MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Amarnica mea bucurie“

Motto:  „Fiecare e singur în naştere, în iubire şi-n moarte” -Iannis Ritsos-

 

Ani la rând m-am plâns de singurătate. O stare continuă care m-a asuprit toată viaţa.

Astăzi, am simţit că trebuie s-o consider o şansă unică şi s-o salut ca pe-o cunoştinţă veche. Aşadar:

Te salut, singurătate, amarnica mea bucurie!

Degeaba m-am văicărit în dreapta şi-n stânga blamând-o şi socotind-o, una din cele mai mari rele ale omului. Am urât-o şi mi-a fost frică de ea. Deşi îi ştiam toate tainele, îmi devenise ostilă.

N-o puteam suferi. Dintotdeauna m-am răfuit cu anxietatea. De când mă ştiu mi-a fost frică să rămân singură-n casă ori să merg noaptea pe stradă, să deschid o fereastră, o uşă, o poartă necunoscută, să fac lucruri pe care alţii le săvârşeau în chipul cel mai firesc.

Văzând într-o seară emisiunea „Nocturne” – al cărei redactor este Marina Constantinescu, pe TVR Cultural, avându-i ca invitaţi pe actorii: Alexandru Repan, Mircea Diaconu, Anda Caropol care şi-au amintit de marii monştrii sacri Dan Micu, George Constantin, Dorin Varga, Gina Patrichi – de la Teatrul C.I.Notarra din Bucureşti, am înţeles abia acum, când păşesc cu sfială în al şaselea deceniu al existenţei mele pământeşti, aşadar, după cinci decenii şi jumătate de când am conştientizat ce înseamnă să fii singur, încuiat în casă de părinţi până vin ei de la serviciu – am înţeles – zic – că singurătatea cu care m-a onorat şi m-a binecuvântat Dumnezeu, a fost pentru mine o şansă extraordinară, cea mai mare şi mai roditoare. Care a rodit fructe de har şi mi-a oferit prilejul de a mă instrui, de a vedea spectacolele, filmele dorite, asculta muzică adevărată – sau ceea ce înţeleg eu prin muzică adevărată – de a citi cărţile cele mai interesante, fără ca vreo persoană să mă oprească sau să mă disturbe de la aceste activităţi pe care eu le consider vitale. Şi care m-au edificat ca om şi ca spirit.

Avuţiile adunate în singurătatea camerei mele, nu cunosc astăzi limite şi n-au preţ decât în ochii şi inima mea.

Nu fac aici o pledoarie pro domo. Îmi trăiesc doar starea vocaţională. Doar cine a trăit-o deplin ani de-a rândul, poate înţelege acest cântec sublim îngânat de mâinile copiilor surdo-muţi, în noaptea spirituală în care ne ducem existenţa.

E greu, e urât, e neproductiv să-ţi petreci vacanţele, sfârşiturile de săptămână singur, zilele şi nopţile în care nu-ţi auzi decât bocănitul propriilor paşi şi ecoul patetic al propriilor gânduri şi voci interioare.

Dacă n-aş fi avut la dispoziţie cultura şi arta, ca doi cavaleri în zale de-o parte şi de cealaltă, aş fi ajuns, desigur, la alienare.

Dar cultura, cartea, filmul, teatrul, muzica, baletul, pictura, sculptura, toate celelalte arte vizuale mi-au fost martori complici la toate lucrările, cuvintele şi gândurile mele. Lor le datorez înălţarea mea spirituală, ele au fost scara îngerilor pe care am urcat şi eu de atâtea ori, am mai şi coborât, tot de atâtea ori pentru că nu există înălţare fără coborâre, nu poţi rămâne în vârf de munte, câte urcuşuri, tot atâtea văi şi prăpăstii. Important e să te ridici şi s-o porneşti iar. Ni s-a dat destinul lui Sisif  care-şi cărăuşeşte povara la nesfârşit. Am stat şi pe loc să-mi trag răsuflarea şi iar am pornit pe drumul meu neabătut. De altfel, fiinţele care, pentru foarte scurt timp au poposit pe teritoriul inimii mele, neînţelegând acest lucru, şi-au luat picioarele la spinare şi s-au depărtat iute, mâncând pământul, atraşi, orbiţi, ispitiţi de strălucitoarele artificii  care se consumă la fel de repede precum pasiunile. Într-un fel, şi în toate felurile, le sunt recunoscătoare, fiindcă m-au ajutat să merg mai departe, în drumul meu. Lăsându-mă slobodă. Întorcându-mi spatele. Iar eu am pornit din nou, exact de la kilometrul la care ajunsesem, chiar dacă pierdusem ireversibil ceva vreme. Cel puţin îmi rămăsese orgoliul de a spune: cine nu e alături de mine, nu mă merită.

