MONITOR CULTURAL * on-line

~Elena Armenescu: „Viaţă tulburătoare“

– Bună ziua Cristian! Voiai să treci şi nu mă vedeai?

– Bună ziua domnule Radu, cum să nu vă văd? V-am zărit de la distanţă. Doar aţi afirmat că aţi făcut contract cu această bancă din parc, şi nu puteţi să vă permiteţi luxul să încălcaţi învoiala.

– Ia şi tu loc aici, măi băiatule, cat faci o pauză la învăţat, să te înveţe pe tine nenea din şcoala vieţii, lecţii care  nu se învaţă în şcoală.

– Cu placere, dar nu pot să rămân mai mult de treizeci de minute.

Cristian este student în anul întâi la filologie, şi este fascinat ori de câte ori întâlneşte oameni cu darul povestirii. Acum este în sesiunea de vară şi are mult de învăţat. Locuieşte în apropiere de Parcul Cişmigiu, şi când simte că îi scade capacitatea de concentrare, iese la plimbare, la o oră de oxigenare a creierului. Îi place în general să se plimbe singur, în tăcere, dar de când l-a cunoscut pe domnul Radu într-o vizită la mătuşa lui Victoria – sora mamei, ştie locul unde se aşează acesta şi dacă are disponibilitate să asculte o poveste adevărată, de viaţă trăită autentic, trece pe aleea cu pricina, ca azi.

– Bine, stai cât vrei, tu îţi cunoşti mai bine priorităţile, dar ştii ceva? Dacă te simţi bine cu cineva sau undeva, să nu te grăbeşti să părăseşti locul acela, pentru că mai pe urmă o să-ţi pară rău!

Radu Virgil acum este pensionar, dar a fost „cineva” la viaţa lui, aşa zicea tanti Victoria, îşi aminteşte Cristian. Prenumele lui este Virgil, dar toată lumea, inclusiv soţia lui, i-a spus Radu. Ca tânăr inginer mecanic, în anul 1942 a fost trimis pe Frontul de Est. După război, a lucrat în mai multe oraşe din provincie, iar în cele din urmă a ajuns să lucreze în Bucureşti într-o uzină cu regim secret. A facut pe dracu-n patru cum spunea el, să ajungă aici, pentru că era singurul loc de unde putea pleca în străinătate pe vremea comuniştilor, şi el dorea să vadă lumea cu orice preţ.

Dacă la sfârşitul războiului România nu ar fi căzut sub sfera de influienţă a ruşilor, soarta fiecărui om ar fi fost alta, dar aşa…

– Există un secret al reuşitei? îl iscodeşte Cristian

– Norocul! Acesta este secretul. Norocul trece doar o singură dată pe lângă tine. Dacă nu l-ai sesizat, s-a dus! Ai văzut, chiar la admiterea la facultate, au fost unii la fel de bine pregătiţi, dar n-au luat examenul. Sunt azvârliţi dintr-o dată în alt grup social, cu alte reguli. Cu toate acestea unii dintre ei îşi vor găsi o cale şi vor avea mai multe succese şi satisfacţii decât colegii tăi de acum. Priveşte în jur: acum este o vreme a Tranziţiilor. Incredibil! Se pare că se termină o perioadă istorică a Patriarhatului, şi revine Matriarhatul, dar în această perioadă a Tranziţei Tranziţilor  ( de la Naţionalism la Globalizare, de la Ortodoxie la Ecumenism, de la lumea Războaielor sângeroase la Lumea Păcii dar atenţie!  asemeni rabinului din Fălticeni care afirma că citez „nu va mai  rămâne piatră pe piatră în războiul pentru pece” ) – îmi place să cred, că tu vei fi orientat si vei sti să alegi. Însurătoarea, după alegerea profesiei este lucrul cel mai important. Ehee! Problemă grea cu fetele din ziua de azi… şi face un gest larg cu mâna, a lehamite. Le văd eu aici cum trec înlănţuite cu băieţii. Ele îi domină, ele îi conduc…

– Dumneavoastră ce părere aveţi despre dragoste? Îl întreabă Cristian.

– Există cu adevărat!

– Care este cea mai plăcută amintire legată de acest subiect?

Îi este greu să aleagă. Probabil erau multe momente plăcute. Trăite şi plăcute. Muschii feţei lui Radu V se contractau uşor, parcă ar fi căutat în scrinul memoriei ceva la care nu se mai uitase demult…Deodată faţa i se luminează, zâmbeşte larg, semn că a găsit ceea ce căuta, iar ochii încă jucăuşi în ciuda vârstei,  îi strălucesc într-un  anumit fel ca atunci când deţii un secret. Tace. Trece un timp de scormonire în adâncurile memoriei, după care începe să povestească pe un ton plin de încântare, cu oarecare şăgălnicie:

– In tinereţe, pe la 17 ani, când eram elev la liceu am cunoscut o fată deosebit de frumoasă, era mai mică decât mine. Nu ştiu nici azi numele întreg, dar colegele ei o chemau Marica! Avea nişte ochi albaştri care mă scoteau din minţi. Eram nebun după ea. Fugeam de la şcoală, chiulea şi ea,  şi ne întâlneam peste Bistriţa.

Recitam versuri, îi povesteam câte în lună şi în stele, mă străduiam să-i fiu pe plac s-o conving să accepte ce voiam eu. Mă înţelegi…

Mi-aduc aminte şi acum ce-i spuneam printre altele:

Să fim buni, să ne iubim

Stăm pe-un tron de dinamită

N-are rost să ne minţim.

