”… – adică, pentru re-echilibrare de Duh, doar atunci când se simte prea plin de toate cele ale lumii dinafară, şi se strânge în sine, spiritualo-terapeutic-echilibrator întru „Sinea Divină”, în chilimul sufletului său, „la sfat cu Dumnezău”…”Horitul”, mai tălmăceşte, cu glas ca de pe altă lume, LEŞE, este „adâncat”, adică „scufundat cântecul în suflet!” – şi i se hotărăşte ( DE SUS, DIN CERURI!!!) omului să-l „zică” din gură, pentru ca omul să-şi afle, prin cântec, locul lui în lume, locul pe care i l-a menit, ca datorie şi misiune, Dumnezeu…E, deci, Cântecul, un mod sfânt de a-ţi re-găsi identitatea ta de om pe pământul/Lumea lui Dumnezeu…

…Şi adaugă, acest „apostol/sfânt rătăcit pe pământ”, LEŞE pre numele lui – către dl Patapievici, cu o vehemenţă care mare lucru dacă nu disimulează şi un „chicuş” de hâtroşenie: „În niciun caz nu aveţi, unul ca dvs., ce căuta în muzica tradiţională! V-aţi afla numai în treabă şi n-aţi pricepe nimic!” Şi-l interoghează, pe trei sferturi vexat, domnul Director al I.C.R.: „Dar ce să fac eu, dacă aş vrea să-l ascult pe ţăranul care horeşte?” Şi-i grăieşte LEŞE, cu aceeaşi patimă bună: „În niciun caz să nu-i daţi telefon de la celular: <<Ia, măi bade Cutare, vino la mine să te-ascult, că am auzit că horeşti bine!>>” – „Dar cum?” – mirat rămâne Directorul…”Uite aşa…Auzi mata că în Maramureş e mare sărbătoare – în satul Cutare – şi, dacă ţi-e drag ori eşti curios, te duci acolo…da, acolo!!! – şi taci molcum, şi vezi şi asculţi…” „–Dar dacă se sfiesc de mine?” – insistă Directorul, crezând că-i Soarele apărând pe cer („Parapievici apare, Soarele dispare”…). „- N-ai grijă, că nu-ţi are nimeni grija! E sărbătoarea lor, înţelegi mata? Şi pe care-l prinde jalea ori bucuria, nu se uită la mata, ci începe el de horeşte…şi, atunci, ascultă-l, în locul lui de baştină, în <<zama>> lui, cum se zice…”

Şi vine LEŞE cu o idee care le-a venit şi japonezilor, mai de mult (japonezii au declarat PATRIMONIU NAŢIONAL SACRU un grup de câteva sute de oameni, care sunt ultimii ştiutori ai meşteşugurilor naţionale/tradiţionale japoneze – şi-i plătesc ca să existe şi ca să şcolească ucenici, să ducă tradiţia meşteşugărească mai departe…): „- Ia daţi o lege în Guvern, să li se plătească un salariu la aceştia care mai ştiu hori – aşa, să-i plătească Statul Românilor, spre a le mulţumi CĂ MAI EXISTĂ!!! Şi atunci ai să zici şi mata că ai făcut un lucru cu rost, şi că ai mişcat un pai, ca să nu dispară ţăranul şi satul tradiţional cu totul…(s.mea) …că încă mai sunt enclave de tradiţie românească…Uite, cum mă duc eu, din sat în sat, şi nu-i chem, umflat de importanţă, la televiziune – ci le bat, sfios, la poartă, şi-i întreb dacă mă pot primi o zi ori două, la ei în casă şi în bătătură…în sufletul lor…Şi aşa, lăsându-i în mediul lor, între oile lor, între treburile gospodăriei lor, le aud glasul lor cel adevărat, muzica lor de horitură, care este sufletul lor… – pus, din palmele lor, pe nesimţite, cu o discreţie uluitoare, în palmele mele…”(s.mea).

Da, numai aşa se va putea cunoaşte şi păstra sufletul românesc, ca dar/har/dăruire discret-dumnezeiască!!! De o mie de ori ai dreptate, GRIGORE LEŞE…numai să fi înţeles asta şi domnul Director al I.C.R. … – şi s-o priceapă şi dregătorii ţării ăsteia…Că de nu pricep, atunci şi acele puţine „enclave” de duh curat românesc – vor dispărea, ca şi cum n-ar fi fost…şi tare săraci vom mai fi, şi tare ne va frământa o întrebare peste seamă de dureroasă: „Dar noi, noi, ăştia, cine vom fi fiind… – că oi avem, să le mulgem şi tundem, dar să le cântăm, nu ştim… – că fermieri suntem, că avem, chipurile, ca elveţienii şi americanii, ferme, dar când ne iau dorul şi aleanul, muncind… – tăcem şi ne-nveninăm în noi, degeaba, şi murim ca proştii, neştiind de ce…”

Dac-am şti cine suntem, ne-am cânta identitatea, şi, vorba lui LEŞE: „Mata ştii de ce cântă privighetoarea? Pentru a se şti că ea există acolo, cântă pentru a-şi marca locul!”(s.mea)

Aşa îşi afirmă un Neam identitatea, punându-şi strajă la hotare DUHUL DE CÂNTEC!!!… Nu există mai tare strajă decât Duhul de Cântec! Noi, dacă ne vom şti cânta existenţa, „horind”, cum numai la noi se horeşte – noi, dacă ne vom vorbi limba/vorba/graiul şi vom transmite-o pruncilor noştri, din leagăn, ca fiind cea mai de preţ avere… – noi, dacă ne vom spune, cu vocea preotului dimpreună, rugăciunea către Dumnezeul nostru, în bisericuţa de lemn a satului… – apoi, vom fi, pe lume, aşa de puternici, vom rezista aşa de tare şi de nebiruit, încât toate Neamurile ni se vor închina din inimă, ca la Ieslea din Bethlehem… – nu forţate, căci vor simţi, instinctiv, că noi le suntem „busola”/îndreptarea Duhului, şi ca noi să facă, să-şi adune rămăşiţele uitate ale sufletului…şi, iarăşi, SĂ EXISTE (SACRAL! RITUAL! – deci NORMAL!!!) pe lume…Vom fi, cum prorocea Eminescu, în 1878: CANDELA LUMII – şi Neamurile rămase în întunericul păcatului uitării de Dumnezeu, se vor îmbulzi să ia de la noi „Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat”…

Altfel…Altfel, ne vom stinge Lumina Duhului…şi, odată cu stingerea Neamului nostru Misionar, se vor stinge, în beznă, toate Neamurile Lumii…Pământul întreg se va cerni, definitiv…GRIGORE LEŞE trebuie ascultat, pentru că este printre ultimii şi puţinii priveghetori/salvatori/apostoli, în Grădina Ghetsemani, nu doar ai Duhului Românesc, ci şi ai Duhului Dumnezeiesc al Lumii Întregi…

Iată cum argumentează o „horire” a lui GRIGORE LEŞE (cel care cântă „de umple lumea până-n hotare”… cum zice el că făcea mama lui, Nastasia…) că noi, încă ascultătorii Duhului Daco-Românesc, întâmpinăm diferit de celelalte Neamuri – chiar Apocalipsa… – pentru că suntem, în moarte ca şi în viaţă, buni vecini cu Dumnezeu, „ne nimerim” cu Dumnezeu (adică, ştim a ne potrivi Duhul, după Vocea Lui Dumnezeu…) – şi, chiar de se va stinge Lumea, chiar de va veni Judeţul Sfârşitului, noi avem specială şi mare îngăduinţă de TRĂIRE/ÎNVIERE, într-un stadiu care ne conservă/pregăteşte Revelarea Paradisului – în pofida Legilor Morţii, cea ivită în Lume, prin protopărintele Adam – …îngăduinţă de EXORCIZARE DE MOARTE, prin SUFERINŢA CÂNTECULUI nostru de HORIRE, mare şi de minunare MILĂ, ca LUMINĂ ASCUNSĂ ŞI TAINICĂ, izvorâtă de la vecinul nostru cel mai bun, Dumnezeu…):

„Nu-i lumină nicări,

C-or murit tăţi oaminii,

Ş-atâta m-oi duce-n noapte

Până m-oi tâlni cu Moarte,

Să mă puie-n copârşău,

La un loc cu Dumnezău…(s.n.: nu există Neam pe lume care să „zică” mai frumos despre învecinarea Omului cu Dumnezeul Nemuririi Duhului lui…)

…Copârşău cu scânduri ude,

Unde Moarte nu pătrunde,

Nici dragostea nu răspunde…

…Nu-i lumină nicări,

C-or murit tăţi oaminii…”

Să ne trăieşti, şi să ne Re-Învii Cântecul, întru păstrarea Curăţiei şi Veşniciei Sufletului Neamului nostru Daco-Românesc, Apostole GRIGORE LEŞE!

prof dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: „Cine suntem“

În ultimii ani, cultura română, atât de debilă şi dezorientată, până la năuceală sau abulie/frigiditate spirituală, fie a refuzat cartea, „din principiu” (dacă avem telenovele, şi pe ecran, şi în realitatea socio-politică, la ce mai e bună cartea?!) – fie a avut nevoie de un soi de „viagra cultural-spirituală”: critica sub formă de „reclamă”…ca la „oale roşi”…

Ei bine, pentru prima oară, după 1989, apare, în România, o carte care depăşeşte, de departe, prin conţinutul energic şi bine clădit conceptual, orice potenţial de miorlăială şi scremătură de „critică reclamatistică”…Nicio reclamă comercială n-ar fi în stare să se apropie, fie şi vag, de „flash”-urile orbitoare de idei, ale cărţii. Este printre extrem de puţinele cărţi postdecembriste, în conţinutul ideatic al căreia autorul ei crede fără nicio rezervă, dar şi fără preţiozităţi ori sclifoseli „de rating”: Dan Puric rosteşte, aproape că …răsteşte vorbele, de parcă ar vrea să re-ritmeze paşii şi bătăile inimii unei largi mulţimi umane, de mult dezobişnuită cu mersul normal, cu sistolă-diastolă normale…Din pricini de continuă ţopăială acefală.

Cartea începe printr-o Recomandare şi printr-un Îndemn al părintelui-cărturar Iustin Pârvu: Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege – după care urmează, pe post de Prefaţă, rândurile lui Dan Ciachir: Dan Puric, un apologet ortodox – iar la finalul cărţii, Gheorghe Ceauşu schiţează o Postfaţă: Dan Puric, un foc nestins. Recunoaştem, cu umilinţă creştină, că n-am citit aceste adaosuri, decât după ce ne-a durut inima de dorul după conţinutul/cartea deja parcurs/ă…

Între Îndemnul ieromonahic şi Postfaţă, se întind zece capitole (un amestec de interviuri şi de reflecţii în singurătate, dar o singurătate în TOTALĂ comuniune cu Duhul Neamului Românesc – ale genialului „mim” român, aflat în plină pantomimare, de mare expresivitate şi de maximă urgenţă, întru Rezumare Revelatorie a Fiinţei Spiritual-Ortodoxe Româneşti ): Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Cum grăieşte Dan Puric? Bine, adică într-un răspăr cutezător, bătăios (stil rezolutiv, precum cel parabolico-evanghelic – cu fascinante paradoxuri), precum se şi cade unui autentic creştin, faţă de tot ce este fariseic, ascuns sub necinste şi iresponsabilitate/non-demnitate. Precum Ilie Cleopa sau Petre Ţuţea. Precum însuşi Modelul Logos-ului Umano-Divin, în „tranşeele” din faţa Templului din Ierusalim – MÂNTUITORUL HRISTOS. Răspărul nu aparţine lui Gică Contra – ci Luminatului şi, la rândul său, Luminătorului/Călăuză întru Drumul spre ORTODOXIE, spre Lumina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului – spre SINGURUL REPER STABIL (după expresia consacrată a lui Crainic, „puncte cardinale în haos”).

Despre ce vorbeşte Dan Puric (recunoscut ca ucenic al maestrului iniţiator, ieromonahul/”părintele” Atanasie), în cartea de faţă? Despre tot ceea ce noi nu mai îndrăznim, sau nu mai suntem în stare să rostim, clar şi răspicat, ci doar bâlbâim şi bâjbâim: despre NECESITATEA EXISTENŢEI DEMNE CA NEAM, despre LEGEA ORTODOXĂ, CA FIBRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC, despre IUBIRE ŞI TRĂDARE-NERECUNOŞTINŢĂ, despre NEMERNICIE ŞI SFINŢENIE…Despre toate colţurile extreme ale Fiinţei noastre de Neam, colţuri de care a început să ne fie frică (paradoxal, parcă mai mult după „revoluţie”…), pentru că le bănuim a fi nu colţuri ale închiderii domestice (cât de meschin-filistin-comode…!), ci Noul Orizont, Noua Lumină, pe care Hristos ne-o oferă, de două milenii încoace, iar noi tot punem mâna la ochi, chiar cu ură (ascunsă mai bine sau mai prost…) faţă de Luminător, precum sclavii din peştera platoniciană, puşi în relaţie cu Ideile Dumnezeieşti…

Iată, spre exemplu (într-un interviu luat de Robert Turcescu), când toţi politrucii din România şi Europa dau ochii peste cap, la auzul vocabulelor „Uniunea Europeană” (de parcă ar rosti o mantră sacră, impenetrabilă şi, deci, indiscutabilă…) – Dan Puric (auto)interoghează formal, de fapt dă pe faţă revolta faţă de trădare şi de trădătorii intereselor naţionale, ale unei Europe a Popoarelor, iar nu a Birocraţiei Atotstăpânitoare – şi inversează spre normalitate DEMNĂ imperativul fiinţial de Neam Românesc: „Noi de ce nu putem propune proiectul României pentru Comunitatea Europeană? Proiectul acestei ţări! Nu vedeţi că politicienii români dau tot timpul extemporal? Scriu tot timpul, mai copiază, mai suflă unul, dar sunt tot timpul la lecţie şi cu lecţia neînvăţată”(Zodia supravieţuirii, p. 49).

