MONITOR CULTURAL * on-line

~Festivalul Eco/Etno/Folk Film: Opinii şi susţineri

Prof. univ. Andrei BLAIER – regizor, preşedintele de onoare al festivalului: „Nu-mi amintesc ca la alte festivaluri din România să fi participat reprezentanţi ai atâtor ţări. Foarte puţini dintre cei care au aflat despre acest festival credeau că o să ne reîntâlnim la cea de-a X-a ediţie. Îmi face o deosebită plăcere să văd figuri cunoscute şi dragi şi oameni atât de sufletişti şi mulţi care au contribuit la realizarea acestei, după părerea mea, formidabile şi lăudabile iniţiative, în frunte cu reputatul scriitor Dinu Săraru. Se pare că, la ora actuală, mai mult se vorbeşte şi mai puţin se face; din păcate, se scrie mai mult decât se citeşte. E o situaţia la care însă nu au contribuit cei care au organizat acest festival, cei care au vrut să facă şi au făcut. Şi dovadă priza pe care au avut-o toate ediţiile acestui festival la cineaşti din atât de multe ţări ale lumii. Nu-mi amintesc ca la alte festivaluri din România să fi participat reprezentanţi ai atâtor ţări ca la Slătioara. Totuşi, vin participanţi din atâtea ţări, dar nu se scrie despre asta, nu interesează pe nimeni, aproape că-i întristează pe mulţi faptul că acest eveniment există.

Ne-au preocupat nu numai filmele documentare, ci şi filmele de ficţiune care au fost legate de tematica festivalului, tematică pe care, cu timpul, noi am mai completat-o; cred că cei care au produs acest festival au reuşit între timp să transforme un festival care părea unora că este decorativ şi exclusivist şi atâta tot într-un mare eveniment cinematografic.

(din intervenţia la simpozionul de film „Memoria culturală a popoarelor: civilizaţia tradiţiilor, tradiţia civilizaţiilor” desfăşurat marţi, 2 septembrie)

# Prof. dr. Corneliu BUCUR – directorul general al Complexului Naţional Muzeal „ASTRA” din Sibiu, regizor; participant în concurs cu filmul „Muzeul ASTRA 2007″, câştigător al Premiului I Ex-aequo: „Pentru mine, domnul Săraru rămâne un exemplu. Ce-aş putea să spun astăzi decât că, pentru mine, domnul Săraru este, înainte de toate, un mister revelat. De la generaţia de aur a marilor dascăli ai naţiunii care, în perioada interbelică, încercau să pună în lumină, într-o lumină strălucitoare, chintesenţa spirituală a acestui neam care nu este doar talpa ţării – şi care n-a fost doar talpa ţării – ci a devenit cununa ţării, nu cunosc o personalitate de forţa ctitorială, înainte de toate, de capacitatea managerială excepţională şi de puterea de a rândui lângă domnia sa personalităţi eminente ale ştiinţei şi culturii româneşti care să-l egaleze pe domnul Săraru. De aceea, sunt prezent astăzi şi ori de câte ori pot, pentru că, pentru mine, cel care slujesc de 44 de ani o instituţie care a devenit una de frontispiciu cultural internaţional, nu doar naţional, domnia sa rămâne un exemplu. Aş spune, chiar o pildă.

Unul dintre marii romancieri ai Franţei spunea într-o carte minunată: „cine a reuşit în viaţă poate să ofere şi o pildă; cine nu, nici măcar un exemplu.” Dumneavoastră, domnule Săraru, sunteţi pentru noi o pildă, prin ceea ce aţi făcut şi mi-ar trebui multă vreme, mult timp, ca să mă refer la toate ctitoriile dumneavoastră care se oferă pentru tot ceea ce este astăzi societatea românească o vrednică pildă de urmat. Am spus-o întotdeauna, o gândesc şi o voi afirma întotdeauna: înainte de toate, ne-aţi redat imaginea uneia dintre cele mai fermecătoare personaje mitologice din întreaga istorie a spiritualităţii folclorice româneşti. La Slătioara, îi spuneţi Potecaşul. Probabil că, în alte părţi, i se spune altfel, dar puţină lume face legătura între personajul relevat de dumneavoastră în monografia publicată şi care nu este altceva decât întruchiparea celei mai frumoase poveşti care a fost iscodită vreodată în lume: povestea care este cea mai frumoasă dintre poveştile lumii – şi ea este românească şi se numeşte „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. De ce? Pentru că acea cavalcadă a potecaşilor de la Vioreşti şi cea care se petrece şi astăzi ca un ritual magic în „sibirul de lângă Sibiu”, înconjurarea ritualică a tinerilor călare în jurul, astăzi, al monumentelor ecleziastice – troiţe şi biserici – iar înainte vreme, înainte de creştinarea noastră, în jurul altarelor de jertfă, însemna că rotaţia lor se face împotriva mişcării aştrilor, însemna, de fapt, invocarea Divinităţii pre-creştine şi, apoi, creştine, de conferire către comunitate a tinereţii, a forţei, a sănătăţii, împotrivindu-se, în felul acesta magic, chiar timpului. Ne-aţi relevat o asemenea frumoasă pildă şi, în acelaşi timp, un testimoniu de care ar trebui să fim mândri şi să-l proiectăm chiar cu toată forţa noastră, pe frontispiciul culturii universale. (din discursul rostit la festivitatea de deschidere)

# Dana BUZURA – realizatori de emisiuni la TVR Internaţional, Baia Mare; participantă în concurs cu filmul „Vărarii”, pentru care a obţinut o menţiune: Sper să pot veni la Slătioara şi peste un an, şi peste doi, şi peste zece! „Vărarii” este un film făcut în urmă cu doi ani. Îi cunosc pe aceşti oameni de când eram mică şi vedeam că, în acea zonă, era o adevărată industrie a varului. În timp, lucrurile s-au schimbat mult, iar ei, vărarii, au rămas foarte puţini; satul se depopulează, meşteşugul dispare încet; oricum, niciodată varul n-a fost o sursă extraordinară de câştig, dar acum se câştigă tot mai puţin. Au rămas numai câţiva nostalgici. Totul este într-o paragină îngrozitoare. De aceea, m-a fascinat locul, m-au fascinat oamenii şi, după cum s-a văzut şi în film, este o lume îmbătrânită, o lume în care, aşa cum spunea unul dintre colegi, timpul parcă s-a dilatat şi totul are un cu totul alt ritm, o cu totul altă structură. Este o lume tristă şi cred că asta m-a făcut să construiesc un film despre care se spune că are şi un filon dramatic.

***

Anul trecut am venit prima oară la festivalul de la Slătioara şi, din ceea ce am apucat eu să văd, creşte în valoare extraordinar, prin numărul de filme, dar şi prin valoarea filmelor… O lume din care, dacă ai cunoscut-o, este greu să te desprinzi şi consider că este o şansă că am ajuns aici şi că am fost selecţionată pentru final. Sper să se continue, sper să pot veni şi peste un an, şi peste doi, şi peste zece, pentru că e un mod de a petrece începutul toamnei, anotimpul care îmi este atât de drag, aici, la Slătioara.