Degeaba… atâta stăruinţă. Ea se opunea, deh! educaţia, atunci fetele majoritatea se măritau virgine. Pe unele le-a mai schimbat războiul care bătea la uşă. Până la urmă, după un timp mă şi aşteptam ce-i drept să mă încorporeze pentru front, şi am convins-o! a cedat, cu condiţia să folosim prezervativ. Eu luam prezervative, dar le înţepam şi imaginează-ţi că a rămas gravidă. Ea a plecat la o rudă într-un orăşel apropiat, eu în altă localitate, dar în realitate m-am dus după ea. Acolo, în fine,  cu metode empirice, s-a rezolvat. A învăţat-o soţia unui maior care venea în vizită la rudele ei.

– Ce ţi-a făcut, ce ţi-a dat? Am întrebat-o eu când ne-am întâlnit.

– Sirop de garoafă neagră şi cinci chinine seara. Era puţin schimbată, a fost o traumă psihică pentru ea, plus că legătura noastră nu mai era secretă, acum o ştiau rudele şi nu-i convenea deloc să afle părinţii. După întâmplarea asta eu am plecat la regiment la Piatra Neamţ, ne înhăţase să ne trimită pe front.Am „dezertat „ şi de acolo o zi să mă duc să-mi iau rămas bun de la Marica. Neavând bilet de învoire, seara, generalul a dat ordin să mă bage la arest. Eu jucam volei, mă cunoştea şi a doua zi m-a eliberat…Am plecat apoi pe front si ne-am pierdut…

Rămâne privind în zare ca spre o imagine care se micşorează putin cate putin, ca în final să dispară. Zadarnic o cauti sau vrei s-o readuci aproape de tine, ea nu se mai vede aproape deloc.

– Mai ştiţi ceva de Marica? V-aţi căsătorit ulterior cu ea?

– Nici vorbă… Când m-am întors, eu am căutat-o dar n-am mai dat de urma ei . Se căsătorise şi plecase din localitate. Am reîntâlnit-o peste mulţi ani, avea trei copii şi divorţase de bărbatul ei, de tatăl copiilor. I-am trimis de atunci mereu, felicitări de ziua ei. Pe una din ele am scris aşa:

Nu-ţi mai cunosc privirea

Nici gura dulce, nici frumosul glas

Atâta doar- mă chinuie amintirea

Şi-n ceaţa ei, trecutul a rămas!

– Eşti tare domnu Radu! Într-adevăr…are dreptate tanti Victoria, acum mă scuzi dar chiar trebuie să plec. După amiază am examen. Mi-a făcut bine conversaţia, m-am relaxat.

– Te cred şi eu!

– Pe curând!

– Al naibii băiatul ăsta! zice domnu Radu clătinându-şi capul dintr-o parte în alta, urmărindu-l pe Cristian cum se depărta. De ce o fi exclamat aşa, nu înţeleg, de parcă Cristian ar fi fost eroul povestirii de mai -nainte. Poate pentru că ştia la rândul său, tot de la Victoria, că acest nepot al ei, interesat de schimbările care aveau loc sub ochii lui de licean, spre disperarea mamei sale, nu numai că devenise nelipsit de la manifestările anticomuniste din Piaţa Universităţii, dar, la a doua venire a minerilor în capitală, s-a împrietenit cu câţiva, s-a alăturat lor şi toată noaptea a stat alături de ei într-o aşa zisă tabără, lângă Palatul Cotroceni. Toate acestea, bineînţeles le-a recunoscut câţiva ani mai târziu, când a fost de acord că se băgase într-un lucru insuficient cunoscut, periculos.

Radu a mai ramas o vreme pe bancă după care a facut  „un tur” pe aleile cu platani. Când ajungea sub acesti arbori falnici, avea senzatia că nu există timp sau chiar dacă există, timpul s-a oprit în loc.

– Căt stai sub platani, nu se pune la socoteală îi spunea el Victoriei, îndemnând-o să rămână să stea mai mult de vorbă în parc. Stai zece ani sub platani, cu zece care-i scad de obicei femeile, te-ai învârtit de douăzeci de ani…

– Este  un adevărat vrăjitor. Inventează tot felul de argumente, le amestecă cu informaţii adevărate până-ţi face un fel de vârtej în minte din care numai el te mai poate scoate, ori te lasă „în ceaţă” adică nedumerit. La sfârşit, tot el este cel care se amuza, dar,mă rog cu cine-i merge…concluziona Victoria. Si când te gândeşti prin câte a trecut prin viaţă, te miri de unde mai are atâta energie.

Se cunoşteau de multă vreme, de când trăia soţia lui, cu care avea doi copii: un baiat, acum inginer în SUA şi o fată căsătorită în Belgia. Soţia murise in urmă cu doispezece ani de cancer localizat la  sân, era bună prietenă cu Victoria, fuseseră colege şi prietene din facultate. Victoria a avut o mare dragoste cu un coleg de liceu care era student la   facultatea Politehnică În ultimul an, s-a înnecat în mare vrând sa salveze un altul. Ea, ulterior nu s-a mai căsătorit – zicea că i-a murit norocul!.

