MONITOR CULTURAL * on-line

~Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Semana Santa“ (Săptămâna Sfântă) – Festivităţile Pascale în Spania

În materie de sărbători religioase există particularităţi şi diferenţe fireşti de la o naţie la alta, dar nimic nu depăşeşte în efort şi spectaculozitate amploarea Festivităţilor Pascale proprii spaţiului catolic hispanic. E foarte probabil ca fastul neobişnuit al Sărbătorii Paştelui la spanioli să se datoreze concurenţei latente a autotprezentei credinţe Islamice, practicate cu ardoare de-a lungul secolelor de numeroşii supuşi musulmani cu care au convieţuit. Mai puţin interesează însă cauzele, cât fenomenul în sine, care fascinează atât de tare încât puhoaie de gură-cască de pe întreaga Planetă asaltează an de an marile oraşe spaniole, venind special să contemple Minunea.

Fără  îndoială, Sărbătoarea Paştelui e peste tot în lume un fenomen particular, o problemă extrem de delicată, aproape intimă. Fiecare popor o interpretează într-un mod propriu, aproape personal. Nu arareori, în această perioadă a anului simţim o reacţie de respingere involuntară, un fel de rugăminte mută din partea creştinilor, care parcă îşi doresc liniştea necesară concentrării asupra lor înşişi.

Ne-am obişnuit să acceptăm tacit eforturile lor de întoarcere spre interior, concentraţi asupra dialogului cu Divinitatea, căreia fiecare tinde să I se apropie prin mijloace şi “reţete” mai mult sau mai puţin infailibile. Unii îmbrăţişează Postul, alţii primenirea fizică şi spovedirea spirituală, sau totul concomitent.

Nu însă aşa spaniolii. Parcă vrând să contrasteze cu restul lumii, ei şochează la prima vedere prin maxima extrovertire cu care obişnuiesc să comemoreze marele eveniment al Învierii. Dintre numeroasele culturi religioase pe care le întreţin cu ardoare, alături de cele în onoarea Fecioarei Nepătate, respectiv cele dedicate ciclurilor fertilităţii, Paştile se înscriu pe primul loc. Suferinţa lui Isus se retrăieşte  însutit şi înmiit în public în fiecare an, atingând punctele culminante în oraşele andaluze.

În dumnica dinainte de Paşti (Domingo de Ramos, derivat de la decorativele ramuri de palmier împletite cu multă fantezie), există în Spania regula nescrisă de a se purta haine sau încălţăminte nouă. În Joia dinainte de Paşti, femeile se îmbracă complet în negru şi îşi prind în păr pieptenele cu creastă înaltă (peine) de care atârnă vălul dantelat (mantilla). Îndeosebi pe la sate, unde femeile se roagă în fiecare zi la biserică între orele 12 şi 12:30 (fix!), regulile de îmbrăcăminte sunt respectate cu stricteţe.  În mod cert, săptămâna care precede festivităţile propriu zise este cel puţin la fel de pasionantă ca şi finalul ei.

Punctul culminant al festivităţilor se atinge în noaptea de joi spre Vinerea Mare, aşa numită “La Madrugá”, noaptea în care nimeni nu doarme. În jurul orei 1. se ia masa în sânul familiei iar apoi se iese pe stradă pentru a întâmpina prima procesiune, cea a Tăcerii. Potrivit unei superstiţii care n-are nicio legătură cu credinţa creştină, cine se culcă înainte de întâiul cântat al cocoşilor în noaptea aceasta, va fi urmărit de năpastă.

Originea Procesiunilor de Paşti coboară înapoi în secolul al 16-lea, când Instituţia Bisericii Catolice a considerat oportun să însceneze Biblia, aducând-o mai aproape de popor, punând să se joace practic scenele biblice direct în stradă.