# Călin CĂLIMAN – critic de film, membru al juriului internaţional: „Festivalul are meritul de a fi descoperit această mare putere cinematografică mondială care este Iranul. Eu cred că acest festival de la Slătioara este deosebit de important, în special pentru că face ca filmul documentar să meargă mai departe, în condiţiile în care studioul nostru specializat în filme documentare, de câţiva ani de zile, este, practic, inexistent, adică produce foarte puţin şi nu mai este cum a fost altădată. Deci, în aceste condiţii, festivalul de la Slătioara reuneşte producţii ale unor reprezentanţi din mai multe judeţe din ţara noastră, ale unor facultăţi, universităţi de artă cinematografică, producţii profesioniste în domeniu şi, astfel, este un cadru foarte bine organizat pentru promovarea şi ducerea mai departe, ca să spun aşa, a acestui gen cinematografic foarte important care este filmul documentar. Alura internaţională, dimensiunea internaţională a festivalului, de asemenea, a crescut foarte mult în timp.

Am fost şi la ediţia inaugurală, de acum zece ani, şi pot să spun că festivalul a crescut foarte mult ca anvergură internaţională şi, anul acesta, sunt reprezentate, cum bine ştiţi, foarte multe ţări, un număr record de filme – am fost şi în comisia de preselecţie, unde s-au vizionat peste 160 de filme, din care s-au ales 75 pentru festival. Aşadar, este o recoltă bogată de filme documentare şi Slătioara are meritul că oferă cadrul de desfăşurare al acestui festival unde se întâlnesc creatori din toată ţară şi discută pe marginea creaţiei lor şi, deci, au şanse să favorizeze în special dezvoltarea genului documentar, despre care vorbeam mai înainte.

Îmi pare bine să semnalez faptul că am remarcat nişte filme valoroase în ediţia din acest an, producţii studenţeşti, eseuri cinematografice cu semnificaţii moral-filozofice importante, nu numai româneşti, ci şi de peste hotare; de exemplu, foarte bine reprezentată este o mare putere cinematografică a momentului, Iranul, şi festivalul de la Slătioara are meritul să fi descoperit această mare putere cinematografică mondială chiar înainte de a se afirma pe plan mondial, pentru că, iată, ediţia trecută, Marele Premiu l-a luat un film iranian – şi anul acesta au fost câteva producţii valoroase din această ţară.

Există o selecţie de filme valoroase care ne bucură foarte mult şi care asigură substanţa festivalului cinematografic de la Slătioara, aflat la cea de-a X-a ediţie, o ediţie jubiliară, anul acesta, când se împlinesc tocmai 500 de ani de atestare documentară a comunei Slătioara şi este un eveniment cultural foarte important, peste care nu merită să trecem în viteză, ci merită să medităm asupra lui şi să ne gândim la importanţa sa estetică şi etică, morală.

# Dumitru CĂLUGĂRU – cineast, conducătorul Videocineclubului „Constantin Brâncuşi” din Tîrgu Jiu, operator imagine la teatrul „Elvira Godeanu” din Tîrgu Jiu, participant în concurs cu filmul „Amintiri cu cântec”, pentru care a primit o menţiune: „Am intrat în hora din care nu mai pot ieşi. În filmul meu, este vorba despre o femeie – rapsod popular, care, în tinereţile ei, a cântat pe aceeaşi scenă cu Maria Lătăreţu. După spusele acestei femei, Maria Lătăreţu a preluat câteva melodii şi de la ea. Protagonista acestui film se acompania la baniţă, un „instrument” de uz gospodăresc, pentru a duce mâncarea ţăranilor la câmp. Mai multe spune filmul.

Acest festival sărbătoreşte zece ani de la prima ediţie. La acest festival pot să spun că sărbătoresc şi eu 35 de ani de viaţă – nu a mea, a Videocineclubului „Constantin Brâncuşi”, fiind singurul membru fondator în activitate şi printre puţinii în viaţă, ceilalţi membri fondatori, unii s-au dus Dincolo, fac film Acolo, şi alţii mai sunt, dar s-au retras din alte motive. Am încercat să continui, fiind obligat sufleteşte de film şi am intrat într-o horă din care oricum nu mai pot ieşi, fiindcă am devenit membru al Asociaţiei Mondiale a Cineaştilor Neprofesionişti şi am 19 premii internaţionale – nu le zic premii, pentru că toată lumea trăieşte cu impresia că premiile au valoare materială, dar la mine au valoare morală, de diplome – la câteva festivaluri. Participări am mai multe, nu mi-e ruşine să spun că am fost la festivaluri internaţionale la care n-am fost premiat; nu m-am supărat, pentru că asta-i viaţa, nu m-am născut cu camera în mână şi să câştig numai premii. Dar neacordarea unor premii la anumite festivaluri m-a călit foarte mult. Am foarte puţine emoţii la festivaluri – nu contează la care.

***

Mulţumesc domnului Săraru şi celor care au iniţiat acest festival, pentru că, fiind şi din zona aceasta, sunt ca la mine acasă la Slătioara. ECO-ETNO-FOLK FILM e un festival la care vin cineaşti din toată lumea – văd şi eu filmele acestora – şi am de învăţat şi bine şi rău; bine – pentru că sunt multe filme care mă învaţă şi pe mine, iar rău – pentru că sunt multe filme care mă învaţă ce să nu fac şi e un lucru foarte bune. Recomand tinerilor care participă la festivaluri de film ca niciodată să nu întrebe „cum a fost filmul meu?”, ci întâi să întrebe ce obiecţii sunt, pentru că sunt mulţi falşi care îţi spun „Dom’ne, un film extraordinar!” şi atunci cel care face realizarea şi e mai tânăr zice că e bun şi nu mai e altul ca el. Ar trebui să nu se supere în momentul când cineva îi atrage atenţia. Eu întotdeauna întreb întâi „ce nu v-a plăcut” şi pe urmă spun: „dacă v-a plăcut ceva, spuneţi-mi sincer dacă v-a plăcut.”; pentru că, dacă sunt lăudat şi, de fapt, nu sunt lăudat pe drept, mi se face cel mai mare rău.

# Nicolae DRAGOŞ – poet, prim vice-preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”, membru al juriului internaţional: „Exigenţele de calitate artistică îşi găsesc, în bună măsură, confirmarea. Al X-lea an de la întemeierea fundaţiei „Nişte Ţărani”. Al X-lea an de la prima ediţie a festivalului internaţional ECO-ETNO-FOLK FILM. Motive pentru un prim bilanţ jubiliar. Motive de multiple satisfacţii, dacă ne raportăm la iniţiativele fundaţiei destinate progresului satului românesc, oamenilor săi, contribuţiei active la valorificarea tradiţiilor rurale, a zestrei inestimabile a civilizaţiei rurale – repere esenţiale pentru constituirea unei identităţi, unei specificităţi spirituale, morale, prin care poporul nostru îşi defineşte personalitatea şi notele definitorii între celelalte popoare ale planetei.

Acum, la a X-a ediţie a festivalului de film, când, practic, au fost vizionate, de un juriu de recunoscută competenţă, cele 75 de filme alese de juriul de preselecţie din cele 162 primite din 33 de ţări, inclusiv România, putem afirma că această ediţie s-a distins nu doar printr-o participare cantitativă evident semnificativă, ci şi printr-un spor de calitate. Vreau să spun că festivalul nostru poartă în genericul său acronimele „ECO-ETNO-FOLK”, dar şi cuvântul „film”, acesta din urmă având darul să atragă atenţia că, între exigenţele fireşti, s-a aflat şi depăşirea perimetrelor în care se includ materialele filmate de tipul emisiunilor, interviurilor, reportajelor strict informative. Au interesat, aşadar, calitatea cinematografică a peliculelor prezentate, autenticitatea prin care au fost promovate tradiţii şi ritualuri sau au fost propuse memoriei peliculei personaje cu un destin şi o putere de confesiune aparte, originalitatea ca parte definitorie a talentului realizatorilor, intuiţia artistică şi inteligenţa de a cuprinde într-o metaforă filmică mesajele năzuite a fi transmise către cei de azi, dar şi către cei din viitorime.