A avut parte apoi de alte două înmormântări: părinţii care locuiau într-o casă salvată de la demolare, au murit intoxicaţi cu oxid de carbon de la o sobă care nu a fost controlată corect. Spre patruzeci de ani a avut totuşi o relaţie cu un bărbat în care-şi pusese mari speranţe, căruia i s-a dedicat aproape doi ani. La un moment dat, sătulă de singurătate, a hotărât în sinea ei să se căsătorească cu el. A aflat atunci cu stupefacţie chiar din gura lui, că nu este posibil, pentru că este însurat, avea şi un copil. A urmat despărţirea dublată de o mare dezamăgire, plus faptul că a rămas cu sentimentul de culpabilitate, de păcătoasă. Zadarnic a liniştit-o şi preotul la care mergea să se spovedească, chiar o lăuda că a ales calea bună si nu a „spart „ o familie cu copil. Preotul i-a acordat iertarea şi dreptul la împărtăşanie, dar ea tot se ruga serile într-un fel unic, avea un monolog special, meditativ, de femeie care a citit mult şi mai merge din când în când si la biserică. Îl rostea şoptit, în singurătatea dormitorului, adresându-l  lui Dumnezeu: „ Iarta-ma Doamne! pentru toate pacatele săvarsite cu voie si fara voie si mai ales pentru cele facute din iubire, pe care Tu ai invecinat-o cu posesia, asa cum ai pus alaturi geniul si nebunia pentru ca asa ai vrut Tu sa ne poti incerca, ori poate nu era altfel loc in spatiul atat de mic al comenzilor din creier. Am inteles ca oamenilor din jurul meu le place sa fiu crestina adevarata, adica sa daruiesc fara sa astept nimic inapoi, dar ei nu stiu ca atunci cand voi birui si acest ultim  „prag”, adica voi putea sa rup legaturi tesute cu mii de fire incrucisate realizate in toţi anii, (atitudini omenesti firesti, in spiritul dreptatii intelese de mine) desi voi ramane in corpul fizic as fi atat de detasata de tot ce este pamantesc, incat ei ar simti ca m-au pierdut deja.  Doamne Iisuse Cristoase, cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, ca altfel nu ai fi stiut sa spui: ” Lasa tot, ia crucea in spate si urmeaza-mi mie!” ori „Lasa mortii sa-si ingroape mortii”, adica rupe-te de tot ce ai, chiar de tatal tau (mort) si daruieste-te vrerii lui Dumnezeu (care dorea oamenilor vii un alt comportament, o alta atitudine a  unora fata de altii, si o intelegere superioara a vointei divine), asa cum ne-ai lasat prin toate invataturile – care pentru punerea lor în practica trebuiesc misionari! Ocroteste-mă Doamne, că numai pe Tine te am!

Se întâlnea cu soţia lui Radu la sfârşit de săptămână, ele două mereu, şi cu el , doar când era în Bucureşti pentru că după anii I965-1970 Radu, datorită funcţiei pe care o avea,  era mai mult plecat în ţară sau în străinătate. Acum erau pur si simplu amici, ca fraţii. Deşi el trecuse de şaptezeci de ani, nu-i plăcea să stea singur, avea o concubină – zicea el cu subînţeles –

– Prietena dv câţi ani are? Îl întrebase Cristian data trecută când îl întâlnise .

– Tot şaptezeci dar dac-o vezi nu-i dai cincizeci.

– A! Înţeleg, a stat mult sub platani!

– Nu! a stat cu picioarele în sus, că nici timpul ăla nu se pune… Haaa, haaa, haaa….

– Ce să facă, glumeşte şi el ! îl scuza parcă tanti Victoria.

– Nu glumesc deloc! Avem o viaţă sexuală ca la patruzeci de ani!

– Foarte bine! mă bucur! Si-i făcea cu ochiul lui Cristian care de când era student era considerat matur, şi se putea vorbi fără „perdea” cu el.

A urmat o săptămână, timp în care Cristian s-a pregătit pentru ultimul examen, la care a luat nota 9. Relativ satisfăcut, în drum spre casă se gândea să treacă sau să nu treacă din nou pe la tanti Victoria care stătea tot în apropierea parcului. De la dânsa, ajungea apoi pe jos acasă. Se uită la ceas, era ora două. La ora aceasta mama este încă la serviciu, şi ar fi fost singur, aşa că s-a decis: coboară din autobuz cu o staţie mai târziu.

Voia să mănânce ceva cald şi bun, lucru de care era sigur dacă făcea „halta” la sora mamei lui care nu avea copii. În realitate el era moştenitorul, dar şi susţinătorul ei la bătrâneţe. Ştiau amândoi acest lucu, dar nu discutaseră niciodată acest aspect.

– Este prea devreme. Am să simt eu când este cazul…i-a zis Victoria Laviniei, mama lui Cristian.

Era într-o zi de joi, zi fixă de masă a domnului Radu la Victoria

Cristian nu stia acest lucru, dar chiar dacă ar fi ştiut, nu şi-ar fi dat seama, uitase şi în ce  zi a săptămânii se află.

– Sărut mâna! Bună ziua! Sper că nu deranjez… spune el putin încurcat dând cu ochii de Radu. Se simtea oarecum vinovat ca si-a anuntat vizita prin telefon.

– Ia loc, te rog, se poate… şi imediat aduce încă un tacâm la masă. Un miros îmbietor de supă se ridica din castronul aşezat în mijlocul mesei.

– Noi am ajuns deja la supă. Dacă ştiam ora la care vii te-am fi aşteptat. Să-ţi aduc mai întâi un aperitiv…

– Da, multumesc, mi-este într-adevăr foame..

Au mâncat în linişte. Nu se auzeau decât sunetele facute din când în când de tacâmurile care se atingeau de farfurii. A urmat şi felul al doilea: friptură de pui cu garnitură de piure de cartofi foarte gustos, pregătit cu smântână şi salată.

– Cristian, dacă nu mergi să te odihneşti, hai să-l rugăm pe Radu să ne mai povestească câte ceva.

– Ce să vă povestesc?

– Cea mai neplăcută întâmplare, propune Cristian.

