MONITOR CULTURAL * on-line

~Victor Martin: „Un paradox: Cititorul obişnuit-neobişnuit“

Aflată în spatele unui pseudonim, o persoană a afirmat că a citit o carte de-a mea, ca „un cititor obişnuit” ce e, şi a tras concluzia că îmi lipseşte talentul pentru că nu a vibrat deloc, adică nu am reuşit să-i transmit nici o emoţie artistică.

Nu vreau să spun nimic despre faptul că mulţi se ascund în spatele poreclelor ce şi le atribuie singuri. E dreptul lor să se ascundă de tot felul de maniaci, decât să se bată cu ei, când ultimii nu au în program decât bătaia. Primii par mai oneşti, dar nu sunt, deşi curajul anonimatului te poate face să emiţi comentarii din care se pot trage învăţăminte, comentariile fiind, de multe ori, mai spirituale decât textele postate; să fii laş e la fel de rău ca atunci când eşti violent, pe faţă, fără motiv. Dar, despre acest paradox voi vorbi altă dată. Acum, vreau să vorbesc despre lipsa de contradicţie dintre obişnuit şi neobişnuit sau, dacă vreţi, dintre ordinar şi extraordinar, când acestea se suprapun forţat, din cauze obiective, dar absconse.

Vine un al doilea comentator şi îl întreabă pe primul, pe bună dreptate: „Ce e aia cititor obişnuit?” . Îmi permit să-i răspund eu deoarece, cu mulţi ani în urmă, am fost şi eu un „cititor obişnuit”. Am citit la literatură mainstream cu nea Gheorghe şi Mărie până mi s-a acrit. Atunci, am găsit science fiction-ul tipic anilor ’70-’80 care mi s-a părut nu mai bun decât „literatura de drept comun”, ci cu totul altceva. Nu am vibrat deloc citind despre odiseea unei anumite nave, ceva plicticos, cam ce sunt azi descrierile insipide ale planetei Marte, pe mii de pagini. Cu timpul, gustul pentru science fiction mi s-a mai rafinat şi am ajuns să deosebesc SF-ul de calitate de cel slab. Calitatea unei cărţi nu e dată de numărul de pagini, cum susţine un confrate, nici de cât de simpatic e autorul, nici de subgenul ales, nici de faptul că e autohtonă sau traducere. Calitatea unei cărţi depinde de cât de „obişnuit” sau „neobişnuit” e cititorul. Aici, comentatorul care îl apostrofează pe anteriorul are dreptate: bunul gust estetic se formează în timp. Citind tot mai mult, începi să citeşti cu cap, să-ţi păstrezi simţurile pentru scopuri mai nobile şi să percepi ce e deosebit şi interesant.

Unde greşeşte cel de-al doilea comentator? În faptul că nu te naşti cititor neobişnuit peste noapte. E nevoie să citeşti multă literatură proasta pentru a învăţa „să vibrezi” sau dacă e cazul ca textul din faţa ta trebuie să te facă să vibrezi sau nu. Învăţământul românesc de azi, atăt de hulit, nu are nici un rol; nu te învaţă în faţa cărei femei, cărei ţuici sau cărei cărţi să vibrezi. E cazul să te formezi singur.

Şi mai greşeşte într-un punct: nu toţi cititorii evoluează de la obişnuit la neobişnuit. Avem cititori obişnuiţi care citesc literatură SF obişnuită, cititori SF neobişnuiţi care recunosc şi citesc texte neobişnuite, dar şi cititori obişnuiţi care se chinuie să înţeleagă cărţi neobişnuite şi nu pot. Avem şi cititori neobişnuiţi, erudiţi, cu gust format, care se relaxează plutind pe râuri de cerneală.

Paradoxul prezentat mai prezintă o nuanţă. Primul comentator a citit cartea şi a tras concluzia că autorul este slab. Aici are dreptate cel de-al doilea comentator; gras sau slab, scriitorul nu are nici o vină, atâta timp cât te-a făcut să-i citeşti cartea. Vinovat e cititorul obişnuit cu răul; sau „neobişnuit” cu binele.

Unde greşeşte cel de-al doilea comentator? Atunci când se erijează în cititor neobişnuit şi spune că, dacă nu i-ar fi plăcut cum începe cartea, „ar fi aruncat-o dracului”. Păi, nu e aşa simplu, că nu toate cărţile încep „în trombă”. Nu toate cărţile sunt geniale pe secţiuni. Nu toate cărţile sunt scrise cum ai învăţat tu la şcoală că se scrie. Nu toate cărţile au un el şi-o ea. Cititorul obişnuit are dreptate să citească texte obişnuite, cititorul neobişnuit are dreptate să citească texte neobişnuite, dar a avea cu toţii dreptate înseamnă, de fapt, a nu avea niciunul dreptate. E doar o tendinţă a fiecăruia către fericirea de a avea dreptate. Într-un final, dreptatea fiecăruia e iluzorie; oricând se găseşte un altul care să aibă mai multă dreptate. Tendinţa către dreptate e doar un drum, nu staţia finală. Ca să fim fericiţi, nu trebuie să vrem să ajungem la fericire, ci doar să avem tendinţa către aceasta. Uneori, drumul e mai frumos decât destinaţia şi, oricât de frumoasă credem că va fi destinaţia, ea nu există fără drumul până la ea. Nemaivorbind de faptul că destinaţia science fiction-ului românesc e himerică şi drumul incomensurabil.

VICTOR MARTIN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s