MONITOR CULTURAL * on-line

~Petre Flueraşu: „Stephenie Meyer şi fenomenul Amurg“

Apar câteodată cărţi care stârnesc entuziasm, cărţi care declanşează o adevărată isterie media, ocupându-şi aproape imediat locul în galeria selectă a volumelor care transformă lumea. Seria Amurg, sub semnătura lui Stephenie Meyer, reprezintă un astfel de exemplu. Vândute până acum în aproape 45 de milioane de exemplare, romanele care descriu aventurile incredibile ale Isabellei Swan şi Edward Cullen au cucerit adolescenţii din întreaga lume, demonstrând încă o dată puterea incredibilă a poveştilor de groază. Tinerii din întreaga lume au devorat cărţile autoarei americane, descoperind acolo fiorii pasiunii pe care fiecare dintre noi o caută cu ardoare întreaga viaţă.

Cele 4 cărţi sunt construite în jurul unei poveşti de dragoste mistuitoare, care transcende limitele normalului fără să lase impresia însă că face asta. Te descoperi acceptând fără probleme faptul că Bella iubeşte un vampir şi are ca cel mai bun prieten un vârcolac, trăieşti alături de personaje cele mai incredibile întâmplări, iar toate sunt construite parcă pentru a demonstra că iubirea adevărată are forţa să treacă peste orice obstacole. O serie halucinantă despre ce înseamnă condiţia umană, o frescă a fascinaţiei pe care generaţii întregi au avut-o pentru nemurire, Amurg nu lasă nicio emoţie deoparte. Totul este amestecat, totul este filtrat prin mai multe voci care se împletesc armonios în ceea ce criticii au clasificat ca o epopee romantică modernă de calibrul celebrei opere Romeo şi Julieta. Stephenie Meyer coboară adânc în psihicul uman pentru a scoate la iveală iubirea, singurul sentiment care reuşeşte să ne înnobileze ca fiinţe: “Edward stătea nemişcat ca o statuie, la doar câţiva paşi de intrarea pe alee. Ochii îi erau închişi, iar cearcănele de sub ochi erau de un violet-închis, braţele îi erau relaxate pe lângă corp, cu palmele întoarse în sus. Expresia îi era foarte paşnică, de parcă visa lucruri plăcute. Pielea de marmură a pieptului îi era dezgolită – la picioarele lui se afla un morman mic de material alb. Lumina care se reflecta din pavajul pieţei scânteia slab pe pielea lui. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de frumos – chiar şi în timp ce alergam, icnind şi ţipând, puteam să apreciez asta. Iar ultimele şapte luni nu însemnau nimic. Şi cuvintele din pădure nu însemnau nimic. Şi nu mai conta că el nu mă voia. Nu mai voiam nimic altceva pe lumea asta decât pe el, oricât aş fi trăit.”

Presărate cu răsturnări de situaţie complexe, cărţile nu îl lasă pe cititor să respire în niciun moment. Întorci pagină după pagină, aşteptând cu nerăbdare următorul moment în care totul va fi dinamitat. Lupii urlă răguşit sub lună, vampirii îşi trăiesc tăcerea îngheţată privind spre asfinţit, iar pretutindeni natura umană a Bellei Swan complică lucrurile. Pentru că, într-o lume a monştrilor şi a miturilor devenite realitate, ea este singura legătură dintre cele două lumi şi totodată singura care pare că a reuşit să îmblânzească principiile fiinţei. Limitele dispar, iar graniţa se topeşte de dragul ei. O metaforă impresionantă reuşită de autoare care ne arată că însăşi nemurirea este vulnerabilă şi tânjeşte după natura umană.