O să vă întrebaţi probabil nelămuriţi, cum m-am întrebat şi eu pe vremuri nu fără mirare, ce anume Doamne iartă-mă poate fi aşa de spectaculos în defilarea cu pas de melc a unui cortegiu sobru de sute de oameni trişti, purtând pe umeri povara unei statui grele ca plumbul? Imaginile care ne vizitează la ştiri pe micul ecran odată pe an nu par să transmită nimic din profundul fior mistic. Nu veţi găsi probabil niciun spaniol dispus să vă explice mirajul fenomenului. Atât de comunicativul popor, oricând gata să facă o pauză povestind verzi şi uscate, guraliv şi pus pe şotii, se rezumă în cazul Sfintelor Paşti la practicarea ritualurilor, fără nevoie de explicaţii.

Dar nu e cazul de disperare prematură: odată cu prima oportunitate ce se iveşte pentru a asista la o procesiune de Paşti, scânteia electrizantă  atinge nevăzut cele mai adânci corzi vibrante din sufletul fiecăruia dintre noi, topind parcă şi cele mai sceptice firi. Până şi cei mai neastâmpăraţi copii rămân înmărmuriţi, atinşi parcă de o nevăzută, blândă mână divină.

Care e secretul sentimentului înălţător? Poate el fi fixat în cuvinte? Probabil că e aproape imposibil, dar eu mă încumet măcar să încerc.

O particularitate evidentă a bisercilor spaniole este prezenţa nişelor laterale cu altare împodobite fastuos, în care veghează  statuile în mărime naturală ale sfinţilor locali, ale Fecioarei Maria sau Isus răstignit pe cruce. Renumită peste tot în lume datorită rolului pe care îl joacă la procesiunea cea mai mediatizată, simbolică pentru întreaga Creştinătate este statuia Mântuitorului din Catedrala din Sevilla. Mulţi dintre turiştii care se perindă zilnic prin faţa lor nici nu realizează că, pe lângă menirea de exponată, fiecare sfânt eternizat în mod atât de artistic nu e o simplă exponată, ci îndeplineşte un rol practic. Pe tot parcursul anului, el nu face altceva decât să-şi aştepte rândul la ieşit în lume, pe post de protagonist al unor spectacole itinerante fără egal, culminând cu  clipa în care e purtat în plimbare pe străzile localităţii de care îl leagă numeroase fire invizibile. Nu există practic niciun locşor dotat cu biserică pe Peninsulă şi probabil nici în America Centală şi de Sud, care să nu aibă măcar odată pe an un pelegrinaj local cu statuia proprie în frunte.

Aşa se face că în satele cu ieşire la mare, “La Virgen del Carmen”, patroana pescarilor e purtată cu mare alai uneori direct prin apă, în acordurile corului barbătesc impresionant, de vrei-nu-vrei ţi se încreţeşte pielea de emoţie. Nici ceilalţi Sfinţi nu se lasă mai prejos. În satele de munte se invocă adesea Sfântul Anton (San Antonio), chemat în special atunci când se caută ceva pierdut, respectiv Sfântul Ion (San Juan), care joacă un rol important la inaugurarea oficială a anotimpului de vară.

Dintre toate Procesiunile, cele de Paşte deţin incontestabila supremaţie. Bărbaţii desemnaţi să poarte tronul – platforme alegorice numite “pasos”, care ilustrează “paşii”, mai bine zis etapele parcurse de Isus în supliciu –  se pregătesc timp de un an întreg pentru povara grea. Supranumiţi “costaleros”, ei poartă pe cap o bucată groasă de stofă, numită “costal”, cu care distribuie şi atenuează greutatea pe parcursul lungului lor marş. La origine erau selectaţi din rândurile celor mai puternici meşteşugari locali. Deşi numărul lor poate ajunge la 350, fiecare dintre ei e ales pe sprânceană, lucru care îi indreptăţeşte să fie mândri de onoarea acordată. Motivaţia este necesară, marşul fiind un adevărat calvar. În oraşele mari cum sunt Sevilla, Córdoba sau Málaga durează între 13 şi 18 ore, timp în care greutatea poate atinge 23 de kilograme pe fiecare om şi trebuie susţinută apoape fără pauze. Întreruperile scurte sunt foarte rare, de câteva minute, la răstimpuri de ore.

