MONITOR CULTURAL * on-line

~Daniel Mureşan: „Arta, afirmare şi negare“

Capitalul de spirit şi de sensibilitate cu care se nasc creatorii este adus în timp la o culme ce reprezintă marea lor confirmare.

 Dar cum opera finită este o realitate ce-şi are rădăcinile în plăsmuiri artistice anterioare, ea devine în mod necesar şi obiect de negare şi multiplă comparaţie. Aşa se încorporează trecutul glorios într-un prezent, la  care acesta din urmă ar vrea să nu i se cunoască pornirea, mersul.

Sigur, în cazul creaţiei ştiinţifice, azi, o asemenea pretenţie, demarcaţie nu este posibilă.

În artă, în mod deosebit în literatură, tăinuirea predecesorilor este ajutată de  particularităţile proprii, de cultură, de noua subiectivitate, inspiraţie -şi este trădată de înţelesurile identice ori foarte apropiate, de împrumuturile de cuvinte, de sinonime ce aduc confuzia, (chiar n-o să le cunoască autorii înţelesul la recitire), figurilor de stil ce le şedea mai bine acolo unde erau, sărăcia ideatică proprie, motive livreşti, modalităţi încercate de generaţii.

În artele plastice : de  figuri semantico-sintactice a căror forţă expresivă a fost mult prea încercată (ex. în pictură, modalitatea academică de reprezentare, apoi formele geometrice ce dau asemănarea, sugestia….) o mască evidentă. Sigur, nu-i vorba aici de caracterul desuet, deşi poate fi prezent şi el. Nimic nu-i demodat, credem, când artistul are vocaţia dovedirii specifice. Se vede că ideile, imaginile n-au grai şi glasul pe care îl au nu este al lor.

În patria marilor spirite ale umanităţii, un loc este păstrat  pentru cel ce a spus ,, Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii„ Emil Cioran. Câtă dreptate are marele filosof român ! Ce frumos ar fi ca arta să poarte o dezlănţuire cu putinţa de a învinge definitiv ţinuturile lui Hades. Trebuie să ne mulţumim cu adevărul că afirmarea face unitate, cuplu cu negarea, adevăr descoperit din antichitate, demonstraţie de bun simţ şi pentru recunoaşterea infinitei relativităţi procesuale.…

Venind puţin la propunerile pe care ni le fac genialii creatori, ne amintim imaginile inegalabile.

În stilul realizat de Ştefan Luchian nu poţi picta anemone comparabile, nici o copie nu poate fi pusă alături de original.

Nicolae Tonitza ajunge la o simplitate, putere de evocare în redarea copiilor , a gingăşiei, nevinovăţiei,  cu acestea, dacă vor să se întreacă noile generaţii, trebuie să găsească ceva care în mod elocvent să le aparţină geniului lor.

 E greu de închipuit că se va găsi cineva care să-l întreacă, chiar să-l  egaleze pe Leonardo Da Vinci ( Cina cea de Taină; Mona Lisa)  Puterea de sugestie, limpezimea mesajului ideatic, (chiar adevărul biblic pentru Cina… ) sunt purtate în lume prin geniul creaţiei lui Leonardo, iar pionieratul îi arată forţa în descoperirea  imaginii plastice.

Michelangelo Buonarroti pictează după Biblie scene din Vechiul şi Noul Testament ( ,,Creează  imaginile inculcate  în memoria noastră,,).Încercările posterităţii lui, imaginate, înrămate ori ca picturi murale, cu mare greutate ar putea fi comparate, în cvasitotalitatea lor sunt copii, apropieri şi comportă analize, discuţii separate…

Da, în alt chip se pun problemele în creaţiile ce nu au ca exigenţă mesajul clar, ci mai degrabă posibilităţile de înnoire ale formei-conţinut, plăsmuiri ce nu intră în simbioză  cu reflectarea completă, nu formează un tot armonic. Vor fi recunoscute ca demersuri de-a lungul istoriei genului ?  Acest ultim tip de creaţii se pare că în măsura în care neagă formele precedente se contestă singure prin lipsa mesajului ideatic, prin tulburarea clarităţii, impunerea neclarităţii ca act de plăsmuire ( Bineînţeles, cuvintele de mai sus nu şi-au propus să facă o analiză a fenomenului complex ce priveşte trecutul, creaţia, negarea. Analiza rămâne pe seama marilor exegeţi, şi nici de ei se pare că nu poate fi încheiată)

Trecutul este încremenit, dar şi viu prin operele sale, prin reluarea modelelor, prin ,, opera deschisă,, propria lecturare, vizionare; prin tipurile de lectori, receptori cu posibilităţi şi înclinaţii atât de diferite.

Negarea poate pune doar problema depăşirii, realizării lucrărilor cu o anumită noutate, sigur că nu este exclusă şansa ca aceste din urmă creaţii să devină noi modele ale genului, ale creativităţii. Toate se ştiu şi toate sunt prin concreteţea lor şi noutăţi, ori câte reproşuri de desuetudine vor fi pe buze.

Ce frumose sunt cuvintele marelui nostru poet, a celui care a creat o nouă limbă literară.

,,Fiecare popor şi fiecare epocă stă pe umerii vremilor trecute„ Mihai Eminescu. . Privind continuitatea ne gândim la timpul în care lucrările devin opere de artă, se desăvârşesc, sunt  supuse înţelegerii, acceptării, iubirii, împletirii cu nimicul eroilor şi cu totul mulţimii, cu tot ce le, ne revine într-un anume context ca afirmare.

,,Nu este adevărat că există un trecut- consecutivitatea e în cugetarea noastră- cauzele fenomenelor , consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna , există şi lucrează mereu„

Mihai Eminescu. Poetul naţional găseşte liantul dintre trecut , prezent şi viitor prin acei paşi ai succedării, oglindiţi de gândirea noastră, de mersul nostru prin lume, multiplele nevoi, cauze. Tot aşa se poate spune că există un trecut, nu ceva apus, dispărut într-un anumit sens, ci un timp pe care la momente diferite gândirea, experienţa, creaţia îl arată, îl putem cerceta, imagina şi cu care putem concura.

DANIEL MUREŞAN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s