– Da? Uite să v-o spun si p-asta, n-o ştie nici Victoria, multe nu ştie ea…

Am fost arestat în anii 1955-1956

– Cum? tu arestat? Noi te-am crezut totuşi omul regimului, erai tu fiu de negustor, adică iubitor de libertate şi comerţ, dar până la urmă te-ai aliniat…

– Tocmai acesta a fost mobilul, au văzut că am personalitate si au încercat să mă convingă de faptul că Republica Populară Română are nevoie de astfel de oameni . N-am acceptat o colaborare cu ei decât după 1965 când mi s-a părut o nouă deschidere…

Atunci, prin -55-56 am fost arestat sub acuzaţia de „abuz în seviciu”. Eram inginer şef la Industria Locală într-un oraş din sudul ţării. Controlam presele de ulei ale morarilor şi cunoşteam îndeaproape necazurile oamenilor. Era un ordin să se facă achiziţii : pe gozuri morarii trebuiau să achiziţioneze ouă, brânză, lapte, păsări. Morarii le aduceau la noi, iar cei de la partid veneau şi le luau pe nimic –şase lei curcanul!

– Eu nu le mai dau! Am zis într-o zi tare.

– Am făcut tabele şi le-am dat la salariaţii mei. Bineînţeles, mi-am făcut şi eu parte.

A doua zi m-a chemat Primul Secretar.

– Ce faci dumneata acolo inginere? (el avea doar scoala profesională). Ai început să iei hotărâri de unul singur? Unde te afli?

– Am şi eu salariaţi! Am răspuns. Ei reprezintă clasa muncitoare, cea care făureşte bunurile, şi trebuie să se bucure de ele. Dar până una, alta nu au ce mânca. Venim si noi la Bufetul Partidului să mâncăm.  (Ştiam că acolo aveau carnea cu patru lei kilogramul, brânza cu doi lei, adică preţuri simbolice, numai să nu creadă că au luat gratis).

-Cum îndrăzneşti să pui în felul ăsta problema? Eşti un instigator! O unealtă impotriva ordinei sociale!

– Sunt inginer!Nu mi-a dat partidul diploma! Eu am învăţat să devin inginer!

A telefonat chiar în faţa mea la parchet şi mi-a poruncit să nu părăsesc clădirea.

Au venit miliţienii cu mandat de arestare, cu o dubiţă şi m-au arestat. Mi-au luat nenumărate declaraţii . Am făcut greva foamei timp de douăzeci de zile, dar nu mi-am schimbat declaraţiile cum ar fi dorit ei.

M-a separat de restul deţinuţilor, să nu-i influienţez. Până la urmă m-au achitat în şase luni şi am scăpat. Procuratura a făcut recurs, m-au tot urmărit după aceea permanent, le era teamă să nu se organizeze revolte în ţară. În perioada aceea erau încă partizanii în munţi, regimul nu era consolidat şi organele de securitate asta aveau de facut: să depisteze orice intenţie de revoltă şi s-o sugrume înainte de a cuprinde un numar mare de oameni care să se manifeste. Au fost în toate colţurile ţării nenumărate încercări de a mobiliza lumea împotriva regimului comunist care venise cu expropierile, cu propaganda lor mincinoasă; de ce credeţi că au fost în ţara asta deţinuţi cu sutele de mii? Nu s-a reuşit nimic pentru că aparatul de partid şi securitatea erau necruţători, aveau modelul primit de la Moscova, îi  aveau în spate pe ruşi…

– Am citit şi eu cartea  cu povestea Elisabetei Rizea, intervine Cristian.  A cumpărat-o mama şi am văzut cum îi curgeau lacrimile când o citea, şi mi-am zis: ia să văd ce o emoţionează aşa mult pe mama? Într-adevăr, este cutremurător tot ce povesteşte această femeie, ţărancă, dar cu o memorie şi judecată extraordinare. Mulţi nu ştiu cum este acest popor cu adevărat! Se uită la cei din oraş, din capitală. Din câte ştiu eu nici o capitală nu poate reflecta spiritul, esenţa, adâncul poporului, pentru că ele, capitalele sunt multinaţionale de sute de ani. Iată! De pildă la noi – am văzut niste stampe edificatoare- oraşul era populat cu negustori de toate naţiile din jur: greci,turci, evrei, armeni, îmbrăcaţi exotic şi bineînţeles ţigani, dar mai puţini decât în zilele noastre. Din această interculturalitate au rezultat nişte oameni diferiţi faţă de cei dinprovincie şi în sensul bun, că au un orizont mai larg asupra lumii şi cunoaşterii, dar şi în sens rău: oraşul este cuibul viciilor. Cei din provincie fiind conservatori prin excelenţă, au sufletul apropiat de tradiţii, sunt păstrătorii lor.

– Da, Domnule! Nu se face mare lucru în acest sens nici aici, în Bucureşti, nici ambasadele noastre care de fapt ar avea obligaţia să facă cunoscut lumii valorile noastre naţionale: personalităţi, tradiţii, muzica, dansurile. Eu am fost înafară, aşa cum ştiţi şi înainte şi după o mie nouă sute optzecişi nouă – anul loviturii de stat – că lovitură a fost, nu revoluţie! Nu s-a schimbat mare lucru!. Nu sunt în stare să prezinte o imagine a României aşa cum o ştim noi şi basta!

– Chiar, Radule i-a povesteşte – că acum a trecut mult timp – s-a prescris cum se spune, care era misiunea ta când plecai în străinătate? îl întreabă Victoria

– Foarte simplu! Făceam parte din delegaţia României în anumite vizite de interes comercial reciproc cu tara pe care o vizitam, şi ca specialist mă apropiam de ceea ce ma interesa, mai puneam degetul într-o vopsea pe care noi nu reuşeam s-o facem pentru maşinile Dacia, şi ulterior o studiam la spectroscop, descifram compoziţia. Având memorie, mai faceam nişte schiţe pentru diferite amplasamente, aparatură, etc

– Înţeleg… nu era periculos?

