MONITOR CULTURAL * on-line

~Ioana Moldovan: „Teatrul cu preşedinţi“

Criticul de teatru ar fi cu siguranţă cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe toţii tiranii, pe toţi acei bărbaţi cu sceptru şi coroană care de 2500 de ani îşi procură Puterea. Le-a ascultat discursurile publice şi monoloagele secrete, revelatoare. I-a văzut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi să arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotărât autocratic.

Richard III, aşa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreşte cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorinţei erotice de putere, a răului absolut. Scopul său e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturbă toate ierarhiile, sacrifică toate alianţele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în măsura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstrează că cel ce doreşte puterea, cu orice preţ, o obţine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politică.

În realitate, Richard III n-a fost nici tiran şi nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de luptă, iar istoria Angliei a avut numai doi asemenea monarhi: Richard III (1452-1485) şi Harold al II-lea (1022-1066).

Bătălia de la Bosworth, unde Richard III moare înainte să fi împlinit 33 de ani, marchează sfârşitul Evului Mediu Englez. El este singurul monarh englez al cărui mormânt nu a fost găsit. Potrivit unor surse istorice, cadavrul lui Richard a fost dezbrăcat, tăvălit prin noroi şi aşezat pe cal. Cu această pradă Henric VII va intra în Leicester, oraş din centrul Angliei, şi-l va expune astfel pe ultimului rege, pentru ca mai apoi să-l înmormânteze fără ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreşte aici. O dată cu Henric VIII şi politica sa de distrugere a locaşurilor de cult, trupul lui Richard III este deshumat, oasele îi sunt aruncate în râul Soar, iar sarcofagul se pare că a devenit jgheab pentru porci.

Dacă Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui să nu neglijeze preşedinţii şi oamenii politici ca potenţiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy şi Nicolae Ceauşescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridică la Los Angeles, New York sau Bucureşti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul „Nixon / Frost“ de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am făcut-o din nevoia de a înţelege teatrul american şi limitele sale. Cu Nixon, lumea americană făcuse un ocol de la principiile ce o aşezaseră ca naţiune leader al lumii libere Occidentale, aşa că era interesant de văzut cum un preşedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru.

„Nixon / Frost“ este prima piesă de teatru scrisă de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului „Regina“ (The Queen), care oferea o variantă de răspuns la întrebarea legată de atmosfera din sânul Familiei Regale Britanice la aflarea veştii decesului Dianei, fosta Prinţesă de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndrăgit actor american, care are în palmares un Premiu Golden Globe şi o nominalizare Emmy. Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când Preşedintelui Nixon îşi anunţă demisia de a doua zi, după un speach de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval şi urmărit de 400 milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însă o altă perspectivă a acelei bucăţi de istorie, atât de profund rămase în memoria colectivă a unei generaţii. Nixon apare pregătindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poză dramatică a unui preşedinte care vroia să-şi ducă la bun sfârşit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia să renunţe pentru că Congresul nu mai era dispus să-i ofere majoritatea necesară. Spectatorul este uimit de personalitatea lui Nixon, un tip cinic cu umor dubios, hiperactiv şi mereu pus pe câştig. Una din celebrele lui replici era: „Nu sunt un escroc; merit tot ce am dobândit.“

Lipsa de regrete a unui preşedinte care a făcut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea american. Dar era imposibilă orice tragere la răspundere a învinuitului (în fond Nixon demisiona ca să scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus să se scuze public pentru faptele Preşedintelui, pentru că ceea ce un Preşedinte face nu e niciodată ilegal. În acest context trebuie înţeleasă reuşita senzaţională a jurnalistului britanic David Frost care, în mai 1977, realizează cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeşte jumătate de milion de dolari şi îşi construieşte intervenţiile încercând să legitimeze tot ceea ce autorizase, curăţându-şi imaginea pentru posteritate. De cealaltă parte, trei jurnalişti se poziţionează ca o instanţă reală, încercând să obţină mărturisirea, ca şi cum întreaga democraţie americană ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lăcrimează – un fel de recunoaştere şi totodată scuză oficială adresată americanilor, cărora le trădase încrederea. Nixon fusese demascat!

Pentru spectatorul american, spectacolul avea numeroase trimiteri la istorie. În realitate, multe lucruri care se întâmplă pe scenă sunt pură ficţiune, dar ţesătura dramatică este atât de bine îmbinată cu realitatea, încât spectatorii începeau să se întrebe dacă nu cumva se întâmplase aşa.

Scena de teatru seamăna mai degrabă cu un studio tv. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secvenţele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia că totul se întâmplă atunci şi acolo, pentru prima dată.

Dramaturgul nu şi-a dorit să facă din Nixon un „băiat rău“ al Americii. Şi nici nu are cum să fie de vreme ce Nixon îmbină discursului politic păreri personale foarte amuzante despre lucruri mărunte precum pantofii italieni – prea efeminaţi după gustul său, sau despre Viena un oraş superb, „un fel de Paris dar fără francezi“.

Dacă subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de ficţiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scenă este un gest interesant de analiză culturală. Filmului implică nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însă în a categorisi în alb şi negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozităţii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamnă a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la lărgirea ariei de înţelesuri.