Fiecăruia i-am cântat, la timp potrivit, un cântec de lebădă: După fiecare din voi iubiţi seniori ai trădării am vântuit mori de lacrimi retragerea voastră ascunsă însemnând pentru mine smulgere de aripă. Fără minciunile voastre gingaşe n-aş fi înflorit orhidee. De la voi ştiu uimirea de sine şi cât valorează aşteptatu-ntre staţii în duminica unei speranţe. Întotdeauna, înainte de a fi putut să-mi dezvălui desenul secret al fiinţei auzeam desluşit un cântec de lebădă. Dragii mei prinţi ignoranţi de pretutindeni, dac-aţi putea ghici cât de frumoasă mă-nalţ pasăre din cenuşă atunci când grăbiţi vă-ntoarceţi cu spatele, mi-aţi rămâne supuşi precum cocoşatul din turn iubitei lui Esmeralde…

Consider lectura un act intim, la fel ca dormitul, mâncatul şi alte câteva acte strict fiziologice. Că astăzi, cel mai mulţi consideră exhibiţionismul o stare naturală, e treaba lor. Până şi animalele se retrag să-şi împlinească poftele, ori de care ar fi  ele.

Doar în intimidate poţi să simţi atingerea cuvintelor, pătrunzându-ţi pe la încheieturile  sufletului cu inima.

Doar în singurătate poţi viziona un spectacol, astfel încât să-i simţi până şi tăcerile, până şi emoţia din antract, când aştepţi febril să se ridice cortina.

Doar în intimidate îţi poţi auzi celulele vibrând după sunetul muzicii!

Orice prezenţă devine inoportună. Doar tu şi muzica. Doar tu şi actorii în feeria care începe, până când te simţi leoarcă de sunete.

O întrebare, o şoaptă, o remarcă inoportună din partea unui eventual partener, impietează, disturbă.

De aici, cred, mi-am cîştigat o reputaţie de nesuferită. Pentru că, extrem de atentă fiind, automat deveneam nepoliticoasă, ori ceream linişte. Remarcile se fac după spectacol, nu în timpul scenelor celor mai dramatice pe care eu chiar le trăiesc alături de actori.

Am avut din totdeauna un acut simţ dramatic, percepeam fibrele dramei până la cea mai mică. E de prisos să spun cât mă enervau râsetele şi zgomotele din jur, atunci când pe obraji ar trebui să se prelingă doar lacrimi.

De aceea, în timpul spectacolelor, la concerte, opere sau piese, mă aşez într-un colţ, departe de oameni, ca să nu fiu nevoită să le ascult, fără să vreau, comentariile.

Altfel, risc să mă uit urât la oameni ori să-i apostrofez să facă linişte, cu sâsâituri, ceea ce e neplăcut din toate punctele de vedere.

Am un mare respect, un uriaş respect pentru orice gen de spectacol pentru că ştiu că acolo şi-au pus inima protagoniştii, regizorii, întregul ansamblu tehnic, pentru ca să ne bucure pe noi, să ne ofere ceva frumos. Se munceşte pe rupte, se dăruieşte ceva din trupul şi sufletul actorilor, cântăreţilor, autorilor.

Şi dacă e zgomot, vorbărie, comentarii e ca şi când cineva îşi bate joc, le iroseşte talentul şi truda.

N-am înţeles până acum de ce Dumnezeu mi-a lăsat singurătatea perfectă toată viaţa. S-o ţin în custodie cât trăiesc, apoi s-o predau, îmbogăţită.