Cărţile se învârt constant în jurul ideii de moarte. În timp ce unele personaje nu vor decât să scape de ea, altele o caută cu obstinaţie, inventând modalităţi foarte ciudate de a îşi pune viaţa în pericol. Totul este condimentat cu o tensiune împinsă adesea la paroxism, iar leşinurile foarte dese ale Bellei Swan îl fac pe cititor să-şi dorească ca uneori să se poată adânci şi el în uitarea binefăcătoare. Perspectiva se schimbă, intrăm pe rând în gândurile fiecărui personaj, totul pentru a înţelege mai bine, pentru a vedea povestea spusă din mai multe perspective. Stephenie Meyer reuşeşte să ofere poveştii unitate, iar cititorul are impresia că intră într-un cerc în care nimic nu se întâmplă degeaba.

Atenţia la detalii este unul dintre punctele forte ale seriei. Descrierile oferă  ne multe ori amănunte incredibile, iar un cititor atent poate anticipa cursul viitor al acţiunii urmărindu-le. Deşi o saga a iubirii, decorul în care se desfăşoară o transformă în acelaşi timp într-o demonstraţie de acţiune, adrenalina rămânând la cote maxime pe tot parcursul lecturii. Ai parte de lupte sălbatice, sângele zboară în toate direcţiile, moartea nu este decât un singur detaliu. Iar peste toate acestea, inima Bellei Swan pare atât de fragilă, pulsând de viaţă şi fiind ameninţată atât fizic, cât mai ales emoţional: “Aveam nişte probleme serioase. Prietenul meu cel mai bun mă socotea un duşman. Victoria era încă liberă, punându-i în pericol pe toţi cei pe care îi iubeam. Dacă nu deveneam un vampir cât mai curând, Volturi-i aveau să mă ucidă.

Iar acum se părea că, dacă o făceam, vârcolacii Quileute vor încerca la rândul lor să mă  ucidă – şi vor încerca să îmi omoare şi întreaga mea viitoare familie. Nu credeam că aveau vreo şansă, dar oare prietenul meu cel mai bun va muri încercând?

Probleme foarte serioase. Aşa că de ce au apărut toate insignifiante când am ieşit de după copaci şi am văzut expresia de pe faţa vânătă a lui Charlie?

Edward mă strânse cu delicateţe.

– Sunt aici.

Am inspirat adânc. Era adevărat. Edward era acolo, cu braţele în jurul meu. Puteam să înfrunt orice atât timp cât asta era adevărat. Mi-am îndreptat umerii şi am mers înainte să îmi întâmpin soarta, cu destinul meu lângă mine pentru totdeauna.”

Povestea se complică pe măsură ce avansează, pentru că Stephenie Meyer reuşeşte să surprindă foarte bine natura umană şi scoate în evidenţă problemele inerente asociate cu aceasta. Deşi îl iubeşte pe Edward cu toată fiinţa ei, Bella nu poate să nu se îndrăgostească şi de Jacob, complicând incredibil lucrurile. Şi deşi ai crede că faptul că ei sunt duşmani de moarte (Edward este vampir în timp ce Jacob este vârcolac, două specii aflate întotdeauna în conflict) o va face să se gândească de două ori la situaţie, natura ei umană o face să meargă înainte pe ambele fronturi, rănindu-i pe amândoi şi neînţelegând ceea ce face decât abia după ce răul a fost făcut. O parabolă extraordinară, care demonstrează calităţile şi defectele fiinţei umane, îmbinate atât de armonios în fiecare dintre noi.

