MONITOR CULTURAL * on-line

~Ecaterina Chifu: „Iarba verde de acasă“

ELOGIUL SATULUI MEU NATAL, TISAU DIN JUDETUL BUZAU

Toţi purtăm în inimă toată viaţa locul copilăriei noastre  şi îl căutăm ca pe un paradis pierdut, dar când te naşti pe un tărâm de basm, legătura cu locul natal este mai puternică. Cum să nu te cheme mereu acele dealuri ca un evantai ce pornesc de la apa Nişcovului şi adăpostesc o depresiune în care  satul Tisău se ascunde, înconjurat de păduri ce se pierd pe vârfurile Carpaţilor. Satul a luat numele de la arborii de tisa ce împodobeau acele dealuri, dar din care nu au mai rămas decât doi copaci, protejaţi ca monumente ale naturii. Ţinut de legendă,  cu mistere mereu sporite de Dealul Istriţa ce îl străjuieşte la nord şi unde a fost descoperită „Cloşca cu puii de aur” de povestea doamnei Neaga care a avut un castel în acele păduri şi care se ascundea de turci, potcovind caii cu potcoave puse două într-o direcţie şi două în direcţia opusă, cea care a dispus săparea unui tunel care să pornească de la Mânăstirea Bradu şi să ajungă la Vipereşti, cu frumuseţea sărbătoririi Rusaliilor şi a Sfintei Marii, cu tot alaiul ce pornea spre Mânăstirea Ciolanu, acest sat cu oameni simpli şi dârji, căliţi în lupta de a smulge ceva roade de la pământul destul de puţin şi sărac are un farmec aparte, căci doar acolo « iarba verde de acasă » are o strălucire deosebită .

Mi-e dor adesea de Dumnezeu, acel Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin farmecul zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ.

Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţea eternă a plaiurilor străbune. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. .De jur-împrejur văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, alternând cu verdele cald al ierbii

.Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei. Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Adun în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină acele ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum roşcat, tăiat în inima unei păduri în pantă, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, datorita programul european Comenius, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, locul naşterii mel, satul Tisău, un sat de sub munte din judeţul Buzău, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Acolo fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur  îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe în lumina depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată se văd acoperişuri roşii în verdeaţă. Pe acest pământ binecuvântat, doar clopotele bisericii amintesc de sărbătoarea Rusaliilor, picurând în suflet nostalgia trecerii ireversibile a timpului, .aici unde eternitatea a pus stăpânire pe aceste meleaguri de basm ce-şi schimbă formele şi culorile, după anotimpuri. Sub umbrele pădurii, iarba pare mai verde, mai mătăsoasă şi eu aş întinde mâna s-o ating şi să mă înfior, ca de fiecare dată când mă aflu acasă. Adun căpşuni din iarbă, îmi las capul mângâiat de flori şi mă aplec să ascult inima pământului, o inimă ce bate ca inima mea de pădureancă inadaptată unei lumi plină de făţărnicie, lumea oamenilor ce ştiu doar să-mi rănească sensibilitatea. În lumea mea, lumea de aici, mă închin universului întreg, un univers mirific în care mă integrez cu trup şi suflet, acum şi pentru totdeauna. Raze lungi aruncă o lumină aurie pe piscurile înalte din faţa mea, şi eu mă pierd în contemplarea acelor mişcări ale vârfurilor copacilor ce vuiesc uneori ca valurile mării, mai ales toamna, când se îmbracă în culori maronii, aurii, roşcate, violete, gălbui sau de un verde pal.