E de la sine înţeles că în acest scurt răgaz, colegii sunt cei care suportă povara, ceea ce explică odată în plus încrederea pe care trebuie să o aibă unii în alţii şi tainicele legături frăţeşti care sudează colectivul aflat în suferinţă. De aici probabil şi denumirea de “Hermandad” (de la spaniolul hermano, frate) dată unităţii pe care o compun.

Lungimea unui “paso”, a unei platforme de acest gen este uneori atât de mare încât simpla depăşire a unui colţ de stradă poate dura până la o jumătate de oră. Graţie coordonării perfecte dintre purtători, convoiul pare a se mişca la unison ca un organism de sine stătător, cu paşi mărunţi şi de o încetineală ritualică identică bătăilor unei inimi invizibile, de dimensiuni gigantice. Imaginaţiei creştinilor li se înfăţişează statuia în mişcare de parcă ar prinde viaţă, tresăltând la fiecare pas, anevoios precum calvarul biblic însuşi.

Dacă  întrebaţi un spaniol care este în opinia sa momentul culminant al Procesiunii, va răspunde fără ezitare că e clipa în care “costaleros”, printr-un efort aproape supraomenesc înalţă încet platforma cu statuia Fecioarei Maria. Imaginaţi-vă o pădure de braţe bărbăteşti paralele care se întind milimetru cu milimetru până rămân toate întinse la maximum, cu coatele drepte. Tremolo-ul lor nervos se transmite mulţimii electrizate iar statuia îmbrăcată în aur pare să prindă viaţă, dansând fantasmagoric. Toţi cei prezenţi strigă la unison “¡Que Viva, Viva, Viva la Virgen Maria!”

În fruntea procesiunii, precedând tronul, înaintează desculţi distribuiţi pe două rânduri “nazarinenii”. Sunt îmbrăcaţi în costumele ritualice cu glugi şi coifuri înalte care îi maschează complet, lăsând doar spaţiul liber pentru ochi. Deşi au dobândit renume rău famat datorită răspândirii straiului lor ciudat printre membrii Ku-Klux-Klanului nord-american, uniformele catolice sunt o apariţie mult mai veche în istorie. “Modelul” croielli lor a rămas practic neschimbat de mai bine de cinci sute de ani, fiind lipsite total de orice conotaţii războinice militante.

În urma tronului merg spăşiţi penitenţii, şi ei mascaţi cu glugi trase peste cap, dar fără coifuri ascuţite. Mulţi dintre ei poartă câte o lumânare mare cât un stat de om, păzindu-i flacăra ca pe ochii din cap. Aşa se face că străzile oraşelor se acoperă în decursul zilei din ce în ce mai mult cu ceara topită, care se scurge încet dar implacabil pe caldarâm, ca o aluzie subtilă la sângele vărsat. Copiii aleargă de la unul la altul cu un glob de ceară în mâini, adunând cât mai multe picături şi întrecându-se să compună unui bulgăre cât mai mare. “Mingile” de ceară se păstrează în casă de pe un an pe altul.

Alţi penitenţi poartă  în spate câte o cruce grea şi  îşi târăsc picioarele în lanţuri care le rănesc gleznele. Explicaţia “măştii” lor e foarte simplă şi de natură practică: se doreşte ascunderea identităţii purtătorilor, lucru explicabil dacă ţinem seama de brutalitatea cu care se autoflagelează unii dintre ei. Prin autobiciuire, cătuşe fixate strâns şi lanţuri grele ei se pedepsesc pentru păcatele comise.

Pentru cei care poate până la acest punct se aşteptau să asiste la un fel de pasaj teatral bine înscenat, cel târziu la acest punct intervine trezirea la realitate, anume aceea că nu avem de-a face cu actori, ci cu oameni care se torturează cu adevărat. Nu e o jucărie, ci un chin sistematic, metodic şi  autoimpus care cere disciplină şi convingere.

În acest context, e firesc să nu-şi dorească nimeni să fie recunoscut. Nu e aici locul pentru sarcasme ieftine, dar mă întreb realmente ce impresie mi-ar face dacă aş recunoaşte într-un penitent pe managerul unei bănci falimentare, chinuit de remuşcări după ce a privat sute de clienţie de economiile lor pe viaţă?

