MONITOR CULTURAL * on-line

~Maria Niculescu: „Mărtrurisiri de credinţă literară“

                 Nu inainte de a multumi Domnului Dumnezeul meu si al tuturora, Parintele Luminii  pentru    “binecuvantarea cu darurile milostivirii Lui” innobilandu-mi fiinta, nu inainte de a chema numele lui Iisus, Domn intru Slava lui Dumnezeu Tatal, voi deschide ferestrele inimii,  voi da glas  si aripi gandurilor  spre a fi auzite  in Cer dar si aici, pe Pamant, marturisindu-mi credinta literara.  

                    Scriu de pe cand aveam vreo zece ani, imi asterneam necazurile  si bucuriile  copilariei pe paginile   de la sfarsitul caietelor, cantam frumusetile naturii (aveam abilitate in versificatie), nu prea dadeam  importanta semnificatiei ideatice,  fortei   impactului  cu  oamenii,  cu mediul inconjurator insa cu timpul am inteles ca aceste ganduri inaripate, poposinde pentru o clipa la ferestrele  dinspre viitor, inteleptite in drumul  spre si dinspre ACOLO, vor trebui sa fie auzite de semenii mei intru infrumusetarea sufletelor, intru credinta in Dumnezeu si in Cuvant, iar versurile mele, cuvintele mele  pornesc din suflet, calite fiind in flacara Iubirii, de flacara Iubirii sacralizate.

               Iata, spre exemplificare, o poezie din volumul “A diminetilor lumina”  (Ed.Perpessicius-  2007) :

 

                                                                   EU  CRED IN  TINE

 

                                                           Eu cred in iarba verde si-n feline,

                                                           In vorbe calde care stiu s-aline,

                                                           In vulturii cu ciocuri acviline,

                       In munti pana la Cer, paduri, coline,

                       In Luna si in noptile-opaline,

                       In rauri si izvoare cristaline,

                       In cantecele cu acorduri fine,

                       In copilasi cu-ndemanari caline,

                       In astre cu-mprejur de crinoline

                       Dar mai presus de toate, cred in Tine!

                       Eu cred in Soare,-n ziua care vine,

                       In ingeri cu inclinuri Celestine,

                       In flacari jucause din camine,

                       In ce-i frumos, in oamenii de bine,

                       In Primaveri, in algele marine,

                       In fluturi, ale vantului suspine,

                       In flori,-n a diminetilor Lumine,

                       In suave versuri scrise cu aldine,

                       In sfintii toti, in Ceruri, in destine

                       Dar mai presus de toate, cred in Tine!

                       Tu esti Acela cu puteri divine                             

                       Ce sufletu-mi il faci sa se impline;

                       Curaj imi dand si-ncredere in mine,

                       Tu poti a alunga puteri streine

                       Ce-ncearca-n sensul rau sa ma domine

                       Si inima cu gheata sa-mi intine.

                       Se-ndreapta al meu cuget catre Tine,

                                            Spre miruire fruntea-mi va sa-ncline,!

                       Fiinta-mi, pururi, va sa Ti se-nchine,

                       Din tot ce e, mai mult, eu cred in Tine!

 

 

                   –  2  –

                  Am invatat sa pretuiesc, multumind Iubirii Lui cu iubire, Marinimiei Lui

                         cu marinimie, am invatat sa-L pretuiesc pentru ca prin voia Lui EXIST iar aceasta este  extraordinar! Sunt persoane  care nu fructifica  miraculoasa  stare, nu se bucura, sunt taciturne, toate li se par a fi pe dos, sunt suparate pe Dumnezeu, nu gasesc puterea de a mai spera, pierzandu-si chiar si credinta. In sinea-mi gandesc cum ca este bine sa realizam ceva, orice ar putea sa lase in urma-ne amprenta adanca sau mai putin adanca a trecerii prin viata,  ca este frumos sa ne realizam, ca este ideal sa simtim ca SUNTEM, ca nu traim doar pentru a manca si a ne distra si ca este minunat a declina cu toata fiinta verbul A FI, verbul  a carei valoare este inestimabila iar in cazul meu pentru fiecare dimineata cu care ma intalnesc multumesc Domnului, iI multumesc pentru ca imi da sanatate, putere de munca, Lumina, multa Lumina. Iata o poezie din acelasi volum:

 

                                                                                  PRETUI R E

 

                                                                   In dimineti cand ma trezesc

                                                                  Zambind azurului ceresc,

                              As vrea, Doamne, sa Te zaresc,

                                                                Sa-Ti multumesc!