N-aş vrea să omit nici faptul că, pe lângă filmele prezentate, această sărbătoare a spiritului şi-a adăugat impresionanta expoziţie de fotografii artistice inspirate de locurile şi oamenii Maramureşului datorată reputatului artist belgian Baudoin Lotin, expoziţia de fotografii sensibil realizate de un fiu al Vâlcea, Ion Cârstea, din Stroeşti, şi expoziţia de pictură naivă, dar depăşind cu mult hotarele unei asemenea sintagme, a extraordinarului artist plastic Ion Măric, cunoscut nu numai la noi, ci şi în numeroase alte ţări, precum şi prezentările şi lansările de carte – toate laolaltă întregind fericit „portretul unei sărbători”, aşa cum s-a conturat ea în această capitală rurală a filmului, Slătioara.

Îmi îngădui să sper că, prin palmaresul acestei ediţii jubiliare, datorită unui juriu competent, alcătuit din personalităţi marcante, provenind din domeniile în care se regăsesc înseşi componentele tematice ale festivalului, exigenţele de calitate artistică îşi găsesc, în bună măsură, confirmarea.

Înainte de toate însă, dincolo de premiile menite să confirme sau să consacre talente, am încredinţarea că, pentru cei prezenţi, ca şi pentru cei ce vor avea posibilitatea să se întâlnească în timp cu filmele prezentate în ediţia din acest an, ca şi în ediţiile precedente, se poate vorbi despre definirea unei direcţii de evoluţii pentru filmele de această natură, de conturarea unor coordonate spirituale şi morale, pe care se pot obţine şi viitoare izbânzi cinematografice.

În sfârşit, atmosfera colegială şi lipsită de stridenţele unor orgolii neproductive, constituirea unei tradiţii chiar în ce priveşte un asemenea festival sunt două repere ce pot ghida fertil şi sigur demersurile viitoare pentru continuarea a ceea ce s-a dovedit constructiv în ediţiile de până acum şi, desigur, eliminarea momentelor de stângăcie, identificabile în unele ezitări organizatorice, ca şi în unele pelicule mai în pripă concepute.

Oricum, motivele de satisfacţie şi argumentele pentru îndreptăţite felicitări participanţilor şi tuturor celor ce s-au devotat organizării şi desfăşurării în bune condiţii a festivalului sunt numeroase şi încurajează speranţa că putem continua şi înavuţi zestrea festivalului, în anii ce vin, cu noi filme memorabile.

# Drd. Florin EPURE – directorul DJCCPCN Vâlcea: „Proiecţiile prezentate aici reflectă minuni ale acestui pământ. Încep discursul printr-o nuanţă interogativă retorică, aşa cum a făcut-o şi Prea Sfinţitul Gherasim, Episcopul Râmnicului, pentru care ne rugăm la Bunul Dumnezeu să-l ţină sănătos şi să ne păstorească mulţi ani de-acum înainte: ce ne aduce în această zi de septembrie la Slătioara? Respectul pentru adevăratele valori româneşti, pentru zidirile de suflet, care ne apropie de lumina divină, dar şi dragostea şi admiraţia pentru cei care au dat viaţă în urmă cu 10 ani, unei instituţii de cultură prestigioase şi unui eveniment cultural ce reuneşte în fiecare an la Slătioara Vâlcii, creatori ai celei de-a şaptea arte, din întreaga lume.

Proiecţiile prezentate aici reflectă minuni ale acestui pământ, pe lângă care noi trecem, adeseori, impasibili. „Potecaşul de bronz” coboară şi în acest an de pe fresca Vioreştilor ca să rămână aici sau ca să plece în galop spre alt colţ de lume, de acolo de unde vine cea mai bună producţie cinematografică. Îmi doresc ca acest festival să ajungă atât de bătrân ca Slătioara, care va împlini cinci secole de când, pentru prima dată, Mihnea Vodă o consemnează în hrisovul de danie acordat călugărilor de la mănăstirea Bistriţa.

Din partea oamenilor de cultură din Vâlcea, transmit mesajul de „La mulţi ani!” „Ultimului ţăran din Slătioara”, maestrului care ne oferă „Clipe” de neuitat, alături de „Nişte Ţărani” autentici, şi urez succes participanţilor la această ediţie aniversară a festivalului ECO-ETNO-FOLK FILM! (din discursul rostit la festivitatea de deschidere)

# Dan LUPESCU – scriitor, directorul fondator al revistei culturale „LAMURA” din Craiova, Cavaler al Ordinului „Meritul cultural”: „Ediţia din acest an a festivalului de la Slătioara va fi reflectată generos în revista noastră. Mă bucur că, în sfârşit, am ajuns la festivalul de la Slătioara. Am ilustrat cele mai proaspete pagini despre acest eveniment în revista Lamura, pe care o scoatem la Craiova, dar acest lucru s-a întâmplat graţie materialelor pe care le-am primit de la sau cu sprijinul poetului Nicolae Dragoş. O explicaţie a absenţei mele este următoarea: eu obişnuiesc să plec în concediu la sfârşitul lunii August şi, de regulă, mă întorc după 15 Septembrie, când festivalul deja se încheie. De data asta, surpriza a venit de la colegul şi prietenul George Obrocea, care ieri s-a întors din concediu şi m-a întrebat dacă am ceva deosebit în program. I-am spus că nu şi imediat l-a sunat pe maestrul Geo Saizescu. Am înţeles că venim încoace. Bucuria mea este cu atât mai mare cu cât nu au trecut nici 70 de ore de când am plecat din Tismana, de la Simpozionul „Biserici de lemn din Gorj”, al cărui lider de necontestat a fost domnul profesor universitar Corneliu Bucur, directorul muzeului ASTRA din Sibiu – am postat despre simpozionul de-acolo un material, o relatare de şase pagini pe blogul Forumul Creştin.

Închei prin a promite că ediţia din acest an festivalului de la Slătioara va fi reflectată pe un spaţiu mult mai generos decât până acum în revista noastră.

(din intervenţia la simpozionul de film „Memoria culturală a popoarelor: civilizaţia tradiţiilor, tradiţia civilizaţiilor” desfăşurat marţi, 2 septembrie)

# Constantin MĂRĂSCU – poet, realizator de emisiuni la TVR Timişoara; participant în concurs cu filmul „Lagărul”, pentru care a primit o menţiune: „A crescut numărul participanţilor, dar a crescut şi calitatea producţiilor prezentate. Cum am descoperit acest lagăr? L-am descoperit datorită unei mirări personale. De câte ori mergeam de la Timişoara spre Arad, descopeream, la ieşirea din Timişoara, în zona magazinelor Selgros şi Real, un fel de poartă, un fel de arcadă ciudată şi mereu mi-am spus: iată, aici, va mai veni un concetăţean de-al nostru care va ridica un palat cu turnuleţe! N-a fost chiar aşa. La un moment dat, m-am oprit şi am vrut să văd ce este totuşi acolo, că nu era nici un şantier, nu era nici o placă, nu era nici o inscripţie, nu era nimic. Am întrebat la primărie, mi s-a spus că este un monument care a fost construit imediat după Revoluţie cu fonduri parţial româneşti, parţial maghiare şi se referă la faptul că acolo a existat un lagăr. Am întrebat: bine, dar de ce nu scrie nimic? Pentru că a fost o placă de bronz şi a dispărut – a fost dusă, probabil, la fier vechi –, a fost o altă placă, nichelată, care, de asemenea, a dispărut – probabil, tot la fier vechi a ajuns, pentru că, avea, totuşi, câteva kilograme, care însemnau câţiva leuţi, acolo, pentru un buzunar sărac – şi aşa am aflat că acolo a existat un lagăr şi era figurată poarta principală de acces.