Revenind la convoi şi la uniformele penitenţilor cu glugi, cu sau fără coif, merită menţionată importanţa pe care o au nu doar forma ci şi nuanţele straielor lor. Culorile variază în funcţie de apartenenţa la una sau alta din frăţii. Cinzeci de “hermandades”, numite uneori şi “cofradias” se pot număra doar în oraşul Sevilla, fiecare cu culorile ei, responsabilă pentru un alt convoi, cu statuie şi traseu propriu.  Întâlnim aşadar de la albul imaculat, până la roşul turbat, violet, bordo, verde sau albastru.

Doar negrul pare să deţină un rol aparte, strecurându-se răzleţ printre petele multicolore. Nu-i de mirare, căci penitenţii cerniţi sunt ceva deosebit. Publicul îi contemplă cu teamă, în tăcere. Sub costumul lor sumbru se ascunde întotdeauna un răufăcător condamnat la închisoare. Puţini sunt cei cărora li se permite după îndelungi tergiversări să iasă din temniţă o singură dată în viaţă, pentru a lua parte la Procesiunea de Paşte, în semn de căinţă.

Cortegiul se completează apoi cu întreaga suflare a oraşului (să  nu uităm că Sevilla numără singură aproape 900.000 de locuitori), la care se adaugă mulţimea de turişti sosiţi anume pentru a asista la Marea Sărbătoare. Pe tot parcursul său, convoiul e însoţit de muzica stridentă a instrumentelor de suflat. Doar din când în când mulţimea se opreşte brusc, încremenind într-o linişte perfectă. Este momentul în care s-ar putea auzi un ac cum cade, când izbucneşte fulgerător şi spontan
dintr-un balcon din apropiere un vaiet tânguitor. Ţipătul sfâşietor îşi face drum până în măduva spinării, ca o săgeată. Nu puţini sunt cei care se trezesc înfioraţi cu părul măciucă. “Saeta” (săgeata) e cântată de o singură voce penetrantă care evocă suferinţele Domnului Isus. De departe aduce cu vaietul unui flamenco, punctat pe alocuri de un “ay” dureros. Bocetul se opreşte brusc când mulţimea îi pecetluieşte finalul printr-un “olé” unanim. Paso îşi continuă drumul.

Singura procesiune lipsită total de acompaniament muzical este renumitul “Paso del Silencio”, impresionant pentru că decurge într-o tăcere înmormântală. La fel, “Paso de los gitanos” a dobândit renume datorită atmosferei specifice temperamentului învolburat al ţiganilor şi al incantaţiilor inegalabile, în ritm de flamenco.

Andaluzii nu pun mare preţ pe postit. Dimpotrivă, ei consumă parcă  mai cu spor decât oricând în Săptămâna Patimilor cantităţi considerabile de produse dulci de patiserie: roscón de Pascua (un colac cu un ou incondeiat ascuns în el), pestiños (gogoşi prăjite în ulei de măsline, îmbibate cu miere şi suc de lămâie) sau torrijos (felli de pâine albă prăjită şi îmbibată în vin şi miere).

Descrierea Paştilor spaniole n-ar fi completă dacă n-aş lăsa loc la final pentru eterna “conexiune la lumea modernă”. Mai nou se remarcă îndeosebi la generaţiile tinere reacţia inversă:  în loc să se bulucească pe la procesiuni, oamenii preferă să profite de ocazia celei dintâi “punţi” de zile libere din an pentru a întreprinde prima ieşire în mijlocul naturii renăscute în prag de primăvară. Asaltate de turişti gălăgioşi însetaţi de soare, destinaţiile turistice de pe litoralul Mediteranei se trezesc parcă toate toate dintr-o dată dintr-un somn hibernal îndelungat şi pleznesc din toate încheieturile. E fapt cunoscut printre comercianţii locali că ziua cu deverul cel mai mare de pe tot parcursul anului nu e ca în alte ţări Ajunul Crăciunului ci Vinerea Paştilor. Hristos, dar nu numai El cu-adevărat a-nviat!

GABRIELA CĂLUŢIU-SONNENBERG

Martie, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s