Iată şi discuţia, foarte pragmatic-aplicată, în legătură cu teribilul păcat („hidoşenie”) al nerecunoştinţei „celorlalţi nouă leproşi” – şi despre cel de-al zecelea, RECUNOSCĂTORUL („Recunoştinţa, de fapt, este tot o rugăciune, de mulţumire”) – CREDINCIOSUL SMERIT, deci SINGUR VĂZĂTOR DE LUMINĂ (mereu în antiteză spirituală cu „orbiţii necredinţei”) – cel care nu era de neam iudeu – dar nerecunoştinţa fiind tradusă şi ca trădare a Adevărului/Hristos (deci, auto-falsificare a esenţei omului…): „Am auzit, la un moment dat, că un sovietic, pe vremea ocupaţiei ruseşti, când a văzut câtă trădare, cât oportunism, a zis:<< N-avem noi atâtea topoare, câte cozi de topor aveţi voi în România>>. Şi, peste timp, eu vin şi spun sovieticului:<< N-aveţi voi în Rusia atâtea mânăstiri şi biserici, câţi sfinţi vă putem da noi!>> (…) Când ţara a fost invadată de lepra comunistă (şi este încă invadată), câţiva, o mână de oameni, s-au întors să-I mulţumească lu Dumnezeu. Acei samarineni s-au dus în munţi, să lupte cu arma, sau au fost trimişi în închisori. Au spart zidul închisorii prin rugăciune. Şi astfel este posibil ca eu, în anul 2008, să aflu şi să vorbesc despre Valeriu Gafencu, care a fost un tânăr de 33 de ani, student la drept, şi care a murit pentru că şi-a iubit prea mult ţara.

Aţi fost vreodată la Aiud, să vedeţi cum se înalţă blocurile socialiste, peste oasele martirilor noştri? Ce forţă a fost din partea părintelui Iustin Pârvu şi a foştilor deţinuţi politici, să facă un monument! Monumentul este mic, e o capelă. În capelă este un Monah din Petru Vodă, nu este cineva de la guvernul României(…). Omul îngroapă, Dumnezeu dezgroapă(…) Orbirea aceasta este acum în noi, în poporul român. Nu ne vedem ortodoxia, nu ne vedem credinţa izbăvitoare”(Zece leproşi, p. 138).

Perfect adevărat, tot ce spune, sublim exprimat şi demn răspicat, Dan Puric. Şi cu multă luciditate numeşte şi pericolul de-spiritualizării lumii, în actualitate. Atâta doar că accentele anti-spiritualismului, aproape toate, sunt puse pe comunism (cu, parcă, oarece discretă rusofobie…) – şi prea puţine pe vinile sistemului aşa-zis „liberalo-democratic”, capitalist…Nu se scot în evidenţă rădăcinile comune ale tuturor ideologiilor lumii…(comunismul şi liberalismul sugând, ambele, la „ţâţa” Revoluţiei Franceze Masonice şi Regicide). Satana este Marele Ideolog, din aceleaşi motive pentru care Dennis de Rougemont îl numea şi… Marele Iluzionist: orice teorie umană are în ea otrava interesului egoist…Prea multă vorbă, prea otrăvită faptă! Numai Dumnezeu n-a făcut/făurit nicio idelogie – ci IDEI VEŞNICE! A făcut, efectiv şi fără putinţă de tăgadă – Lumea şi Omul – LOGOS-UL COSMIC. Şi aici, Dan Puric rosteşte, din nou, Adevărul: „A discuta, deci, taina – este un demers nefiresc: <<În cetatea în care se vorbeşte despre virtute înseamnă că virtutea nu există>>, spunea Lao Tse” (Cine suntem, p. 146). Şi, chiar: cine suntem, în această lume a tuturor confuziilor, lucrări recente ale Marelui Iluzionist? În primul rând, suntem o taină sfântă: „Occidentul are probleme, iar Răsăritul, taine” – spune filosoful francez Gabriel Marcel, citat chiar cu această memorabilă frază, de Dan Puric. Dar Dan Puric îl citează şi pe românul genial, Pârvan, comentându-l inspirat: „ Şi dacă <<a fi conştient de procesul istoric pe care-l parcurgi este o legitimitate către civilizaţie>> – în aceeaşi măsură ar trebui să fim conştienţi că identitatea unui om nu se legitimează numai în vizibilul istoric, ci este plină de necunoscute, până la frontiera incognoscibilului, şi că ea creează o nouă perspectivă asupra lumii, o altă cale de abordare şi un salt, nu către evoluţia speciei, ci către desăvârşirea ei” (Ibidem). Da, noi, românii, ar trebui să înţelegem ceea ce atât de profund şi simplu (caracteristicile genialităţii…) a spus Simion Mehedinţi: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”. Şi ne bucurăm că Dan Puric îl scutură de praful teribil de nedreptei (poate chiar premeditatei…) uitări, pe voievodul autentic (şi unic moralist creştin, în Europa Renaşterii Nebuniei: Neagoe Basarab – între cartea sa de pedagogie domnească (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie) – şi Il Principe a lui Machiavelli „ se ridică o prăpastie de netrecut”. Este chiar prăpastia care separă, mai ales azi, non-identitatea (întru criză de moarte!) a Occidentului, de identitatea, cu atâtea pătimitoare, ostenitoare, repetitive (sisific) şi martirice lupte ţinută, a Răsăritului…”După atâta pătimire, poporul acesta are o tristeţe hristică. Căci tristeţea hristică nu e deznădejde, este doar suspinul lui Dumnezeu, privind către omul căzut. Statutul fiinţial al românului ca tristeţe ontologică nu-l paralizează pe acesta în credinţa sa, ci din contră, paradoxal, îl întăreşte. Căci adevărata nădejde creştină nu înseamnă suspendarea necazului prin aşteptarea optimistă, ci folosirea acesteia, a suferinţei, ca poartă ce-l duce spre pragul mântuirii. Felul acesta de a fi al românului adevărat a spart zidurile închisorilor comuniste, a spulberat piatra uitării ce se aşezase pe memoria cinstită a acestui neam”(Cine suntem, p. 150).

Deci, cine suntem noi, românii? Suntem Poporul Rugăciunii, Poporul Martirilor, Poporul LA EL ACASĂ… – iar nu Poporul Socotirii Demonice…: “Zborul acesta s-a numit rugă. Îngerul care ducea ruga la Dumnezeu nu putea fi văzut de paznicii închisorii, şi numai astfel Aseară Iisus a venit în celulă nu a mai fost doar un vers de Radu Gyr, ci o realitate, a cărei forţă s-a concretizat în curajul şi în seninătatea de martiri creştini, în plin secol XX, undeva, într-o ţară din estul Europei (…)<<Obsesia măsurătorii, în ştiinţele exacte (această extracţie a sensibilului din om are drept consecinţă faptul că legile vieţii devin cele ale unei realităţi străine, o realitate oarbă, care nu simte, care nu gândeşte, care n-are nicio legătură cu cea a vieţii noastre>> – spune Michel Henry. Marea deturnare de la umanismul teocentric la cel antropocentric (…) a adus cu sine nesocotoirea valorilor transcendentale.(Cine suntem, p. 153-155). Neamul, azi, este în pericol, pentru că “este aşternut în veşnicie, ca chip al lui Dumnezeu(…) Neamul are nevoie de spaţiu sufletesc. Acest spaţiu sufletesc este locul unde Dumnezeu a sădit neamul. (…) Astăzi, pericolul dispariţiei neamului este mai mare ca oricând. Astăzi se anesteziază suflete, nu se mai chinuie; se adorm, nu se mai torturează. Se cumpără, nu se mai vând; se încurajează spre nicăieri, nu mai sunt silite să se dezică. Iar în inimile schilodite, neamul nu va mai avea ţara. Ţara neamului este inima neîntinată ce priveşte spre Dumnezeu(…) Identitatea înseamnă memoria inimii, nu memorie resentimentară, ci ceea ce inima nun e-a lăsat să dăm uitării” (Idem, p. 163).

Deci, cine suntem? Mai curând, în ce condiţii SUNTEM…Putem fi Neamul lui Dumnezeu-Starea Supremă de Fiinţare (“Eu sunt cel ce sunt”), dar putem şi dispărea, dacă…Dacă nu ne re-întrupăm în Hristos, întru Misiunea nostră divină/hristică: “Memoria, ca re-îndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră din iadul uitării şi ca re-întrupare a neamului întru Hristos!”(Idem, p. 165) .

Deci, Cine suntem depinde de cum suntem. Iar ca să ştim cum să fim, avem nevoie de Dreapta Credinţă în Hristos/ORTODOXIA: “- Părinte Atanasie, cum trebuie să vorbim cu cei care nu ne respectă credinţa, neamul, dragostea de ţară? – Acestora, Dan Puric, li se spune: MARŞ!” (Idem, p. 142). Deci, a fi român înseamnă a fi creştin AUTENTIC credincios, întru toate valorile puse în noi (Neam şi Patrie şi Lege/Credinţă, deopotrivă!) de Dumnezeu. Deci, duşmanii pot veni nu doar dinafară, ci, mai cu seamă, dinlăuntrul nostru, din Necredinţa care NE NEAGĂ FIINŢA!!!

Orice spune Dan Puric, în această cu totul specială carte, este memorabil – chiar şi atunci când, deseori, este discutabil. Dacă nu ar fi de discutat, atunci la ce să se mai scrie cărţi?! Din acest punct de vedere, Dan Puric, prin ceea ce a avut generozitatea să ne ofere, sub titlul de Cine suntem – a scris cea mai eficientă carte, din ultimii 10 ani. Efectele ei, însă, presupun un grad oarecare de FIINŢARE ÎNTRU DUH a cititorilor/folositorilor ei…Deci, morţii întru Duh (o, cât de mulţi, azi, şi în anii ce vin…!), evident, nu se vor putea împărtăşi/folosi din ea.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez: „Să nu cădem în capcană…sau: evangheliştii, partea a II-a“

Azi, miercuri, 2 aprilie 2008, am văzut cum se construieşte, sub ochii mei, o capcană americană, în România. Cu material /“scule” neştiutor/neştiutoare, năuc/e…Prin trupe de actori ambulanţi…

Într-o hală de la fabrica Timpuri Noi, cca 50-54 de tineri (14-19 ani)…foarte “cosmopoliţi” (nu mă refer doar la faptul că erau 22 germani, 2 cehi, 26 români, 1 moldovean, 1 portughez, 1 polonez…etc. – ci la înfăţişarea lor absolut derizorie: fete [17] şi băieţi [restul…], fără excepţie, arătau ca ultimii boschetari – “percing”-uri mai peste tot, pe feţe [atâta se vedea – restul…] – buze, bărbie, sprâncene etc. – păr vopsit purpuriu, albastru etc. etc., mutre de guguştiuci, ba chiar de brute şi de drogaţi…) –  au fost invadaţi de zeci de “mascaţi” (nu, dle Tutilescu, nu erau DOAR jandarmi – ci ni se sugera că aparţin trupelor speciale anti-tero!), buşiţi o leacă şi, apoi, ca-n orice stat perfect democratic, arestaţi, fără a apuca să spună “pâs”…A, că, probabil, i-au cam şifonat, başbuzucii ăştia de-alăptat şi cam troglodiţi,  pe directorul şi pe paznicul de la Timpuri Noi (directorul le alcătuise un contract de închiriere, pe 3 săptămâni, până luni, 7 aprilie 2008)…asta nu se pune… – intră în regulile jocului…mutrele lor se potriveau (ale directorului cu ale golanilor, vreau a preciza).

Întâi dl C-tin Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, apoi, pe seară, însuşi dl M. Tutilescu, şeful Poliţiei Capitalei, au comunicat că cei 50-54 (ăştia 4 mereu nu ieşeau la numărătoare…) erau “anarhişti” din diverse ţări europene (6 germani încercaseră să pătrundă în România, pe la Calafat, apoi 4 dintre-aceiaşi, pe la Giurgiu… – cu o săptămână în urmă, dar au fost “reţinuţi”…), MILITANŢI ANTI-NATO. Că cei 50 pregăteau bannere şi inscripţii ANTI-NATO. Că nu săvârşiseră “nimic de natură infracţională”… – şi-atunci, oricărui om de bun-simţ îi şi sare bâzdâcul: Cum, dom’le, atunci de ce i-ai arestat şi buşit şi…hă?! Eu aş spune, ca răspuns provizoriu: Pentru ca să aibă televiziunile ce filma şi difuza pe toate canalele… Pentru ca scandalul încălcării Drepturilor Omului (o noutate absolută, în “democraţiile” masonice ale lumii, nu, domnilor?!) – să acopere adevăratele scandaluri/păruieli, de la nivelul adevăratelor decizii ale summit-ului…Pentru că, aşa cum ni s-a explicat, sfătos, de dl Ciocan: la orice summit NATO, “anarhiştii” fac astfel de demonstraţii, ba chiar, în anii trecuţi, au fost “demonstraţii” nemăsurat mai mari şi mai violente…zeci de mii la Istanbul… – la fel, în Germania, mii de “ ‘narchişti” au spart, de zor, geamuri la Ambasada SUA… – la noi, flori de romaniţă!

Şeful/liderul lor, “ ‘narchiştilor”, era un pirpiriu de vreo 17-18 ani, de la Iaşi… – a se reţine… – care, numărând pe degete câte ilegalităţi flagrante a produs (vis-à-vis de “demonstranţi”…) Ministerul de Interne al României – şi, în primul rând, încălcarea art. 30 al Constituţiei României, cu privire la dreptul la liberă exprimare, a concluzionat, cam în spiritul “percing”-urilor lui duble din barbă: Pot să mă duc la budă cu ea? (…cu Constituţia, adică…).