Lagărul acesta a existat în perioada 1941 – 1946, în 1941 a fost construit mai întâi ca bază militară, dar n-a funcţionat ca bază militară decât vreo trei luni; a fost construit de germani, de o firmă renumită, firma Tod, care există încă şi acum. După aceea, s-a transformat în lagăr de prizonieri; primii prizonieri au fost câteva mii de soldaţi din armata regală a Yugoslaviei, apoi, după ce s-au întors armele împotriva Germaniei fasciste, iată că lagărul a devenit loc de „cazare” pentru germani, culmea!, chiar pentru cei care îl construiseră, pentru maghiari, pentru austrieci, pentru francezi, pentru norvegieni, adică pentru toţi cei care fuseseră în armata fascistă. Până în decembrie 1945, când a fost preluat de sovietici, în lagăr n-au murit decât 74 de oameni. Spun „decât” pentru că, e adevărat, au murit câţiva prizonieri, probabil, din cauza rănilor din război, dar imediat, din decembrie 1945 până în iunie 1946, au murit peste 7000 de oameni! De ce? Pentru că n-a mai fost o conducere înţelegătoare, s-a suprapopulat lagărul, a fost cam de trei-patru ori mai mult decât trebuia, s-a declanşat epidemia de tifos şi au murit atunci circa 6000 de maghiari şi cam 1000 de germani.

Ce-ar mai fi de precizat? Am descoperit faptul că, anual, vin două autocare cu „turişti”, cu oameni care vin să găsească locul unde au murit înaintaşii lor, părinţi sau fraţi sau bunici; este un pelerinaj care se desfăşoară din Erd, via Timişoara, până în Siberia, pentru că o parte din prizonierii care au fost aici au fost triaţi şi trimişi în Siberia, şi important pentru mine şi pentru economia filmului a fost faptul că am descoperit printre aceşti oameni veniţi în pelerinaj chiar trei supravieţuitori, dintre care doi au şi vorbit pentru TVR Timişoara şi au povestit despre condiţiile din lagăr, despre ce s-a întâmplat cu ei, despre faptul că au fost pe nedrept aduşi aici, ei fiind copii atunci, aveau 17-18 ani, nu erau în nici o armată, dar pentru că Stalin întâlnise un baraj, să zicem aşa, o rezistenţă în zona Erd, oraşul Erd din Ungaria, ca metodă de represalii, a luat 3000-4000 de civili de acolo, bărbaţi, indiferent de vârstă, indiferent dacă ar fi avut sau nu tangenţă cu armata, şi aşa se face că au fost foarte mulţi copii. Dacă dintre cei 3000-4000 de oameni care erau în convoi murea unul pe drum, sau doi, sau trei, erau înlocuiţi cu alţii pe care îi găseau pe drum! Deci, nu conta cu cine! Puteau să ia şi primarul unui oraş, că nu era nici o problemă!

Eu aş vrea să îi mulţumesc unui bun prieten, Vali Corduneanu, istoric şi gazetar la ziarul „Agenda”, care m-a ajutat foarte mult la documentarea acestui film – el apare în film doar cu chipul, fără să pună întrebări, pentru că este un tip discret, dar m-a ajutat foarte mult la documentare. Un rol important în documentare l-a avut colonelul Rado, cel care poartă şi o bogată corespondenţă cu istorici şi supravieţuitori. În plus, unul dintre istoricii militari pe care l-am înregistrat, Constantin Gomboş, s-a deplasat la Piteşti, a descoperit în arhivele militare de acolo o parte din fondul legat de activitatea din lagărul de la Timişoara şi am multe elemente suplimentare care pot fi povestite.

Oricum, din lagăr nu a mai rămas nimic, decât clădirea Comandamentului – care nu era pe teritoriul lagărului, ci era conacul unui conte, contele Koponi, care, culmea şi paradoxal, a fost, în acelaşi timp, şi membru al parlamentului de la Budapeste dar şi membru al parlamentului românesc şi, în cele două calităţi, se pare că şi-a făcut destul de bine treaba, iar fiica lui, care, pe atunci, avea şase ani, povesteşte cum vedea războiul şi lagărul cu ochi de copil, deşi este, cum se spune, austro-ungară şi, în acelaşi timp, are şi ramuri germanice, este un patriot desăvârşit, spune că nu ar părăsi niciodată România, chiar dacă nu i s-au retrocedat clădirile şi terenurile, ea iubeşte poporul român şi nici nu vrea să audă să se ducă la nemţi. Zice: „nu mă interesează Ungaria, nu mă interesează Germania, eu aici trăiesc şi aici mă simt bine!”

***

Este cea de-a X-a ediţie a festivalului ECO-ETNO-FOLK FILM – eu am participat la nouă până acum, prima ediţie am ratat-o pentru că nu am aflat la timp că există acest festival. Festivalul a crescut de la an la an, în sensul că numărul participanţilor a crescut, dar a crescut şi calitatea producţiilor prezentate. S-a ajuns la 32 de ţări, nu erau atât de multe la început. Faptul că o parte din filme sunt filme de prezentare, filme cu caracter turistic este important şi, nu ştiu, ţine şi de secţiunile pe care le promovează acest festival, dar eu sunt încântat de filmele producătorilor independenţi şi de producţiile altor studiouri din lume, nu doar din România, care vin aici dincolo de, să zic, invitaţiile pe care le-ar face ambasadele sau centrele culturale existente în România.

# Manuela MORAR – regizor; participantă în concurs cu filmul „A fost odată în Transilvania”, pentru care a primit Premiul Special al Juriului: „Mă bucur că există acest festival, mă bucur că îi mai pasă cuiva şi de românism. Filmul cu care am participat la acest festival de tradiţie românească este inspirat din povestea bunicii mele care, când eram încă mică, îmi relata despre teroarea prin care au trecut locuitorii satelor româneşti din Ardeal, în vremea administraţiei maghiare care a fost reinstaurată după Diktatul de la Viena.

La vremea aceea, mi se păreau incredibile toate torturile acelea povestite de bunica mea. Eram, pe atunci, cam în clasa a IV-a şi, la orele de istorie, ni se vorbise despre năvălirile tătare şi, cumva, i-am asemuit pe acei hortişti – despre care nici măcar nu ştiam că sunt unguri – cu tătarii. Mai târziu, am sudiat într-un liceu la o clasă de istorie, dar nici acolo nu se vorbea absolut nimic despre subiectul acesta.

Aşa că, atunci când am ajuns la şcoala de film, cerându-ni-se un documentar, mi-a revenit în minte acest subiect şi am început să cercetez. Mi-a luat destul de timp. Există două variante ale filmului: am început în 2005 documentarea, în 2006 am făcut prima versiune şi în 2007 am făcut şi remake-ul, deci, cam doi ani şi…

Aş vrea să adaug că m-au impresionat foarte mult aceste mărturii. Poveştile sau istoria orală care s-au făcut în jurul acestui moment sunt importante, dat fiind că în arhive există foarte puţine mărturii şi în cărţile de istorie şi mai puţine. Aceşti oameni, retrăind acele evenimente – şi aveau deja 95 de ani, mulţi dintre ei nu mai sunt -, au avut puterea să creeze această filă de istorie care era oarecum inexistentă şi mă bucur că aduc un plus cunoaşterii acestui capitol.

