MONITOR CULTURAL * on-line

~Elena Buică: „Scrierile – oglindă a creaţiei Nicăpetre“

Elogiul glasului artei

Scriu despre maestrul Nicăpetre ca o mângâiere pentru pierderea lui prea timpurie din mijlocul nostru, căci prin artă, el a mers pe altarul jertfei. Dumnezeu a prins dragoste de el şi l-a chemat ca să-şi ducă existenţa în alte sfere spirituale. Dispariţia lui ne-a strecurat în suflet însingurarea şi scriind despre el, parcă îi simt prezenţa printre rânduri. Scriu cu oarecare strângere de inimă despre acest sculptor care a obţinut confirmarea internaţională a talentului, fiindcă sunt personalităţi care te pot inhiba când încerci să scrii despre ei.

Despre sculptorul Nicăpetre, exponent de vârf al artei contemporane universale, s-a scris mult, şi totuşi foarte puţin faţă de valoarea operei sale. Are lucrări răspândite în toată lumea şi a cunoscut consacrarea internaţională după exilul său. A primit nenumărate premii internaţionale, dintre cele mai valoroase. Doar în România s-a auzit despre el cu glas ceva mai stins. Dispariţia lui nu a avut ecoul în ţară pe măsura lui. Poate că este şi aceasta o lege omenească, să nu cântăreşti bine valoarea când îţi este prea aproape. După cum e şi vorba: „Nimeni nu e profet în ţara lui.” Chiar şi noi, cei ce i-am fost în preajmă, l-am considerat pe Nicăpetre un apropiat pe care îl apreciam, îl admiram şi îl iubeam ca pe un mare artist şi om deosebit. Atat omul, cât şi operele lui, generau în jurul său un climat de autoritate sprituală care ne făcea să ne simţim înnobilaţi. Ştiam că avem în preajmă un om atins de aripa geniului. Şi totuşi, abia după ce a plecat dintre noi l-am privit cu distanţa cuvenită şi l-am văzut în toată măreţia lui. Mi-au venit în minte cuvintele lui Horia Vintilă, „fiecare lucru şi fiecare fiinţă se vor întoarce la locurile lor, pentru ca ordinea divină să nu aibă de suferit”.

Întreaga fiinţă i-a fost absorbită de sculptură. N-a încetat în el nici o clipă freamătul creaţiei. Cred că şi somnul era o prelungire a frământărilor de peste zi. Îi simţi gândurile printre formele creaţiilor lui. Dupa ce i-ai văzut lucrările şi seriile de “Invocaţii”, Priveghi”, “Sămânţa”, “Adam şi Eva”, “Regele şi Regina”, “Unirea”, chipurile scriitorilor din rotonda aflată la Câmpul românesc din Hamilton, „Cariatidele” din vremea tinereţii şi multe altele, lumea parcă ţi se dezvăluie cu alte înţelesuri.

Cuprinsul gândurilor nu i-au mai încăput în lucrările făcute cu dalta şi a trebuit să  ia şi pixul ca să-l înmoaie în lumina scrisului. Artist complex fiind, în momentele de răgaz, a fost şi desenator, şi pictor, şi gravor,  şi  scriitor, chiar dacă a publicat puţin. Nu i-a mai ajuns timpul să-şi vadă tipărit romanul “Dădica Melea”, un tribut adus oamenilor şi locurilor din mijlocul cărora s-a ridicat. Din acest roman am putut să savurăm câteva fragmente publicate în „Observatorul” din Toronto. Scrierile publicate sunt două volume, prima: „Brăiliţa-Downtown via UAP” apărută în 1994, iar ediţia a doua în 2007, în Brăila şi a doua carte,  „DownTown – Brăiliţa via `89” apărut în 2001 în Toronto. Din cele două cărţi se desprinde cu înfiorare arderea pe rugul creaţiei până să ajungă în faţa împlinirii destinului său. Sunt prinse şi tablouri ale etapelor sociale şi politice prin care a trecut şara noastră. Valoarea scrierilor lui  constă în impresii, stări sufleteşti, dar şi prin frumuseţea exprimării. Trăirile autorului, începând din anii formării ca artist, dezvăluie concepte fundamentale pe care se vor sprijini întreaga lui  creaţie ulterioară.

A băut din apa creaţiei, nici el nu ştie de când.