– Păi asta era , să nu pară nimic nefiresc. Este şi asta o artă. De ce crezi că nu  poate oricine s-o facă?

– Aşa este, ai dreptate!

– Domnu Radu! Stiţi ce nu înţeleg eu? intervineCristian. Domnule, dumneavoastră apartineaţi unei anumite clase care nu s-abucurat de instalarea la putere a comuniştilor, aşa cum aţi relatat cu simpatie despre cei care se opuneau acelui regim. Cu toate acestea, până la urmă v-aţi dat cu ei cum se spune. De ce?

– De ce? Viaţa trebuie trăită când o ai, eu atunci, în anii lor eram în plină maturitate. Trecuse perioada când îi aşteptam pe americani. Ăştia păreau că nu mai pleacă o mie de ani! Oricum, nu-mi pare rău. Eu mi-am servit ţara, nu pe ei!

– Hm… sunt multe de comentat aici în legăturăî cu servirea ţării, dar mă rog…

– Ai căzut şi tu sub influienţa ăstora care condamnă tot ce s-a făcut. Stai! Aşteaptă să vezi cum se scrie istoria! Eşti tânăr, şi tinerii aşa cum eram şi eu, sunt entuziaşti, idealişti, cred în utopii. Ştii cum se spune : pe unde semeni tu castraveţi, eu am cules demult!

– De acord! numai că fiecare trebuie să-şi facă experienţa proprie, iar ce a fost în urmă ci cincizeci de ani, nu se mai repetă, acum lumea este altfel.

– Şi asta este adevărat, în special datorită progresului tehnic. Dar se pune şi întrebarea aceasta: este omul mai fericit acum decât în urmă cu o sută de ani? Are curent electric, televizor, dar ce vede? Numai tâmpenii! Destrăbălare! Familia este pe cale de dispariţie… Are maşini cu care aleargă toată ziua, sunt veşnic în criză de timp! Mega industria crează poluare. Ce zici este plăcut aici, în jurul acestei mese, uite mai vorbim, mai ne distrăm ascultând o muzică bună, ca pe vremuri. Câti mai au timp să se vadă unii cu alţii? Cică îşi dau mail-uri…Dacă aşa cred ei că asta e viaţă…. Apoi progresele medicinii au făcut să se prelungească viaţa, planeta va deveni suprapopulată. Maltus avea dreptate! Se va cere iar un război!

– Hai să nu exagerăm! Apropos de război, când eraţi pe front cu siguranţă aţi trăit şi clipe de coşmar. Va fost vreodată viaţa în primejdie? Cristian, prin această întrebare de fapt atrage dialogul spre ceva din trecutul care-l interesa.

– O dată? De nenumărate ori! Moartea mergea cu noi, era alături, când avea ocazia:haţ! lua unul câte unul sau mai mulţi o dată. Unii au înebunit de spaimă!

Mi-aduc aminte când am trecut Bugul. Era primăvară, veneau sloiuri o dată cu apele mari care dădeau peste pod. Noi eram cu nişte dube care aveau strunguri pe ele. Era foarte periculos să treci podul acoperit de ape cu sloiuri, dar nu aveam încotro, nu aveam de ales: Îainte! Suna ordinul, şi înaintam, înaintam.

Altă dată, eram în retragere. Pe Don nemţii au făcut al doilea front. Noi am trecut cu maşinile pe lângă ei dar nu au tras în noi. Puteau s-o facă, pentru că dispoziţia era să râmânem pe loc.

Apoi la Rostov, era vară, vă închipuiţi în Crimeea ce bogăţie de fructe, legume şi pepeni cu nemiluita: eu am luat o motocicletă şi am trecut podul de pontoane la o pepenărie. Am vorbit cu oamenii, le-am plătit şi am încărcat un camion Polski Fiat cu pepeni. La întoarcerea spre regiment ne-am întâlnit cu un ofiţer SS-ist, care s-a uitat şi cum a văzut că eu sunt ofiţerul, adică cel cu iniţiativa, se apropie de mine ameninţător, cu pistolul îndreptat spre pieptul meu. Am avut prezenţă de spirit şi m-am ţinut tare: – spune-i, zic translatorului – că patruzeci de baionete vor fi în el dacă trage!

N-a tras,  după cum se vede, dar băieţii a trebuit să arunce pepenii. S-au făcut toţi terci!

Nemţii nu ne-au tratat ca pe nişte tovarăşi, ei se credeau superiori nouă. Asta este adevarul trăit şi văzut de mine!

– Nu da Doamne omului câte poate să ducă! Zice Victoria profund impresionată.

– Sigur, după război n-a convenit nimănui din ţara asta, cu excepţia celor o mie care aveau carnete de partid, cum a fost împărţită lumea. A apărut şi mult folclor, adică adevăratele sentimente, mai bine zis resentimentele poporului care ironiza diferitele situaţi:

Ţine Doamne partizanii

Până vin americanii…

ori (unei UTC-iste)

Sus leliţă Cu Rooswelt

Că esti plină de talent !

– Sau  să amintim şi autoironia celor arestaţi, sărmanii:

De când e tovărăşie

Caru mi-e la fierărie

Boii la măcelărie

Eu mă duc la puşcărie.

Se întreceau în evocări. Recita fiecare ce-şi aducea aminte, în legătură cu acest subiect.

– Nici cei care votaseră cu comuniştii nu mai erau încântaţi când s-au trezit:

Comuniştii ne-au trădat

Ne-au minţit aceşti tâlhari

Ne-au vândut şi ne-au distrus

Ca şi Iuda pe Iisus!