 

                              Cuvintele-mi insa apun

                              Si-n ne-nsemnarea-mi voi sa-Ti spun

                              Ca Tie-n toate ma supun

                                                                Si-Ti multumesc!

 

                              Invidiei de sunt supus,  

                              O, Doamne-al meu, regret nespus,

                              Ascult spasit ce ai de spus

                                                                Si-Ti multumesc!

                                                                                

                              Cand sentimente-mi se umbresc

                              Desigur, spui:”E omenesc!”

                              Umil, Tie ma spovedesc

                                                                Si-Ti multumesc!

 

                              Imens Ti-e darul sufletesc

                              Si, de cutez ca sa tanjesc

                              Te-I indura,-i  Dumnezeiesc

                                                                Si-Ti multumesc

 

                              Pacatului de m-am dedat

                              Ma certi, ma ierti, cum Iti e dat,

                              Crezi, Doamne, c-am sa uit vreodat’

                                                                Sa-Ti multumesc?

 

 

                             In inima-mi nu mult prea grea

                                                                    Ai fost, vei fi de-a pururea

                                                                                      O, Doamne, cat de mult as  vrea

                                                                Sa-Ti dovedesc!

 

 

                                                    –  3  –

 

                             Voi face, Doamne, legamant,

                                                                       Spre Ceruri voi ‘nalta un cant,

                             Sa stii ce mult, o, Doamne Sfant

                                                               Te pretuiesc!

3  –

                                                                   Dar mai cu seama nu uit sa multumesc   Domnului pentru harurile cu care m-a inzestrat: poezia si cantul. Prin intermediul lor ma  exteriorizez : in poezia  mea sunt reflectate bucuriile, surprizele, tristetile, amintirile, iubirea, poezia este viata mea. Cel de  al doilea har-cantul, ( aveam voce dar nu si bunavointa mamei vitrege de a ma lasa sa urmez o scoala de muzica), a avut si are  asupra-mi putere de seductie iar eu, cucerita de muzica, doream, la randu-mi, sa cuceresc inimile celor din jurul meu, sa atrag chiar si pe aceia mai putin iubitori de muzica, mai putin sensibili la acele acorduri armonioase ce incanta auzul, imbata sufletul, il infrumuseteaza, il imbuneaza, aducandu-i aminte sa zambeasca,facandu-l sa uite dureri si tristeti, pentru ca nimic nu poate fi mai minunat si mai incantator decat a te lasa purtat in lumea frumoasei, mirabilei Euterpe.  Ei bine, neavand sansa de a-mi valorifica acest talent, se pare ca aproape tot ce tine de arta cantului  am transferat in arta poeziei, ambele se dorind a avea  lirism,  suisuri si coborasuri pe treptele unduitoare ale portativelor, tonalitati grave sau acute, la amandoua este necesar  sa existe o comuniune, comuniune ce ia nastere numai prin totala daruire, prin adevarata iubire, convinsa fiind ca este cel mai nobil liant intre creator, creatie si cititor (auditor), aceasta comuniune intrunind calitati superlative atunci cand este intrepatrunsa de acel sentiment atat de rar, sentimentul Iubirii,  iar eu m-am nascut pentru a darui versurile sub forma de stare de spirit tuturor celor ce ma citesc, cred in Iubire si in Frumos, cred in Puritate si Sinceritate iar asta este poezia mea, darul meu pentru cititori.

