MONITOR CULTURAL * on-line

~Petre Bucinschi: „Literatura ca respiraţie şi reper“

Prin ceea ce putem numi conţinut şi, mai ales poate, prin formă, apropiem proza, literatura de spiritualitate, de sursa şi de suportul ei fizic, fiziologic chiar. Este vorba de acea spiritualitate inaparentă şi definitivă ca lumina zilei de zi cu zi, inutil poate, impracticabil călăuzitoare sau, cel puţin liniştitoare şi dătătoare de iluzii în privinţa faptului că salvarea, aici, nu peste mări şi ţări, aici şi acum, nu într-o zi de „apoi”, ne este la îndemână.

Trebuie doar să învăţăm să respirăm, să gândim şi să vorbim în ritmul propriei respiraţii, parcurgând lumea fără de căutare, o respiraţie care ştie mai multe despre noi şi despre univers şi care face să fim mereu în acest univers, să nu ne scape, să nu-i scăpăm. Literatura, ca respiraţie a universului în noi şi ca prezenţă atomică a noastră înşine în univers. Spiritualitatea europeană pare a ne fi complicat existenţa, a fost, este când cultură, când o religie, de fiecare dată sistematică, oricum logos şi dialectică, de ce nu am vedea în ea încercarea unor nomazi care, deşi de mii de ani stabiliţi în acest colţ terminal de pământ care este Europa, tot nomazi, aventurieri fugiţi, goniţi de acasă au rămas peste veacuri şi veacuri. De ce aşadar nu am vedea în spiritualitatea acestor eterni instabili, veşnic nestabilizaţi care sunt europenii, care suntem ca europeni, o încercare infinită, constitutivă, care deja a făcut şi s-a făcut istorie monumentală, o încercare deci de reamintire, de regăsire a originilor, adică a respiraţiei, într-un aer de baştină, de mult pierdut şi poate irespirabil, o încercare de a-ţi da tocmai aere.

Istoria europeană ar putea fi asemănată cu o aritmie, cu un astru formator, cu o nesfârşită sete de a respira din nou, ca la nişte începuturi nicicând de fapt trăite, de a respira firesc, universal, hrănitor, inspiraţie – gândire, expiraţie – datorie şi dare, respiraţie imensă a gândirii, pas cu pas, făcând lumea drum. Faţă de ritmul frazei care niciodată nu este de fapt frază ci enunţ, propoziţia prin care se construiesc prozele zilei de azi, proza lui Mircea Eliade pare un reportaj, după cum spun unii, care nu-şi poate depăşi, şi poate că nici nu încearcă, europenismul de fond, adică pitorescul, senzaţionalismul, gustul aventurii.

Numai că încercarea de refacere a inspiraţiei, gândire şi verb, primordială în cotidianitatea ei de primă zi a lumii, nu este poate tocmai o aventură, un voiaj, lirism sau erotizare, inflamarea frazei. Proza zilelor noastre caută să ne reînvie, să respirăm, adică să mergem gândind cu gândul. Faptul fundamental al literaturii devine nu fraza care se caută, adică istoria topindu-şi ţeluri şi tot stabilindu-şi paradisuri, ci propoziţia: Parcursul complet, istorie de fiecare dată deja străbătută, traseu.

PETRE BUCINSCHI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s