Ca proiecte de viitor, am început un film despre deportaţii români din Basarabia, din Bucovina, din Ţinutul Herţei, în Siberia, despre care, iarăşi, se ştie foarte puţin, sunt ultima generaţie în viaţă, mulţi s-au născut acolo, şi-au trăit primii douăzeci de ani de viaţă acolo.

***

Mă bucur că există acest festival, mă bucur de o astfel de iniţiativă, mă bucur că îi mai pasă cuiva şi de românism, dacă nu sună puţin patetic, de tradiţia românească şi de conservarea ei în Europa; e bine că ne gândim totuşi să ne mai conservăm puţin şi identitatea noastră naţională, să nu devenim europeni cu totul.

# Gheorghe OBROCEA – regizor, Craiova: „Poate autenticitatea să respire într-o societate care netezeşte totul? În ’98, dacă-mi aduc bine-aminte, eram cu maestrul Saizescu undeva la o sărbătoare românilor de la Vidin. A doua zi de Paşti se face, după un motiv pe care cei care sunt etnografi îl ştiu, Hora de pomană, care este, dacă vreţi, o împletire de elemente păgâne cu elemente tradiţionale, dar cu atât mai frumoase şi mai perene pentru artă şi, poate, în primul rând, pentru arta cinematografică – dar nu vreau să spun neapărat pentru arta cinematografică.

Atunci, am realizat un documentar cu care, în ’99, am luat Premiul I la Slătioara; nu graţie calităţilor mele, ci pentru că acolo era sevă, era o sevă deosebită. Acolo, în a doua zi de Paşti, se adună românii într-o poieniţă, din şapte zări veniţi – sunt mulţi români în zona Vidinului. Cu alţi ani în urmă, am fost cu câţiva prieteni, am scos o carte despre ce se mai păstrează în materie de baladă, de cântec vechi, bătrânesc şi am găsit chiar nişte lăutari – era, dacă nu mă-nşel, prin ’92-’93 – şi am mai găsit o societate, să-i zic aşa, românească arhaică deosebită în aceste sate româneşti. Românii se adunau acolo în cea de-a doua zi de Paşti cu conştiinţa că fac un lucru pe care ar trebui să-l facă din generaţie în generaţie, cu copii care vorbeau din ce în ce mai pestriţ, mai păsăreşte, cu trei vorbe bulgăreşti, două româneşti, una sârbească şi aşa mai departe, dar vorbeau o limbă românească arhaică absolut deosebită. Îmi pare rău că n-am mai ajuns acolo până la ora asta şi îmi pare rău că divulg la ora asta următoarea chestiune: un documentar, despre frumuseţea limbii arhaice româneşti din zona comunităţilor româneşti din jurul graniţelor ţării, dacă nu s-a făcut, trebuie de urgenţă făcut, pentru că dispare această frumuseţe.

De ce am vrut să spun acest lucru? Am vrut să-l leg de faptul că festivalul de la Slătioara şi-a propus un tărâm cinematografic absolut deosebit. Nu pentru că sunt acum la Slătioara spun treaba asta, ci pentru că enorm de multe canale de televiziune, în ultimii 10 ani, asta fac: promovează filmul documentar de sorginte tradiţională. Nu întâmplător am stat şi am rememorat faptul că, înainte de ’89, am fost cuceriţi cu toţii de frumuseţea tradiţiilor din acele filme realizate de regizori din Gruzia, din Armenia, din Turkmenistan, care, mai târziu, au primit încununarea internaţională.

Acum vre-un an de zile, când maestrul Saizescu mi-a cerut un material, o sinteză despre filmul românesc, am cercetat un site al festivalurilor de la Cannes şi Veneţia, de la începuturi şi până în prezent. Care credeţi că sunt filmele care ne reprezintă la aceşti doi coloşi? Filmele lui Gusti, filmele lui Paul Călinescu… Sunt primele filme care ne reprezintă la festivalurile internaţionale. N-are importanţă că n-au luat Palme d’Or, că până la urmă, nu asta este esenţial – totuşi, filmul „Ţara moţilor”, al lui Paul Călinecu, a luat, în 1939, premiul pentru film etnografic la festivalul de la Veneţia.

Iată că ajungem la un lucru pe care trebuie neapărat să îl spunem: până la urmă, arta – indiferent că este cinematografică sau este de altă natură – are nevoie de insolit; are nevoie să respire autenticitate, cum zicea criticul de film Călin Căliman. Şi de unde poate să respire autenticitate? Dintr-o societate care netezeşte totul? Nu; dintr-o multiculturalitate, pentru că, probabil, asta discutăm la simpozionul acesta, dintr-o interferenţă de tradiţii şi civilizaţii, unde rămân elemente insolite. Am găsit la mănăstirea din sătucul despre care v-am vorbit la începutul intervenţiei mele, enorm de multe lucruri care la noi nu mai există. Între care: dacă gazda plecată la muncile câmpului dacă a lăsat toporul pe pragul casei, este semn că lipseşte, iar cel care păşeşte peste topor este condamnat de autoritatea sa. Este un tabu. Dar vreau să spun că, dumneavoastră, care sunteţi aici, în juriu, aveţi o misiune absolut deosebit de grea. De ce? Pentru că vi se prezintă filme care pornesc cu un pas din tradiţia autentică, după care o iau pe o cărare aşa-zisă artistică. Deci, în filmul etnografic, în filmul etnologic metafora este deosebit de delicată, pentru că ea poate duce la modele total anacronice. Poate duce, până la urmă, la aberaţii. (din intervenţia la simpozionul de film „Memoria culturală a popoarelor: civilizaţia tradiţiilor, tradiţia civilizaţiilor” desfăşurat marţi, 2 septembrie)

# Ioan OPREA – fotograf „Cronica Română”: Sunt sigur că au câştigat cele mai bune filme. Am venit la Slătioara, la cea de-a X-a ediţie a festivalului ECO-ETNO-FOLK FILM, o manifestare cinematografică la care particip cu mare plăcere de fiecare dată când sunt invitat.

Eu reprezint ziarul „Cronica Română”, căruia i-am transmis evenimentele principale de la acest festival. Sunt încântat de ceea ce s-a întâmplat la această ediţie şi de ceea ce se întâmplă an de an aici şi regret că n-am putut participa şi eu cu ceva care să fie legat de profilul festivalului. Am asistat la câteva lansări de cărţi, luări de cuvânt, expoziţii de pictură şi fotografie… Pentru mine, ca profesionist, a fost multă activitate şi am lucrat cu deosebită plăcere şi sunt sigur că au câştigat cele mai bune filme.

# Maximilian POPESCU – regizor, scriitor, navigator, Galaţi; participant în concurs cu filmul „Ursul şi capra”, pentru care a primit o menţiune: „Sfatul Ţăranilor Lumii de la Slătioara. Obiceiurile păgâne s-au păstrat, alături de religia noastră ortodoxă, foarte puternic, peste timp, nealterate aproape, în casele ţărăneşti – mă refer nu numai la Moldova, ci la întreaga Românie. Dar, pregnant, în Moldova se păstrează măştile animaliere, teatrul popular. În film este vorba despre ursul şi capra din Moldova. Am încercat să prezint – atât cât am putut să mă deplasez – câteva măşti de urs din Suceava, din Bacău, din Neamţ şi, în sensul strict, m-am referit la masca animalieră din Ţepu, care are un specific unic în ţară: ursul poartă blană din spice de stuf; aici este şi o conotaţie legată de apă şi aşa mai departe, satul fiind aproape de Dunăre, şi era normal să se mai păstreze ceva din stuful bălţilor efective. Mai există şi o mască de leu, ceea ce pare aproape de necrezut, dar e atât de veche povestea încât, geografic, într-o perioadă îndepărtată de timp, pe aici, în Moldova, au fost lei! Şi a rămas în mintea omului simplu colindul leului – un alt subiect de film, pe care încă nu l-am făcut.