La ea am lucrat, pentru popularea ei, pentru înfrumuseţarea şi creşterea ei ca din trupul meu. De fapt, în Înţelepciunea Sa, El m-a lăsat să cresc până la treapta la care azi am ajuns şi că fără această singurătate, soră geamănă, destinul meu literar-artistic n-ar fi existat. Aş fi eşuat într-o legătură matrimonială banală în care spiritual nu s-ar fi simţit în largul său şi n-ar fi putut hălădui liber spre înălţime. Unde există griji casnice, nu are ce căuta spiritul. Meschinăria dă târcoale şi se instalează lejer în casă. De fapt, fiecare iubeşte pe altcineva, se gândeşte la altcineva, lucrează în favoarea altcuiva. Mai rămân convenienţele pentru care unii mai luptă, o vreme. Căsătoria e doar o unire trupească şi interese commune,  fără nimic spiritual.

A, dragostea e cu totul altceva. Acolo au loc şi convieţuiesc în bună armonie şi spiritul şi trupul.

Se cuvine să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru singurătatea dăruită, care, cu toate inconvenientele ei, din zile de onomastici şi sărbători, mă ajută să mă regăsesc, să mă adun, să fiu doar cu mine, să-mi aflu esenţa spirituală, să mă desăvârşesc în planul pe care Dumnezeu l-a întocmit pentru mine, cu mult înainte de a-mi permite ieşirea din întuneric către sfânta Lumină.

Cartea – simbol al gândurilor şi simţămintelor mi-a fost şi îmi este suport trainic în drumul spre veşnicie. Cu ea sub braţ mă voi prezenta la Judecată. Pentru ea a meritat să aduc jertfe.

Ar trebui să scriu un tratat de singurătate, plin cu gânduri amintite, cu gânduri la flacăra ochilor.

Singurătatea e o temă recurentă care nu a fost ocolită de poeţi. Se pare că ea este apanajul lor. Poezia – domeniul lor predilect, îndeobşte, nu se poate naşte  în mijlocul vacarmului, ci în castelul de rouă al sufletului, atunci când iarba dă colţ în pământul inimii.

Dar cea mai acută şi mai dureroasă e singurătatea-n iubire. Fiecare e singur, aşa cum a spus Iannis Ritsos, în naştere, în iubire şi-n moarte. Fiecare iubeşte pe altcineva, care la rându-i, iubeşte pe altcineva,  aşa cum am mai spus, bineînţeles, ca-n vestitele Legi ale lui Murpphy.

Astăzi, a doua zi de Crăciun este Solemnitatea Sfintei Familii. Papa a consacrat trei ani de acum înainte familiei. Totul se învârteşte în jurul familiei. Crăciunul e o sărbătoare exclusiv pentru familie. Cristos s-a născut în Sfânta Familie. Dar pentru cel care nu are familie, nu s-a născut Cristos?

Doamne, iartă-mă.

Sunt oare excluşi de la Sfânta Sărbătoare a Naşterii, cei singuri, cei stingheri, cei pe care nu-i mai iubeşte nimeni?

Se pare că da.

Şi liturghiile sunt împărţite astfel, în chip segregaţionist: a copiilor, a tinerilor, a familiilor.

De bătrâni, de bolnavi, de însinguraţi, nimeni nu pomeneşte. Ar trebui să existe şi un Crăciun al lor. Să se bucure şi ei de Naşterea Sfântă.

Nu. Nu-i loc. Nu-i timp. Nu-i chef. Nu-i disponibilitate. Cui să-i facă plăcere să petreacă alături de-un bolnav? Cine să ia la el acasă, o bătrână, un copil orfan, o văduvă, un holtei?

“Ce să facă ei în casele fiilor?/ Au plecat să nu incomodeze” – zice într-un poem vechi Mircea Dinescu (“Bătrânii”).

„În jurul bradului” – zice o femeie la radio, că a petrecut Crăciunul. „Ne-am bucurat.”

Ce rost are o bucurie dacă e neîmpărţită măcar cu o persoană? Cum i-ar sta unui om singur să se învârtă în jurul bradului, admiţând că şi l-a cumpărat şi împodobit?

Nimic mai trist, caraghios chiar. Sigur ar fi  considerat drept nebun. Ceea ce nu-i departe de adevăr, fiindcă singurătatea, dacă nu-i dai un SENS, te face să-ţi  vorbeşti cu voce tare, numai ca să auzi un glas omenesc şi uneori  duce, inevitabil, la alienare.