                                                     Diverse persoane erau si sunt  nedumirite, neintelegand pentru ce scriu  acrostihuri ( aceste versuri   pentru care trebuie  sa  iti  bati      capul ) atat cunoscutilor dar si celor necunoscuti. Am compus acrostihuri

               din iubire fata de semenii mei, fie ca erau frumosi sau urati , romani sau de alta nationalitate, saraci sau bogati, rai sau buni, demnitari sau simpli functionari, atei sau crestini,avand sau nu har, gandind ca , in cazul in care persoana careia ii dedic                                                                                                                       

               acrostihul nu indeplineste calitatile pe care eu i le atribui, in timp, s-ar putea sa le

               insuseasca, in fine, eu vad sau vreau sa vad frumusetea din ei tot astfel cum vreau sa vad frumusetea din mine, sa ma conving ca fac parte dintre acei cu suflet ales, pur, aproape imaculat, vreau sa ma regasesc in spiritul acelei lebede care am fost intr-o alta viata, lebada ce imi apare adeseori in vis :

 

 

 

                                                  O NE-NTINATA, VIE AMINTIRE

                                                                     (sonet)

 

 

                                                 Transcend in lumea unui timp trecut,

                                                 Cand, aninat-ai, Doamne, Terei, salba;

                                                 Pe una din margele, sfant de alba,

                                                 Sunt eu, sub ocrotiri de-albastru scut.

 

 

                                                                           –  4  –

                                                  Sunt eu, o simt, pe-un val ma leganand,

                                                  O ne-ntinata, vie amintire

                                                  Serbandu-mi fericirea in plutire,

                                                  ‘Naltand spre-Nalt privirea si-al meu gand.

 

                                                  Departe de veninul din priviri,

                                                  Departe de a lumii rautate,

                                                  Ma alintand sub blande-nstraluciri,

 

                                                  Sunt eu, ma bucurand de libertate,

                                                  De-a’clipelor mirifice rodiri

                                                  In calmul impartind serenitate.

 

                            Eu cred ca, trecand prin avatar m-am transformat din acea pasare minunat de frumoasa , pura, nevinovata, intr-o fiinta omeneasca doritoare in a pastra  acele calitati, desi , ades  supusa greselilor,  ma inspaimantand de mine insami si neintelegand ce se intampla cu ratiunea, unde a disparut iar daca exista, totusi, cum de a luat-o razna? Acele reguli fundamentale ale logicii dupa care suntem ghidati   s-au transformat “radical”, si-au schimbat sensul, calea, fidelitatea fata de ceea ce reprezinta sfant, frumos, pur, luminos. Cateodata imi este rusine ca sunt fiinta omeneasca si ca, inselandu-ma pe mine insel asteptarile celorlalti si atunci imi deplang in continuare soarta:

   

 

                                         RONDELUL VALURILOR DE HERMINA

 

 

                                                         Intre valuri de hermina

                                                         Sta o lebada cantand;

                                                         Cantul ei, si trist, si bland,

                                                         Spune de a soartei vina.

 

                                                         Si,-nsotind-o, seri la rand,

                                                         Luna ploua cu Lumina

                                                         Cand, prin valuri de hermina

                                                         Sta cea lebada cantand.

 

                                                         Sus, pe-a norilor colina,

                                                         Iata-un inger se rugand,

                                                         Ea, regina-n alb, divina,

                                                         Isi urmeaza straniu gand

                                                         Intre valuri de hermina.

 

 

 

                                Se pare ca, sufletul acelei lebede, tot de om  a fost ranit iar acum eu, omul poate ca platesc pentru fapta mea. Ma simt vinovata si nu stiu pentru care fapta sufar acum: pentru ca am ucis sau m-am sinucis, ambele sunt pacate majore, nu stiu daca slabiciunea de a ma lasa ucisa este tot atat de grava. Cred ca da; in ciuda faptului ca suntem inzestrati cu constiinta, discernamant, nu avem forta sau santem lasi, in cazul meu imi este rusine de rusinea celuilalt, nu ii reprosez, nu ma apar poate in lumina ideii ca Dumnezeu are grija de toti. Eu nu stiu sa ma cert,(nu am

                                                                         –  5  –

personalitate?-astfel spunea mama vitrega), dar sincer va marturisesc: multi din eceia ce m-au ranit au avut apoi si ei de suferit:

 

                                                           INSTRAINATA

 

                                                  Instrainata, pe o mare rece,  

                                                  O lebada sfioasa isi ascunde

                                                  Neprihanite lacrimi printre unde,

                                                  Cu ochii tristi, tristetea isi petrece.

 

                                                   Suspinu-si frange de smaralde dure;

                                                   Tacuta, intr-o lume a tacerii,

                                                   Ea-si ‘nabuse un strigat, taina serii

                                                   Facand-o, mai usor, greul sa-ndure.