Vuietul pădurii are uneori ecouri de glasuri omeneşti care te înfioară iarna, căci parcă auzi vuietul mulţimi înfuriate. Nu voi uita niciodată întinderile alb-albăstrui ale zăpezii de acasă, ce împodobeşte cu sclipiri diamantine crengile şi poienile. Uneori, pe culmi strălucesc în soare păduri ca nişte candelabre aurii, cu flori de nea, pictură unică ce-mi purifică sufletul. Eu nu voi uita niciodată farmecul primăverii ce face din aceste locuri un ţinut de vis, de când dă firul ierbii presărate cu violete şi viorele, până la sfârşitul lui mai, când valuri de verdeaţă se unduiesc pe culmi în soarele blând, sub un cer de azur, cum numai plaiurile carpatine sprijină, cu acea dulce tandreţe greu de descris. Totul este atât de pur şi de frumos, că-mi vine să mă plec spre acest pământ binecuvântat, să-mi fac semnul crucii şi să-l sărut, mulţumindu-i Domnului că mi-a îngăduit să revin şi să-i simt frumuseţea, să trăiesc prin această renaştere a naturii, propria mea revenire la viaţă. Mi se opreşte respiraţia privind buchetele mari ale pomilor înfloriţi ce umplu văile şi dealurile cât vezi cu ochii, un spaţiu ireal în care eu mă mişc fermecată, căci între mine şi cerul strălucitor nu mai există nimic decât ramuri înflorite. Doar vârfurile arborilor înmuguriţi pe culmi în nuanţe de verde, galbe, maroniu, roşu, vişiniu se văd prin dantela cireşilor sălbateci înfloriţi. Cu greu mă pot rupe de acest miracol dezvăluit sufletului meu iubitor de frumos. Iau cu mine, în inima mea iubitoare de acest spectacol miraculos al naturii, toate aceste culori şi miresme ce-mi dau puterea de a-mi continua existenţa într-o lume ternă, anostă, unde te dezgustă răutatea, indiferenţa, intoleranţa, meschinăria multora.

Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit acele coroane maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer scânteietor, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare.

Fericirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, ce mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume.

Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de lumina răsăritului sau a apusului de pe aceste meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima.

Umbrele lungi ce se întind pe coastă, acea coastă ce am urcat-o de atâtea de ori, sunt leagănul unui vis, un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte.

Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă, a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe.

Aceste plaiuri natale mă fac fericită chiar prin simpla lor evocare, căci, pe filmul interior mai port acel amestec de umbre şi lumini din pădurile natale şi de prin livezi, iar eu respir în ritmuri cosmice, inima mea bate în ritmurile naturii de acasă, ce-şi mişcă ramurile,  unduieşte iarba înaltă şi spătrunde în mine, reglându-mi pulsul.

Ştiu că niciodată nu voi putea sta departe de aceste meleaguri şi că mă voi simţi pribeagă în alte locuri. « A pleca însemnă a muri puţin » spune un proverb francez şi eu mor mereu în lumea reală, spre a reînvia în lumea de frumuseţi  ce le port în mine din copilărie.

Mi-e dor mereu de plaiul natal, cum mi-e dor şi de mare, acea mare cu luminile ei mereu schimbătoare, cu neliniştea ei, cu freamătul ei, cu dantelele de spumă albă, în veşnică revărsare pe ţărmuri. La mare, ca şi la deal sau la munte ai bucuria unei vieţi trăită în spaţii nelimitate, când privirea nu mai este deranjată de construcţii uneori dizgraţioase, căci acolo ele se armonizează cu peisajul, formând un spaţiu plin de farmec. Respir marea şi mă gândesc la Christ ce a călcat pe ape, cel care, cu puterea lui aducea oamenilor vindecarea. Şi eu mă rog să mă vindece de tot răul ce mă înconjoară, să pot scrie spre a fi creaţia mea bucurie altora. Mi-e dor de căldura ce o răspândeşte Creatorul peste oameni şi locuri şi regret că oamenii nu au învăţat nimic, că au uitat că lumea s-a clădit pe principiul iubirii şi observ că, în egoismul lor, oamenii uită să-şi dăruiască iubirea şi ea devine mai mult un simulacru.

Mă întreb : de ce să învăţăm a muri când iubim atât de mult viaţa ? De ce teama de moarte, când avem un ocrotitor divin, un spirit bun ce revarsă peste noi acea aură magică a credinţei, aură care ne protejează ca o mantie de răul acestei lumi. aşa cum am învăţat eu de la bunica mea, în satul meu de sub munte.

Este greu să înveţi a muri, când nu ai trăit cu adevărat viaţa, cu acea intensitate ce ţi-o dă puterea ta interioară de a te bucura de tot ce-i frumos pe lume.

Dar este frumos să trăieşti la cea mai înaltă altitudine a sufletului, acolo unde ai văzut lumina zilei pentru prima oară.

CHIFU ECATERINA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s