Citind printre rânduri (adică, observând mai curând ce ascunde, decât ce vrea să dezvăluie…) cartea lui George Crowder, Anarhismul – ajungem la concluzia că ACEASTA ESTE O MIŞCARE MONDIALĂ CU SPECIFIC DE DIVERSIUNE, care va fi din ce în ce mai des folosită de Guvernul Modial (aflat în plină instaurare!), pentru a pune sub semnul întrebării toate instituţiile statale actuale (DE FAPT, PENTRU A LE COMPROMITE IREVERSIBIL!!!): (…)Anarhiştii ar putea adopta o abordare mai treptată şi mai pragmatică, una ce caută mai degrabă să influenţeze, decât să răstoarne principalele ideologii – dar …Anarhismul este o viziune despre viaţa omului pe care mulţi o găsesc umană şi chiar inspiratoare. Dacă un asemenea ideal este cu adevărat imposibil de atins, mai curând trebuie să ne întrebăm de ce este aşa, decât să luăm pur şi simplu de bune instituţiile existente– cf. G.Crowder, Anarhismul, Antet, 1997, p. 248.

“A fi anarhist” însemna, în secolul XIX, ca o variantă diversionistă a marxismului, A NEGA ORICE ORDINE SOCIALĂ. A destabiliza/compromite (efectiv şi ideatic/ideologic!), prin orice mijloace, ORICE ORDINE SOCIALĂ, ÎN VIGOARE PE TERRA (care nu convine, în acel moment, Franc-Masoneriei/Marii Finanţe Mondiale…). Dar nu doar prezentă – ci şi trecută şi viitoare!!! Ceea ce face, clar, din anarhism, O MIŞCARE SUBALTERNĂ – pentru că nicio ideologie nu se poate instaura, decât ca “formă de ordine” alternativă, faţă de precedentele. Deci, anarhismul, cum suav sugerează şi frazele lui George Crowder, va servi, în viitor (şi…noi suntem viitorul!), pentru a pune sub semnul întrebării o anume ideologie, un anume mental uman etc. – în favoarea unor /unei ideologii concurente. Cu interese solide, LEGATE DE ECONOMIC – adaug şi subliniez eu, urmărind liniile de forţă ale dezvoltării societăţii botezate “moderne”/ ”postmoderne” – şi…contemporane cu noi.

Având lămurit acest statut subaltern al anarhismului, trebuie, de fiecare dată, nu să ne inflamăm emoţional (este prea simplu şi, deci, ineficient, în lumea comploturilor multipolare…!!!), ci să vedem … ce câine ANUME trage după el tinicheaua numită “anarhism”, ACUM! “Cui prodest anarchismus?” Să nu uităm că 22 dintre “anarhişti” erau germani…că “pipăitorii” de frontieră, de acum o săptămână, erau germani, că două cetăţence arestate azi erau elveţiene, iar unul…ziarist german…Iar Germania “menajează” interesele Rusiei, care Rusie este “curtată” de SUA, cu asiduitate medievală (…de fapt, tenacitate asasină…)

Păi, băieţaşul/şmecheraşul care se dădea drept “lider anarhist”, era de la Iaşi…Adică, de-acolo unde presa, cu o suspectă grijă, ne informase, cu maximă solicitudine,  că locuieşte conducătorul tuturor anarhiştilor din România – directorul Teatrului Atheneu-Iaşi, evreul francez BENOIT VITSE…Adică, taman acela care îi regizase madamei Alina Mungiu Pippidi – Evangheliştii ei blasfemiatori (tot atât cât şi Versetele satanice, ale lui Salman Rushdie…). BENOIT VITSE, adică, tartorul manipulării new-age-iste din Moldova (şi, poate, nu numai…).

Deci: ce mesaj ne trimiţi, prin aceşti năuci, paraşutaţi la Bucureşti, sub nasul tuturor agenţiilor de Presă şi televiziunilor, musiu Vitse?! Păi, unul simplu: Iată care-s oamenii care nu vor globalizare, nu vor NATO, nu vor războaie americăneşti-bush-ite: NIŞTE DROGAŢI, NIŞTE GOLANI, NIŞTE RĂTĂCIŢI!!!

În felul acesta, musiu Vitse (naiba ştie cine-l plăteşte pe acest eminent regizor, pentru piesele lui cu rezonanţă mondială…!!!), are misiunea de a pune eticheta pe oricare dintre noi, cei care nu suntem drogaţi, nu suntem “anarhişti” (PENTRU CĂ ABIA NOI VREM ORDINEA! ORDINEA CEA DIVINĂ!!! – ÎMPOTRIVA HAOSULUI SATANIC, creat de alde SUA/NATO…), dar nu suntem de acord cu ACTUALA alcătuire/plăsmuire/configurare a lumii, aceea de sub cizma nazismului israelito-american – DECI, INCLUSIV/IMPLICIT, NU SUNTEM DE ACORD CU NATO!!! – …eticheta: Ia, colo, un golan, nişte drogaţi… – ASTA ÎNSEAMNĂ MIŞCAREA ANTI-GLOBALIZARE!!! Şi, cum aţi putut vedea din imaginile TV, în care Bush trecea, cu totul ieşit din automobil, ca să primească uralele zecilor de mii de gură-cască bucureşteni, e tare uşor să-l manevrezi la minte pe tot mai năucul cetăţean “din EST”…(Dar, cei care au văzut documentarul lui Michael Moore, despre războiul SUA/NATO din Iraq, au remarcat că nici cetăţenii vestici – spre exemplu, din SUA, de la poalele Statuii Libertăţii …-  nu-s mai brezi decât noi: o femeie de cca  40-50 de ani, era grozav de înfoiată şi mândră de crimele “eroico-patriotice”, comise de fiul ei, din armata SUA, în Iraq…până ce i l-au adus sub “ştampilă  plumbuită”, cu drapel greu, pe copârşeu…abia atunci s-a zburlit doamna respectivă, contra Administraţiei Casei Albe…criminale, da… – dar, deja,  nu prea mai era credibilă, biata femeie…).

À propos de Statuia Libertăţii…Fistichiii ăia de new-age-ri, de la Timpuri Noi, strigau, ritmico-scandat, ca pe străzile “revoluţiei” de la 1989: “LI-BER-TA-TE!” Pentru cine-şi mai aminteşte acele nopţi de năuceală absolută, şi coroborează imaginile decembriste cu cele post-decembriste, ale unei progresive, şi din ce în ce mai monstruoase satanizări, dictaturi a Marii Finanţe Mondiale… – sună sinistru, acest cuvânt care, în gura unor masoni garibaldişti, de tipul lui Giuseppe Verdi, suna atât de frumos, maiestuos, promiţător şi…iluminător…BA CHIAR SFÂNT…

Deci: acţiunea mucoşilor (probabil, desăvârşit “inocenţi”/mancurtizaţi…) de azi se înscrie în seria fără de număr al diversiunilor americane, AVÂND CA SCOP COMPROMITEREA ŞI DESCURAJAREA TUTUROR CELOR CARE AU MAI RÂMAS TREJI ÎN LUME!!! A COMPROMITE MIŞCAREA ANTI-NATO ÎNSEAMNĂ A COMPROMITE MIŞCAREA ANTI-GLOBALIZARE, ADICĂ ÎNSEAMNĂ A PROTEJA IDEEA DE JAF MONDIAL, DE CRIMĂ MONDIALĂ  ŞI DE MANCURTIZARE A OMENIRII TERESTRE!!!

DA, POŢI COMPROMITE (cel puţin, temporar…) ABSOLUT ORICE SFINŢENIE/IDEE/ATITUDINE PROFUND SFÂNTĂ, PROFUND UMANĂ – PRIN INTERMEDIUL UNEI TRUPE DE ACTORI (“BEŢI/ÎMBĂTAŢI”…ÎNTRU DUH…)SUB-MEDIOCRI, DAR PUŞI SĂ JOACE ÎN FAŢA UNOR OAMENI TERIBIL DE SLABI, LA NIVELUL CREDINŢĂ/SPIRITUALITATE!!!

Probabil, cinicule musiu Vitse, te ţii de poante macabre…Probabil, ne sugerezi că ASTA este/A AJUNS Libertatea…un circ penibil, într-o lume din ce în ce mai penibil de numit “lume”…Pentru că nu mai are NIMIC SFÂNT, în ea! Mai exact, pentru că aveţi grijă, UNII CA TINE/CA VOI, musiu Vitse, ca lumea să piardă ABSOLUT ORICE NUANŢĂ/URMĂ DE SFINŢENIE, DE ORIENTARE SACRALĂ!!!…Astăzi, deci, miercuri, 2 aprilie 2008, am asistat la Evangheliştii, Partea a II-a…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez: Ochiul Sfinxului, Eseu despre degenerescenţa romanului politist

OCHIUL SFINXULUI –sau CUM A DEGENEREAZĂ, ÎN MODERNITATE, O SPECIE/SUBSPECIE LITERARĂ…

(ESEU DESPRE ROMANUL POLIŢIST MONDIAL)

1-Sfinxul şi Cadavrul

Socrate-Platon aveau de “prins” Adevărul şi Virtutea. Şi Cetatea îi urmărea, îndeosebi prin tinerii ei, cu sufletul la gură. Evul Mediu “captura” atenţia celor ce ştiau a citi, sau măcar asculta – prin romanele cavalereşti, care aduceau slavă Virtuţii, Onoarei, Eroismului (nemăsurat şi dedicat lui Dumnezeu, Regelui, Iubirii şi Frumuseţii) – precum şi prin relatarea“questelor” Potirului Graal (metafora lui Hristos-Dumnezeu). Romanele cele mai gustate(care “ţin sufletul la gură”…) ale secolelor burgheze – XIX-XX(chiar XXI…), cele poliţiste, au de prins criminali odioşi. Dacă sufletul nu mai catadicseşte să vină “la gură”, decât pentru rebuturile sinistre ale umanităţii, aceasta certifică o decăderea spirituală mai mult decât evidentă.

Ce-a mai rămas sacru, în aceste vagabondări prin infernul variantelor autodistrugerii omenirii? Poate un rudiment al amintirii Sfinxului. Al ÎNTREBĂRII NELINIŞTITE…Neliniştea (uneori, doar primitiva curiozitate) în faţa Necunoscutului – nu chiar zeu, dar, totuşi, Problemă. Şi presentimentul Cadavrului Terestru, simbol al putrefacţiei psiho-sociale a umanităţii. Acel cadavru grotesc, din Amedeu sau cum să te descotoroseşti, al lui Eugen Ionescu – care-şi transformă, treptat, călăii în victime jalnice. Victime care, ele, de data asta, se plâng de “neomenie” şi de “nedreptate”, nu se ştie dacă din partea cadavrului-victimă(care creşte monstruos, transmiţând parcă, dintr-o lume misterioasă, blestemul degenerării-descompunerii accelerate a acestei lumi:”Morţii îmbătrânesc mult mai repede decât viii”, fiind bolnavi de “progresie geometrică” a putrefacţiei-descompunerii, după afirmaţia lui Amedeu:”Progresia geometrică – Boala incurabilă a morţilor!”, proclamă, iluminat şi tembel, acesta din urmă), sau din partea unui ceva fatal-divin, pe care, cel puţin în primă fază, nu sunt capabile să-l intuiască decât extrem de vag: “Tu nu-ţi dai seama că nu mai e ceva omenesc, nu, nu e omenesc, zău că nu mai e omenesc”, se lamentează Magdalena, soţia criminalului-călău-Amedeu. Iar în finalul actului I, însuşi călăul-ucigaş (victima Demonului Terestru al Furiei [Auto]Demolatoare şi Oarbe) se “lasă pe el[cadavrul-victimă, perfect anonim, ca un Sol-Crainic Mistic Mut al Divinităţii] zdrobit, cu spatele încovoiat; cu mare oboseală spune: <<Nu pot să-mi dau seama cum am ajuns în situaţia asta. Prea e mare nedreptatea…>>”.

Crima e, totdeauna, reflexivă, iar Cain, literalmente, îl poartă pe Abel în cârca sufletului său(ca pe o piatră, sub care “înfloresc” toţi factorii alterării), care suflet, dacă nu se produce expierea(prin recunoşterea păcatului şi efectul mistico-soteriologic al iertării-uitare, din partea victimei, al cărei “avocat” se face divinitatea), intră în putrefacţie. Deci, după opinia noastră, cei care citesc romane poliţiste fie se delectează, vicios, cu propria duhoare fetid-cadaverică(prezentă şi, mai ales, viitoare), fie încep să intuiască adevărul condiţiei umano-terestre “moderne” – şi procedează, inconştient, la o imunizare şi profilaxie anti-cadaverică. Depinde de nivelul de evoluţie/involuţie spirituală al cititorului – care se situează, astfel (pendulatoriu sau secvenţial), între mazochism şi avânt spre redompţiune(evident, predomină, masiv, prima categorie:mazochiştii inconştienţi, gurmanzi cu propriile dejecţii anti-spirituale).

2.Nomos şi Antinomos, în romanul poliţist. Crima şi “Neputinţa” lui Dumnezeu. Chuck şi ai lui

În mod normal, în romanul poliţist ar trebui să se pună şi problema Nomos-ului, a Normei uman-divine, a Legii (cu efect cosmico-reechilibrator). Dar, dacă ortodoxul profund Dostoievski(1821-1881) o pune cu tragism şi smerenie, considerând expierea ca factor re-echilibrator psiho-cosmic – la începutul veacului XX, aproape că dispare hotarul între Nomos şi Anti-Nomos, prin apariţia Apaşului-Detectiv, lichea cvasi-aristocratică, amuzantă şi mefistofelică, “foc de simpatică”(focul gheenei, evident!) – tip Arsène Lupin, al lui Maurice Leblanc(un fel de urmaş al lui Vidoq).Va fi fiind “gentlemanul-spărgător” un “justiţiar, apărător al celor oprimaţi”(poate, uneori, din simplu capriciu…) – dar, orişicum, Lupin rămâne un spărgător( nu doar de tipare…). Jaful şi violenţa, chiar dacă sunt condimentate cu gesturi galante, de curtoazie faţă de femei şi cu farse, rămân ceea ce sunt: acţiuni egoiste şi cel puţin sfidătoare ale Ordinii, dacă nu chiar lacome de-a binelea – căci Lupin e departe de a fi un Robin Hood: el se războieşte pentru propriile-i interese şi orgolii paranoice, şi nicidecum pentru alţii. Nici gând să se afirme ca erou-luptător pentru alţii-reformator social. Secvenţa în care este surprins furând, de către Miss Nelly, în tainiţele palatului Thibermesnil, este edificatoare pentru “profilul moral” al “gentlemanului”(!): “El rămase în faţa ei, în picioare. Şi încet-încet, de-a lungul secundelor interminabile care se scurseră, înţelese ce impresie trebuia că-i face, în aceste momente, cu mâinile pline de bibelouri, cu buzunarele umflate şi cu sacul atât de plin, încât numai că nu dădea pe dinafară. Îl cuprinse o mare ruşine şi roşi că se află acolo, în urâta postură de hoţ prins în flagrant delict. De acum înainte, orice s-ar fi întâmplat, el era hoţ, cel care bagă mâna în buzunarul altora, cel care descuie uşile cu şperaclul şi intră în case pentru a fura”.

