MONITOR CULTURAL * on-line

~Elena Buică: „Scânteieri de frumuseţi din lumea satului natal: Ţigăneşti-Teleorman“

(Fragmente din volumul “Gand purtat de dor”- 2006)

ANII COPILARIEI

Fa-te, suflete, copil

Si strecoara-te tiptil,

Prin porumb cu mot si ciucuri,

Ca sa poti sa te mai bucuri…

(Tudor Arghezi)

Fiindca traiesc acum departe  de comuna mea natala si ma apropii de ea mai mult cu sufletul, ma straduiesc sa nu pun prea multa culoare  roz. Incerc sa evit alunecarea spre idilicul  si nostalgia vietii  vremurilor de mare frumusete a copilariei mele si atat de diferita de vremurile de azi, dar simt ca uneori imi scapa printre degete. Nimeni nu se poate sustrage imaginilor din fata ecranului amintirilor si fiecare se regaseste mereu copilul fericit din primavara vietii. Se  rasuceste mereu in noi neuitarea si nu putem sa punem frau pornirilor navalnice ale inimii care o impnge pe taramul fericit al copilariei. De la o vreme, amintirile sunt mai active decat viata in sine. Odata cu scurgerea anilor, se instaleaza tot mai des in interiorul nostru un fel de forfota a unui fel de “azi” al trecutului, ceva mai altfel decat a fost, asa cum s-a strecurat prin lungul sir al anilor, dar care ne reprezinta. Farmecul acelor vremuri, cu chemarea lor nestavilita, imi pot intinde capcane. Sper sa imi fie iertate si sa gasesc ingaduinta pentru asemenea scapari, atat de omenesti de care, de altfel, nimeni nu este scutit.

Pentru mine este o mare binefacere reintoarcerea la varsta de aur a copilariei, adica o rememorare a imaginilor timpului de o pura fericire pe care  un adult il opune prezentului  atat de diferit.  Cuvantul copilarie cuprinde o lume mai mult decat poate descrie cuvantul. E o etapa de viata cand bucuriile tin locul multor tristeti. E o etapa de viata care ni se pare ca a zburat prea repede si timpul a fost manat de o rotita nevazuta intr-o goana prea mare si fara putinta de a-l opri, caci nimeni nu poate pune piedici rostogolirii lui. Din cauza scurgerii lui prea rapide, simtim ca nu ne-am trait destul copilaria si avem in noi dorinta ascunsa de a reinnoda firul acolo unde s-a rupt.

Mai ales acum, la anii senectutii, imi place sa imi hranesc sufletul si mintea cu trairi frumoase si inegalabile in farmec, asa cum este  copilaria. Scriind despre copilarie, timpul prezent ia o pauza si nu mai este nimic in afara de sentimentul pur si inocent. Retraiesc cu multa bucurie lumea pe care acum o recladesc cu multa migala si imi imbrac sufletul in haina de copil si revin la intrebarea: de cata vreme am uitat cum a fost in copilarie? Aceste retrairi ale copilariei imi ofera fantastic de mult fata de cat imi ofera oamenii maturi si gravi care au uitat demult de lumea copilariei, au uitat ca exista si spiritualitatea si ca aceasta face parte din noi, au uitat sa priveasca frumusetea lucrurilor simple, au uitat ca cerul este albastru si ca este acolo dintotdeauna.

In mai multe capitole ale acestei lucrari  am facut referire la universul copilariei din Tiganesti in care m-am inclus si eu. Aici as vrea sa adaug doar cateva scene din copilarie care sa completeze imagini din acel timp al jocului plin de imaginatie, al rasului, al zburdalniciei fericite si lipsite de griji, cand dadeam frau liber jocului si fanteziei, cand nu ne pasa de nimic, cand ne bucuram de toata libertatea si frumusetea varstei inocentei.

Ca peste tot in lume, copilaria am petrecut-o sub supravegherea parintilor, dar ne jucam in aer liber si in strada si fara supraveghere, fiindca nu era pericolul circulatiei si pe atunci cu se auzise de atrocitati sau de rapirea copiilor.

Timpul cel mai mult l-am petrecut  impreuna cu fratele mai mic, Ticu, si cu cativa prieteni si vecini mai apropiati:  Ioana lui nea Mielu Strengaru, Maria Vrajitoarea, Lisandrina Draganus din fata casei, Radu Buica si alti copii de prin vecini. Si mai aveam un prieten-frate. Aveam in curte un cais, ah! ce drag mi-a fost caisul asta! Era de-o seama cu mine si facea niste caise mari, dulci si parfumate cum rar de tot mi s-a mai intamplat de-a lungul vietii sa mai intalnesc. Caisul acesta mi sa parea ca este alt frate de-al meu, unul cu care comunic intr-un limbaj numai de noi doi inteles. Cand eram in casa, in pat, atat de aproape il simteam langa mine, incat mi se parea ca ma culc cu el, fiindca  doar geamul ne despartea. Uneori  mi se parea ca este un personaj din basme. Primavara, cand ne ametea cu parfumumul si frumusetea florilor in care zumzaiau albinele, il vedeam ca pe e o imparateasa, iarna, incarcat de zapada, imi parea un inger, toamna era o poveste frumoasa si vara, pe vremea fructelor coapte, era zana bunatatilor. In restul zilelor de vara il vedeam ca pe un voinic din poveste, inalt, maiestuos, mandru, intinzand ramurile spre cer, parca inchinandu-i-se sau vorbindu-i. Dupa plecarea parintilor din Tiganesti a murit si frumosul cais. Il visez si acum. Ce mult imi lipseste si astazi caisul meu!

