MONITOR CULTURAL * on-line

~Mihai Batog-Bujenita: „Natalie Schor ne invită să aruncăm o privire dincolo“

Pictura şi fotografia, două arte surori, născute totuşi la milenii distanţă, au fost dintot- deauna forme de comunicare strict umane. Prin urmare evoluţia lor în timp are, în mod firesc, asemănări dar şi unele deosebiri. Astfel pictura apărută încă din zorii umanităţii, posedă încă de la început valenţe simbolice dar şi informaţie vizuală (picturile rupestre) apoi reproduc figuri şi peisaje, narează prin desen diferite texte şi învăţăturile aferente pentru o populaţie analfabetă, dar care trebuie să cunoască scripturile (pictura religioasă), ceva mai târziu ajungând la modalităţi non figurative de transmitere a unor emoţii sau sentimente. În tot acest timp, să nu uităm, pictura evoluează şi spre pictogramă sau ideogramă devenind astfel principalul vector de comunicare în scris, practic fundamentul culturii umane. Avem chiar exemple de scris care nici nu pare şi probabil nici nu şi-a propus să se desprindă foarte hotărât de ceea ce înţelegem noi acum prin pictură (ex. enigmaticele scrieri ale vechilor culturi amerindiene).

Prin comparaţie fotografia, interpunând între executant şi subiect un aparat, prin urmare un mecanism, nu putea fi decât un mijloc de a reproduce cât mai fidel o anumită secvenţă din realitatea înconjurătoare. Şi, pentru începuturile sale, chiar asta a şi fost ceea ce nu-i micşorează cu nimic meritele în documentarea ilustrată  a diferitelor perioade istorice. Numai că, omul are întotdeauna tentaţia depăşirii limitelor şi foarte repede ochiul fotografului este înlocuit cu ochiul artistului şi fotografia, fără a-şi depăşi limitele tehnice, devine artă. Va reuşi astfel, precum pictura, să transmită emoţii, să stârnească dispute sau dezbateri, să se înscrie foarte repede în circuitul valorilor artistice, făcându-ne să ne gândim la anticul Protagoras cel care a spus că omul este măsura tuturor lucrurilor.

Sub aceste faste auspicii privesc fotografiile primite, parcă exact atunci când am nevoie de ele, de la Natalie Schor, un artist fotograf confirmat nu numai de premiile obţinute ci şi de succesul real pe care îl are în spaţiul public, prin ilustrarea, în ultimii ani, a mai  multor publicaţii de renume.

Felul ei de a surprinde secvenţe din viaţa înconjurătoare are, ori cel puţin aşa îmi place să cred, ceva mistic pentru că este greu să-i priveşti fotografiile şi să nu începi a te întreba despre rosturile existenţei, sau despre tainele vârstelor. Asta deoarece, eu unul, atunci când am privit câteva fotografii cu chipuri de copii, am simţit nevoia de a mă reîntoarce (cu gândul chiar am făcut-o!) la vârsta aceea în care lipsa dinţilor din faţă nu era, în nici un caz, o tragedie, sau pentru a revedea cum lumina soarelui se dizolvă în părul blond al unui băieţel care se joacă destul de indiferent la faptul că ochiul magic al fotografului îl face să semene cu un înger. Sau, cine ştie, chiar ne relevă această ipostază pe care noi, prinşi în cotidian, nu o mai putem observa.

De multe ori am privit însă fotografiile unor oameni în vârstă, surprinse în acelaşi numit banal cotidian de către Natalie Schor şi am rămas pe gânduri deşi nu mai aveam de făcut efortul translării în timp. Sau poate tocmai din această cauză. Vârstnicii ei sunt ceea ce numim oameni obişnuiţi, deloc impunători sau falnici şi nici fotografia în sine nu-şi propune exerciţiul admiraţiei cu accente triumfaliste pentru viitorime. Ei sunt, cam la fel cu noi toţi, dintre aceia care în mod sigur nu au câştigat la loteria vieţii, iar asta ni-i face apropiaţi şi chiar dragi, pentru că-i înţelegem iar Natalie are un fel special de a trata subiectele cu o incredibilă duioşie şi căldură pe care reuşeşte să ne-o transmită aproape instantaneu, imediat ce privim fotografia.

Sigur nu mă voi întreba niciodată despre cum foloseşte ea tehnica subtilă al clar-obscurului, efectele de blur, sau cam câte sute de fotografii a făcut pentru ca una dintre acestea să incite la reflecţii. Le rămâne asta specialiştilor şi ei o vor face, sunt convins, cu asupră de măsură. Pentru mine important este rezultatul, faptul că privesc o imagine, aş spune comună, dacă nu aş cunoaşte abilitatea cu care Natalie Schor ştie să surprindă un „ceva” care să mă conducă spre necesitatea unei aprofundări. Seamănă în felul acesta cu acei filozofi, tot din antichitate, despre care se spune că, printr-o singură întrebare reuşeau să creeze curente de opinii în rândul discipolilor şi, nu de puţine ori, aceste dezbateri durau zile întregi. Ştim povestea cu Alcibiade care atunci când îi reproşează lui Socrate că el nu face decât să pună întrebări, a primit răspunsul: Da, ai dreptate, dar ştii cât de greu este să pui o întrebare înţeleaptă?

Cam în acest fel sunt şi fotografiile bătrânilor surprinşi de ochiul artistei şi nemuriţi în memoria camerei foto. O impresionantă sursă de întrebări înţelepte.

Primită de curând, fotografia de mai sus poartă titlul: „Privind spre viaţa de dincolo”. Ca de obicei pare ceva absolut banal. O femeie în vârstă părând a duce cu ea toate bunurile acestei vieţi priveşte pe fereastra vehiculului cu care călătoreşte. Ar fi simplu dacă am rămâne la acest nivel ignorând uriaşele capacităţi ale artistei de a juca inteligent şi cu profunzime potenţele de interpretare ale instantaneului. Şi ne putem întreba: Ce o fi sugerând oare prezenţa unui om vârstnic într-un vehicul? O călătorie dinspre un trecut către un viitor greu de anticipat printr-un prezent vădit frustrant? Este oare calmul cu care personajul priveşte pe fereastră doar aparent, sau este chiar acea detaşare faţă de lucruri, în general, pe care, la un moment dat, toţi o vom avea? Iar peisajul văzut prin fereastră, mult mai colorat decât restul, reprezintă oare o speranţă cu care ne motivăm pentru acel dincolo? Dacă este aşa ce bine face Natalie că pune acea lumină, cea mai puternică din toată fotografia, în cadrul ferestrei spre dincolo, dând astfel sens întregii călătorii. Deşi, uite, mă întreb dacă toate acestea nu sunt decât în mintea mea. Dar chiar dacă este doar aşa, nu pot să nu remarc, oare a câta oară, că Natalie Schor are un fel special de a te face să gândeşti cu implicare la bucuriile şi tristeţile acestei vieţi. Iar lucrul acesta se numeşte talent, deşi eu, asumându-mi toate răspunderile, aş spune că este un har. Unul dintre acelea îngăduite doar celor aleşi.

MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ

20 iulie 2011

Iaşi    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s