„Cioplesc. Nu am avut şi nu am o altă bucurie asemenea… o femeie, fără vârstă, fără chip, fără nume, o zână, mi-a zis nişte vorbe care mă urmăresc încă şi pe care nu  le pricep; nu tu ai ales sculptura, scuptura te-a ales pe tine… un lucru ştiu însă fără tăgadă; tot ce se poate numi viaţă se revarsă asupra mea când cioplesc, dalta muşcă, însă piatra creşte, creşte mereu… ursitoarele cele bune sunt prin preajmă… de unde vine asta, cum a ajuns asta până la mine, către ce mă îndrept, ce vreau să spun, cine trebuie să asculte, dacă mă ascultă cineva, de ce pornesc de aici şi mă opresc acolo, de ce urmez cărarea asta şi nu alta? Nu-mi explic şi nu-mi propun cu tot dinadinsul să-mi explic. Bucuria ce mă cuprinde când cioplesc umbreşte orice certitudine, cred că se aseamana cu bucuria lui Dumnezeu când a creat cerul cu stelele, a împrăştiat întunericul şi s-a făcut lumină când a creat totul din nimic.”

Perioada de plămădire a personalităţii artistice este un adevarat clocot  redat cu simţul artistic dublat de intelectualul de o rafinată cultură. Din zorii formaţiei sale, simte că i se deschide o cale înaltă care pune stăpânire absolută pe el „o sete care-l soarbe” cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu, şi poţi întrezări jertfa ca plată, ca într-un Manole al zilelor noastre.

La intrarea în facultate, Vasile Gorduz, student în anii mai mari, privind lucrările pemtru concursul de admitere, oprindu-se în faţa lucrării lui Nicăpetre, pe atunci numai Petre Bălănică, i se adresează: „Bădie, matale ar trebui să dai examen pentru Uniune, nu pentru facultate!”

Pe vremea studenţiei, ne marturiseşte autorul: „Eram absorbit de modelaj. Temele de atelier nu-mi erau de ajuns, modelam pentru mine şi după-amiezele. Când nu aveam acces în atelierul şcolii, pictam acasă în extrem de mica mea odaiţă pe strada Raţiu 9, ori la capătul tramvaielor, peisaje. Aproape seară de seară desenam la cursurile de crochiuri. Corpul uman, mă preocupa înscrierea lui în spaţiu, cum îl compui pe foaia de hârtie ori în spaţiu modelând lutul, cum îl deformezi chiar să-ţi răspundă nevoii tale de a exprima, de a te exprima. Culorile din plain air, lumina cu puterea ei magică, haşurile ori petele negre pe suprafaţa albă, puterea lor de a sugera o stare, dar mai ales bucuria de a lucra cu mâinile, cu mintea, acea dorinţă inexplicabilă de a face, îmi ocupa tot timpul”. Era preocupat şi de desen: “Vreau să desenez ce simt şi ce gândesc. La dracu cu toate teoriile. Viaţa, bucuria, durerea, îndoiala, dorinţa, vrerea…astea contează. CUM SE DESENEAZĂ BUCURIA ŞI DUREREA DE A GÂNDI?”

Desenul l-a preocupat de-a lungul vieţii. A fost pasionat de liniile corpului feminin pe care le-a surprins în libere şi neaşteptate atitudini pentru a le scoate în relief tainele tulburatoarelor frumuseţi. “Îmi place să surprind fiinţa umană cu întortocheatele ei căutări, nelinişti”…

„Desenul poartă dumnezeirea în el, învăluie nemijlocit privitorul cu adevărul ce se vrea spus, susţine aprinsă în faţa ochilor noştri flacăra sacră a creaţiei. O umilă bucată de cărbune mânuită cu talent pe faţa albă a hârtiei aduce sub ochii noştri întregul univers de gândire şi idei, de sensibilitate, de frumuseţe ce poate fi cuprins în această activitate umană.”