                                               

                                                   Ar vrea sa zboare-n lumea ei frumoasa;

                                                   Nu poate, cruda rana nu o lasa.

                                                                      (Din vol.”Clipa alba a zborului”, ed.Destine)                

                                                                       

                                Imi iubesc semenii, iubesc nespus de mult fiintele necuvantatoare, iubesc natura si tara si nu as obosi daca la fiecare jumatate de ora as putea sa comit macar un catren frumos despre ei, despre ele.

 

 

                                                                    SCUMPA  TARA

 

 

                                                    O, scumpa tara, cat esti de frumoasa!

                                                    Tu, muza vremii ce inspiri fiirea,

                                                     In vers, aezi, iti canta nemurirea,

                                                     Te-am parasit dar crezi ca nu imi pasa?

 

                                                     Preabuno, intelegerea-ti e multa,

                                                     Ai indurat a’ vitregiei soarte,

                                                     Copii ti-au fost rapiti si dusi departe

                                                     Acolo unde linistea se-asulta.

 

                                                     O, tara mea iubita, spune-mi, care

                                                     E-al tau secret, ravnita ce te face

                                                     De nu-si gasesc, dusmani de moarte, pace?

                                                     Care-ti e darul de-ndarjesti popoare?

 

                                                     Ranita-n suflet si in demnitate,

                                                     De-a’ timpurilor legi impatimita

                                                     Platind ades cu dureroasa mita,

                                                     N-ai pregetat, cu raii, a te bate.

 

                                                     Din propria-ti cenusa, ca-n poveste,

                                                     Ai renascut, maiastra si-nteleapta,

                                                     Simti, draga mea, copiii ca te-asteapta?

                                                     La fel de iertator sufletu-ti este.

 

                                                                           –  6  –

 

                                                     O, mama blanda, de-am gresit, ma iarta,

                                                     Te rog frumos sa nu te-ndoi de mine,

                                                     Voi reveni, printre straini nu-i bine.

                                                     Am sa-nsoresc din nou a vietii soarta.

                                                                                               (din vol.” Monumentul Cuvantului”).

                                                           

                               In prezent cred ca am peste 600 de acrostihuri; daca un medic mi-a intins  

                mana, daca un batran mi-a zambit, eu le-am facut un acrostih multumindu-le in acest fel iar in perioada cand am fost departe de prieteni, de familie,  (in Franta si Italia intre anii 2003-2009), dorul de ei dar si de tara m-au indemnat sa scriu aceste acrostihuri (unele   din ele le-am tradus in limba italiana deoarece erau dedicate si celor din tara respectiva, urmand ca manuscrisul sa il  dau spre tiparire  cat mai repede posibil spre a  trimite multumirile mele versificate si prietenilor de acolo.Nu stiu, deocamdata, cum voi intitula noul meu volum bilingv).

                                Trista si insingurata am conceput un acrostih mai lung, acrostih cu care incepe volumul “Nopti de mister, zile de taina” Editura Perpessicius-2008:

 

 

                                                                        E  X  I  L  U  L  

 

                                                                                                                                                                     

                                                            Exilului ‘i-aflat-ai taisul colturos?

                                                         Dar cat amar in suflet iti lasa departarea?

                                                         I -ai masurat, tu, vremii, cu clipa-a ei valoarea?

                                                         Te-a-ndurerat cand, semeni, credeau ca esti lepros?

                                                         Umil pasit-ai pragul cel scump si-atat de sfant?

                                                         Rusine, tu, simtit-ai de propria-ti fiinta?

                                                         Ai plans de nedreptate, de-a legii neputinta-

                                                         Pierdut, dorind surparea intregului pamant?

                                                         Exilul – ce teribil imi suna in urechi –

                                                         Ranindu-le, ranindu-mi intreaga mea faptura,

                                                         Privandu-ma de zambet, ma-mpovarand cu ura.

                                                         Exilul ma deprima; din Nou, ma face Vechi.

                                                         Stau si ma-ntreb:-“Cum, Dante, cuprins de-amor si jind,

                                                         Stigmatizat de dura si grea singuratate.    

                                                         Inegalabil scris-a de-a’ vremilor pacate,

                                                         Credinta si Iubirea, cu zel, omagiind?”