Lumea creată de autoarea americană fascinează tocmai pentru că, în ciuda aparenţelor, nu este perfectă. Chiar şi o faţă perfectă poate să se încrunte, chiar şi cel mai liniştit vampir poate să ardă în interior. Personajele mitologice sunt toate umanizate. Trăsăturile lor dominante sunt împrumutate parcă de la cei din jurul nostru şi de ce nu, de la noi. Ne regăsim în fiecare tresărire, înţelegem iubirea sau ura care le mistuie piepturile. Spre deosebire de multe alte cărţi de gen, Stephenie Meyer a creat vampiri şi vârcolaci reali, care rezoneză cu publicului. Nu este vorba de siluete înfăşurate în mantii negre, este vorba despre fiinţe care până la urmă, la nivel metaforic, nu reprezintă decât părţi ale naturii umane. Această serie place milioanelor de tineri pentru că, indiferent dacă vor să recunoască sau nu, se regăsesc în ea… Întunericul există în fiecare dintre noi: “Ai putea să trăieşti mult mai bine, Bella. Ştiu că tu crezi că eu am suflet, dar eu nu sunt prea convins de asta şi ca să-l rişti pe al tău… Clătină uşor din cap. Să permit eu aşa ceva – să te las să devii ce sunt eu numai ca să nu te pierd eu – este cel mai egoist lucru pe care mi-l pot imagina. Eu vreau asta mai mult decât orice, pentru mine. Dar pentru tine, vreau mult mai mult. Mi se pare o crimă să te pun să faci asta. Este cel mai egoist lucru pe care l-aş face vreodată, chiar dacă apuc să trăiesc veşnic. Dacă ar exista vreo cale ca eu să devin om pentru tine – aş plăti orice preţ.”

Stilul lui Stephenie Meyer este cel care a apropiat cărţile de adolescenţii din întreaga lume. Ele sunt foarte uşor de citit, paginile par să  se topească una după alta. Par a fi scrise exact pentru tinerii pentru care acest ritm rapid de lectură este foarte important. Şi cu toate astea, scenele nu sunt construite schematic, se insist uneori chiar şi cu sute de pagini pe un acelaşi cadru. Însă nu te plictiseşti, tocmai din cauza stilului alert, tipic scriitorilor americani din tânăra generaţie. Dacă până astăzi exista fast-food, iată că poate exista şi fast-book, o carte perfect adaptată la lumea în care trăim.

Fondul de cuvinte folosit este simplu, însă nu banal. Stephenie Meyer nu se complică, foloseşte limba vorbită, iar cuvintele par să se întrepătrundă cu acţiunea. Frazele sunt scurte, cărţile abundă de dialog, totul pentru a nu plictisi şi pentru a reuşi să ajungă la inima unui cititor care este înconjurat de tentaţii. Asta îi reuşeşte însă foarte bine autoarei şi nu trebuie să fii surprins dacă vei rămâne ore întregi captivat de poveste şi vei uita chiar şi să mănânci sau să dormi din cauză că vrei să aflii cu disperare ce se mai întâmplă. Din fericire însă, Stephenie Meyer a reuşit să evite foarte bine pericolul atotsuficienţei, iar seria se termină exact atunci când trebuie pentru a păstra intactă în mintea cititorului toată fascinaţia ei. Deşi nu cred că s-ar fi supărat cineva pentru 2-3 volume în plus…

Un alt avantaj al seriei este picturalitatea ei. De la început până la sfârşit, accentul se pune pe partea vizuală, celelalte simţuri fiind acolo doar pentru a o completa. Vezi tot ceea ce se întâmplă, ai impresia că eşti chiar în mijlocul vârtejului care pare că nu se mai opreşte. Această abordare vizuală a fost demonstrată din plin prin succesul primului film dintr-o serie care promite deja să fie una dintre cele mai de succes din istoria Hollywood-ului. Pentru prima dată după mulţi ani, un film nu numai că urmează linia unei cărţi, dar o îmbogăţeşte şi îi aduce elemente inedite, transformând-o într-un adevărat mit modern. Poate că asta înseamnă să ştii să scrii o carte având deja în minte viitorul film: “Mult mai bine. Acum puteam auzi foşnetul slab al frunzelor uscate de sub ghearele mele, şoapta unor aripi de bufniţă deasupra mea, oceanul – departe, departe în vest – gemând, izbindu-se de plajă. Auzeam asta şi nimic mai mult. Nu simţeam nimic în afară de viteză, nimic în afară de încordarea muşchilor, tendoanelor şi a oaselor, colaborând armonios în timp ce kilometrii dispăreau în urma mea. Dacă liniştea din capul meu ar dura, nu m-aş mai întoarce niciodată. Nu aş fi primul care să fi ales această formă în defavoarea celeilalte. Poate dacă alerg suficient de departe, nu voi mai auzi niciodată… Mi-am forţat picioarele şi mai repede, lăsându-l pe Jacob Black să dispară în urma mea.”