Cufundarea in universul copilariei rupe zagazul multor imagini ascunse cine stie in care loc, acolo unde se afla depozitul setimentelor. Magaziile din curtea casei incarcate cu cereale, imi amintesc alte imagini de mare atractie. Impreuna cu prietenii de joaca,  saream de pe grinzi in graul care ne ingropa pana la brau si ne imbata cu aroma lui. Nu de putine ori,  aruncam unii in altii cu boabele de grau, asa cum ne jucam cu apa de la garla si apoi cu incantare ne scoteam boabele din par, din cutele hainelor si chiar din gura sau de pe gene. Era multa fericire in acest joc pe care nu multi copii puteau sa-l guste, incat si acum ma strabat fiorii. Pe rampa magaziei ne jucam de-a papusile, adesea facute de noi din petice si nu de putine ori le imbracam mirese, strecurand tainic o imagine spre viitorul cand puteam fi noi in locul papusilor. Descantam gargaritele cu un zambet retinut: “incotro vei zbura, acolo m-oi marita”, ori alergam bezmetici dupa “bazauni” ca sa-i facem avioane. Altadata ne ascundeam sub magazii, prin pod sau cine mai stie pe unde ne mana imaginatia. Ce mai veselie si zburdalnicie pe noi cand ne jucam cu cainii nostri, Bizonel,  Lola, Tuti. Cand ne mai asezam sa ne odihnim, Bizonel isi punea capul in poala mea ca sa il mangai, cand ieseam din curte ne petrecea pana la poarta si cand intram, ne intampina venind in goana mare. Vara ne jucam afara de dimineata pana in noapte, cu picioarele desculte in tarana, uneori lovindu-le sau ranindu-le in cate un cui sau obiect dur. Jucam de cate doua-trei ori toate jocurile stiute si apoi inventam alte jocuri, asa cum ne trecea prin cap. In curte, mama ne supraveghea  cu coada ochiului, apoi mai intra in casa lasandu-ne cu gandurile si nebuniile noastre. Seara, desi  cadeam rupta de oboseala,  mama, ca pe orice copil, cu greu  ma aduna din risipirea jocului fara sfarsit, din neastamparul dat de sanatatea viguroasa si libertatea deplina, pe care n-am mai intalnit-o de atunci niciodata. Primavara, de cum mijeau zorii, in razele caldute ale soarelui, eram la joaca afara, vara  eram la scalda, ori sa sterpelim ceva  fructe, mai mult atrasi de dorinta de a incalca restrictiile.  Spre toamana, mergeam pe camp sa aducem porumb de lapte sa il coacem pe jaragai, ori mai tarziu,  dupa culesul viilor,  mergeam in draga-voie sa  cotrobaim dupa ciorchinii uitati prin vii, dulci si cu miresme imbatatoare. Aveam multe zile in sir mainile patate de coaja nucilor si ne duceam la scoala cu ele asa colorate, fiindca iodul sfida si apa si sapunul.

Iarna ne dadeam drumul la nazbatii in casa mai ales cand venea cate cineva sa stea la taifas cu parintii. Ne simteam mai liberi si mai nesupraveghiati de ochiul de vultur al mamei. Dar dupa ce pleca musafirul, mare ne era mirarea cand o vedeam pe mama ca ne priveste ridicand in sus o spranceana a intrebare si a dojana,  spunandu-ne cu de-amanuntul sirul nazbatiilor.

Dar cum se facea o potecuta pe langa gard, cum plecam sa ne cautam unii pe altii si sa pornim la joaca, la sanius, la bulgarit, la dat pe gheata. Era o incantare  sa privim cum fulgii de nea se lasau leganati de fumul cald si cenusiu al hornurilor de pe case.  Sarbatorile de Craciun atingeau culmea fericirii noastre. Lumina din ochii si din sufletele noastre in aceste zile aducea lumina si in  viata parintilor nostri. Scene de familie dragi imi rascolesc sufletul si acum. Ce dor imi este de scena cand tata ma tinea pe picior si imi dadea sa mananc, in timp ce mama il hranea pe cel mic! Seara, inainte de culcare, ne aliniam cu totii inaintea icoanelor impodobite cu busuioc si ramuri de salcie si ne rosteam pios rugaciunile. Ma vad si acum in genunchi, cu mainile impreunate pentru rugaciune sau inchinandu-ma cuviincios. Noaptea ma cuibaream la pieptul tatalui meu, mangaiindu-i parul de pe piept prin gura camasii de noapte cu deschidere larga si legata cu un sunur la gat.   Pana adormeam, tata imi tinea piciorusele stranse si lipite de el ca sa nu imi fie frig, iar mama il ocrotea si ii dadea sa suga fratelui meu, Ticu, nu demult adus pe lume. Cand tresaream de frica zmeilor despre care citeam in basme, tata ma linistea: “Nu sunt zmei in casa”. “Ba da, unul s-a ascuns acolo dupa haine”. “Pai, sa vezi ce-i face tata acuma” si se scula, se facea ca bate zmeul si eu, fericita, adormeam iarasi surazand, simtindu-ma in siguranta, fiindca tata e mai puternic decat un zmeu si ma poate apara.