Nici celebrul, clasicul Sam Spade, al lui Dashiell Hammett(1896-1961), nu e departe de acest tip – filfizonul amoral, un disimulat negociator-afacerist dubios – dar , aparent şi debusolant , din punct de vedere etic – de partea legii, chipurile!…De fapt, Lupin şi Spade – egoişti şi egotişti monstruoşi, până la paranoie. A se vedea crizele psihice depresive grave ale lui Arsène Lupin, care urmează , în logică spirituală şi uman-etică, crizelor (aceluiaşi personaj) de manie a grandorii şi complexului Iahve. Ceea ce arată că, în definitiv, Scriitorul anilor libertinismului de apogeu nu e atât de naiv, încât să nu se pună la adăpost de consecinţele amoralismului propriului personaj… – lăsând, perfid şi poltron, întreaga sarcină a decriptării modelului existenţial uman, din propria lui operă , pe seama exclusiv a cititorului (bietul cititor devine vinovat până şi de admiraţia pentru personajul literar propus de autor!).

Poate că are dreptate cehul Karel Čapek(1890-1938), autorul nu numai al Holmesianei, ci, mai cu seamă, al povestirilor pseudo-poliţiste, “dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar – care-l degrevează pe autorul de “policier” de obligaţia analizei psihologice, deci, pe cale de consecinţă, de responsabilităţile morale faţă de propria plăsmuire: ”În clipa în care scriitorul începe să se ocupe de sufletul criminalului, el părăseşte terenul nuvelei poliţiste. Iată de ce nu va fi pomenit numele lui Dostoievski”. Fie agentul de poliţie Pištora ilustrează aspectul frust al meseriei de poliţist, care n-ar fi altceva decât “operă” de statistică şi arhivare(şi-aceea – mentală!): “Avem evidenţa tuturor spărgătorilor de case de bani din republică. Sunt…hâc…sunt 27, dar 6 se odihnesc la răcoare”, fie comisarul de poliţie Mejzlik e disperat că “detectează”criminalii conform unor legi-reguli cu totul obscure(“E intuiţie sau întâmplare fericită-hazard?”se introspectează, dostoievskian, ridicolul nefericit – dar raţionalistul “înţelept”, domnul Dastych, spre disperarea “Hamletului”grotesc Mejzlik, metafizician improvizat şi şarjat – îi “precizează”, banalizând şi relativizând “absolut” : ”A mai fost şi o doză de observaţie, şi rutină, şi intuiţie şi, de asemenea, puţină previziune, şi instinct…”). La fel de “instinctual” şi non-legic “detectează” crima şi “Poetul Modernist” , freudizând intuiţia, sub numele pompos-preţios, de data asta, de “imagini suprarealiste, pe care realitatea le trezeşte în subconştientul poetului” şi concluzionând, triumfal şi total înafara “problemei”: “Ei, vedeţi ce înseamnă realitatea interioară?” – precum şi blajinul papetar Janik, care, însă, plin de bun-simţ, nu face deloc caz de “celesta intuiţie”în materie de găsire şi rezolvare de “cazuri”, ci tratează totul, până şi rezolvarea unor grave comploturi naţionale şi infracţiuni internaţionale, cu o naturaleţe extrem de umană (aceasta este lumea, aceştia suntem noi – noi, oamenii, da, oricât de monstruos am arăta…) – scăpând de presiunile “oniricului torturat” şef de poliţie, obscur siderat (şi invidios înverşunat)de reuşitele acestui Švejk printre negustori, prin declaraţia că “De 5 ani mă fură procuristul meu şi eu n-am văzut nimica!(…). Aşadar, vedeţi că nu-s bun de nimic.”

Crima, ne sugerează atât de umanul Čapek, nu e altceva decât cealaltă faţă, faţa tumefiată, leproasă, cancerată, a aceleiaşi umanităţi care a creat piramidele, bisericile, catedralele, tavanul Capelei Sixtine, statuia lui Moise şi Cina cea de Taină şi a descoperit tărâmuri ale minunii, în cer şi pe pământ. Nu Dumnezeu e vinovat de ceea ce ajungem noi. Nici noi, ca indivizi, măcar. Atât de complicat de meschină am construit-o (de fapt, desfigurat-o – labirintic), noi-societatea umană, pe acea Fiinţă atât de simplu făcută de Dumnezeu, din gesturi largi şi generoase – încât ( ne atrage atenţia cumplit de blajinul Čapek) nu vom avea dreptul nici măcar la expiere: vom pierde acest drept-speranţă unică, şi, pe cealaltă lume, ne vom trezi că suntem judecaţi de monştrii creaţi de propriile noastre trufii deşarte. Îl vom pune în situaţia paradoxală şi fără ieşire, pe însuşi Divinul Creator, să nu poată să ne judece, adică să nu avem acces la Lumina Milei-Justiţiei Dumnezeieşti. În teribila povestire Tribunalul Suprem, Dumnezeu îi mărturiseşte sufletului “celebrului criminal Kugler, autor al mai multor asasinate”, de fapt, un rătăcit de lumină, un nefericit încrâncenat de neîntrerupta injustiţie socială – care de către societatea violentă a fost învăţat să reacţioneze, ca răspuns, tot prin violenţă, veterotestamentar: “Nu te pot judeca(…)pentru că omul aparţine omului. Eu sunt, după cum ai văzut, doar martor. Pedeapsa însă o hotărăsc oamenii – şi în cer. Crede-mă, Kuglere, aşa se cade; oamenii nu merită altă justiţie decât cea umană.(s.n.)”

Până la urmă, “Ordinea e un lucru necesar” – spune comisarul Bartošek – şi doar pentru Păstrarea(în limite rezonabile) a Tradiţiei Cosmice a Ordinii trebuie arestaţi “hoţii” – contravenienţii(cu ghilimele sau fără) care dezechilibrează “albeaţa imaculată a zăpezii”, din povestirea Urmele. Căci”lumea încalcă tot felul de legi şi ordine(…).Nu m-ar mira dacă cetăţenii ar încălca şi legile naturii, pentru că, aflaţi de la mine, oamenii sunt nişte haimanale grozave, domnule!” Haimana sau nu, omul este cea mai importantă dintre fiinţele depozitare de ENIGMĂ, din univers. Şi, chiar criminal fiind, el tot om rămâne: un om, de multe ori, monstruos, un rebut – dar un rebut uman, oricât ne-ar îngreţoşa această concluzie. Poliţia, ca instituţie, şi Justiţia, în calitate de concept – înseamnă, în definitiv, multă convenţie socială, un serviciu public de salubrizare-igienizare, ba ajungând chiar la servicii de vidanjare, ba chiar mascând, penibil, reverberarea crimei tocmai prin re-ordonarea socială(în virtutea unei pretinse“justiţii infailibile”):”A face ordine este o muncă murdară, domnule, şi cine vrea să facă curăţenie, trebuie să-şi vâre degetele în toate porcăriile! Mă rog, cineva trebuie să facă şi treaba asta, aşa cum trebuie să existe cineva care să taie viţeii; dar dacă omori viţelul numai din curiozitate, înseamnă că eşti sadic[n.n.: cine poate să sesizeze ABSOLUT, limita dintre crima oficială şi cea neoficială-penală?…](…). Dreptatea trebuie(s.n.)să fie infailibilă, ca tabla înmulţirii”.

Dar nu e. Şi, în lumea noastră, nu poate fi (căci nu permite omul-societate…)nimic în spiritul “regulamentelor stelare”(precum şi tabla înmulţirii nu mai e ce visaseră Pytagora şi ai lui naivi sublimi ucenici). Tocmai de aceea, romanul poliţist ar trebui să fie(dar nici el nu e, decât extrem de rar!) prilej de meditaţie asupra condiţiei umane extreme(şi, totuşi, mereu centrale!) – şi de reflecţie asupra infecţiilor sociale, care distorsionează condiţia umană(din originaritatea ei divină) şi meditaţie asupra profilaxiilor socio-umane, în spirit profund înţelegător (uman şi divino-uman). Iar detectivul(alter ego al autorului de “policier”) – dacă nu un chirurg sau taumaturg (acţionând la nivel individual şi social) eficient – măcar un diagnostician cu fler infailibil.

Din păcate, în zilele noastre aproape nici unul, nici din cei mai celebri, nici din cei mai mediocri(tip Perry Mason, al lui Stanley Gardner, sau Nero Wolf, al lui Rex Stout) detectivi(în sensul de scormonitori cu mintea şi operaţiunea deductivă) nu mai sunt pe placul extrem (şi periculos) de rapidei lumi pragmatice şi mercantile. Deducţia este simţită ca operaţie prea”lungă” – întârzietoare(parcă cine ştie ce ţinte importante ar avea de atins, această umanitate aferată şi tembelă, care goneşte spre zadarnic!). Mai ales nu mai sunt pe gustul tinerilor, care au priceput(sau le e mai comodă) doar faţa de oportunism cu finalitate strict materială a lumii: aceştia preferă înlocuirea CĂUTĂRII-INVESTIGAŢIE INTELIGENTĂ – cu intervenţia brutală, spectaculos-violentă, mult mai uşor de înţeles(?), prin care raţionamentul este înlocuit cu “convingerea” pumnilor şi kick-boxing-ului – artele marţiale, în ce au ele mai periferic-spectaculos şi mai exoteric.

Deci, rafinamentul(cât este) al detectivilor, a fost înlocuit cu mult mai rapid-eficientele lovituri de karate, prin care “conving”(universal!) pe răufăcători(cu ghilimele ori ba) alde Charles Bronson, Chuck Norris – sau, mai rău, Jean Claude van Damme, Jackie Chan şi Arnold Schwartzeneger. Mintea înlocuită de muşchi – nu va face lumea mai bună-armonioasă. Iar violenţa naşte(perpetuează) violenţă. Dar nu mai convin prea multora soluţiile dispreţuit-intelectuale. Nu mai interesează “cadavrul inteligent”, obţinut-“operat” de criminali cvasi-savanţi – şi descoperit(re-produs, demonstrativ!) de către detectivi neapărat mai savanţi decât Criminalul(o competiţie în care învinge, mitologic-invariabil, Făt-Frumos!) – ci cantitatea industrială de mormane-cadavre, pentru sporirea adrenalinei(instinctualitate pură…), iar nu a activităţii spirituale. Nu mai e vreme de reflecţii prelungite – stimulate, uneori, de sunetele corzilor viorii, măcar şi holmes-iene:”era în stare să trândăvească zile întregi pe sofa, în salon, fără să scoată un cuvânt sau să facă o mişcare, din zori până-n noapte(…)tonurile viorii reflectau gândurile care-l stăpâneau(…)avea o expresie atât de visătoare, de absentă, încât aş fi putut să-l bănuiesc că foloseşte un narcotic, dacă viaţa echilibrată şi cumpătată pe care o ducea n-ar fi înlăturat această presupunere.” Narcotice folosesc ai noştri tineri – dar nu pentru a stimula-stoarce creierul spre aprofundări meditative…

*

3.Pionierul american şi ambiţiosul englez. Aristocraţie şi mediocro-craţie (Dupin/vs/Holmes)

Americanii, în scurta lor istorie, n-au creat multe lucruri originale – dar l-au avut pe Edgar Allan Poe (1809-1849), cel care a creat o specie literară cu totul nouă şi incitantă: povestirea-nuvelă poliţistă. Şi un raţionament(acompaniind o construcţie epică) “à rebours”, dinspre sfârşit spre început(“film proiectat pe de-a-ndoaselea(…)luând timpul invers şi răsturnând cronologia – povestirea urmând ordinea dezvăluirii(…)raţionamentul eliminând senzaţia”. De ce un romantic a creat o specie ca expresie a raţiunii-deducţiei logice? Probabil că dipsomanul şi opiomanul genial Poe voia să descopere o cale volitiv-umană, prin care să exorcizeze monştrii fanteziei sale maladive. Să-şi pună în ordine propriul dezastru interior. Şi din această terapie a disperării (care nu l-a salvat pe descoperitor)s-a născut motivul modern al CAPTIVANTULUI COMERCIAL. Prin care devenim, pervers, complicii crimei şi contemplatorii unui zeu satanic: CADAVRUL. Şi prin care exorcizăm, uneori doar, demonul crimei – alteori, tocmai prin epicul poliţist captivant, defulăm-exhibăm CRIMINALUL(potenţial) din fiecare din noi. (Punem în cârca personajului literar furiile devastatoare din noi, pornirile suprimatoare de viaţă din noi). Sau, poate nu atât de paradoxal, ni-l cultivăm şi rafinăm pe CRIMINALUL DIN NOI.

Există o fascinaţie cumplită a pasajelor oribile, care descriu efectele CRIMEI, la care omul este(implacabil!) asociat ( într-o complicitate retroactivă, dar profund semnificativă, cu istoria evoluţiei/involuţiei speciilor…). Poe se proiecta pe sine-viciosul sinistru, în corpurile sălbatic mutilate ale doamnei L’Espanaye şi domnişoarei Camille L’Espanaye. Dar noi, modernii, ce proiectăm? Destule – într-aceste veacuri ale creşterii exponenţiale a potenţialului de violenţă planetară. Două războaie mondiale-planetare n-au potolit, decât în măsură nesemnificativă, setea de violenţă – ba chiar i-au descoperit acesteia canale de explozie-implozie mult mai multe şi mai pervers-rafinate decât povestirea-nuvela-romanul poliţiste.

Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930), prin celebrul său personaj (cvasi)literar, Sherlock Holmes, nu face decât să exprime invidia, faţă de un rival superior spiritual. Când doctorul Watson vrea să-şi exprime admiraţia faţă de deducţiile uimitoare(pentru Watson…) ale lui Holmes, şi îl compară, imprudent şi nediplomat, cu Auguste Dupin al lui Poe – ţâfnosul vanituos Holmes se dezlănţuie într-o diatribă devastatoare, care-i cuprinde pe toţi nerecunoscuţii(de el) săi colegi întru “detectare” a crimei: “Fără îndoială, îţi închipui că mă măguleşti comparându-mă cu Dupin(…). Ei bine, după părerea mea, Dupin era un individ cu totul inferior. Şiretlicul lui de a întrerupe gândurile prietenilor săi printr-o remarcă – după un sfert de oră de tăcere – ţine mai degrabă de teatru, de artificiu. (…) Lecoq[n.n.: personajul-detectiv al scriitorului francez Emil Gaboriau – 1832-1873] era un biet cârpaci în meserie(…) avea o singură calitate:energia(…).Aş fi putut să fac acest lucru în 24 de ore. Lui Lecoq i-au trebuit şase luni. S-ar putea întocmi un manual pentru detectivi, spre a-i învăţa…ce nu trebuie să facă”.

Dacă în ce priveşte atitudinea de salahor al crimei, precum şi lipsa totală de rafinament intelectual a lui Lecoq, suntem de acord cu Sir Conan – în ce-l priveşte pe decadentul aristocrat Dupin – nu împărtăşim deloc opiniile lui Doyle-Holmes. Dimpotrivă. Doyle este dublu întemeietor negativ:

a-al unei industrii a povestirii şi romanului poliţiste(să nu uităm că, de fapt, în Anglia, Charles Dickens, 1822-1870, campionul romanului comercial, ratase”de puţin” pionieratul întru romanul poliţist, prin Barnaby Rudge), tot ce constituie “saga”lui Holmes(extrem de simplistă, cu cadru spaţial convenţional la culme, anunţând-o, deja, pe maestra incontestabilă şi nesuferită a SCHEMATICULUI “POLICIER” pe bandă rulantă – doamna Agatha Christie – 1891-1976, cu al ei la fel de nesuferit, arogant “campion al circumvoluţiunilor şi celulelor cenuşii” – Hercule Poirot) nefiind decât nişte construcţii schematice – ingenioase, “îţi fură ochii”, dar atât, şi

b-al detectivului hiperspecializat (până la dispreţul suveran faţă de cultura generală – un Garcea ponderat, harnic şi eficient, mai manierat şi nu agramat), care se întreţine socio-biologic din meseria de “copoi”(chiar dacă se numeşte pretenţios: “detectiv consultant neoficial”):”pâinea mea cea de toate zilele depinde de ele”, afirmă Holmes, despre deducţiile sale(anulându-le, astfel, spiritul de detaşare filosofică, superioară, al lui Dupin). Deci, un negustor de mistere. Şi nici titlul nobiliar (obţinut “pe spinarea” lui Holmes!) al autorului Doyle, nu i-a prins rău şi nu l-a făcut sărac pe deţinătorul lui…

Aproape singura calitate a textului doyle-ian(ca şi a majorităţii epigonilor săi, până-n zilele noastre) este abilitatea – de a dezvălui crima-cadavrul când şi cum vrea autorul şi de a construi o povestire-relatare, cât mai meticuloasă, credibil-justificativă, în jurul crimei-cadavrului. Holmes, cu toate pretenţiile sale filosofarde (extrem de rare şi de un bun-gust foarte discutabil:”Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume”), nu poate depăşi zona particularului. Nici măcar nu se întreabă cu privire la soarta ulterioară a infractorilor prinşi de el – necum să facă efortul perseverent de a-i investiga şi salva spiritual, cum face “father Brown”, al lui G.K.Chesterton (“Dar părintele Brown a străbătut ceasuri îndelungate dealurile învăluite în nea, sub sclipirea stelelor, în tovărăşia unui ucigaş; iar ce şi-au spus unul altuia nu va putea fi aflat niciodată”).

Schematismul construcţiei este mascat de pretenţia lui Doyle-Holmes de “ştiinţă exactă” a deducţiei şi, consecutiv, a relatării tip”policier” : ”Detecţia este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă şi, ca atare, trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. A introduce o tentă de romantism produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire, în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid”. Dar Wilckie Collins(11824-1889) a introdus, în Piatra lunii (policier “gotic”) povestea de dragoste – şi, datorită artei sale, romanul lui Collins se citeşte cu aceiaşi fiori plăcuţi, “romantici”, cu aceeaşi plăcere estetică (cine-l citeşte – cine nu…) şi azi. Or, plăcere estetică la Doyle (seria uscat-holmes-iană) nu există, decât, cel mult, la nivelul dozării suspansului (dar Doyle nu excelează nici măcar în aceasta!) – iar povestirile, în special (unele romane – da, din raţiuni extra-“policier”, de documentare: ex.Valea Groazei), nu mai sunt reluate de cititor, decât dacă a uitat raţionamentul fundamental – ceea ce e destul de greu, acest raţionament fiind dezvoltat special pentru minţile noastre plebeu-mediocre…

De ce şi cine s-a îndrăgostit atât de tare de Holmes, de-au ajuns londonezii din hale (!) să-l ameninţe cu linşajul pe creatorul personajului literar, când acesta din urmă s-a cam plictisit de schemele-trucuri ale “construcţiilor” doyle-holmes-iene(notă: cine vorbea de trucurile-“artificiile” lui Poe-Dupin!)şi şi-a “asasinat”personajul? Iar scriitorul, ţinând la propria-i piele, l-a “înviat” la comandă pe personaj, ridicându-l pe Holmes, precum Hristos pe Lazăr, din prăpastia unde-l azvârlise doctorul Moriarty…

Şi de ce nu s-au îndrăgostit oamenii de Dupin, ci l-au uitat complet (doar istoricii literari mai cotrobăie printre raţionamentele lui Dupin)?

Simplu: Holmes este de nivel mediocre (fără studii superioare, performant extrem-secvenţial, extrem de îngust, cu “ochelari de cal”, limitativ, deci creând, în orice caz investigat, impresia “faptului divers” – deşi extrem-“senzaţional”, post factum! – iar nu al unei încadrări în cosmic – deci, abia aici se poate vorbi de “artificial” – în sensul de prea evident-rudimentar convenţional), aşa cum erau şi sunt toţi gură-cască ai “popoarelor”(“masele”…). Individul contemporan, hiperspecializat şi el, cu o cultură extrem de precară, îl admira (simţindu-se solidar spiritual) neprecupeţit pe cel care era, concomitent, o proiecţie a sinelui său prezent şi o proiecţie a râvnitului sine, din viitor – o vedetă facilă întru toate şi un incult declarat şi sfidător:”Ei bine, pentru mine, pentru munca mea, ar fi absolut acelaşi lucru dacă ne-am învârti în jurul lunii” – iar din lista lui Watson(despre cunoştinţele lui Holmes), rezultă: “Cunoştinţe de literatură – zero, cunoştinţe de filozofie – zero, astronomie – zero, politică – slabe” etc.). Cum să nu îndrăgeşti (dacă mai poţi îndrăgi ceva), tu, tânăr ori mai puţin tânăr al zilelor noastre, un astfel de personaj-reper? Cu o minte , cu un orizont de gândire atât de comode… – şi care se mai şi droghează, din plictiseală…!De-a dreptul fascinant!!!

Auguste Dupin e mult prea sofisticat, cu orizonturi mult prea vaste de cultură, visare şi gândire, care-l obosesc (“se întrebuinţează serios”) teribil, chiar pe un om cult al zilelor noastre. În primul rând – e aristocrat (decăzut, sărăcit, dar aristocrat! – social şi spiritual) – or, vremurile moderne întreţin, mai pe faţă, ori mai discret – un cult al plebeului, al liberalului, grosolan şi agresiv-descurcăreţ ( “made self man”). Auguste Dupin e prea cult pentru a avea fie şi un şir firav de “fani”(cine?punkerii ocupaţi în discoteci, până peste cap?):”Singurul său lux erau(…)numai cărţile, dar la Paris ele se pot căpăta cu uşurinţă”. Cultivă, şi el, ca şi tineretul contemporan – NOAPTEA – dar nu pentru desfrâu, ci avea dragoste”pentru noapte, numai pentru că e noapte” – de fapt, pentru a plasa meditaţiile şi raţionamentele nu departe de placenta lor : VISUL COSMIC. La raza luminii lumânărilor, “sufletele noastre se lăsau în voia visurilor(…)căutam printre straniile umbre şi lumini ale marelui oraş acea exaltare fără sfârşit a spiritului pe care numai observaţia calmă ţi-o poate da”. Noaptea şi cultura – ca fundal muzical contrapunctic, pe care se pot ţese raţionamentele, în concordanţă cu Creaţia Divină Ordonată. Poe-Dupin – artificial? Doar în măsura în care orice creaţie umană, şi mai ales cea artistică (truism!)este “artificială” . Ceea ce Liviu Cotrău şi Vincent Buranelli(în egală măsură) pun pe seama nuvelei poliţiste în genere – noi afirmăm că se potriveşte în primul rând lui Poe:”antirealistă, <<un basm pentru raţionalişti>>”. Raţionamentele deductive nu doar că sunt exacte, urmând o logică impecabilă(exersată încă de la Jucătorul de şah al lui Maelzel – şi dusă la strălucirea deplină de personajul William Legrand – admiraţie fără limite a lui Poe, faţă de subtilitatea spiritului temerar-avântat galic!, din Cărăbuşul de aur – unde există, nu-i vorbă, şi cadavre – dar există cutezanţa expediţiei spre Enigma Cosmico-Umană: “ne putem îndoi pe drept cuvânt că iscusinţa omului ar putea născoci o enigmă alcătuită în aşa fel, încât tot această iscusinţă să n-o poată dezlega dacă stăruie”) – dar se extind în domenii atât de vaste, încât refac impresia de coerenţă şi continuitate cosmică, pe deasupra oribilelor măşti ale crimei. Impresia reîncadrării umanităţii în peisajul ordinii cosmice(după rezolvarea cazului criminal=caz de siluire a acestei divine ordini): “Cunoaşterea esenţială se află totdeauna la suprafaţă(…): o căutăm în adâncimea văilor, iar nu pe creştetul munţilor, unde se află”. Cu alte cuvinte, scrierile “poliţiste” ale lui Poe sunt, ca şi personajul Dupin însuşi, gratuite(în intenţia filosofică, de generalizare) şi generoase, precum ARTA ÎNSĂŞI. Şi pot fi recitite cu plăcerea egală( ba chiar îmbogăţită!) a primei lecturi.

*

4-Zei, corifei , tarabagii şi impostori, în romanul poliţist euro-american

Din păcate, povestirea-nuvela-romanul poliţiste, intrând în secolul XX, n-au progresat calitativ, ci s-au transformat în industrie (cu excepţii memorabile!). Şi, evident, acest lucru s-a produs, mai ales pentru că aşa-zisa “evoluţie-dezvoltare” a “policier”-ului a avut loc pe teritoriul nord-american, acolo unde totul este marfă, unde economicul predomneşte, fără împotriviri şi revolte semnificative. Dacă Poe, o personalitate genială, şi tot a făcut calculul financiar, atunci când a trecut de la poezie la…August Dupin… Poemul celebru, The RavenCorbul, i-a adus …5 dolari, pe când povestirile erau cu mult mai “comerciale”, practic, asigurându-i existenţa (precară oricum, din pricini ştiute, în lumea damnată a geniilor…).

Ceea ce a evoluat, în anii noului secol, este tehnica construcţiei şi analizei – dar nu şi conţinutul profund spiritual şi, mai ales, nu moralitatea însuşi romanului “policier”(devenit cel mai “comercial” roman): acesta este, mai mult ca orice carte, o MARFĂ. Mai uşor vandabilă : deci , “creatorule”-producătorule, grăbeşte procesul de producţie, prin orice mijloace(cum o fi, că “se caută!”), chiar prin cele lipsite de “fair play”(faţă de cititor şi societate)! E drept, crima se petrece, acum, “în pas cu cititorul”, crima este construită “la vedere”, anticipată, imaginată, fictivă, criminalul este psihanalizat freudian etc. Dar problema CRIMEI şi CADAVRULUI(individual şi social) şi, cu atât mai puţin, a ESTETICII SCRIITURII “POLICIER” – nu şi-o pune aproape nici unul dintre scriitorii de “policier”. Cu infime excepţii, pe care nu le vom trece cu vederea.