„Viaţa între iubire şi deşertăciune” – o emisiune de pe B1 TV cu Oreste şi cu Doru Bem – un actor tânăr. Foarte interesant.

La Liturghia Cuvântului, azi, peste cuvântul preotului predicator, de pe un canal subteral venite, se suprapun gândurile mele, ieşind la suprafaţă, fără să le chem, fără să le alung, fără să le ademenesc.

Pe TVR 3, Ditte – redactor la Timişoara, vorbeşte cu directorul Filarmonicii Banatul, un om interesant care spune lucruri sclipitoare. Asist la un concert extraordinar în aer liber al aceleiaşi Filarmonici – cu „Messa da Requiem” – Tuba mirum – Sunetul trâmbiţei (Giuseppe Verdi) – după ce mai înainte puţin, am ascultat „Bolero”-ul lui Maurice Ravel.

„Mai bine împreună” – se numeşte emisiunea.

„Împreună” – cuvânt magic. Împreună – comuniune de spirit, de idei, de iubire. Unde s-ar mai putea afla?

Bună întrebare. Gânduri fără frontiere.

Numai inima cunoaşte sârma ghimpată. Ea pune limite, margini, hotare, bariere, la fel ca şi mintea. Convenienţele sunt astfel de limite.

Ana din Vaslui mi-a făcut cea mai mare surpriză avută vreodată. S-a gândit la mine şi altfel decât prin intermediul felicitărilor, coşurilor cu floricele virtuale şi căţeluşilor mascote.  A fost cu mine şi lîngă mine, prin fiica ei, Ancuţa şi mi-a transmis toată căldura sufletului ei. Am simţit că Dumnezeu există şi pentru mine. Una din magiile Crăciunului.

Binecuvântat fii, Tu Doamne!

Marile conexiuni între spirite se realizează, indiferent de spaţiu. Nici timpul nu mai are putere asupra lor. Undele freatice, căile nevăzute servesc drept vase comunicante. Acelaşi lichid le inundă inimile, chiar dacă nivelele sunt puţin diferite. Ştacheta poate coborî ori se poate ridica pe nesimţite cu câteva şchioape. De fapt, nivelul emoţional e acelaşi.

*

Un gest. Un gest simplu. Întinderea mâinii. Firesc. Relaxat, fără ascunzişuri şi umbre. La lumină de zi. Ori la flacăra ochilor.

Şi cum se mai rostogolesc din ochii tăi, ghemele strălucitoare de rouă!

„Mâna ce mi-a-mprăştiat / Părul şi gândurile / Îmi amestecă pe carte / Toate rândurile / Rămân uitându-mă pe geam / ca după tine / Şi tot aştept pe cineva / ce nu mai vine”. (Nostalgie – compozitor – Marius Nistor. Textier: Demostene Botez. Interpretă: Angela Similea).

De vreme ce pot să mai plâng la aceste versuri, nu e totul pierdut.

Versuri de omăt. Versuri scrise cu neauă. Gânduri în trecere, vorbe fugare. Tristă petrecere, semn de mirare. Versuri ca neaua cad viscolite, sună vâlceaua, gânduri iţite.

Nimic mai trist, mai inutil, decât un brad de Crăciun cu instalaţii, globuri aurii şi lumini colorate, care nu luminează pe nimeni!

Cine să mai încingă o horă singur, în jurul bradului de Crăciun? Doar un nebun…

Zeci de ani (de fapt, toată viaţa) –  am avut o spaimă îngrozitoare. O construiam precum îşi construieşte păianjenul pânza. Încă din vară, mă apuca o frică (diabolică?) că nu o să am cu cine petrece revelionul. Ceva teribil de superstiţios. Fiindcă  învăţasem acasă, că aşa cum te prinde revelionul, la fel vei fi tot anul. Şi nu voiam să fiu singură. În virtutea acestei spaime, începeam, febril, căutările. Luni întregi căutam, până-n ultima zi. Şi cu cât se apropia crucea anilor, cu atât spaima creştea, luând proporţii pe care nu le mai puteam stăpâni. Sigur că până la urmă, tot singură îl  „petreceam” – cu câteva  mici excepţii. La fel se întâmpla de Crăciun, de ziua mea, de Paşte şi de alte zile festive.