Anotimpul marilor nazbatii era vara.  Atunci, in zilele de zapuseala, cand ne duceam la scaldat, ne placea sa ne balacim pe langa gropile in care era pusa canepa la topit, ne atragea mirosul, nu stiam pe atunci ca are virtuti halogene si canepa contine marihuana.  Uneori pandeam dupa salcii ca sa vedem femeile despuiate care intrau in apa crezand ca nu le vede nimeni. Isi acopereau cu mainile doar “rusinea”, dar noi eram fericiti ca am descoperit totusi ceva din tainele prea tare tinute departe de curiozitatea noastra. Ba noi, fetele, trageam cu ochiul si la baieti, ca sa vedem de ce ei nu sunt ca noi. Uneori si cate un baiat apuca sa se strecoare in grupul fetelor atras si el ca si noi de  aceeasi curiozitate.  Ne tineam unii pe altii cu capul varat in apa numarand pentru cronometrarea timpului. Odata, dupa o numaratoare mai lunga, l-am scos pe fratele meu din apa mai mult mort. Ce spaima am tras si ce papara am mancat pentru asta! Supararea nu tinea mult si incepeam iarasi sa ne zbenguim.  Prietena mea, Ioana, desi mai mare cu 2-3  ani decat mine,  tot minte de copil avea si ea, m-a indemnat la “facut rele”. Cand au fost parintii plecati de acasa, Ioana  a avut o idee nastrusnica, sa il punem pe Ticu, sa sufle in solnita cu ardei iute ca sa ii sara in ochi si sa il vedem cum tipa de usturime. Si el a suflat. Ardeiul iute i-a provocat usturimi mari, incat era aproape sa lesine. Cand au  venit parintii acasa si au vazut ochii lui cat cepele si rosii ca racul, iar el tipand si tavalindu-se de durere, au crezut ca isi pierd mintile. Ticulina! Ticulina! Ticulina! il striga mama inspaimantata si indurerata de suferinta si tipetele lui Ticulina.  I-au pus comprese, l-au oblojit in timp ce mama plangea si ii alina durerile si cu mangaierile si vorba buna. Ce mila imi era si mie si cum plangeam si eu speriata de moarte si cu sentimentul de adanca parere de rau si de profunda vinovatie.  Dar cate nazbatii nu faceam! Unele din ele, privite cu ochii celui matur, erau aducatoare de emotii sau chiar spaime.  Inconstienta si naivitatea copilariei, nu puteau vedea decat partea vesela si fie ca erau placute sau nu, acele intamplari, curand treceau in fondul de aur al amintirilor dragi ale copilariei luminoase si fericite. Multe sunt acele dragi amintiri din copilarie. Cand am revazut-o pe Ioana in ultimii anii, mi-am zis: “pe Ioana nu trebuie s-o scap din vedere, caci prin ea se redesteapta multe scene ale copilariei”. De aceea, am numit-o “Ioana copilariei mele”. “Ti-aduci aminte cand eram copii, imi spunea Ioana, cand au venit multi musafiri in casa de ziua lu`domnu` Spirea si noi am luat borcanul de dulceata pe care coana Florica il desfacuse ca sa trateze musafirii, si ne-am ascuns sub pat si am mancat dulceata din borcan cu mana pana ni s-a facut rau?” Cum era sa uit aceasta scena cu urmari si repovestita de-a lungul anilor sau atatea alte imagini sau intamplari?

Cum sa uit cand unul dintre noi, nu mai stiu care, a propus  o nastrusnicie care continea in ea ceva din aventurile jocului de-a “hotii si vardistii”. Ne-a indemnat sa mergem cu totii la furat de pepeni. Era posibil sa rezisti la o asa tentatie? Aveam acasa pepeni, dar era prea mare pofta de “a gusta din fructul oprit” si mai ales provocarea de a-l pacali pe pandar. Rolul hotilor pe care il jucam cu pasiune era fascinant si nu avea nici o legatura cu moralitatea. Ne-am dus cu totii peste garla, am urcat un deal cu salcami si am ajuns la pepeni. N-am apucat sa umblam prea mult printre ei, ca a aparut pandarul cu un ciomag in mana. Dintre toti copiii, el a pus ochii pe mine. Daca ma prindea, tata i-ar fi putut da o despagubire, stiind ca tine la obraz. Noi ne-am raspandit ca potarnichile in goana mare. Pandarul dupa mine, mai-mai sa ma ajunga. Am facut drumul inapoi printre salcami la vale, dar am patit ca iepurele, m-am dus de-a rostogolul si mi-am luxat o glezna. In ziua urmatoare, culcata in caruta intre perne si paturi, tata m-a dus la un om vestit din comuna Beiu care mi-a “tras” piciorul  si “mi-a pus nodul” – o carpa innodata – care mi-a vindecat piciorul mai repede decat sa fi fost pus in ghips.

Intr-o seara, ne asezasem cu totii pe scarile pravaliei si cum sa stai degeaba? Le-am propus sa scaparam pietre. Ne-am gasit fiecare pietre potrivite si lovindu-le, din cand in cand scaparau, iar din ochii nostri sareau scantei de bucurie. Am mers mai departe cu initiativa. Cine poate sa scapere pietrele prin camasa sau prin rochie? le-am propus eu. Si fiecare a incercat de mai multe ori pana iarasi au sarit scantei.  Cand ne-am ridicat in picioare, am constatat cu spaima ca ne-am ales cu gauri in rochii si camasi. Atunci Radu Buica a vrut sa sara la bataie, sa ma pedepseasca pentru ca am fost capul relelor pentru care ei urmau sa manance bataie acasa. Am intrat repede in curte si de acolo, aruncam cu pietre unul in altul.  Desi era intuneric, am zvarlit in directia in care credeam ca se afla Radu, i-am spart capul, l-am umplut de sange si am fugit in casa. Parintii lui Radu au venit cu el la poarta noastra sa se planga. Mi s-a umplut si mie capul si sufletul de spaima si ce s-a mai intamplat dupa aceea, nu-mi mai amintesc. Mi-amintesc in schimb de o strategie pe care o foloseam dupa cate o astfel de “nefacuta”. Ma duceam seara repede in pat si ma prefaceam ca dorm. Stiam ca parintii imi ocrotesc somnul si ca nu m-ar trezi pentru vreo pedeapasa sau macar explicatie. Somnul era sfant. Asa mai apucam sa scap de cate o pedeapsa, caci pana a doua zi supararea parintilor trecea. Si mai era ceva. Era  placerea unui joc de a  te preface ca dormi si sa asculti cearta dintre parinti luandu-ti apararea si dorindu-ti binele fiecare in felul lui, si tu sa zambesti retras in lumea ta, lasandu-i pe cei doi sa se inteleaga intr-un fel pana la urma, iar a doua zi sa treci de partea celui  care ti-a convenit cel mai mult.