În fine, trăgând oarecum linie, vom înregistra , totuşi, câteva nume celebre, dacă nu şi (totdeauna) garante ale valorii estetice. E vorba, oricum, de epigone (fie ai povestirii poe-şti, fie ai prozei “policier” şi de mister anglo-saxone, tip Doyle, dar şi tip roman gotic, reţetă surorile Brontë etc.), în marea majoritate a cazurilor – dar şi de personalităţi distincte. Ne reţin numele(să începem cu doamnele! – pentru că, astfel, şi vom sfârşi repede…) americancele Mignon G. Eberhart( fină dozatoare a suspansului, în Conacul groazei) şi A.K.Green; în ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia sunt sumedenie, deci va fi nevoie de o selecţie drastică(făcută şi cu ajutorul unor antologii ale prozei poliţiste): înafară de deja amintitul Dashiell Hammett, cu al său mefistofelic(fie vorba între noi, un Mefisto afemeiat, de prost gust, cam grobian şi peste măsură de arogant…) Sam Spade(“semăna cu un mefisto blond şi simpatic”), să-i menţionăm pe Raymond Chandler(la care vom reveni), cu al său natural şi simpatic detectiv, eternul Philip Marlowe (care, în nuvele, alternează cu Dalmas şi Carmady, dar tot acela e…), aflat aproape mereu în jenă financiară(de, America, America…) – poate cel mai personal şi amar-reflexiv, dintre personajele “policier”-ului american ; pe pesimistul englez James Hadley Chase, alias René Brabazon Raymond (1906-1985), ai cărui poliţişti-detectivi(cinici şi corupţi: Anderson, Devery etc. – toţi sunt plasaţi în S.U.A….) fac periculos de multe viraje de pactizare cu zona infracţională, după modelul deja funcţional al francezului Arsène Lupin, “creatura” lui Maurice Leblanc; Ellery Queen, cu omonimul său detective (cam tot aşa de harnic salahor binevoitor, plicticos şi neandertal-ian, precum mai bătrânul său coleg european, Monsieur Lecoq, al d-lui Gaboriau – dar ceva mai metodic şi mai stilat); Peter Cheyney (un fel de Henry James al “policier”-ului: în mod egal – englez şi american), de-a dreptul frivol, în aparenţă, dar , prin ochiul detectivului Frayme, din Damele(ce le pasă damelor) – cu acţiunea plasată în Palm Springs-S.U.A., trădând aceleaşi propensiuni spre observaţia gravă şi critica socială, de care dăduse dovadă Chandler; apoi James Cain – 1892-1977(cu, de-acum, clasicul roman Poştaşul sună întotdeauna de două ori) ; Alistair MacLean, cu excelentul său roman (semi)”policier”: Ultimele şase minute (depăşind “triller”-ul facil, spre artă autentică – dar, din păcate, autorul lui ne-reeditând performanţa, în celelalte romane ale sale…); Ross MacDonald(alias Kenneth Millar – n. 1915), cel care încearcă să pară“filozofic”(dar nu prea mult, că strică firmei!), prin personajul voit”hamletiano-freudian”, Lew Archer(foarte dostoievskian chiar, în momentele sale de digestie:”sunt vinovat de toate crimele, comise de mine sau de semenii mei”)…Pleiada detectivilor (literari) americani(Spade, Marlowe etc.) şi-a aflat parodierea, de calitate estetică îndoielnică, în romanul Cheia aurită, a lui Juan Angel Cardi.

Pentru noi rămâne un mister dacă Gerald Barrymore s-a inspirat din, sau a plagiat povestirea poliţistă Fantoma maşinii de scris – după povestirea policier a lui Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat…Seamănă între ele, ceva de speriat…”Să juri, nu alta, că-i…a lui, Fănică!”

Pe bătrânul continent, înafară de exasperanta englezoaică Agatha Christie (cu schematismul ei epic de două parale, cu ubicuele personaje, foarte înfloritoare şi sâcâitoare, Hercule Poirot şi Miss Marple – şi cu o prolificitate de carte de-a dreptul stahanovistă), nu se poate trece nici peste conştiinciosul, tenacele şi perpetuu publicatul autor englez Edgar Wallace(1875-1932) – peste 150 de romane… – dar cu atât mai puţin peste francezul Maurice Leblanc – 1864-1933 (despre care deja am amintit şi vorbit, stabilind că a corupt grav noţiunea de detectiv, creând ambiguitatea, periculoasă etic, apaş-detectiv, prin celebrul Arsène Lupin – căruia încearcă, în zadar, să-i creeze o aură tragică şi epopeic-gaelică, prin romane de tipul Arsène Lupin şi comoara regilor Franţei, Afacerea Kesselbach sau Una din porţile infernului) şi, mai cu seamă, peste parodicele “policiers”-uri ale vigurosului G.K.Chesterton şi al său etern şi ubicuu “father Brown”şi puzderiile de “policiers”-uri get-beget ale amoralului belgian George Simenon (n.1903, s-a ascuns sub 17 pseudonime literare!) , creator al atât de moralului şi convins-familistului comisar Maigret (mai interesant, complex, convingător şi mai viu, însă, este Maigret-ul creat, cinematografic, de genialul Jean Gabin…) .

De remarcat că, cu cât avansăm în secolul XX, cu atât autorii de “policier” cedează, în general, modei : apar din ce în ce mai multe pasaje erotice, frizând chiar pornograficul.

Ajunşi aici, să spunem că admirăm, oarecum, reţinerea cvasi-pudică a lui Simenon din romane – doar prin comparaţie cu scandaloasele pagini din memorii. În cele 420(!!!) de romane şi romane scurte în care l-a creat, fumătorul său de pipă, Maigret, nu cade niciodată în ispită, în faţa “nurilor” infractoarelor(şi ne-infractoarelor) de tot soiul – spre deosebire de autorul-creatorul său, care declară placid că s-a culcat, în viaţa lui, cu cca. 10.000 de femei, “o cifră perfect normală – banală, chiar. Când ţi-e foame, mănânci. Când ţi-e sete, bei”. E drept, nici nu neagă că 8.000 din cele 10.000 erau prostituate… Achiesăm la spusele lui Anthony Burgess, că “marea calitate a lui Maigret este temperanţa sa sexuală, iar profundul său ataşament faţă de soţia sa este, fără nici o îndoială, ceva invidiat de creatorul său.” Iată unde ajunge autonomia ontologică a personajului literar – să-i dea lecţii de “temperanţă” Dumnezeului său(atât de pământean)!

Ajunşi aici, un cuvânt despre “father Brown” şi părintele său, G.K.Chesterton(1874-1936) – nu strică deloc. Convertit, trup şi suflet, la catolicism, într-o Anglie masiv protestantă – Chesterton transformă personajul său miniatural şi “cu privire bovină”, într-o veritabilă catapultă împotriva contemporanilor săi arogant-protestanţi şi arogant-majoritari(dar şi într-o catapultă împotriva fostului Chesterton-protestantul…). Sub aparenţa extrem de banală şi plicticoasă, micuţul preot ascunde întreg arsenalul cu care ar trebui să fie date peste cap toate prejudecăţile societăţii filistin-anglicane, plutocratice în structură şi mentalitate. Din păcate, cei 12 pescari “veritabili” (aristocraţi practicanţi ai unui snobism exclusivist şi imbecil) nu vor putea fi convinşi niciodată de faptul că, între un chelner şi un gentleman, nu există nici o deosebire de fond, şi atunci(sau: totuşi, bănuind ei ceva…), “gentlemanii” şi-au făcut fracuri verzi, pentru a se deosebi de chelneri(!) – şi, din acelaşi motiv al noncomunicării peste falia socială, dintre “plebe” şi plutocraţie, părintele Brown preferă să se ducă la şcoala de surdomuţi, decât să asiste la etalarea prejudecăţilor anchilozate ale membrilor unei societăţi de ipocriţi snobi, care nu vor recunoaşte niciodată că au greşit în aprecierile cu privire la membrii “mafiei” lor plutocratice(din acelaşi motiv, din exasperare faţă de prejudecăţile de nemutat ale unei societăţi în care funcţionează “omertà”, legea tăcerii complice şi ipocrit-criminale, alter ego-ul părintelui Brown , Horne Fisher, profund cunoscător al tuturor ramificaţiilor CRIMEI din înalta societate anglicană, este nevoit “să arunce înapoi în apă peştele mare”). Părintele Brown ar fi putut să fie ceea ce niciodată nu va fi(un reformist, care să pună în evidenţă superioritatea moral-spirituală şi de profunzime a Bisericii Catolice, asupra mercantilismului protestant!), dar rămâne, totuşi, un revelator fotografic al unei societăţi umane aflate în plină descompunere morală(ajungând la “cea mai sinistră crimă din lume” – paricidul din lăcomie). Remarcăm, cu deplină admiraţie, minuţiozitatea estetică şi etică a “policier”-ului-satiră socială chestertoniană:”Cred că e destul de periculos să stai pe locurile astea înalte, chiar pentru a te ruga(…)vreau să spun că ţi se poate prăbuşi sufletul, chiar dacă trupul rămâne pe loc(…). Cunosc un om care a început prin a se închina alături de ceilalţi în faţa altarului, dar care, apoi, a îndrăgit locurile înalte şi singuratice(…) şi o dată, pe unul din aceste locuri ameţitoare, de unde i se părea că lumea se învârteşte sub el ca o roată, mintea i se învârti şi îşi închipui că era Dumnezeu. Şi astfel, deşi era un om bun, ajunse să săvârşească o mare crimă”.

*

5-“Policier”-ul lui Chandler: Crima şi America americanului

Ne întoarcem la ceea ce am promis – opera “policier” a americanului Raymond Thornton Chandler(1888-1959). Autor foarte în vogă, în S.U.A., prin anii ‘40-’50, lăudat de ziare(a se vedea aprecierile din Daily Telegraph – dar nu s-a făcut, încă, nici un studiu amănunţit al operei lui Chandler, deşi merita din plin acest prinos al cititorilor-critici!), dar, mai cu seamă, citit de public – la câţiva ani după moartea sa, voga s-a stins, numele său nu mai e pomenit decât de istoricii fenomenului “policier”. De ce oare? S-au înşelat cronicarii literari, publicul? Nu credem – ci considerăm că publicul de după dispariţia fizică a lui Chandler a cedat tentaţiilor romanelor mult mai facile şi mai erotizate, nonartistice, nonestetice – romanelor de serie. Or, Chandler tocmai “serialist” nu este: a scris extrem de puţin şi extrem de elaborat şi greu, în comparaţie cu majoritatea confraţilor săi într-ale “policier”-ului. A rezistat cu brio tentaţiei cantităţii, şi-a pregătit, cu extremă grijă, fiecare frază sau expresie(foloseşte cu succes argoul, diferenţiat pe zone ale Californiei…) , fiecare nume, fiecare secvenţă – exersându-şi mâna – întâi, în nuvele, utilizate drept ciorne – apoi, abia, dezvoltând nuvela, cu tandreţe şi nemulţumire estetică nestinsă, spre romanul deplin încheiat narativ şi semnificativ. Romanul Somnul de veci e pregătit de nuvela Ucigaş în ploaie, splendidul roman Adio, frumoasa mea, e , cu migală, întâi bruionat în nuvelele Colierul de jad şi Caută femeia etc.

Îl admirăm neprecupeţit pe Chandler, pentru că nu a vrut să se regăsească în fraza lui Doyle-Holmes: “Toate fărădelegile au o puternică asemănare între ele, un fel de aer de familie şi, dacă posezi în vârful degetelor detaliile a o mie dintre ele, este aproape imposibil să n-o poţi dezlega pe cea de-a o mie una”. Nu: Chandler individualizează, temeinic, fiecare carte a sa, deci şi fiecare caz poliţist, într-o structură care are şi n-are de a face cu romanul poliţist: nu sacrifică, în defavoarea esteticului, nimic!Înainte de orice abilitate – scrierea chandler-iană este ARTĂ. Niciodată, citind romanele lui Chandler, nu ne-am propus, la final, să refacem, din memorie, raţionamentul detectivistic al lui Philip Marlowe(mărturisim că nici nu-l urmărisem prea atent, de-a lungul lecturii romanului, şi nici nu ne interesa cine este criminalul adevărat) – ci ne părea rău, când lăsam romanul din mână, că s-a terminat…şi mai citeam o dată, cu nostalgie recapitulativ-emoţională, frazele de finaluri, fraze totdeauna amare(de fiecare dată, personajul-detectiv rămâne singur, absolut singur, în finalurile de roman, precum acei nostalgici pistolari-”goods”, justiţiari solitari ai Vestului Sălbatic, după ce-şi împliniseră doar misiunea-datoria de onoare, nefăcându-şi nici o clipă şi niciodată iluzia că vor fi răsplătiţi-admiraţi etc.), dar extrem de sensibile, de timide, rănite şi de o nobilă şi înăbuşită discreţie, retractil-romantice: “Am impresia că cineva şi-a irosit un vis – spuse internul. Se aplecă şi închise ochii lui Dolores”(Sora cea mică); “Era o zi rece şi foarte senină. Se putea vedea până departe – dar nu chiar până acolo unde ajunsese Velma…”(Adio, frumoasa mea); “Am rămas lângă chiuvetă, sorbind din pahar şi privindu-mi faţa în oglindă.-Tu şi Capablanca, am zis”(Fereastra de jos); “În drum spre centru m-am oprit la un bar şi-am băut câteva whisckiuri. Nu m-au ajutat deloc. M-au făcut doar să mă gândesc la Peruca Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată”(Somnul de veci); “De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Pe nici unul din ei nu l-am revăzut – cu excepţia poliţailor. Încă nu s-a inventat vreun mijloc de a-ţi lua rămas bun de la ei”(Rămas bun pentru vecie). Finaluri siropoase? Nu: umane, căci reflectă sentimentele, foarte personalizate(nu “matematizate”) ale unui anume şi “foarte anume” om, cu dezamăgirile, deci şi cu visele lui: omul(non-ostentativ întru nimic) Philip Marlowe – detectivul despărţirilor amare. Credem ori că lumea era mai bună în anii ‘30-’40, dacă se cereau astfel de romane pe piaţă – ori Chandler chiar a reuşit să facă, pentru câţiva ani, lumea mai bună, dacă se cumpărau şi citeau cu fervoare romanele sale.