                                                         Iertat imi fie gandul, e fericit nespus

                                                         Un ins carui mai marii ii hotarara drama;

                                                         Spune-mi ce crezi, de pilda, de firea mea, infama ?

                                                         Regretul nu-mi ajunge, tristetii sunt supus;

                                                         Exil de buna-voie ales-am- e firesc?-

                                                         Voind a’ mele visuri sa aiba implinire;

                                                         Inexplicabil gestul?Doream, cu-a mea menire,

                                                         Sa pot, in daruire, o lume sa uimesc.

                                                         Terifiant surghiunul de griji impovarat!,

                                                         Ametitor, chiar daca necunoscutul pare                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             D                                                   Durerea te raneste cu-nveninate gheare,

                                                         Exilului se-nchina – sinistru imparat.

                                                         Ce scuza, pe masura,-as putea lua drept scut,

                                                         Urmari-mi, verosimil, sa pot asterne sensul?  

                                                                                           –   7  –

                                                         La ce folos sfarsitul latent daca imensul

                                                         Trairilor abunde eu nu am cunoscut?

                                                         Uraste-ma, prieten, eu te iubesc nespus!

                                                         Refugiul nu gasit-am in lumea de departe,

                                                         Astept sa se impline – ravnita,-a vetii parte,

                                                         Pastreaza-ti, dar, rabdarea, mai am ceva de spus:

                                                         Apusul voi sa-mi fie pe-al tarii plaiul, scump,

                                                         Rodirea-mi, chiar saraca, voi darui-o, toata,                                                                  

                                                         Acelor ce-mprejurul inimii imi stau roata,

                                                         De dragul caror ziua si noaptea, eu irump.

                                                         O, pentru-ai mei prieteni am sa-ncrestez in vreme

                                                         Xilogravuri cu titluri si forme de poeme!

 

                                     Primul meu acrostih  a prins viata intr-o felicitare, cand inca nici nu aveam  idée de acest gen literar. Acum, desi sunt in posesia celor peste 600 de acrostihuri, nu ma gandesc sa renunt nici la placerea mea de a le scrie si dedica dar nici la aceea a prietenilor si cunostintelor mele, fie ca ii cunosc de o ora, de o viata sau doar prin intermediul mass-media. Nu pierd nimic daca fac o mica bucurie primind in schimb enorma rasplata: acea zambire radioasa, sincera,(pe care nu o vad, o intuiesc) a carei valoare ar putea sa paleasca in  stralucire, ar putea pierde din caldura pana sa-mi ajunga la ureche multumirile verbale.

                                       Imi amintesc fericirea de pe chipurile celor din  Franta sau Italia atunci cand  dam citire versurilor dedicate lor dar si uimirea lor in acelasi timp pentru ca aveau si ritm, si rima in ambele variante. Cat de incantata eram! Si atunci cum sa nu compui tot spre incantare?

                                    Odihneste pe masa de lucru, asteptand cu nerabdare finalizarea,prima parte a unui poem alegoric alcatuit din tertine dar si sub forma de acrostih. Iata o scurta exemplificare:

 

                                             Cand, inserata-n inserarea vietii

                                                cercam  a implinirilor carare

                                                ce, alti’nainte-au ratacit-o, bietii,

                                             Am priceput ce-nsemnatate are

                                                in clipa ce o dete Dumnezeul

                                                sa string in jur si-n mine-nluminare

                                             Zorind sa-mplin in stralucire eul

                                                si, licarind cum licuriciu-n noapte,

                                                de vis sa pot cunoaste Empireul.

                                             N-am priceput tornade, negre soapte

                                                ce m-au cutremurat din radacina

                                                ma vitregind de roade-aproape coapte,

                                             Ah, ma lasand, dar  nu de tot straina                                                                                                             

                                                in clatinarea-mi nefiresc de cruda,

                                                pierzandu-ma de firul de lumina.

 

 

                            Desigur, finalizarea va mai intarzia, aceasta  fiind cauzata si de faptul ca mai lucrez pentru antologii in paginile carora   trebuie sa inserez creatii noi, se mai ivesc noi prieteni carora le dedic acrostihuri, etc.

                            As mai adauga dorinta de a realiza un volum de  poezii cu “Versuri alese”. –“Pentru ce si pentru cine? Arunci banii pe fereastra!Ce rasplata ai pentru munca ta?