Pe atunci, relatiile intre oameni si cele dintre membrii familiei erau in multe privinte diferite fata de cele de acum. Cand am inceput sa intelegem cam cum este in realitate cu venirea copiilor pe lume, sau cu Mos Craciun, pentru nimic in lume nu ne-am fi contrazis parintii care multa vreme ne opuneau imaginea poetica a berzelor sau a Mosului care coboara pe cosurile caselor. Cuvintele parintilor erau de necontestat, chiar daca nu intelegeam de ce nu corespund unele afirmatii cu realitatea.

Din zonele luminoase ale copilariei, rasar din cand in cand si zonele de umbra. Pastrez si cateva amintiri dureroase din anii copilariei, taiatul porcului la Craciun sau a mielutilor ori iezisorilor pentru sarbatorile de Pasti. Dar cea mai dureroasa amintire este cea in care am purtat o mare vina fara voia mea. Intr-o vara, catelusa Lola fatase doi catei. Nu era fericire mai mare atunci decat joaca cu ei. Inca mai sugeau la mama-sa si erau dolofani, vioi si frumosi,  Ii iubeam cu toata puterea fiintei mele. Mama imi daduse de lucru sa scarman niste lana. Unul dintre catelusi s-a varat sub lana ca sa ajunga la mine si sa ne jucam. N-am observat si la un moment dat, am auzit cum i-a trosnit sira spinarii sub talpa mea. Adanca durere pe care am simtit-o cand l-am auzit plangand fara incetare si am vazut-o  pe mama-sa dandu-i tarcoale, lingandu-l si incercand framantata si ea de durere sa ii aline suferinta, a fost o durere care s-a cuibarit in suflet si nu o mai pot uita. Lola se lungea langa catel aproape ca ii baga in gura tata de supt, dar catelul nu inceta din plansetele care ii zguduiau micuta faptura. Nu s-a mai dezlipit de el nici cand l-am dus pe malul garlei sa il ingropam  si cu greu am putut sa o despartim de locul ingroparii lui si s-o aducem acasa. E o umbra pe sufletul meu care staruie si dupa atatia ani. Asa am inteles pentru prima data in viata ce este o suferinta adanca, sentimentul de vinovatie si mustrarea de cuget.  Apoi in cursul vietii au urmat multe altele, dar pe cea dintai suferinta profunda n-am uitat-o.

Reconstituind acum anii copilariei si chipul meu de atunci, mi-amintesc ca nu aveam apucaturi sportive, nici nu prea ma trageam la treaba asa cum aveau multe fetite de-o seama cu mine. Placerea mea era sa citesc. Ca sa nu fiu pusa la treaba, ma ascundeam cu cartea in mana pe unde nu-ti trecea nici prin creanga mintii, ba prin cocina porcilor, caci acestia se balaceau afara in gropanul cu apa si cu noroi, ba prin pod, ba pe sub pat. Dupa ce terminam de citit basmul, indelungata vreme eram stapanita de dorinta de a-l retrai sau de a ma situa in locul eroilor. “Eu daca si fi fost in locul calului inaripat, as fi facut si asta sau asta…” si imi imaginam situatii diferite de celele ce citisem, caci fantezia lucra sloboda. Imi puneam mereu intebari: Daca pamantul este rotund, de ce nu cad oamenii care locuiesc pe partea de jos a pamantului? De ce mustele nu cad de pe tavan si pot merge cu capul in jos si noi nu?  Cat de departe sunt stelele, luna si soarele?  Cum or fi oamenii de pe luna? Cand reuseam sa gasesc un raspuns sau o explicatie pe intelesul meu care sa ma multumeasca, ma simteam fericita si atunci mi se parea ca o raza de lumina  a iesit triumfatoare din negura noptii.

Copiii isi manifesta unele trasaturi fundamentale in formele cele mai firesti, spontan si pline de inventivitate si cum podul casei noastre avea o lume plina de fantezie inchisa in el, ma atragea  ca sa o cercetez. Scoteam dintr-o lada si scoteam pe rand hainele mamei croite dupa moda anilor interbelici, le cercetam, le imbracam pe rand, imi puneam pe cap palarii facute dupa fantezia pariziana, imi puneam manusi pana la coate, imi agatam de brat posete frumoase si ma incaltam cu pantofi cu tocul inalt incercand sa merg cu ei. Ma plimbam prin podul larg cu un frumos si elegant  landou negru cu metal auriu stralucitor in care crescusem si eu si Ticu, acum cu papusa in el, imaginandu-mi ca sunt mama si am plecat cu copilul la plimbare. In tot acest timp aveam conversatii imaginare cu prietenele mele dupa modelul auzit de la mama, de la bunica, de la matusi…

Pentru ca in jocurile lor, copiii, de multe ori copiaza pe cei mari si acestia nici nu prind de veste, de-a lungul vietii, de multe ori mi-a venit in minte o scena din copilarie. Aceasta mi-o reaminteam mai ales cand vedeam ca oamenii puterii sfideaza pe cei pe spinarea carora s-au cocotat si apoi i-au obidit, in loc sa le usureze viata. Cand se intampla ca  intre noi copiii sa izbucneasca vreo cearta, cate un copil apasat de nedreptatea ce i se facea, stiga cu lacrimile galgaind in gat: “Eu am dreptate”. Replica celui mai tare venea: “Ai dreptate, dar n-are cine sa ti-o dea”. “Pai daca am dreptate, e dreptatea mea, de ce trebuie sa mi-o dai tu?” “Fiindca asa vreau eu”, venea replica neinduratoare.