Ce-aş putea să mai spun? Filmul a fost realizat de o echipă de sufletişti, nu este numai meritul meu; este vorba şi de comentariul unei etnografe, doamna Mariana Chiriţă, de la Tecuci, şi de un consultant, domnul Paul Buţă, şi de un creator de măşti populare, şi de Leonard Sava, cu care am lucrat la montaj, precum şi de Viorica Popescu, sufletul echipei. Încet-încet, s-a creat acest film în care am încercat, fără să lungim prea mult povestea, să redăm, în sinteză, sufletul poporului român.

***

Ca de obicei, pe această corabie mirifică numită „Nişte Ţărani”, pe care plutesc de un deceniu, mă simt foarte bine. Sunt la bordul corăbiei mele! ECO-ETNO-FOLK FILM rămâne un festival de suflet, unde oamenii se adună… Chiar ieri mă gândeam la acest lucru, că toţi ţăranii din lume îşi dau întâlnire la Sfatul de la Slătioara, pentru a vorbi despre obiceiurile lor, pentru a se cunoaşte între ei, deşi, aparent, pare un paradox, peliculele văzându-şi de proiecţia lor, dar simţi că oamenii de acolo se întâlnesc undeva, noaptea, pe câmpiile de la Slătioara sau în munţii Olteniei şi pun ţara la cale. Dacă lumea ar asculta glasul Ţăranilor Lumii, pacea va fi veşnică.

# Radu RENGA – prefectul judeţului Vâlcea: „În calitate de prefect, trebuie să mulţumesc că există acest festival. În primul rând, aş dori să mulţumesc organizatorilor pentru invitaţia pe care mi-au adresat-o. A fost şi este o onoare să particip la această festivitate; venind de la Râmnicu Vâlcea, mă gândeam că este, într-adevăr, o coincidenţă fericită că o ţară ca România, care, în ultimii ani, a avut succese sau a înregistrat succese importante la marile festivaluri de film, datorate şi tinerilor cineaşti, o ţară ca România are un astfel de festival la fel de important, la care participă 32 de ţări, un număr mare de pelicule, de filme, şi mi se pare extrem de important pentru noi, românii, să avem, într-o casă de cultură ţărănească, un astfel de festival. Un astfel de festival poate că alţii l-ar fi visat într-un palat de cultură, într-o mare staţiune de pe o rivieră oarecare. Ei, nu, acest festival este la Slătioara şi trebuie să-i mulţumim, în primul rând, maestrului Săraru, şi, bineînţeles, fundaţiei „Nişte Ţărani”. Pentru judeţul Vâlcea, este, cel puţin, la fel de important acest festival şi, în calitatea de prefect pe care o am, trebuie să mulţumesc că există acest festival în judeţul Vâlcea. Eu sper ca juriul să aibă o sarcină cât mai grea şi, atunci, ne vom împlini, într-adevăr, cu acest festival.

Vă mulţumesc încă o dată şi să ne vedem sănătoşi la anul! (din discursul rostit la festivitatea de deschidere)

# Sorin ROMCESCU – diplomat, economist, primarul comunei Slătioara, fost fotbalist al Universităţii Craiova: „Mulţumim maestrului Dinu Săraru! Iată că ne întâlnim în acest frumos început de toamnă la Slătioara, pe meleagurile Olteniei de sub munte, în cadru festiv, pentru a sărbători, împreună cu personalităţi alese, susţinătoare ale artei populare şi ale tradiţiei naţionale, din România şi din 32 de ţări de pe patru continente, celebrul festival internaţional ECO-ETNO-FOLK FILM. Mulţumim maestrului Dinu Săraru, preşedintele fondator al Fundaţiei Nişte Ţărani, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, că a făcut posibilă cea de-a X-a ediţie, aniversară, a festivalului de film de la Slătioara, unde participă cineaşti profesionişti şi amatori, cu toţii îndreptându-şi atenţia spre universul spiritual ţărănesc.

Primăria Slătioara şi Consiliul Local urează mult succes participanţilor şi juriului acestei ediţii, asigurându-vă de tot sprijinul nostru. Vă mulţumesc! (din discursul rostit la festivitatea de deschidere)

# Florin ROTARU – preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”, directorul general al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti: Este un mare lucru că, în aceste zile, ai puterea să mai speri. Reuşita acestui festival constă în continuitate, constă în faptul că a reuşit în acest an să aniverseze zece ani de existenţă şi să spere că va continua. Este un mare lucru că ai puterea să mai speri în aceste zile. Calitatea filmelor, calitatea documentară, calitatatea culturală sunt impresionante.

Festivalul este în creştere de la an la an; participarea internaţională este în creştere de la an la an, dovadă că, şi la această ediţie, în juriu s-au aflat Excelenţa Sa Sanaullah, ambasadorul Pakistanului în România, ataşatul cultural al Ambasadei Ruse din Bucureşti… De asemenea, ambasadorul Indiei a fost prezent la festival. Vedeţi, trei diplomaţi prezenţi înseamnă garanţia calităţii acestei manifestări şi, într-un fel, şi speranţa noastră că vom reuşi să continuăm.

# Prof. univ. dr. Geo SAIZESCU – regizor de teatru, film şi TV, preşedintele festivalului şi al juriului internaţional : „Acest neam nu va pieri niciodată. Trebuie să spunem că tentativa tuturor ediţiilor festivalului a fost aceea de a demonstra că suntem, că existăm, că trăim şi că acest neam nu va pieri niciodată.

De ce zic aceste vorbe? Este un apel al meu personal pentru creatorii de gen şi trebuie să adaug că, şi în ceea ce-l priveşte pe Andrei Blaier şi în ceea ce mă priveşte, noi am influenţat televiziunea română, care era tentată să promoveze alt fel de filme, alt gen de filme, nu filmele documentare etnografice, folclorice; adică, noi am reuşit să scoatem din conştiinţa tinerilor ideea că ceea ce fac ei este un lucru minor şi să le spunem că, din contră, ei se pot afirma şi s-au şi afirmat, atât pe plan internaţional cât şi pe plan naţional.

Nu există în presa franţuzească şi nici în cea italienească să zică cineva: ruşinea de a fi francez sau ruşinea de a fi italian! N-am citit, n-am văzut acest permanent îndemn de a le fi ruşine!

Este o emisiune la un post de televiziune, numită „Ţara care ne trebuie”. Adică, altfel spus, ăştia suntem: nişte jigodii! Şi telespectatorul tânăr n-are de unde să ştie dacă nu îi dai alternativa să socotească ce e bine şi ce e rău, deci acesta pleacă din start cu sentimentul înfrântului; pleacă înfrânt şi fără încredere.