Când a fost cu întovărăşirea apoi cu colectivizarea, cu redarea terenurilor ocupate de pomii de pe câmp ori pământul rezultat din anularea hotarelor dintre proprietăţi, iată ce cântau ( de fapt jeluiau) tăranii:

A venit apoi reforma

Cu-ntâmplări evolutive

Schimbând faţa astor locuri

De n-o mai cunoaşte nimeni

Nu mai sunt nici nuci, nici pruni,

Nu mai sunt salcâmi deloc

Şi nici vii, doar arătură

Ca în urma unui foc!

Fără toate astea, tânăra de la sat, la îndemnul partidului de a fi egală cu bărbaţii, ce făcea? Se făcea tractoristă săraca:

Ilenuţa tractorista

A rămas numai cu… brazda. Ha, ha , ha… recită Radu încântat.

– Bine că totul a trecut! zice Victoria ca pe-un final.

-A trecut pe dracu! Acum , ăia care suspinau după proprietăţi sunt morţi. Ăştia tineri primesc ca pe-o pedeapsă, pământul înapoi. Trecerea aceasta de la un sistem la altul a năucit populaţia, a stresat-o! Unii lacomi, vor să ia totul de la rudele lor, se ceartă unii cu alţii, e o nebunie!

– Eu mă retrag, vă multumesc pentru masă ( înclină capul spre Victoria) şi pentru companie adaugă privindu-l pe Radu! Sărut mâna! mai spune Cristian ridicându-se şi în acelaşi timp luînd mâna stânga (care era spre el ) a Victoriei, o sărută respectuos.

– La revedere Cristian, te mai aşteptăm şi data viitoare!

Intr-un târziu, s-a pregătit si Radu de plecare, rostind indiferent de anotimp, formula tabu, spicuită din colindele de sărbători:

De urat am mai ura

Dar mi-e că va însera.

Şi-a luat rămas bun şi a plecat cu bateriile încărcate, cum îi plăcea lui să spună.

Zilele au trecut repede până joia viitoare.

Cristian dormea pe rupte, abia se trezea pe la ora nouă, când părinţii erau deja plecaţi. Găsea micul dejun pregătit pe o farfurie aşezată cu grijă şi dragoste de mama, pe o fată de masă albă în bucătărie. Ceaiul şi-l făcea singur, urmat de o cafea tare. Nici în vacanţă nu dorea să renunţe la acest drog. Deschidea apoi calculatorul, naviga pe internet, mai vorbea pe masenger, dar nu prea mult, avea doar trei persoane pe listă. Spre seară, căldura din apartament îl trimitea în parc. În luna august va pleca la mare, apoi la munte într-o tabără esoterică, dar până atunci…mai avea trei zile de joi în care se va întâlni cu Radu la tanti Victoria.

Programul lui Radu nu-l stia nimeni, nici chiar el.Dimineaţa , după micul dejun, citea presa ca un parizian care se respectă, preciza el când povestea ce a citit.  Mergea  apoi pe unde-i trăznea, ba la cabinetul medical, unde mai stătea de vorbă cu alţi oameni cam de vârsta lui în sala de aşteptare, ba câte o oră două  la strandul din apropierea casei, dar stătea numai la umbră, nu se expunea la soare, ori în parc „să-şi onoreze contractul” ca în ziua când l-a întâlnit Cristian..

Victoria are programul cel mai monoton cu putinţă, de aceea abia aşteaptă ziua de miercuri să meargă la cumpărături ( iese doar de două ori pe săptămână pentru aprovizionare, adică miercuri şi sâmbătă). Vara, îi place să prepare mâncarea seara, pe răcoare, ori dimineaţa devreme, aşa cum se întâmplă şi azi. Mestecă în cratiţa cu tocăniţa cu carne de pui şi se gândeşte că se vor bucura tare mult când vor avea surpriza unei mămăliguţe cu brânză şi smântănă urmate de această tocăniţă. Se sacrifică, fie cât de mare căldura, va face şi mămăliguţă! Ştia că se vor bucura tot cât se bucură un copil! Nu este mare lucru ce face ea, dar face bine pentru sănătate consumarea unei diete cât mai variate. Bărbaţii când sunt singuri mănâncă mai mult „uscături”. Nu de puţine ori auzi că au făcut ulcer la stomac… În ciuda faptului că era licenţiată, iată, când era în bucătărie nu se putea gândi la teme literare sau filozofice, totuşi îi vine o idee: „gândul trece prin stomac”. De altfel se confirmă, în prima parte a mesei, aproape nimeni nu vorbeşte, îşi aminteşte ea atmosfera de data trecută, apoi,dacă este şi un pahar de vin rece, limbile se dezleagă şi mai bine. A… exact! voi face si nişte ficăţei la grătar, să putem bea vinul care se afla deja la rece.

Ceasornicul se grăbea, acele sale se aproiau de ora două. Cristian ajunge primul, sună şi i se deschide:

– Bine-ai venit băiatul meu drag! Îl întâmpină Victoria şi-l îmbrăţişează cu căldură.

– Sărut mâna, răspunde Cristian şi o sărută pe ambii obraji, oferindu-i totodată un splendid buchet de flori cumpărat de la florăria din apropiere.

– Te rog sa-ţi ocupi locul tău care a devenit deja permanent. Chiar dacă nu eşti prezent, nimeni nu se aşează pe locul tău…

– Chiar aşa ? ! rosteşte el mai mult ca o exclaţie decât ca pe o întrebare.

– Da! Chiar aşa!

După câteva minute, sună şi Radu. Uşa rămăsese descuiată, aşa că Victoria se ridică repede şi se îndreaptă spre intrare. Apasă pe clanţă şi deschide larg uşa, creând loc să intre Radu cu o sacoşă serioasă, în care se găseau în special legume, salate şi fructe, cumpărate dis-de-dimineaţă din piaţă, s-o mai scutească astfel pe prietena lui de corvezi.