Stephenie Meyer împleteşte adesea acţiunea cu descrierea interioară a emoţiilor personajelor. În mijlocul celei mai periculoase lupte, Bella s-ar putea opri pentru a se gândi la cum cei din jurul ei suferă, transferând de cele mai multe ori încărcătura din planul fizic în cel psihic. Forţa acestui procedeu este evidentă mai ales în perioadele tulburi ale personajelor, când pare că tot ceea ce fac gravitează în jurul problemelor din interior. Autoarea ne demonstrează că nici atunci când te transformi în cel mai înfiorător lup şi alergi fără ţintă prin vei păduri seculare, nu vei reuşi să scapi de propria ta minte. Adevărata provocare pentru toate personajele seriei se dă înăuntrul lor, acolo unde trebuie să se înţeleagă şi să se pună de acord cu toate impulsurile care par să îi mistuie.

Acţiunea se petrece într-o Americă modernă, unde de multe ori avioanele merg mai repede decât vampirii. Există însă numeroase influenţe ale unor perioade mai vechi, iar descrierile în detaliu ale autoarei sunt savuroase. Descoperi onoare, descoperi o lume pe care o credeai pierdută. Şi înţelegi că lumile se pot prăbuşii, însă ceea ce le poartă mai departe sălăşuieşte în inima oamenilor. Doar aceştia pot duce mai departe tradiţia, doar aceştia pot trăi aşa cum au făcut-o strămoşii lor. Cu toţii suntem o parte din această poveste, iar pentru a lăsa o urmă trainică în urma noastră nu trebuie să fim neapărat nemuritori. Este îndeajuns să iubim cu adevărat: “Mi-am apăsat din nou mâinile pe faţa lui, am ridicat scutul din jurul minţii mele şi am început de unde rămăsesem – cu amintirea clară a primei noastre nopţi din noua mea viaţă… insistând pe detalii.

Am râs fără suflare când sărutul lui grăbit mi-a întrerupt din nou eforturile.

– La naiba, mârâi el, sărutându-mă cu ardoare pe gât.

– Avem suficient timp să lucrăm la asta, i-am reamintit eu.

– O eternitate, murmură el.

– Mi se pare perfect.

Şi apoi am trăit mai departe fericiţi în această mică, dar perfectă bucată de eternitate.”

Cititorul va ajunge la sfârşitul seriei epuizat, însă fericit. Cărţile îţi oferă o senzaţie incredibilă, un entuziasm fiinţativ de neimaginat. Citind, ai impresia că nimic nu este imposibil, că lumile s-au unit şi că poţi face orice atâta timp cât vrei cu adevărat asta… Viaţa, iubirea, ura, prietenia, toate sentimentele încep să arate astfel. Stephenie Meyer, cu graţia specifică unui scriitor tânăr, a reuşit să păstreze intacte toate emoţiile, să reuşească să le păstreze vigorea. Aidoma unui vampir în primul său an de viaţă, Meyer scrie cu entuziasm şi pasiune, iar asta se vede în fiecare cuvânt. O serie halucinantă, o serie care va continua să fascineze generaţii de acum înainte. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, cu toţii visăm la un amurg numai şi numai al nostru…

PETRE FLUERAŞU

******

Bibliografie

Amurg –  Stephenie Meyer – RAO – 2007

Lună  nouă – Stephenie Meyer – RAO – 2008

Eclipsa – Stephenie Meyer – RAO – 2009

Zori de zi – Stephenie Meyer – RAO – 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s