Filmul ispravilor din copilarie este insasi viata traita aievea sau asa cum am perceput-o fiecare dintre noi. Chiar daca ne-am grabit cand am fost copii ca sa ajungem oameni mari, sufletul ne-a ramas vesnic un suflet de copil si intram adesea in universul copiilor pentru a-i redescoperi culorile si savoarea.
______________________

ANII  ADOLESCENTEI

Anii adolescentei sunt legati de Tiganesti prin timpul petrecute acolo in timpul vacantelor cand reveneam de la scoala, din diversele orase ale tarii. Amintirea cea mai vie  este legata de distractiile frumoase prin simplitatea lor si tulburatoare prin adancima care o pot da numai involburatii ani ai adolescentei.  Era o bucurie profunda dar retinuta si bine stapanita, pe care o gustam invaluita oarecum in taina, cu parfum romantic.

Cand soseau vacantele, alcatuiam grupe dupa varste apropiate. Desi poti crede ca o  comuna nu-ti poate oferi multe distractii, noi aveam lumea noastra  de trairi si de preocupari pe masura. In grupul mai restras din care faceam si eu parte era Jeni Ologeanu, Ioana cum i se spunea pana la acasta perioada, dar Nelu Dumitrescu o botezase Jeni, suna mai “deosebit”,  Stela Buica, Marioara Gavanescu,  mai apoi Lenuta Ciuperca, pentru un timp Didina Gavanescu, dar s-a maritat foarte repede, Nuti Domnaru, iar dintre baieti mai constant era Nelu Dumitrescu, Giovani Gherghiceanu.  Nelu ii schimbase si lui numele din Ion in Giovani. Tot Giovani este si astazi pentru toata lumea. Ca medic ginecolog si ca  director al Spitalului din Zimnicea, a ajutat multi sateni care au apelat la el, ca la un Giovani al lor. Grupul era mai larg. Mai era Marinica Hotu varul lui Jeni, Misu Rotarescu, fiul sefului de gara, Bijbor, al carui nume adevarat, Teodor Izina, aproape ca nu-l mai tineam minte… Ne intalneam numai in zilele de sambata, duminica sau in zilele de sarbatoare, ori la vreun eveniment. Ne faceam vizite foarte rar. Vara in vacanta mare, duminica dupa amiaza, ne plimbam de-a lungul satului pana la izlaz, aproape de moara. Acolo, nu departe de locul nostru de intalnire era si hora satului. Baietii jucau fotbal si eram impartiti in doua tabere dupa cum aveam jucatorii preferati.  Cei de pe margine strigau jucatorii pe nume, le dadeau indemnuri si sfaturi, injurau si apoi comentau toata saptamana. Daca jucau cu o echipa straina, ori ca ii bateau pe ai nostri, ori ca ei erau batuti, de public erau tratati ca “vrasmasi”. Eu ma simteam foarte mandra, fiindca varul meu Marus Buica era cel mai bun jucator, admirat si lautat de toata asistenta. Era “vedeta’ echipei care dadea sarea si piperul. Dupa ce se termina meciul baietilor sau jocul de volei cu vedeta feminina Stela Buica in aplauzele asistentei, ori dupa cateva ore de discutii, jocuri sau glumele care erau la mare pret, cantece in grup, venea vremea sa plecam acasa. De aici, de obicei plecam perechi. Baiatul conducea fata “la brat” si nu asa cum am invatat ceva mai tarziu  regulile de buna purtare, baiatul sa ofere bratul domnisoarei. Cavalerul “lua la brat” domnisoara si o conducea. Lumea satului adunata la porti inregistra totul pana la cel mai mic amanunt si zilele urmatoare auzeam rezultatele malaxorului barfelor. Dar ce-i pasa tineretii?

Uneori, pe inserate, in zilele de calma frumusete,  faceam plimbarile la gara. Plopii isi zvarleau siluetele spre inaltimea zarilor, castanii cu trunchiuri viguroase purtandu-si regesc uriasa coroana,  impodobeau imprejurimile cu frumusetea florilor, iar nucii care strajuiau aici parca de veacuri, umpleau vazduhul cu mirosul dulce-amarui al iodului din frunze. Ne astamparam setea cu apa rece si buna ca cea de izvor din fantana garii, ne infioram placut cand semnalul anunta sosirea unui tren, ascultam amuzati tacanitul telegrafului morse, ne imbatam de mirosul florilor si vocea lui Nelu Dumitrescu solo sau in duet cu Nuti Domnaru completau un tablou al Tiganestiului dupa care ne plang inimile cand il retraim. Si astazi cand ascult Serenada lui Enrico Toselli,  Serenada  lui Franz Schubert, Plaisir d`amour de Giovanni Martini, splendorile cantonetelor italiele, bijuteriile muzicale care formau repertoriu lui Nelu pe care le canta tulburator, desi a trecut atata timp, ascultandu-le acum, ma zvarle in zona emotiilor pe care le-am trait atunci si intotdeauna sunt insotite de amintirea lui Nelu si de imaginile Tiganestiului care mi s-au strecurat in suflet. Cantecele lui, mai ales pe inserate cand luna se ridica tulburator, raspandeau un fermecator parfum pasional si trezeau in noi melancolia si efuziunile lirice ale romantismului acelei etape de viata. Nelu a plecat spre alte zari, probabil cu multa muzica cereasca, dar eu intotdeauna il aud cantand cand ii ascult repertoriu si ii simt acel mister al timbrului vocii lui care atunci ma trimetea in lumea adancilor emotii.