 

                                                                           –  8  –

                                                                           

 Cine mai citeste poezii asa cum le faci tu? Nimeni nu mai este interesat de literature clasica, acum  la moda este politica sau literatura porno”-imi spun multi. Inclin sa le dau dreptate pentru faptul ca, desi nu ma scald in bani,aceste volume eu le daruiesc cu tot dragul, cu tot sufletul ,alte personae imi spun ca trebuie sa  le valorific  si in caul in care as fi sponsorizata, altfel nu  ma apreciez si nu imi apreciez munca,dar  revin la ideea si parerea mea initiala,anume ca oamenii sinceri, cinstiti, buni, iubitori de frumos n-au fost,nu sunt, asa cum nu vor fi nici in viitor realizati  pe plan financiar iar eu tocmai acestora si copiilor vreau sa le fac o cat de mica bucurie, gandind ca poezia ne innobileaza, poezia este hrana noastra spirituala fara  de care sufletul  s-ar ofili, ar muri, asa cum fara apa si paine trupul nu poate rezista,poezia ne face

sinceri,  buni si frumosi, puri si chiar intelepti, iar despre literatura porno imi este jena sa vorbesc si chiar nu inteleg de ce aceasta libertate in a publica  orori, acea literatura de prost gust, lipsita de pudoare, atat de vulgara incat la lecturare ai senzatia ca esti umilit prin actul de biciuire cu un manunchi de spini de catre un satrap urat la trup si la suflet, pentru nevinovatia de a fi prea indulgent, prea modest, prea curat- si sufleteste, si trupeste.  Eu inteleg ca pentru a vorbi de ceva sau de cineva, pentru a descrie acel ceva sau pe acel cineva trebuie sa dai dovada de generozitate, bunatate, delicatete sufleteasca, sa intetesti flacara Iubirii pentru ca este nevoie de multa caldura in modelarea, inflorirea, instralucirea sacrului Cuvant, dar mai cu seama trebuie sa dai  dovada de respect, bun simt si, semanand Cuvantul pe patul manos al sufletului, incalzindu-l cu flacara iubitoare a inimii, alintandu-l cu mangaierea unui gand dragastos, facandu-l sa rodeasca mii si mii de vlastari care vor inflori Fericire, Satisfactie, Implinire in toate culorile curcubeului, flori cu care vei impodobi fiintele dragi, te poti considera astfel cel mai talentat designer a tot ceea ce poate fi infrumusetat, innobilat, innoit. Luati exemplul apei sau, de ce nu, al vantului. Ati vazut cata finete capata pietrele acelea dure? Si ce forme miraculoase primesc? Dar Mama Natura, ati observat ce picturi minunate creeaza? De aceea noi, oamenii, scriitori, sculptori sau pictori,  avem datoria sa  pastram cu juramant, sa cinstim ceea ce Dumnezeu a creat, sa indeplinim ceea ce El ne-a menit, sa ne daruim si sa daruim din harul primit de la El. Ce poate mai frumos decat sa fericesti pe cineva, sa-i alini suferintele, sa-i mangai sufletul intristat? Ganditi-va  la un suflet gingas, cat de atenti, grijulii si delicati  trebuie sa fim spre a nu-l impietri, spre a nu-l inmarmuri, spre a nu-l abrutiza si mutila. Si asa, pentru multi, viata aceasta plina de vicisitudini  lasa urme adanci. Ceea ce nu inteleg este acea satisfactie, dorinta bolnavicoasa a unora de a se deosebi, detasa de ceilalti prin manifestari cu totul iesite din comun, manifestari  verbale dar mai ales scrise, acestea din urma ramanand ca un stigmat ce dezonoreaza pe nedrept  persoanele  cat si  personificarile. Mai mult ca sigur ca eu sa fi ramas in urma, sa nu ma ridic la nivelul  scrierilor moderne, sa nu gust asemena conceptii dar ma simt indrituita a-mi exprima indignarea, dezaproband acest gen de literatura.   Pentru ce, noi, cei care cream, sa nu incercam sa imblanzim cat de putin  furtunile ce se abat destul de des asupra-ne, chemand raza de lumina, facand sa infloreasca langa noi si in noi cate un crin sau un trandafir, pentru ce sa nu chemam o raza de soare sa topeasca gheata din noi, pentru ce sa nu ne descretim fruntile surazand la gandul  ca odata, candva,cineva va fi incantat de un vers dintr-o poezie, de o fraza dintr-o proza macar si pentru o clipa in care Frumusetea, Puritatea  i-au stat vecine,  l-au inseninat