Nu puteam să-mi stăpânesc teama, angoasa, deprimarea.

Trăiam nefericirea până-n ultima fibră. De fapt, o anticipam şi o hrăneam cu propriul meu trup şi cu propriul meu sânge. Creştea în mine precum o tumoră malignă, hrănită din propriile celule.

Mă linişteam abia după ce trecea aburul, damful sărbătorilor cu zgomotele lor infernale. N-am suportat niciodată atmosfera de carnaval veneţian sau brazilian. Ştiam că în spatele măştilor şi a costumelor ţipătoare se ascund mari drame.

*

Eu împart cu hârtia şi bucurii şi tristeţe. Împart şi tăcerea-n felii, ca pe pâine. Din  resturi, fac avioane.

În pagină, tandreţea a atins dimensiuni nebănuite, pe care altfel, nu le-aş fi atins.

Singurătatea mi-a fost  punct şi linie în conturarea personalităţii. Alfabet descifrat doar de iniţiaţi.  Negru pe alb, peste culori încântătoare, nuanţe incredibile. Netezimi de sunet pe un portativ nevăzut?  Bogata paletă cromatică a unei pajişti sonore, înălţimi de azur, depărtări de zenit şi nadir, miresme de sfântă lumină.

Asta mi-a fost şi îmi este singurătatea.

A o conştientiza, a o accepta, a o îmbogăţi cu o infinitate de nuanţe, depinde doar de noi, de fiecare.

Singurătatea deliberată, o maladie benignă pe care ştii c-o domini şi o supui propriei voinţe. Uneori ea te domină şi te striveşte.  E o luptă continuă. Care pe care. Qui pro quo.

Singurătatea în care încep să murmure, să morcotească, toate cuvintele, umplând spaţiile dintre ele cu muzica tainică a silabelor.

„Barbarii aceştia erau totuşi o soluţie” – spunea Kavafis. Unde sunt barbarii? Unde sunt motivaţiile noastre?

Şi dacă n-or să mai vină niciodată? Barbarii din noi încă aşteaptă sperând.

Şi deodată se face seară în mine.

*

Singurătăţi aglomerate, populate de umbre, de şuviţe prelungi de tăceri, de sunete scurte şi înfundate. Singurătăţi suverane, imperative, emblematice, înscrise pe frunţi aureolate de idei strălucite. Singurătăţi. Pustietăţi. Arşiţi de gânduri. Suspans. Oaze de speranţă după izvorul salvator.

Singurătatea care te face puternic şi vulnerabil în aceeaşi măsură. Singurătatea pe care o porţi ca pe un scut şi ca pe o armă. Armă şi scut totodată. În spatele căreia te ascunzi de ochi inoportuni şi obraznici. Singurătăţi jinduinde.

Şi până la urmă, „e un sentiment care n-ai de ce” (Tudor Muşatescu). Aşa e şi cu Singurătatea. Facem caz de ea, nu ne convine, dar o dorim şi întreţinem cu ea legături pe viaţă. „Du-te-ncolo, vino-ncoa/ Dă-mi pace, nu mă lăsa”.

Abia venit un oaspete, nu ştim cum să facem să plece. Doar Singurătatea e acceptată fără rezerve. E de-a casei. Se suie cu picioarele-n pat, mămâncă fără tacâmuri, „bagă lăboiu-n zăharniţă şi pi urmă ia cleştişoru’ şi pune bucăţâca din zahar în el şî la urmî o duşi la gurî” (Chiriţa despre Bârzoi ot Bârzoieni).

O mitocancă din Obor.

O pacoste, de care nu ne putem lipsi.

Oricâte mesaje primeşti de peste mări şi ţări, dacă unul (cel mai important lipseşte) parcă nu ai nimica. Ne amărâm zilele. Şi mai ales, nopţile.  „Şi nici lucrul acesta nu e important?” (vorba Micului Prinţ).

„Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii, să le tot dea întruna lămuriri” – îi zice tot el pilotului de avion căzut în deşert.

„Te simţi cam singur în pustiu” – îi spune Micul Prinţ, Şarpelui.

„Singur te simţi şi printre oameni”, răspunde Şarpele.

Nimeni nu are timp pentru nimeni.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

 

http://www.agero-stuttgart.de

 

13 IANUARIE 2011

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s