Uneori aveam baluri sau chermeze. Se puneau afise mari care anuntau ca pe o gluma buna: MARE  BAL  MARE si se organizau intr-o sala de clasa a Scolii mici, sau a Gradinitei de copii, ori la Moara Branceni, cu sala luminata de un puternic petromax, cu orchestra “Momoc” venita de la Alexandria. Cand  deschidea balul atacand un vals de Strauss, fiorii ne strabateau din cap pana in picioare. Era o orhestra foarte apreciata in tot judetul. Orchestrantii nu trecusera pragul inaltelor studii muzicicale, dar erau la inaltime prin talentul, pasiunea si inalta profesionalitate. Era atata freamat si clocot in noi, mai ales la primele acorduri, incat nu puteau fi intrecute  de trairile celor care s-au aflat in sala fastuoasa din Viena cu orhestra ei celebra. Cu adevarat simteam ca plutim. Imbracate modest, Doamne, cat de modest, ca mai jos de atat cred ca nu se mai poatea, in fuste de stamba si cu cate o bluza crosetata de noi cu frumoase modele, ne leganam in ritmurile valsului ca adevarate printese. Baietii ne invitau la dans ceremonios, dupa toate regulile bunei cuviinte si a elegantei, inclinandu-se usor, facand o reverenta eleganta si facand un usor gest cu mana  insotite de alese cuvinte de invitatie la dans, rostite foarte politicos.  Nici nu mai vedeam diferentele dintre noi si domnisoarele din inalta societate. Noi eram intregul univers. Era multa curatenie in modul nostru de a ne purta. N-au existat in viata noastra nici bauturile si nici tigarile. Si chiar daca la discotecile de astazi exista si bautura, si tigari, si muzica cu multi decibeli, si lumini de te naucesc, ori aproape lipsesc, si frangerea trupului in fel de fel de miscari, si saruturi in vazul tuturor, si inca altele cate or mai fi acolo, frumusetea aceea curata, inaltatoare a acelor vremuri cu ecouri ale perioadei interbelice, nu o poate atinge, chiar daca eram imbracate in stamba.

La primul meu bal am avut o nastrusnica intamplare.  Cand orchestra a deschis balul si pe strunele viorilor s-a inaltat plin de viata si de farmec valsul lui Johann Strauss,   fiorii de care am fost prinsa atunci, parca m-au pironit pe loc. Toata lumea era curioasa sa vada cine va deschide balul. Atunci l-am vazut pe Giovani ca vine la mine, face reverenta cuvenita, si ma intreaba daca ii acord acest dans. Lumea si-a rasucit capul privind la locul unde ne aflam. Emotia parca ma fixase in acel loc si de felul meu fiind mai emotiva, simteam ca nu ma pot urni din loc. Am vrut sa ii spun ca nu acum cand se uita atata lume la noi, ci sa asteptam sa deschida balul altcineva. Presiunea interioara era asa de mare, incat din piept nu mi-a iesit decat primul cuvant NUUUU si emotia m-a gatuit incat nu am mai putut rosti si celelalte cuvinte. Bietul Giovani, cum s-a rosit atunci. Dar verisoara mea, Stela Buica, a avut prezeta de spirit si i-a spus. “Dansez eu cu tine” Si au plutit pe aripile valsului in admiratia tuturor si de aici a pornit o frumoasa poveste de iubire intre ei.

Revelioanele le-am facut  de cateva ori la noi acasa, in fosta pravalie, inchisa acum, deoarece comertul era considerat  “specula rusinoasa”. Cu obloanele trase, incepeam sa facem focul la un godin cu cateva zile inainte ca sa se poata incalzi bine peretii. Pe tejgheaua lunga, mama asternea o fata de masa de 24 de persoane, alba ca spuma laptelui si cusuta pe margini cu iscusita maiestrie, ca si cele 24 de servetele. Fetele aduceau preparate culinare foarte bine pregatite si cu aspect placut. Prepararea lor era obiectivul major al zilelor premergatoare. Baietii aduceau bautura. Desi erau toate foarte gustoase, multa mancare ramanea pe masa. Si consumul bauturii era foarte putin. Asa ne invatau parintii: “Cand esti in lume sa nu mananci mult. Inainte de a pleca de acasa, sa mananci bine pe saturate, ca sa nu-ti fie foame acolo si sa nu te repezi la bunatati. La inceput sa refuzi politicos spunand: <multumesc> si numai daca insista poti sa servesti putin. Paharul de bautura sa il duci la gura si numai sa gusti putin din el. Sa nu il golesti niciodata.” Obiceiul de a raspunde “multumesc, nu trebuia sa va deranjati” din partea musafirului si insistenta  ca sa serveasca din bunatati din partea gazdei, s-a pastrat si pana in ziua de astazi la romani.

Ne adunam la ora fixata, desi pe vremea aceea nici unul nu aveam ceas de mana, erau toti punctuali. Era foarte clar pentru noi ca intarzierea era considerata proasta educate, atribut al celor “neciopliti”. Dupa ce  mai schimbam cateva vorbe, incepeam dansul. Aveam un gramofon vechi cu cateva placi dupa care puteam dansa, dar erau prea putine. Mie imi placea foarte mult tangoul “Ramona”. Erau cantece cu linie melodica simpla, iar cuvintele erau de o naivitate plina de candoare care oglindeau spiritul epocii.  “Baza” muzicii o forma Nelu Dumitrescu si cu Nuti Domnaru cantand pe rand. Uneori Nelu canta din muzicuta si dansam fara participarea lui. Le mai sustineam si noi vocile asa cum puteam. Parca ii aud si acum cantand:

Panselute, albastrele,

Ca si ochii dragei mele,

Flori de-un leu ce poarta-n ele

Chipul fetei ce-o iubesc…

Dupa ce il canta in intregime de cateva ori, pofta de dans fiind mai lunga decat cantecul,  schimba melodia in cursul aceluiasi dans si il auzeai:

Casuta noastra,

Cuibusor de nebunii

Te asteapta ca sa vii.