Cine este Philip Marlowe?Un EU etern reflexiv(un pic cinic, mascând, de fapt, prin cinismul afişat, revolte interioare multiple), individ înalt, arătos(între două vârste, cum e mai ispititor, dar şi mai riscant, pentru “gustul de cenuşă” al dezamăgirii…), dar, chiar dacă-i plac femeile frumoase, este foarte rezervat şi ironic, faţă de ele – căci, nu-i aşa?în fiecare se poate ascunde – ce amărăciune!dar ce amar adevăr… – Infractorul faţă de Ordinea Frumoasă şi Dreaptă(evident, Ideală…şi idealistă pretenţie, pentru care îşi atrage detestarea, ura – ghiciţi a cui? Chiar a poliţiştilor, mult prea insensibilizaţi, prin “hârşeala” profesională[comodă sau plăcut acomodantă], faţă de idealul spiritual al meseriei lor). Şi-apoi, Marlowe e un detectiv cu mari precarităţi la nivel financiar(ca să nu zicem “sărac de-a binelea”: acceptă un caz ce se arăta – din debut! – dubios, pentru că n-avea bani “nici cât să-şi hrănească pisica” – Adio, frumoasa mea) – şi e un individ cu capul pe umeri, chiar dacă şi-l pierde(cu sentimentul datoriei cavalereşti şi profesionale) în timpul misiunilor: femeia americană nu-l iubeşte pe bărbatul sărac, ci-şi satisface capriciile cu el – experienţa cu surorile bogatului general Sternwood, din Somnul de veci, i-a fost o lecţie dură, şi, tocmai de aceea, pe parcursul investigaţiilor criminalistico-detectivistice din Adio, frumosa mea, nu acceptă nici măcar avansurile insistente, dar foarte sincere, ale voluntarei, foarte inimoasei şi inteligentei Anne Riordan (“Să nu-mi spui Annie”).Şi, tocmai aici este problema: ce vede OCHIUL SFINXULUI-DETECTIV – căci, în cazul lui Chandler, avem de-a face, ca şi în cazul unui Dupin, sau “father Brown” – cu un om întreg, cu un ochi proaspăt. Ba, chiar Marlowe e mult mai “întreg” şi “proaspăt” decât Dupin, căci e un tip realist, uşor cinic – care umblă enorm “pe teren”(ca un modern Lecoq), şi observă atât de multe şi colaterale lucruri, încât i se urăşte şi lui – dar are şi camera proprie de (auto)“tortură”(biroul…), unde-şi frământă gândurile despre caz – dar şi îşi linge rănile “sociale”, îşi contemplă visele, sfărâmate cu consecvenţă diabolică, de destin şi de răul din oameni…Nu chiar o viziune filosofică (s-ar putea spune şi-aşa, dar cu oarecare exagerare, chiar dacă detectivul lui Chandler posedă cultură generală şi, mai ales, cultură muzicală şi şahistică) – dar o viziune globală, de foarte mare perspectivă, Marlowe chiar are.

Ce vede americanul Marlowe, într-o pseudo-ţară, cum sunt S.U.A.? Multe – iar pentru că locuieşte în California – are în faţă atât frumuseţile Creatorului, cât şi falsele frumuseţi ale Dumnezeului de celuloid, care domneşte la Hollywood. Are, permanent, în faţă, atât grădinile din Idle Valey (Valea trântorilor), dealurile verzi – cât şi “catedralele” fără alt Dumnezeu decât banul, banul câştigat murdar şi cinic – “catedralele” fărădelegii propagate şi instigate de la studiourile hollywood-iene.

Marlowe ştie să contemple un fluture (“Un fluture mare, negru cu auriu, a aterizat pe o tufă de hortensii, aproape de cotul meu. Şi-a mişcat uşor aripile în sus şi în jos, de câteva ori, apoi a decolat greoi şi s-a îndepărtat prin aerul înmiresmat, fierbinte şi încremenit”). Ştie să vorbească, mai ales, cu toţi, de la tot felul de licheluţe murdare şi sinistre, strângători de “cotizaţii” pentru mafioţi, sau amici de circumstanţă, de la care, prin “trocul” cu umor(“bancuri”), obţine suplimente de informaţie profesională – până la statueta solitară (ca şi detectivul încă viu…), înfăţişând un negru, din capătul aleii casei unei cliente extrem de viclene şi dificile: “M-am dus să-l mângâi pe micuţul negru: “-Frate dragă, amândoi avem aceeaşi soartă!” – iar când iese de la discuţia cu clienta, confesiv:”-Frate dragă, e mai rău decât m-aşteptam, i-am spus”. Această confesivitate ciudată(pe jumătate reflexivă, pe jumătate disperată) trădează nu doar solitarul, ci chiar timidul, disimulat cu înverşunare. Căci Marlowe nu e un rafinat de salon (n-are nici introvertiri maladive şi nici “freudisme”), n-are snobisme în maniere(le urăşte cordial!), dar e foarte atent ce zice şi cum se poartă, şi foarte admirativ (până la lacrimi interioare), când descoperă, în alţii, disimulate sensibilităţi(mereu “disimulate”, căci se trăieşte într-o lume a maximei durităţi egoiste). Marlowe e generos, până la nebunie – nu doar pentru că i-o cere datoria de detectiv particular, ci pentru că vrea, cu înverşunare, să rămână OM, într-o lume-junglă, în care te poţi aştepta ca propria soră să te înjunghie, pe la spate – sau să determine pe alţii s-o facă, dacă din asta îi ies o mie de dolari(a se vedea romanul Sora cea mică). Marlowe n-are nimic din rigiditatea ţâfnoasă şi arogantă a lui Holmes – Marlowe nu intră în competiţie cu nimeni – de fapt, intră într-o competiţie donquijotescă atât cu Crima, cât şi cu el însuşi. Şi pierde mereu, încasează lovituri dure şi injecţii cu narcotice de la bodigarzii mafioţilor de tot felul şi rangul – dar se ridică, puţin buimăcit, scutură din cap, şi continuă, până la sfârşitul “meciului”. Un “meci” odată început, trebuie şi sfârşit – asta ţine de ambiţia şi onoarea “firmei” Marlowe. Nu e aristocrat social, ca Dupin, dar are multă şi ambiţioasă demnitate – ceea ce-l fereşte de orice corupţie – mafiotă şi feminină, egal! Nu că ar fi un înger – Doamne păzeşte! – îi place “păhărelul”, dar nu atât cât se “laudă”… – iar, uneori(extrem de rar, parcă “demonstrativ”…), se odihneşte, câteva ceasuri, în braţele unei femei inimoase şi cinstite – “cinstite”, în felul în care înţeleg americancele voluntare (neexcluzând, ci incluzând “păcatul”). Niciodată în timpul misiunii – niciodată înainte de a-şi “verifica” sufletul, cu discreţia omului de bun-simţ înnăscut(am spune că părinţii lui Marlowe trebuie să fi fost ţărani, munteni şi mineri, de prin Pennsylvania). Nici o ostentaţie în comportament, riscând, des, să fie luat de “prost” – dar are grijă, în timp, să le corecteze, tuturor, părerile (fără gălăgie, dar ferm). Aşa că, cei care sunt de bună-credinţă(puţini – foarte puţini prieteni are Marlowe, printre poliţişti aproape deloc – numai pe cei care nu vor avansa niciodată, din pricina prea marii “încăpăţânări”, de fapt, “suferind” de demnitate şi de profesionalism adânc, nehârşit) îl simt pe Marlowe ca pe un reper major moral-sentimental-ontologic.

Cum judecă americanul Marlowe – America? Uneori, cu duritate maximă, fără menajamente, cu exasperarea celui care descoperă că iubita îl înşală(de aceea, probabil, se creează impresia că Chandler l-a “favorizat”[romanţat] pe uriaşul Malloy – figura uriaşului Moose Malloy, cel trădat şi înşelat şi ucis de iubita sa, are în ea mult dramatism amar şi chiar ceva sublim – mai cu seamă în sacrificiul final, când, cu bună ştiinţă, se lasă împuşcat cu 5 gloanţe în stomac de fosta şi etern visata iubită trădătoare – trădătoare pentru bani şi o situaţie care să-i şteargă trecutul de prostituată; ciudată e firea umană, observată, cu patetism bine temperat-înnăbuşit, de Chandler-Marlowe: această iudă feminină se sinucide, la rândul ei, în momentul arestării, pentru a nu-l face de râs, prin proces, pe bătrânul bogat care a înălţat-o din mocirlă; romantic şi incredibil, nu? – atunci, mai bine nu mai ieşiţi în stradă, unde, mereu şi cumplit de discret, se întâmplă astfel de monstruoase minuni de periferie, a societăţii şi a conştiinţei – dar minunea rămâne minune, oriunde se petrece…):

Programele TV comerciale erau de o calitate menită să îngreţoşeze până şi o capră crescută cu sârmă ghimpată şi cu cioburi de sticlă”(…)datorită reclamelor TV, care, până la urmă, te fac să urăşti orice lucru pe care vor să ţi-l vândă. Dumnezeule, probabil că, după părerea lor, publicul e alcătuit doar din debili mintali; “Toţi bogătaşii frecventează acelaşi club. Fireşte, există o concurenţă – o concurenţă aspră şi crâncenă pentru tiraje, pentru zonele şi domeniile reportajelor (…) atâta vreme cât e vorba de lucruri care nu dăunează prestigiului şi situaţiei proprietarilor acestor ziare. Dacă însă lucrurile stau altfel, gata, se pune capacul; prin gura magnatului tradiţionalist, finanţator de partide victorioase, Harlan Potter, cu care se “întrevede” Marlowe:”Eu unul sunt familist într-o epocă în care aceast cuvânt nu mai înseamnă aproape nimic. (…). Trăim în ceea ce se numeşte o democraţie, domnia majorităţii poporului. Un ideal splendid, dacă poate fi tradus în viaţă. Oamenii sunt aleşi , dar numai maşinăria partidului propune candidaţii, iar maşinăriile partidelor din S.U.A. trebuie să cheltuiască sume imense ca să poată fi eficace. Cineva trebuie să le furnizeze aceşti bani şi acest cineva – indiferent dacă e un individ, un grup financiar sau orice vrei dumneata – se aşteaptă în schimb la oarecare consideraţie. Lucru la care mă aştept eu – (…)e să ni se permită să ne trăim viaţa în singurătate şi discreţie decentă. Posed mai multe ziare, dar nu le consider pe gustul meu(…).Chelălăielile lor neîncetate despre libertatea presei înseamnă – cu câteva excepţii onorabile – libertatea de a se face negustorie cu bârfeli, crime, pornografie, lucruri de senzaţie, ură, insinuări, precum şi foloasele politice şi financiare ale propagandei. Un ziar este doar o afacere creată pentru a scoate bani de pe urma reclamelor(…). Creşterea populaţiei, costul uriaş al războaielor , presiunea neîncetată a impozitelor, care ajung să însemne confiscarea averilor – toate acestea îl fac pe om mai venal. Omul de rând e obosit şi speriat, iar unui om obosit şi speriat nu-i dă mâna să aibă idealuri[n.n.:excepţional de precis formulat!]. Trebuie să cumpere hrană pentru familia lui(…). Moda – o escrocherie comercială, destinată să producă o demodare artificială. Producţia de masă n-ar putea să-şi vândă la anul mărfurile, dacă n-ar face ca ceea ce a vândut anul ăsta să pară demodat peste câteva luni(…)deodorante, laxative, somnifere(…)produsele acestei escrocherii pe scară internaţională, care se numeşte industria cosmetică. Ştii, d-le Marlowe, noi facem cele mai frumoase ambalaje din lume, dar marfa dinăuntru e, în cea mai mare parte, bună de aruncat la gunoi; apoi, meditaţii tip Marlowe:

Legile nu sunt altceva decât prilejuri pentru onorariile juriştilor. Câtă vreme credeţi că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă, dacă avocaţii nu i-ar învăţa cum să opereze?; “Americanii sunt în stare să mănânce orice, cu condiţia să fie pe pâine prăjită prinsă cu două scobitori şi să vadă frunzele de salată verde ieşite pe la margine, de preferinţă niţel veştede; “Poate că tipul din vârful piramidei socoate că are mâinile curate, dar undeva pe filieră se mai întâmplă ca nişte indivizi să fie puşi la zid(…)nişte oameni de treabă îşi pierd slujbele(…)se fac speculaţii de bursă, agenţii fiind cumpăraţi cu o uncie de aur vechi(…).Banii înseamnă putere şi puterea dacă e mare nu mai e folosită cinstit: ăsta e sistemul, ce vrei”.Am trecut de reclamele stridente de neon şi de falsele faţade din dosul lor, de localurile împuţite unde se servesc hamburgers şi care seamănă, sub avalanşa de culori, cu nişte palate, am trecut de restaurantele în aer liber, de formă circulară, vesele ca nişte circuri, cu chelneriţe cu priviri dure şi supărăcioase, am trecut de tejghelele strălucitoare, de bucătăriile încinse şi îmbâcsite cu mâncăruri care ar otrăvi şi o broască râioasă(…). Locuinţele vedetelor de cinema. Halal de-aşa vedete. Veteranele a mii de paturi(…). O masă proastă, dar rapidă: dă-le să mănânce, şi pe urmă afară cu ei. Afacerile merg din plin. Nu ne dă mâna să vă lăsăm să beţi încă o ceaşcă de cafea. Ocupaţi un spaţiu care înseamnă bani(…). Sunt victimele escrocilor care au pus mâna pe restaurante(…). California, statul magazinelor universale: tot ce-ţi doreşti, şi nimic bun(…)

Credem a fi demonstrat, fie şi prin aceste citate, că Ochiul Sfinxului chandler-ian vede mult mai departe, cel puţin în societate, decât oricare alt ochi de sfinx, de până la Chandler. Mai mult: Chandler-Marlowe are o viziune clară, patetică, asupra Crimei (pe care o consideră ca pe un dat fatalist, dar legat, totuşi, de istoria oraşelor şi statelor), ba chiar asupra Statului Criminal, posibil de denumit şi Stat-Crimă, pe care americanul Chandler îl justifică, dar nu-l iartă. Iată Crima Americană(Crima Modernă…), în tot dinamismul ei dramatic, aproape cosmicizat, cu o logică sălbatică, primitivă, în plin secol (modern!)XX – de observat că noaptea nu mai e teritoriul viselor(ca la Dupin), ci al Crimei şi al întâlnirii omului cu Destinul(se vede aici sumbra Pronie protestantă…):”Douăzeci şi patru de ore pe zi cineva fuge şi altcineva încearcă să-l prindă. Acolo, în bezna nopţii a o mie de crime, erau oameni care mureau, erau mutilaţi, răniţi de geamuri sparte, turtiţi de volan sau zdrobiţi sub roţile automobilelor sau camioanelor. Erau oameni bătuţi, jefuiţi, strangulaţi sau ucişi, femei violate. Oamenii erau flămânzi, bolnavi, plictisiţi, deznădăjduiţi din pricina singurătăţii sau remuşcărilor, sau fricii, sălbatici, scuturaţi de friguri ori zguduiţi de suspine. Un oraş care nu era mai rău decât altele, un oraş bogat şi viguros şi orgolios, un oraş pierdut şi plin de goliciune.