–   Bună Radule, ce-i cu sacoşa asta?

–   Surpriză pentru noi toţi, răspunde zâmbind, Radu care se îndreaptă direct spre bucătărie, ca un obişnuit al casei, să depună ofrandele.

–   Mulţumim, mulţumim, vino să iei loc la masă…

–   Imediat, să-mi spăl mâinile şi vin.

– Am şi eu surpriză pentru voi ! şi începe să aducă la masă bunătăţile pe care le pregătise.

– Aaa…, mămăliguţă caldă şi bună, cu mai puţine calorii decât pâinea, excelent!

Manâncă toţi cu poftă, aşa cum si-a dorit gazda şi la un moment dat Cristian îşi îndreaptă capul spre Radu:

– Domnu Radu! Data trecută ne-aţi promis -ceva…

– Nu-mi amintesc…

– Ba da! Că veţi continua să ne povestiţi despre dumneavoastră. Eu m-am gândit mult şi acasă la dialogurile anterioare. Ştiţi ceva? Destul cu evocarea suferinţei, ne indispune, ne taie optimismul. Hai să ne povestiţi despre călătoriile dumneavoastră! Sunteţi de acord tanti Victoria?

– Sigur, abia aştept!

– Eu aş începe în cazul acesta cu Elveţia. Nu e ţară mai plăcută pe tot pământul! Aşa cred eu. Avem şi noi ţară foarte frumoasă, cu toate formele de relief, cu fluviu, cu mare… Ei nu au fluviu, dar au o stare atât de avansată de civilizaţie, încât cei care nu au fost acolo nu-şi pot imagina! Drumuri, căi ferate, trenuri, clădiri, curăţenie, mod de deservire, amabilitate, eleganţă sunt doar câteva caracteristici care ne diferentiaza la greu. Sunt rămâneri în urmă din partea noastră, imposibil de depăşit! Eu am fost cu masina, un Fiat 850 cu care am colindat toată Europa. Este ea o maşină modestă, dar am fost foarte mulţumit. Aveam cort şi campam la camping-uri foarte bine amenajate, racordate la curent, canalizare. Dar să revin la Elveţia. V-aş spune mai întâi câte ceva despre Berna, capitala ţării, – situată cam în centrul ţării – deşi am văzut evident, alte localităţi mai întâi, pentru că am intrat în Elveţia dinspre Italia, din Lombardia.

Zona oraşului este muntoasă, fiind aşezat pe un platou la cinci sute metri deasupra nivelului mării, înconjurat din trei părţi de râul Aare, care face o buclă, realizând practic o peninsulă, iar peisjul este extraordinar de frumos. Chiar la marginea oraşului se află două masive muntoase: Gurten şi Bantinger, cam de o mie de metri înălţime. Această diferenţă de cinci sute de metri conferă o măreţie aparte, parcă sunt ocrotitorii urbei

Oraşul are multe centre de atracţie turistică, pentru că este foarte vechi, de la 1191, şi a fost bine fortificat în evul mediu, aşa că s-a dezvoltat în condiţii de pace îndelungată.. Sunt celebre turnurile de apărare : Turnul cu ceas, Turnul cu închisoare, Turnul Sf Cristof. O altă clădire de notorietate, care merită văzută este Abaţia (mânăstirea) benedictină Sf Gall.

– Cristian, cred că ţi-a stârnit interesul să te înscrii într-o excursie…remarcă Victoria

– Abia aştept să văd Europa…

– Hai să vă spun cum am petrecut primele zile, pe malul lacului Como care se află în nord vestul Italiei, la granita cu Elveţia. Acolo, este mult mai cald decât la noi la munte, pentru că are influienţa climei mediterane. Parcurgi drumul pe nişte serpentine superbe până dai de lac, apoi asfaltul este chiar paralel cu malul lacului. Apa este atât de limpede că-ţi vine să bei din ea. De jur împrejurul lacului sunt versanţi pe care se află localităţile, vezi acolo nişte clădiri… de crezi că eşti la Monte Carlo. Malul vestic al lacului, este flancat de versanţi abrupţi, ameţitor de frumoşi.

După trei zile, am coborât din locul care ne-a găzduit. Pâna la Menaggio unde urma să părăsim malul lacului pentru a trece granita in Elvetia, traversam vreo cinci tunele, cel mai lung dintre ele avand aproape 4 km lungime. Am ajuns la o  intersectie care ne arata ca mai avem 27 km până la Lugano; parcurgem  cei  20-30 km si intrăm  pe malul lacului Lugano. Trecem fără probleme prin vama de la granita, aşa cum nu vă imaginaţi! Doar o siglă cu emblema Europei – cercul de stele- şi câţiva poliţişti de frontieră, amabili şi veseli, care ne fac semn să înaintăm. Mi-a venit în minte şi chiar am început să fredonez  “Odă Bucuriei”. Nu ne venea să credem!  Soseaua care coboara in serpentine pe lângă lac spre Lugano, este parte din traseul unde au loc Campionatele de Ciclism. Vă amintiţi de circuitul de Formula 1 de la Monaco, Monte Carlo?  Lugano este un oraş foarte frumos si nici nu ai crede ca face parte din Elvetia, ci din sudul Italiei, când vezi vegetatia mediteraneana de aici. Palmierii de prin oraş te duc cu gândul mai degraba la Coasta de Azur, vegetaţie care poate fi numai pe malul Mediteranei…Ne oprim la un popas –continuă Radu – iar dupa cateva minute doi tineri ne întreabă daca suntem romani, întrebare de prisos pentru că noi vorbeam româneşte, dar să intre în vorbă cu noi…ce era să întrebe? Sunt doi tineri co-naţionali de-ai noştri, din Cluj care locuiesc de foarte mult timp in Elvetia. Se bucură că au întâlnit români în Lugano. Aşa sunt românii, expansivi ca italienii! Compatrioţii pe care i-am întalnit până acum şi în alte locuri în Europa, au fost extraordinari şi am simtit cădura din sufletul lor si un mare dor de casă, stârnit de întalnirea cu noi.