Noi am fost încurajaţi să fim bătăioşi şi să fim bătăioşi pentru ideile Festivalului. (din intervenţia la simpozionul de film „Memoria culturală a popoarelor: civilizaţia tradiţiilor, tradiţia civilizaţiilor” desfăşurat marţi, 2 septembrie)

# Excelenţa Sa SANAULLAH – Ambasadorul Republicii Islamice Pakistan în România, membru al juriului internaţional: „O formă foarte puternică de dialog între culturi diferite, între experienţe diferite, între istorii diferite. Acest festival este unul foarte productiv, din punctul de vedere al Fundaţiei, al domnului Săraru, şi al colegilor domniei sale. Un festival care pune în evidenţă tradiţiile, obiceiurile şi, în acelaşi timp, transferă trecutul în prezent cu dorinţa de a sublinia viitorul. Este o modalitate foarte puternică de a transmite mai departe, către noile generaţii, ceea ce ai moştenit, ca sursă de inspiraţie în trecutul românesc. Nu puteţi schimba trecutul, iar trecutul vă ajută să vă păstraţi identitatea naţională, sufletul şi spiritul naţionale. Acesta nu este singurul serviciu pe care festivalul îl aduce poporului român; aduce filme care dezbat acelaşi subiect din ţări dezvoltate sau în curs de dezvoltare. În felul acesta, sunt expuse arta de a face filme, tehnicile de filmare către tânăra generaţie, către tinerii cineaşti, pe lângă toate cunoştinţele legate de tradiţii din diverse zone ale lumii. În mod clar este totodată un vehicul foarte puternic de a transmite, de a populariza înţelegerea pe plan internaţional şi cooperarea între popoare. Este o formă foarte puternică de dialog între culturi diferite, între experienţe diferite, între istorii diferite.

# Ştefan SCĂRLĂTESCU – regizor, operator imagine CJCPCT Dâmboviţa; participant în concurs cu filmul „Măturarul” , pentru care a primit o menţiune: „Festivalul de la Slătioara păstrează aprinsă făclia filmului etnografic. Aceasta este cea de-a doua mea participare la festivalul ECO-ETNO-FOLK FILM. Vin cu plăcere şi, de ce nu?, şi cu o oarecare emoţie la Slătioara. Ediţia trecută am participat cu filmul „Nea Radu”, care, chiar dacă n-a luat premiu, mi-a purtat noroc, pentru că apoi am făcut un drum puţin mai lung, până la Belo Horizonte, în Brazilia, unde filmul a luat menţiunea specială a juriului de la festivalul de film documentar Forumboc.bh 2007, şi cei de acolo s-au bucurat să-l cunoască pe nea Radu, dintr-o ţară atât de îndepărtată.

Cine este acest nea Radu? Nea Radu, pe care îl cheamă Radu Vasile, un ţăran din comuna dâmboviţeană Valea Lungă, are 78 de ani şi construia – acum nu mai construieşte – şi cânta la instrumente muzicale tradiţionale – cimpoi, ocarină, fluier, caval –, este un personaj viu, care nici măcar nu trebuie intervievat prea mult, pentru că are atâtea amintiri şi are şi darul povestitului şi îşi spune întreaga viaţă, cu istoria pasiunii şi ocupaţiei lui, încât nu trebuie să faci eforturi ca să-l faci să se destăinuie. E mai greu de urmărit însă, pentru că nu stă nici o clipă locului!

Anul acesta, filmul pe care l-am prezentat, „Măturarul”, realizat în cadrul Centrului Pentru Cultură Tradiţională Dâmboviţa, este rezultatul unei cercetări de teren în satul Dobra, unde l-am cunoscut pe Stan Vlădoaia, de 80 de ani, ultimul meşter măturar din Dâmboviţa. Odată cu el, probabil că va dispărea şi această îndeletnicire.

Iniţial, n-am crezut că va ieşi un film, pentru că nu pornisem cu un scenariu în minte. Spre norocul meu, am descoperit că el şi soţia făceau chiar atunci, undeva în curte, săpun. Acest mic episod al facerii săpunului, care avea un aer oarecum misterios, m-a ajutat să conturez atmosfera generală a filmului. La montaj am hotărât şi altceva: ca filmul să fie alb negru, imprimând astfel senzaţia de vechi, pentru ca în final să trec în color şi să localizez spaţio-temporal acţiunea. Pe măsură ce lucram la film, am început să-l iubesc, mai ales că era pentru prima oară când vedeam pe viu cum se face o mătură, dar şi pentru faptul că ascunde, cred eu, şi o încărcătură emoţională care sper că se transmite şi spectatorului.

***

Festivalul îmi place, pentru că la, orice manifestare de acest fel, oamenii se întâlnesc, îşi văd filmele, discută, se mai şi critică din când în când, discret, dar formează, pe timp limitat, o mică familie. Uneori, prieteniile se prelungesc dincolo de festival. Ar fi şi păcat să fie altfel, căci festivaluri nu sunt prea multe în ţară şi de ce să pierdem ocazia? Şi ar mai fi ceva: având un anume specific, festivalul de la Slătioara păstrează aprinsă făclia filmului etnografic care, oricum, este un gen aparte şi de care cred că avem totuşi mare nevoie.

# Elena STOICA – director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, membru al juriului internaţional: „Festivalul a reuşit să pună în valoare Vâlcea şi Slătioara. Instituţia pe care o conduc, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, este un vechi partener al festivalului ECO-ETNO-FOLK FILM. Noi am fost implicaţi încă de la prima ediţie. Ne-am bucurat de sprijinul Fundaţiei în aceşti ani, în sensul că valorile culturii populare vâlcene au fost promovate chiar prin prezenţa lor la festival, organizând expoziţii la Casa de cultură ţăranească, apoi, în parteneriat cu fundaţia am organizat la Academia Oamenilor de Ştiinţă o expoziţie şi un colocviu naţional „Cultura populară la sfârşitul secolului XX, începutul mileniului III”, şi multe alte evenimente, chiar şi „Cocoşul de Hurez”. Împreună am reuşit să continuăm acţiunea de scoaterea a Vâlcii din anonimat, un proiect pe care noi l-am urmărit de-a lungul existenţei instituţiei.

În ceea ce priveşte ediţia a X-a, constat cu bucurie că festivalul s-a impus la nivel mondial. Prezenţa personalităţilor culturii româneşti şi nu numai în calitate de membri ai juriului este, de acum, o permanenţă. Festivalul a reuşit să pună în lumină Vâlcea şi Slătioara, devenind centrul universului în ceea ce priveşte prezervarea patrimoniului material – este un efort, acum, când globalizarea este tot mai acută şi, din punctul acesta de vedere, semnalul de alarmă s-a dat încă din 1998, la primul colocviu pe care fundaţia l-a iniţiat – „Cultura ţărănească la sfârşitul mileniului”. Iată, că, prin tematica filmelor – pentru că fac parte şi din juriu – constatăm că toate ţările participante sunt puse în această stare, un fel de S.O.S. tradiţia şi identitatea culturală, efort pe care maestrul Dinu Săraru îl depune continuu şi aş putea spune că festivalul se constituie într-o modalitate de a, să zic, „lupta” împreună pentru a fi împreună, nu?, dar, în acelaşi timp, fiecare cultură să-şi prezerve identitatea culturală şi patrimoniul material – foarte multe filme au fost pe această temă şi sunt foarte încântată şi plină de multă informaţie prin filmele pe care le-am văzut în zilele ce au trecut.