Casuta noastra,

Unde-ntai ne-am sarutat

Plange, plange ne-ncetat.

Intervenea apoi Nuti Domnaru, lasandu-l pe Nelu sa isi odihneasca vocea:

Primul ghiocel, prima iubire,

Prima-ntalnire, primul sarut.

Ori:

Violete pentru fete,

Pentru inimoara lor,

Le-a cules o tigangusa

Din gradina fermecata

A povestilor de-amor.

Dupa ce obosea Nuti, Nelu relua rolul:

Am visat ca sunt cu tine

Intr-o noapte in Hawaii

Si in noaptea minunata,

Se facea ca ma iubeai.

Apoi:

Unde stai pe ce straduta?

Spune-mi unde te-ai mutat,

Dac-n noua ta casuta

Exista vreo camaruta

Pentru mine de-nchiriat.

Si din cantec in cantec, ba cu ceva pauze, ba alternand cu gramofonul, ba aruncand cate un lemn pe foc, ba si cu cate o gustare, asa cam ca pe varful limbii,  cu cate o gluma foarte decenta, caci nu erau ingaduite nici macar bancuri cu ‘perdea’, atmosfera era intima, calma, cu miscatoare trairi interioare. Mi-am mai amintit si de revelioane petrecut la Marioara Capra,  la Stela Buica, impreuna cu familia doctorilor Holstad, ori la Marioara Gavanescu, revelioane care s-au desfasurat dupa acelasi tipar. Vazute din prizma zilelor de acum, aceste distractii pareau searbede, dar pentru noi ele aveau  un farmec special. Amintirile acestea le-am purtat cu mine toata viata ca pe o muzica ce imi venea de dincolo de orizont.  Nu intotdeauna vibratia exerioara se transforma in vibratia interioara. Emotiile isi au calea lor dupa alte reguli, pe care multi tineri din ziua de astazi nici nu le pot banui. Sigur ca au existat si cate-o rautate, invidie, raca ce se transmiteau prin curelele  stirilor de la “radio sant”. Dureau, inghiteam in sec cand “gura lumii” se dovedea o busola care iti arata ca  ai ratacit drumul sau raspundeam retinut si demn cand stiam ca suntem de-asupra nimicniciilor. Pe acestea,  timpul le-a sters si trimitand gandul acum la acele vremuri, nu le mai intalneste in cale, le-a risipit nonvaloarea lor. A ramas oaza de lumina si caldura a anilor adolescentini, cand credeam ca putem atinge cerul cu mana, ca viitorul este deschis pentru noi, numai sa vrem. Si sigur ca noi vream atunci multe, chiar foarte multe, aveam vise mari, desi climatul era unul nu tocmai datator de multe sperante. Abia cand te apropii de 30 de ani incepi sa simti limitele si incep framantarile mai mari, dar noi eram la varsta adolescentei, cand perspectiva vietii este speciala ca si etapa de viata in care ne aflam.

Cat de vie era in mine aceasta perioada de viata, aveam sa constat printr-o intamplare petrecuta aproape dupa 30 de ani.  Eram in vizita la o prietena. Se nimerise sa fie ziua de Sfantul Gheorghe. Prin perete se auzea discret muzica interpretata cand de o voce, cand de mai multe voci. Nu puteam sa continui discutia cu prietena mea fiinca ma fura vraja cantecelor abia auzite. Treptat am inceput sa deslusesc tot mai clar si sa constat ca seamana bine cu muzica din timpul adolescentei mele. Nu mai puteam sta locului.  A inceput in mine un clocot greu de stapanit. Nestiind ce e cu mine, prietena ma linistea spunandu-mi ca nu trebuie sa dau atentie, vecinii sarbatoresc ziua onomastica si au musafiri, dar canta foarte frumos si sunt oameni linistiti. Astazi este Sfantul Gheorghe si este onomasica vecinului meu Gheorghe Iordachioaia. I-au venit musafiri din comuna lui, din Tiganesti, judetul Teleorman si canta foarte frumos. In urmatoarea clipa eram la usa lor.  Acolo erau mai multi musafiri printre care si Nuti Domnaru a carei voce imi daduse atata emotie prin pereti. Nu ne vazusem in toti acesti ani, dar ne-am recunoscut si mare ne-a fost bucuria. Pentru mine a reluat tot largul repertoriu din vremurile demult apuse.  Ma trec si acum fiorii la amintirea acelei intalniri.

Mergand inapoi la revelioanele voastre, mai imi vin  minte si alte amintiri. Dupa ce trecea si Anul Nou, incepeam curatenia in pravalie. Se infiinta Ioana, vecina si prietena mea de joaca din copilarie. “Coana Florico, se adresa ea mamei, am venit sa dau o mana de ajutor la curatenie.” Si se apuca de treaba. “Eu zic ca fata asta de masa nu trebuie sa-o spalam. Este asa de curata de parca nici nu a fost pusa pe masa. Ce “simandicosi” au fost cu totii, ca nu au atins-o nici macar cu o frimitura!”

Si dreptate avea Ioana, ca “simandicosi” eram intru totul, nu numai la mancare.