– Radule, esti o enciclopedie ambulanta cum se spune, te rog să nu te superi!

– Interesant, nu?

– Ne-ai impresionat cu luxul de amănunte. Cum de le ţii minte chiar în detaliu?

– Asta se întâmplă cu ce te emoţionează – când vezi prima oară un loc deosebit- ti se fixează în minte pentru totdeauna. Ca prima dragoste… şi îi face un semn discret lui Cristian, făcând aluzie la ce-i povestise în parc.

Acesta confirma tot simbolic, prin ridicarea mâinii drepte cu degetului mare îndreptat în sus, care înseamnă OK! Suntem tari!

Se face linişte pentru câteva momente, apoi Radu încheie brusc dialogul.

– Destul pentru azi! pe data viitoare! Faţa îi devenise palidă, privea drept înainte ducându-şi mâna dreaptă spre zona inimii. Probabil obosise şi simţea nevoia să tacă, să stea liniştit, fără să recunoacă acest lucru, ar fi fost tentat cineva să spună. Dar nu era numai atât…

Doamne! Sper să nu-i fie rău la inimă, îşi zise Victoria in sinea ei, amintindu-şi titlul unei piese de teatru „Copacii mor în picioare” De altfe, nu ar fi primul caz…

– Radule, spuse ea cu voce tare, dacă simţi că este necesar, întinde-te puţin pe canapea!

– Nu mulţumesc, nu este cazul.

Cristian, în acel moment parca a avut o revelaţie: spectrul morţii posibile pentru oricare dintre cei vii! Asemeni  Victoriei, s-a speriat în sinea sa de schimbarea atmosferei, în care parcă plutea ceva ameninţător, iar Radu încerca să-i ţină piept printr-o puternică voinţă mascând gravitatea cu aparenta nepăsare şi liniştirea celor din jur. Trecuse el prin multe momente critice pe care le depăşise! Aşa va fi şi acum…

Cristian a înţeles că a fi în compania unor oameni mai în vârstă, este pe de o parte plăcut, ascultând relatări din experienţa lor de viaţă, dar totodată mai puţin plăcut, pentru că te confrunţi, iată!cu evenimente pe care nu le-ai putea întâlni la cei tineri. Cel mult o stare de leşin la o gravidă, dar asta ar fi cu totul altceva, nu întrevezi o finalitate tragică. La gândul că Radu putea s-o păţească, l-a trecut şi pe el un fior rece, care l-a făcut să se cutremure. Era pentru prima oară când se gândea serios la moarte, parcă-i simţise suflul în apropiere şi nu-i venea să creadă că un om poate părăsi lumea aceasta în câteva clipe. Alungă însă repede acest gând, şi se pregăti de plecare – într-un mod precipitat. Simţea că trebuie să ajungă urgent în proximitatea unor tineri, să-şi întărească forţele, cugetul, să-i dea certitudinea deplinătăţii vieţii, apoi să stea singur, să mediteze. Apropiindu-se de uşă, recită cu o voce ca de rugăciune:

Mărirea celui ce atotpătrunde

Întregul tot mişcându-l, dă splendoare

Mai mult aici şi mai puţin altunde.

(Dante- Paradisul Cântul I 1)

După câteva secunde de scrutare a a memoriei, cu mâna pe clanţa uşii din sufrageria în care se aflau,  mai adăugă:

-Eh! Da maestre, nicicând  mai înainte

nu-mi fu aşa clar ce-acum discern

şi ce-mi părea dincolo de-a mea minte

(Dante Purgatoriul Cântul  IV, 76)

Ştia fragmente întregi din opera lui Dante, dar acum parcă s-a făcut lumină în silva oscura, conferindu-i minţii lui noi înţelesuri. Trăise un salt sapienţial!

Niciunul din cei doi prezenţi, nu au bănuit motivul care l-a determinat pe Cristian să-şi amintească aceste terţete.

NB Radu a mai rămas aproape o oră să mai diminue căldura de afară, apoi a plecat într-o stare bună – a zis el- ca de obicei. Totuşi, senzaţia aceea de apăsare în piept, şi durerea fulgerătoare pe care a simţit-o mai devreme dar nu a mărturisit-o, nu este o glumă. În zilele următoare va rămâne acasă şi va da curs sfaturilor medicului cardiolog, de care facea haz până mai zilele trecute. Întâlnirile lor de joi, ulterior nu au mai avut loc. Ar fi avut încă multe de povestit, înafara amintirilor din război, de pildă impresii din China ori din America pe care a văzut-o cu toate minunăţiile ei când şi-a vizitat fiul, descrierea atmosferei din cabaretele prin care intrase, dar… Încet, încet, pe neobservate din nefericire o lume piere şi o dată cu ea, întâmplările şi amintirile neconsemnate. Scrierile salvează şi eternizează istoria, personajele, împăraţii şi regii cu victoriile ori înfrângerile lor, deopotrivă cu poveştile de dragoste, dramele şi tragediile omenirii întregi, credinţele, începând cu scrierea pe pietre si oase, frunze, papirus ori tablite de lut, până la toate substraturile şi disponibilităţile de azi.
ELENA ARMENESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s