Iar luciferismul Oraşului(Bay City-Beverly Hills-Los Angeles) se extinde asupra Poporului babilonic al S.U.A.:”Suntem un popor mare, aspru, bogat şi nesăbuit – şi crima este preţul pe care-l plătim pentru aceasta.” Nu este scăpare, nu sunt nicăieri germenii umani, sănătoşi? Ba , probabil, da – şi anume(ni se sugerează) în cei ce muncesc cinstit:”Delincvenţa organizată este doar reversul murdar al dolarului muncit. Socialism? Poate. Adevăr, mult şi dramatic adevăr, în primul rând – şi Sfinxul a ieşit din muţenia sa – poate sacră, poate neghioabă şi neştiutoare?! Marlowe detectează, în primul rând, adevărul despre societatea în care trăieşte şi se mişcă. Şi spune, nu strigă – dar dă mărturie: “Am prins infractorul. El e – şi iată argumentele!” Infractorul prins de Marlowe şi dovedit ca infactor se numeşte “societate umană a secolului XX”, în general , şi “societate americană a secolului XX”, în particular. Chandler-Marlowe şi ochiul său scot Sfinxul, din muţenia sa ambiguă.

Chandler-Marlowe arată clar că Sfinxul ŞTIE. Şi chiar poate dezvălui – dar (Casandră-Sfinx!!!) nu prea sunt ascultători în jur – sau indivizi dispuşi să-l asculte pe Marele Singuratic din Pustiul Lumii. În romanele lui Chandler, epopeea (personal-interioară)-Marlowe ajunge să se confunde cu epopeea Americii(şi lumii “liberal-consumiste”), de la jumătatea secololului XX. Dar şi cu boarea fatalităţii insinuate, în omenire. Dacă există ceva să-l salveze pe Marlowe – se sugerează că, acest ceva, în cazul când chiar ar exista, e (potenţial) salvator pentru oricare locuitor al Pământului: contemplativitatea discret-romantică, consecutivă fatalei acţiuni umane, provocată de circumstanţe independente de idealul (voinţa-dorinţa) uman. Dar, cu eroism discret( şi el…) – asumată(fatalitatea acţiunii) frontal. Şi până la capăt – indiferent unde ar fi acel capăt.

*

6.Concluzii provizorii despre Ochiul Sfinxului

Ce-ar mai rămâne de zis? Probabil, foarte multe lucruri de amănunt. În rest, genul poliţist , din teren literar exclusivist al Vechii şi Noii Lumi(Europa-America de Nord), a ajuns să prolifereze până în îndepărtata Japonie, căpătând acolo chiar note specifice(mai e, însă, drum lung, pentru specia sus-amintită, într-o ţară care şi-a “făcut” romanul abia cu Yasunari Kawabata şi Yukio Mishima, în secolul XX) – de felul dramatismului şi introspecţiei, introduse de un Seicho Matsumoto. Specia “policier” va avea, în mod sigur, într-o lume a globalizării, un viitor destul de înfloritor, mai ales în patria samurailor, care s-au strămutat în structurile “jakuzei”…

Dar România , cea atât de europeană şi de fertilă în toate celelalte genuri literare? Ei bine, deocamdată, la acest capitol(“policier”) rămânem nişte perpetui amatori. Începuse ceva Rebreanu, prin romanul său antebelic Amândoi – dar, după războiul al 2-lea mondial, nici Haralamb Zincă, prea “politizant”, în romanele sale poliţiste(gen Moartea vine pe bandă de magnetofon) şi neconstruind un tip de detectiv-revelator(ci doar”organele” tovărăşeşti…), nu se fixează definitiv în “clasic” – nici doctorul Tudor, detectivul lui Constantin Chiriţă, cu tot succesul de “piaţă”(la vremea ei) al Trilogiei în alb (Pescăruşul alb, Trandafirul alb, Îngerul alb), nu rămâne decât un ilustru amator(şi nu convinge deloc, prin “personalitate” – o personalitate absolut inexistentă! – sfidăm pe oricine să ne spună cum arată, interior şi exterior, doctorul Tudor! – e o voce portabilă, de ici până colo – atât!) – iar Melania scriitoarei(?) Rodica Ojog Braşoveanu (cu ale sale 320 de pisici negre…), “simpaticul” Lupin feminin, senect şi incredibil de capricios-“zburdalnic”, fie şi pentru o bătrână aflată în plin proces de defulare a vreunei tinereţi-copilării netrăite ca lumea… – nu s-a impus, nici ea, cine ştie ce, în memoria cititorilor. Aşteptăm, cu viu interes şi speranţă . Căci “policier”-ul , după cum am remarcat la începutul studiului de faţă, poate (dacă vrea) să reveleze zone extrem-umbroase, abisale, atât ale ontologicului uman, cât şi ale spiritualităţii, caracterului şi mentalităţii omeneşti(individuale şi sociale) – dar, în primul rând, se poate institui într-un ochi de priveghere, discretă şi secretă(mai mult sau mai puţin), OCHI DE SFINX, zonă de avertizare asupra deraierilor sociale şi spiritual-mental-abisale, cele care furnizează CADAVRUL şi penibilitatea stărilor (particulare şi generale), de tip absurd-ionescian.

Şi-atunci, de ce vom fi scris noi prezentul material? Pentru că e bine să ştim, din când în când, cum stăm.

*

prof dr. Adrian Botez

-Eugen Ionescu, Amedeu sau Cum să te descotoroseşti, în vol. Cântăreaţa cheală, Minerva, Buc., 1970, p.291.

-Cf. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, p. 192(Legendă): “-Acuma ştiu că m-ai iertat, în adevăr, spuse Cain, căci a uita înseamnă a ierta. Voi încerca să uit şi eu. Abel spuse încet:-Aşa este. Câtă vreme durează remuşcarea, durează şi vinovăţia.” Ceea ce, aparent, cel puţin ( şi teologic, în mod cert), face ca misiunea poliţiei, justiţiei umane EXTERN-SOCIALE etc. să fie inutilă, futilă, anulată semnificativ, iar romanul poliţist – o naraţiune patologică, naturalistă, pentru obsedaţi vicioşi, sado-mazochişti (dacă nu există în el ARTA viziunii general-expiative – sau, măcar, încercarea de justificare a neputinţei de a capta această viziune).

Cf. Ovid S. Crohmălniceanu, în revista Secolul 20, pp. 159-160:”Nu Poe e adevăratul strămoş al romanului poliţist, ci Dostoievski, fiindcă în toate cărţile acestuia din urmă(Idiotul, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Posedaţii) există un cadavru adevărat, care creşte, creşte mereu, înfricoşător…”.

-Cf. Fiodor M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă (cazul Raskolnikov), Fraţii Karamazov(cazul reverberat Mitea-Ivan-Aleoşa Karamazov), Posedaţii(cazul Stavroghin) etc.

-Afirmaţia aparţine lui Pierre Lazareff, prefaţatorul volumului Arsène Lupin, gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992.

-Maurice Leblanc, Arsène Lupin – gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992, p. 164.

-Cf. Maurice Leblanc, Afacerea Kesselbach, Una din porţile infernului etc.

-Cf. Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, şi Holmesiana, din revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 33.

-Cf. Karel Čapek, Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, Poetul, p. 94.

-Idem, Tribunalul suprem, p. 190.

-Idem, Urmele, p. 150.

-A.C.Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 170.

-Cf. Roger Caillois, Romanul poliţist. Jocul şi drama, în revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 45.

-Deşi contemporan cu Charles Darwin(1809-1882), e greu de crezut că E.A.Poe a putut cunoaşte opera fundamentală a biologului englez(Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă) – apărută abia în 1859(Poe a murit în 1849…), când a făcut ca uranguranul să ucidă cu BRICIUL UMAN…

-E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 394.

-A.C. Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 171.

-Idem, p. 176.

-G.K.Chesterton, Omul invizibil, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, p. 108.

-A.C.Doyle, Semnul celor patru, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 275.

-Prefaţa la E.A.Poe, Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 35.

-E.A.Poe, Cărăbuşul de aur, în vol. Scrieri alese, Univers, Buc., 1979, p. 251.

-E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 407.

-După trustul “Sandra Brown”, se înţelege…

-Rolul, cinematografic, al lui Sam Spade, i-a venit lui Humphrey Bogart “ca o mănuşă”…, mai puţin “sardonicul”(dorit de autor…) al personajului.

-Dashiell Hammett, Şoimul maltez, Datina, Buc., 1990, p. 7.

-Ex. romanele Adunătură de lichele, Încurcă-i drace, Moarte de calibrul 45, Fă-mi plăcerea şi crapă! etc.

-Cf. Ellery Queen, Misterul crucii egiptene, Lovitura de graţie etc.

-Să nu uităm că Peter Cheyney este şi autor de romane de spionaj, de bună calitate, tip Misiunea cea mare, Ultimul pahar (ambele cu acţiunea plasată în Anglia)etc.

-Nici măcar în romanul de război(şi de aventuri) Tunurile din Navarone…

-Cf. Ross MacDonald, The Dark Tunel, The Barbarous Coast, Black Money, The Underground Man etc.

-Juan Angel Cardi, Cheia aurită, , Colecţia romanului poliţist”Crime new-yorkeze”, Mondial-Press, Buc., 1993.

-A se compara textele: Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat, din antologia ENIGMA, EPL, Buc., 1969, pp. 22-40, cu Gerald Barrymore, Fantoma maşinii de scris, din vol. Un act de caritate, Antet, 2000, pp. 28-47. Ca mostră (pentru “meditaţie”), redăm finalurile: a- la Vickers:”Inspectorul începu să bată cu degetul mare în capac: trei lovituri scurte…trei lungi…trei scurte…”; b- la Barrymore:”Degetul inspectorului începu să bată în buton: trei puncte…trei linii…trei puncte…” E posibil ca Barrymore să fie pseudonimul lui Vickers, sau viceversa…Sau, un ban în plus nu strică, ori pentru editori, ori chiar pentru nişte autori “famelici”…sau datornici…sau…?

-Mai mult decât oricare alt scriitor de “policier”, Agatha Christie are nevoie de “ţarcul” concentric, extrem artificial, al casei-camerei, pentru a “nu o lua razna deducţiile”. Or, aceasta falsifică ( prin relativizare extremă, împinsă până la instaurarea hazardului), din start, latura generală a adevărului deducţiilor detectivistice. Separarea de cosmic, dar şi de social – face ca toată “afacerea” detectivă să pară, şi chiar să fie, un simplu joc absolut steril(şi cititorul are intens sentimentul zădărniciei şi ineficientului – al realităţii că, dacă citeşte, o face pentru că nu are de făcut sau nu vrea să facă altceva – iar nu că participă la drama lumii umane), de o abstracţiune matematică, dar nu şi de o aplicaţie matematică. Bineînţeles, latura estetică lipseşte, din “romanele” Agathei, cu desăvârşire!

-Cf. Edgar Wallace, Omul de la Carlton, Legea gangsterilor, Secretul cheii de argint, Misterul narcisei galbene, Arcaşul verde, Substituirea, Măştile morţii, Scaunul morţii, Castelana din Ascot etc.etc.etc.

-Suflul epic al lui Leblanc este foarte scurt, talentul, destul de modest, simţul estetic – slab, iar cel etic – alterat . Rezultă: cvasi-rebuturi literare.

-Gen Paul Kenny, Coplan nu iartă…Mai rău decât atât – fireşte că există (oricând!), dar nu ne permitem să cităm.

-Anthony Burgess, Monstrul care fumează pipă, în vol. antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 1990, nr. 2, p. 169.

-G.K.Chesterton, Paşii ciudaţi, în vol.Înspăimântătorele aventuri ale maiorului Brown, EPL, Buc., 1966, , p. 47.

-Idem, Cele trei unelte ale morţii, finalul, de la p. 178.

-Idem, Chipul de pe ţintă, p. 283.

-Idem, Cea mai sinistră crimă din lume, p. 265.

-G.K.Chesterton, Ciocanul lui Dumnezeu, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, pp. 142-143.

-Raymond Chandler a scris şapte romane şi 23 de povestiri(au fost traduse, în româneşte, din câte ştim, până la ora aceasta, 6 romane şi un volum masiv cu 8 povestiri: Somnul de veci, Sora cea mică, Fereastra de sus, Adio, frumoasa mea, Avantaj…Marlowe şi Rămas bun pentru vecie – iar volumul de povestiri se intitulează Ucigaş în ploaie).

-“Are vârsta iniţierii”, cum observă, cu deosebită fineţe, Liviu Papuc, în volumul antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 2/1990, p.160:””[Detectivul] nu poate iubi (iubirea presupune un viitor, iar el trăieşte în prezent), nu poate întineri(este deja iniţiat), nu poate îmbătrâni(căci n-a fost niciodată tânăr), nu poate trăi(viaţa cere repaos, continuitate, iar el este într-o veşnică mişcare), nu poate muri(pentru că n-a trăit încă). Menirea sa e să ispăşească perpetuu o vină pe care o recepţionează ca şi cum el însuşi ar fi comis-o”.”

-E posibil ca numele lui să nu fie atât de inofensiv, ci ales cu tâlc: e omonimul dramaturgului englez (Christopher Marlowe,1564-1593) , eternul resemnat, bănuit a fi etern nedreptăţit şi furat(?) de Shakespeare-cel-în-vogă…

-Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, p. 100.

-Idem, p. 337.

-Idem, p. 68.

-Reţeta acestei societăţi o experimentăm, din plin, astăzi, şi noi, românii. Se putea altfel, oare?

-Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, 316

-Idem, p. 331.

-Idem, p. 278.

-Raymond Chandler, Sora cea mică, Datina, Buc., 1991, p. 81.

-Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Bucureşti, 1993, p. 275.

-Idem, p. 353.

-Ibidem.

-Şi, tot cam pe-atunci, se citea(“furibund”) un obscur roman “policier” de colecţie – Beladona

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s