„Bobby cel bun“ este o piesă biografică despre Robert F. Kennedy, care se joacă la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împărţiţi cu comentariile, lina generală fiind aceea că este mai degrabă un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezintă pe Robert Kennedy făcând parte din comisia senatorială care se ocupă de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânărul Robert Kennedy ar fi putut să se afirme la nivel naţional, să-şi creeze un nume, să devină cineva. Din păcate însă trebuie să renunţe la comisia de ancheta pentru a-şi ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorală a cărei miză este preşedinţia americană. Acest moment este unul din multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vieţii pentru familie, de fiecare dată obligat de un tată-patriarh care hotărâse rolul şi locul fiecăruia atât pentru prezent cât şi pentru viitor. JFK ajunge preşedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: mişcarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea Preşedintelui Kenney. Cele 130 de minute ale spectacolului se termină cu un monolog neaşteptat al protagonistului care se lamentează din cauza timidităţii sale exagerate, al unui coeficient de inteligenţă scăzut şi a unei ţinute nedemne, o altă imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisă de Brian Lee Franklin, actorul care şi-a şi asumat rolul principal într-o distribuţie cu nouă personaje în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lămurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate dacă s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câştigat în profunzime. Dar până la urmă chiar şi în această formulă, spectacolul va reuşi să-şi găsească public seară de seară. În fond “Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineşte o aristocraţie politică a cărei saga bate audienţele şi celei mai bune telenovele.

În urmă cu 20 de ani, românii s-au simţit în siguranţă în clipa în care a fost evidentă eliminarea fizică a soţilor Ceauşescu. Au fost arse portrete, cărţi, demolate simboluri publice care făceau trimitere la existenţa lor, într-o încercare de eliberare fără precedent în Estul Europei. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că peste ani, Elena şi Nicolae Ceauşescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje. În piesa „Să epilăm spre Vest“, dramaturgul Saviana Stănescu spune povestea unei românce, Daniela, care emigrează în Statele Unite. Somnul ei este bântui de cuplul Ceauşescu, prezentaţi în ipostază de clowni însetaţi de sânge.

La începutul anului 2005, Teatrul Mic şi-a pus pe afiş un spectacol incomod: „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu“ de Denis Dinulescu, cu Florin Călinescu şi Coca Bloos în rolurile Nicolae şi Elena Ceauşescu. Spectacolul este o ilustrare a grotescului ororii şi ororii grotescului la care se ajunsese, totul condimentat cu cinismul specific regizorului Alexandru Tocilescu şi acompaniat de muzica lui Nicu Alifantis care dă măsura comunismului în versuri ascuţite: „Comunismul te ajută şi apoi te execută“.

Totuşi valorificarea cea mai profundă vine odată cu propunerea Teatrului Odeon: „Ultimele ore ale lui Ceauşescu“ este un spectacol de teatru-documentar realizat împreună cu  Institutul Internaţional pentru Crimă Politică (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist şi dramaturg, şi Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elveţieni. Imaginile procesului soţilor Ceauşescu şi executarea lor au lăsat o profundă impresie celor doi care, la vremea respectivă, erau adolescenţi. Pe lângă stenogramele şi înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multă lume, anonimi şi oameni importanţi, pentru a reuşi să creeze povestea de dincolo de detaliile notori cu care România a trăit în ultmii 20 de ani. Spectacolul are două părţi: o parte multimedia şi una dedicată reconstituirii procesului soţilor Ceauşescu. Prima parte este ca un fel de călătorie în timp. Şase ecrane proiectează imagini cu oameni care, din prezent, încearcă să-şi aducă aminte de zilelel acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice ca: Ana Blandiana, Victor Atanasie Stănculescu vorbesc simplu şi direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecvenţa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecăruia este întrerup şi continuat cu o altă frază a altui video-personaj, readuc haosul şi nesiguranţa acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reuşit este Mircea Rusu care îl joacă pe Ion Caramitru, unul din piesele de prim-plan ale degringoladei revoluţionare.

Partea a doua, foarte serioasă şi gravă, este o reconstituire minuţioasă a procesului de la Târgovişte, din 25 decembrie 1989. Atenţia care s-a acordat acurateţii detaliilor sălii de proces provoacă fiori reci. Odată ce toată lumea îşi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de şah începe să curgă. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanţă, este cutremurătoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gestuile – sunt imagini în oglindă a ceea ce fiecare român a văzut deja. Totuşi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am văzut cu cele care au scăpat aparatului de filmat dar care trebuiau căutate pentru conturarea fiecărui personaj, oferă o viziune sinistră asupra acelor zile – cu reminiscenţe atât de vizibile şi în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cociaş (Elena Ceauşescu) şi Constantin Cojocaru (Nicolae Ceauşescu) de a se limita numai la a copia adevărul, gest cu gest, depăşeşte raţiunea teatrului de a exista ca artă. Totuşi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în Români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale acolo unde instituţiile care ar trebui să se implice, tac sau omit voit să o facă.

„Ultimele ore ale lui Ceauşescu“ este prima măsură adevărată a societăţii româneşti care e gata să se confrunte cu ea însăşi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare socială.

IOANA MOLDOVAN

10 ianuarie 2010

Bucureşti

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s