            imbucurandu-i sufletul sau invesmantandu-l in straie rare. Cat de minunata este satisfactia chiar si postuma de a putea face o fapta deosebita, acea fapta de care acum s-a cam uitat deoarece oamenii au devenit  avari si rautaciosi, generosi numai cu persoana lor, razbunatori datorita singuratatii lor sufletesti dar intr-o continua lupta spre a se pierde de ceilalti, isi alegand alt drum, desi drumul ales nu duce acolo unde ar fi de dorit a se ajunge ci acolo unde sunt  prezenti  acei infatuati, acei care au

                                                                         –  9  –  

veleitati,  care au uitat de sentimente, de tot ceea ce este frumos, curat, inaltator, au uitat, mai ales, de acel sentiment care se numeste IUBIRE PENTRU SEMENI, acea iubire de care avem nevoie, cu care ne hranim in fiece clipa a existentei pentru existenta dar pe care, cu greu, o gasim.

 

 

 

                                        RONDELUL PREDESTINARII IUBIRII

 

 

                                                   Predestinata sa iubesc

                                                   Iubire, n-am gasit, vreodata,

                                                   Mi-a dat-o, mie, Domnul, toata?

                                                   Am s-o impart, cum e firesc.

 

                                                   Comoara ce mi-a fost lasata

                                                   Oare-am stiut sa pretuiesc?

                                                   Predestinata sa iubesc

                                                   Iubire, n-am gasit, vreodata.

 

                                                   E-n firea-mi sa ma irosesc,

                                                   Cea haruire-nluminata,

                                                   Cel nobil dar Dumnezeiesc

                                                   Nu-l voi uita: predestinata

                                                   Am fost, pe lume, sa iubesc.

                                                                              (din vol. “Laguna albastra” ed.Perpessicius)

 

 

                         Voi continua sa scriu, voi continua sa daruiesc, voi continua, cu ajutorul Bunului Dumnezeu care imi va da putere, sa muncesc  pentru a-mi plati redactarea volumelor (pensia este un ajutor nepretuit pentru fiica mea), unii ma considera nebuna,asta este problema lor, eu traiesc pentru implinirea acestor doua  daruri ale Domnului  : fetita mea si scrisul, ambele le considerand boboci ce au purces din fiinta-mi, o floare ce se afla in toamna vietii sale dar care nu se da batuta dorind sa mai inmiresmeze in jur cu parfumul nepretuit al Cuvantului pe care  il va modela astfel cum desigur isi doreste si Dumnezeul nostru din Ceruri si, parafrazandu-l pe MARELE OM, “am sa merg inainte spre a implini acel ceva tainic ce mi s-a dat, tainic si probabil foarte important”

                         Nu voi uita sa multumesc celor ce AU FOST, celor care SUNT, acelora care vor continua SA FIE intru inseninarea gandurilor, care nu si-au precupetit timpul, sanatatea sau talentul spre  imbucurarea sufletelor adeseori intristate, acelora care nu au uitat, nu uita ca lumea trebuie sa devina mai buna, mai frumoasa, surazatoare, increzatoare,  acelora  ce,  transformand  harurile in bijuterii  le  daruiesc  mai departe   pentru ca  “DAR DIN DAR -SE FACE RAI!”;  si ce este mai minunat                                                                     decat sa aducem un pic de Rai pe pamant? Si apoi cat de extraordinar este sa stii ca vei fi nemurit,  lasand in urma amprenta vie a ceea ce ai fost in vreme? Doamne, cat de mult imi doresc  sa fiu  pretuita cat de putin pentru scrierile mele! Stiindu-ma pretuita voi fi convinsa ca ceea ce am creat a ajuns la sufletele semenilor si numai atunci voi fi multumita de mine. Dar pentru a realiza aceasta dorinta va trebui sa mai muncesc inca mult si jur ca voi munci lasandu-mi neinsemnata amprenta langa aceea a MARELUI OM.

 

                                                                    –  10  –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s