După mulţi ani, la maturitate, sculptorul Nicăpetre, în rânduri pline de viaţă, dezvăluie obsesia durabilă a creaţiei sale, cu rădăcinile aflate în anii tinereţii. Rememorează întrebările şi frământările tinereţii pe care o simţea clocotind în toată fiinţa lui, stări prin care trec doar cei pe care Dumnezeu îi consideră aleşii Lui pentru a continua pe pământ lucrările dumnezeieşti: „Ce? De ce? Pentru ce? Pentru cine? Întrebări ce loveau neîncetat ca valul de stâncă. Se poate da un răspuns? Este oare nevoie de un răspuns? Oare acţiunile şi dorinţele noastre trebuiesc logic explicate şi argumentate? Nu cumva există mai multe simţuri decât cele stabilite de ştiinţă? Flerul, bunul simţ, preferinţa, intuiţia nu-s pe listă. Eram ca un prepelicar când simte că te pregăteşti să pleci la vânătoare. Nu-şi mai gseşte astâmpăr, abia aşteaptă s-o zbughiască printre mirişti, să caute, să răscolească, să adulmece urma vulpii, s-o scoată din vizuină, să ţi-o aducă în bătaia puştii. Ce? De ce? Pentru cine? Sunt întrebări, da, obsedante, dar răspunsul nu-i absolut necesar acum, nu-i pierdută ziua dacă roşcata nu era acasă, faptul că am cutreierat câmpurile, că i-am adulmecat urma şi-i ştim ascunzătoarea, asta-i. Ajungem noi odată să-i punem pielea pe băţ.”

Şi nu peste multă vreme, tumultul pasiunii i-a dat lui Nicăpetre satisfacţia să pună ‘pe bǎţ blana roşcatei’. Sculpturile sale au dat dreptul la existentă ideilor şi trăirilor sale, deşi la facultate nu a avut norocul să fie îndrumat de profesori străluciţi: „La facultate am fost îndrumat în domeniul sculpturii de profesori incapabili, ajunşi în poziţia respectivă datorită intereselor partidului. Singur mi-am construit ideile şi stilul în sculptură în piatră, despre care mulţi ani am crezut că este singura sculptură.”

După terminarea facultăţii îşi caută în continuare nota proprie a creaţiei. Îşi doreşte „STATORNICIA Dragomirnei, PURITATEA Moldoviţei, ÎNDURAREA întruchipărilor de piatră la răscruce de drumuri, SPAIMELE cimitirelor de sub dealurile Istritei, CUVIINŢA costumului din ţara Săliştei, CUMINŢENIA  crestăturilor în lemn din preajma vetrelor… IATĂ Dascălii ce-mi trebuiau, iată ABECEDARUL ce mi-a fost ascuns, iată lecţia ce va trebui să o buchisesc singur. ASTA-I CE VOIAM SĂ SPUN, ASTA-I CE VREAU SĂ SPUN. Voi putea? Cum? Cu ce?

Petre Comarnescu intuia chiar din 1969 că Nicăpetre urmează sursele şi metodele de esentializare a formei, care sunt de esentă brâncuşiană, având aceeaşi cuprindere filosofică a lucrurilor şi acelaşi meşteşug al pietrei. Dar nu numai atât. Arta lui Nicăpetre este inconfundabilă, e unică. Dar mai exista o oarecare asemanare, cea a chipului. Fotografiile stau mărturie că înfăţişarea sa semănă până la un punct cu Brâncuşi.

Avea o statură  plăcută şi în tinereţe a făcut să suspine o mulţime de femei frumoase. Dar el a fost absorbit total de creaţie, aşa cum numai geniile sunt. Interiorul sau era un adevarat clocot. Referindu-se la piatra pe care o transforma în artă ”piatra, ce mă storcea şi de ultima vlagă, piatra, aceasta divină curtezană adorată”, Nicapetre crează un adevărat imn al pietrei de la care a împrumutat câte ceva din fiinţa ei. Sunt rânduri tulburatoare prin profunzime şi pasiune: “Cu TĂCEREA ei, piatra mă cheamă, cu ASPRIMEA ei, piatra mă apropie, cu GREUTATEA ei, piatra mă înalţă, cu MASIVITATEA ei, piatra îmi dă putere, cu REZISTENTA ei, mă-ndârjeşte, VESNICIA ei, îmi arată calea, CUMINŢENIA ei, mă duce către miezul lucrurilor, FIRESCUL ei, mă povăţuieşte să nu cad în ispită. Doamne nu mă parasi acum… Cioplesc…

O putere mocnită  se vrea la lumină…

Vulpea este la ea în ghizuină, o miros, o voi trage eu afară de coadă acuşi. O bucurie soră cu demenţa, necunoscută încă mă învaluie”. Este absorbit total în timpul creaţiei: „Mintea merge, muşchii functionează, tesla lasă urme frumoase în carnea buşteanului de silver maple, arţar argintiu, joagărul mă ascultă, spaţiul din jurul meu se umple cu sculptura mea, n-am timp de nimic altceva”.