Printr-o coincidenţă fericită, fundaţia împlineşte zece ani, iar instituţia noastră a împlinit în martie anul acesta patruzeci de ani de activitate şi, iată, la cea de-a zecea ediţie a festivalului, noi suntem în situaţia să lansăm două cărţi, fundamentale pentru instituţia noastră: „40 de ani, 40 de evenimente, 40 de mărturii” şi „Patrimoniul documentar al Culturii Tradiţionale Vâlcea”, o carte al cărui autor este fostul director al instituţie, profesorul doctor Gheorghe Deaconu. Nu facem altceva decât ca, în acest context, să punem în valoare documentele care vorbesc despre strădaniile unei instituţii – sigur, nu singura, fundaţia „Nişte Ţărani” este un partener şi un organism care, în ultimii zece ani, ne-a jalonat şi ne-a arătat care sunt preocupările la nivel mondial în domeniul în care noi acţionăm, într-un teritoriu mai mic, dar şi alte organisme, astfel încât Vâlcea a devenit un leagăn al culturii tradiţionale. Aş putea spune nu neapărat etalon, dar sunt fericită că, la nivelul Comisiei Naţionale a Patrimoniului Material, membrii Comisiei, în frunte cu doamna prof. univ. dr. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu de la catedra de etnologie de la Universitatea Bucureşti, Corina Mihăescu, doctor şi cercetător etnolog la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti, şi toţi ceilalţi au propus Vâlcea ca judeţ care să fie pilot pentru un proiect pe care China l-a iniţiat în ceea ce priveşte prezervarea patrimoniului material. Toate coincid fericit pentru că, repet, am avut întotdeauna ţinte valorice oamenii pe care domnul Săraru i-a avut în permanenţă alături, dar, aş mai spune ceva: maestrul Dinu Săraru nu de-acum, de când a întemeiat fundaţia „Nişte Ţărani”, ci din totdeauna a fost alături de instituţia noastră; mă refer şi înainte de ’89, pentru că face parte din personalităţile vâlcene în jurul cărora noi am dezvoltat proiecte importante: festivalul de creaţie literară „Dragoş Vrânceanu” de la Băbeni, de asemenea, festivalul „Gim Mihăescu”, pentru proză, sau „George Ţărnea”, tot pentru poezie şi Mihai Pop, profesor universitar, doctor docent, care a fost pentru noi un etalon în ceea ce priveşte iniţierea de proiecte pentru prezervarea patrimoniului. Şi, iată, că acum lucrurile au fost exact în viziunea marelui profesor, chiar dacă este trecut în lumea drepţilor. Cum spuneam, toate coincid fericit!

# Eugen ŞERBĂNESCU – diplomat, scenarist, dramaturg, director general al Centrului Naţional al Cinematografiei: „Organizatorii au vrut să se pună bine şi cu eternitatea! Suntem foarte onoraţi, la Centrul Naţional al Cinematogafiei, să putem asocia instituţia noastră, pentru al doilea an, cu foarte prestigioasa manifestare care este festivalul internaţional de film de la Slătioara. Suntem cu atât mai bucuroşi să participăm acum, astăzi, pentru că se împlinesc şi 500 de ani de atestare documentară a Slătioarei.

După cum ştiţi, eternitatea s-a născut la sat. Cred că organizatorii încearcă să se pună bine şi cu eternitatea şi, până în momentul de faţă, le reuşeşte acest lucru! De asemenea, ne bucură că acest festival progresează, se întăreşte, pentru că a prezerva etnicitatea, specificitatea este unul din obiectivele importante ale unei culturi naţionale şi nu există integrare, de orice natură, europeană sau oricare alta, fără o păstrare a specificităţii etnice şi a valorilor tradiţionale. Altfel, nu am mai avea integrare, ci am avea amalgamare sau cu totul altceva.

Vasăzică, este foarte important acest festival – care ţine treaz filonul de tezaur spiritual ţărănesc – şi meritele se îndreaptă, bineînţeles, către maestrul Dinu Săraru – domnia sa este un scriitor teluric, şi ca tematică, şi ca forţă stilistică –, către domnul academician Răzvan Theodorescu şi către dumneavoastră, care faceţi posibilă, prin rezonanţă spirituală, existenţa de succes a acestui festival, căruia îi urez viaţă lungă!

# Garofina ŞOLOGON – realizator de emisiuni de divertisment la Radio România Antena Satelor: „Un om ca Dinu Săraru nu se naşte în fiecare zi. Festivalul internaţional de film ECO-ETNO-FOLK înseamnă pentru postul de radio Antena Satelor o altă legătură cu satul, în marea diversitate a existenţei sale istorice. Suntem prezenţi aici în fiecare an, pentru că ne regăsim cu toţii, iar prin postul nostru de radio transmitem mesajul nostru sonor celor care ascultă şi care vor să ştie unde se află cultura tradiţională românească şi internaţională.

Pentru mine, ca realizator de emisiuni şi ca om care iubeşte satul românesc, acest festival a trezit – nu numai în mine, dar şi în cei care au ascultat emisiunile postului nostru – dorinţa de a renaşte; pentru că, rezistând zece ani de zile, într-o vreme atât de tulbure, în care cultura este dată la o parte, în care astfel de festivaluri de anvergură, care solicită echipă, oameni, bani – nu mai vorbesc de inteligenţă şi de nume sonore, de o participare selectivă –, aduc nu numai în actualitate ceea ce a fost cândva, dar sunt documente scrise şi sonore pentru generaţiile care vin; aceste documente rămân pe peliculă, rămân pe bandă sonoră şi, în acest fel, copiii care se vor trezi peste douăzeci-treizeci de ani vor şti ce să caute şi unde să caute. Şi când ai nume de referinţă, ca Dinu Săraru, Geo Saizescu, Andrei Blaier, personalităţi ale culturii altor ţări, această interacţiune culturală între popoare, această căutare de a duce cât mai bine realitatea tradiţiilor, a ecologiei, a folclorului, a momentelor din viaţa omului simplu, care trăieşte cu sufletul, uitând că, dincolo de poarta grădinii sale, există un univers extraordinar de variat; el trăieşte prin cântec, prin plâns, prin râs, prin culoare şi prin copiii care se nasc.

De aceea, acest festival va trăi, pentru că un om ca Dinu Săraru, care trăieşte prin sufletul de ţăran, nu se naşte chiar în fiecare zi.

# Aurel VLĂDOIU – deputat PSD de Vâlcea, membru fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”: În Uniunea Europeană mergem cu tradiţiile noastre. Au fost trei evenimente de maximă importanţă: comuna Slătioara are o vechime de 500 de ani şi am sărbătorit pe 7 septembrie cu toată suflarea din comunitate acest eveniment important, în prezenţa Prea Sfinţitului Gherasim şi a maestrului Dinu Săraru. Şi, tot în aceeaşi zi, am sărbătorit şi zece ani de la înfiinţarea fundaţiei „Nişte Ţărani” – o fundaţie care are nişte scopuri nobile, de a ajuta copiii de ţărani, de a ajuta tinerele talente, de a ajuta ce avem mai sfânt în această ţară, adică tradiţiile, portul, cultura. Şi, în ultimul rând, la această ora s-au decernat şi premiile fundaţiei pentru a X-a ediţie a festivalului ECO-ETNO-FOLK FILM.

Trei acţiuni de mare importanţă, toate pline de încărcătură, şi trebuie să mulţumim, în modul cel mai sincer, maestrului Dinu Săraru pentru efortul pe care îl face ca această comună să aducă în Vâlcea un număr important de ţări, de filme – peste 70 de filme au fost vizionate şi multe dintre ele cu tentă numai legată de ce avem noi, repet, şi îmi place să repet! – mai sfânt, mai frumos în cultura noastră! Pentru că în Uniunea Europeană mergem cu tradiţiile, cu limba şi cultura noastre. Deci, un lucru remarcabil pe care maestrul l-a făcut şi vreau să-i mulţumesc în modul cel mai sincer, sunt unul dintre membrii fondatori – am fost prezent de la prima zi în care fundaţia a luat fiinţă – şi sunt alături de dumnealui.

Anchetă realizată de ALEXANDRU DUMITRIU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s