Saracia severa a acelor ani ne facusera sa fim cu totii foarte atenti la ingrijirea tinutei, sa indulcim ochiul celui care ne priveste. De aceea eram meticulosi si “simandicosi” pe cat ne tineau puterile. Hainele mai bune le puneam la punct in asa fel incat, tinuta sa fie absolut impecabila. Cu mare placere le spalam cu mana in apa de ploaie, le scrobeam cu aspreala facuta din faina, le uscam afara in bataia vantului si apoi le calcam cu fierul de calcat. Acesta era umplut cu jaratec si il plimbam pe hainele usor umezite pana disparea si cea mai mica cuta. Mamele baietilor calcau dunga pantalonilor pana ajungea o linie perfect dreapta ca o muchie de cutit. Pantofii baietilor erau lustruiti pana straluceau. Inca mai pastram amintirea cremei “Gladys”. In anii anteriori avea o frumoasa reclama la radio:

“Crema Gladys, mai badie,

Gladys de la  pravalie”.

Un aspect deosebit il constituia coafura. De cand e lumea si pamantul, chiar incepand cu Eva care si-a pus o frunza de vita de vie in fata, femeile s-au straduit sa puna pe ele ceva frumos, pentru a arta  cochet, iar parul sa aiba o anume linie ca sa puna in evidenta frumusetea si personalitatea feminina. Fiind mereu in cautare de frumos, au schimbat mereu moda.  La moda atunci era sa ai parul cret, pieptanat cu carare intr-o parte. Asa ca noi, fetele, ne puneam seara parul pe “moate”, niste carpe subtiri pe care invarteam suvitele de par usor umezite.  Ne legam apoi capul cu un batic facut turban si noaptea dormeam cu grija sa nu se desfaca “moatele”. Eu aveam un privilegiu, foliseam bigudiurile mamei, dar cand avea si mama nevoie de ele, imi faceam si eu “moate”.

Saracia aceea a hainelor – de-a dreptul strasnica fata de abundenta hainelor de acum – astazi as imbratisa-o cu nespusa fericire daca ar veni cu anii de atunci, caci, datorita distantei in timp,  memoria afectiva coloreaza diferit aspectele de viata traite in adolescenta si  acum mi se pare ca nimic n-ar putea egala zborul inalt al trairilor si viselor fara limita din acea perioada.

La inceputul anului scolar elevii trebuia sa aduca adeverinta de la Sfatul Popular (Primarie) ca au efectuat in sat munca voluntara si ca au participat la activitati culturale. Elevii simteau asta ca o obligatie pe care incercau sa o ocoleasca precum mai tarziu obligatia de a merge toamna cu toata scoala timp de o luna la munci agricole. Totusi,  noi tineretul scolar de din Tiganesti,  nu am simtit aceasta obligatie ca o povara, ba din contra, ne-am dus cu placere fiindca eram in grup si atmosfera intre noi era placuta. Festivitatile pregatite de noi erau apreciate si salile erau pline, stateau oameni si pe coridoare. Mici scenete, duete, cor, recitari glume inveseleau asistenta si iscau multe comentarii. Mi-amintesc ca odata Ghita Magureanu a propus sa jucam “O scrisoare pierduta” a marelui dramaturg I.L. Caragiale si ca mie imi distribuise rolul coanei Zoitica.  N-a fost posibil, dar asa m-am apropiat de Caragiale pe care l-am avut la suflet toata viata alaturi de Luceafarul poeziei romanesti, Mihai Eminescu.

Aceasta a fost si perioada lecturilor intense facute cu o certa voluptate pe care numai adolescenta ti-o poate da. Cartile citite mi-au dat curajul  sa pun intrebari despre lume si viata, m-au facut sa cred in frumusetea si puterea cuvintelor si mi-au dat indemnul sa ma modelez dupa eroii sau scriitori indragiti si admirati. Ele m-au facut sa traiesc o alta viata, una de neinchipuit in viata de toate zilele.  In acea perioada traiam intens, pana la confundarea totala cu viata eroilor din carti. Erau carti ce imi dadeau o mare incantare intelectuala si senzatia ca ma descopar pe mine, ca incep sa aflu cine sunt, dar si senzatia descoperirii unei alte lumi de care nici nu banuiam ca exista.  In special versurile marelui nostru poet Mihai Eminescu erau pentru mine atunci mai mult decat o religie. Dar cate carti nu m-au fascinat in acea perioada si in taina visam ca sa scriu si eu macar o carte. Si intre visare si implinire s-a scurs mai mult de o jumatate de veac. Visurile de atunci imi dau astazi puterea pentru truda zilnica a inaltarii acestei scrieri.

Vizitand Tiganestiul dupa scurgerea multor ani, pe multi dintre tinerii de atunci, nu i-am mai intalnit. Cei mai multi au plecat din sat, au vandut casele parintesti si s-au raspandit in toata tara, ba si peste hotare, ca si alti sateni care au plecat pentru munca prin Spania, Italia, Anglia, Franta, Suedia, Australia, Canada, etc. Multi s-au stabilit definitiv in alte tari. Cei care mai traiesc raspanditi prin tara, dupa ce si-au recapatat  pamanturile avute,  mai vin toamna  in sat ca sa isi ia banii de pe recoltele de peste an.

Cu timpul, asupra noastra au actionat intamplari si imprejurari diferite, suferintele s-au amestecat cu fericirea, durerea cu bucuria si ne-au schimbat facand din noi oameni foarte diferiti, dar nu a reusit sa micsoreze farmecul copilariei fericite – timpul rasului lipsit de griji, al tineretii avantului nestavilit si al increderii in fortele proprii. Scurgerea timpului  nu a micsorat nici amintirea farmecului copilariei si nici al celui adolescentin  care dadea sperantelor noastre puteri nelimitate si sentimete pozitive la care revenim prin negura vremii ca  la apa vie.

ELENA BUICĂ – Toronto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s