Avea conştiinţa valorii proprii.

„Eu am avut şi am ce spune cu sculptura mea, eu nu fac sculpturi agreabile, de pus în hol sau apartament să se acorde frumos cu mobila, sau ceva agreabil şi decorativ în faţa clădirilor, sculptura mea nu este o meserie frumoasă şi bănoasă, sculptura mea este destin.”

Î

n Romănia nu a vrut să facă concesii în arta sa şi a fugit de acea lume manipulată până la idiotizare. A fost o palmă pe care a dat-o noilor norme de viaţă impuse cu forţa, atât de aberante, căci epoca ceauşistă trimitea în ridicol ideea de cultură. “Arta nu-i fandoseală, nu-i slugărnicie, nu-i perversitate, nu-i vanitate. Scuip pe voi toţi şi pe arta voastră. În 1981, a ajuns în Canada dupa un popas de câţiva ani în Grecia şi apoi în Italia. Dar nici în Canada, ţara în care s-a stabilit, viaţa nu i-a fost uşoară. A fost un exil autoimpus şi a plătit un preş foarte greu pentru a-şi realiza visul artistic.

Chiar de la primul pas făcut în Canada, a primit un avertisment când a fost întrebat ce profesie are:

– Sunt artist sculptor, am răspuns ofiţerului la oficiul emigraţiei.

–  Artist, artist, dar din ce trăieşti?

Puteţi trage concluzia că, se ştie de catre toată lumea: un artist în Canada nu poate trăi din arta sa. Cui i se întâmplă aşa ceva este apreciat ca un fenomen rarisim. Dacă există artă în condiţiile în care artiştii nu pot trăi din arta lor, este pentru că se pune baza pe nebunia artiştilor şi pe vanitatea lor care-i pune în stare de lucru.

Aici mi se atrage atenţia că stilul meu este prea etnic.

„M-am calificat dulgher sau vopsitor de case, de ţevi, dar ce dracu n-am făcut. De doisprezece ani trăind în Canada, – noteaza într-un timp – pentru a continua sculptura, am plătit un tribut de efort fizic, financiar, moral, afectiv, mult mai mare decat cel platit în România.”

În cercul literar al revistei “Observatorul” care astăzi îi poartă numele, octogenarul Ovidiu Creangă, i-a adresat un catren pe această temă:

„Tot cioplind la buturugi,

Cu dolarii nu te-ajungi.

Dacă te faceai tâmplar,

Azi erai milionar”.

… „artistul nu poate schimba societatea cu arta lui, banu` este atracţia şi motorul, banu` dă putere troglodiţilor, îi urcă pe tronul lumii, orbeşte şi întunecă spiritele senine. Artistul şi arta cad victimă banului”, notează cu amărăciune maestrul Nicăpetre.

În ciuda tuturor impedimentelor, în Canada nu va înceta să-şi întruchipeze gândurile, să ne vorbească naturii noastre interioare prin piatră, marmură, prin lemn, mai ales cel al arţarului argintiu. Dumnezeu i-a scos în cale omul providential, pe Anca Ghiţescu, care i-a stat în sprijin, având conşiinţa că are în prejmă un artist atins de aripa genialităţii. Dar până să ajungă în final, forţa creatoare izvorâtă din sensibilitatea sa artistică îl îndeamnă continuu la efort şi îşi spunea: „Din ce am trăit, îmi trag seva pentru ce voi ciopli”.

Ochiul său a filtrat acut lumina şi umbra dându-le dimensiuni extrasenzoriale. Ochii i-au jucat pe liniile de demarcare dintre real şi spiritual, a transfigurat în chip novator ideile, gândurile, problemele de viaţă. Ba mai mult încă, îndrăznesc a spune, că aceste lucrări împrumută ceva din înfăţisarea fizică a lui Nicăpetre. Lucrarile lui au ceva din semeţia lui, din aerul ce-l degaja el, din spiritualitatea lui. Lucrările par a fi încărcate cu o sursă de energie spirituală, parcă au grai şi intră în conversaţie cu tine, astfel Nicăpetre se inscrie in galeria marilor creatori universali.

ELENA BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

aprilie 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s