MONITOR CULTURAL * on-line

~Dan Brudaşcu: „Terorism cultural-literar românesc post decembrist“

Într-o carte de o densitate ideatică cu totul deosebită, niciodată prezentată şi analizată aşa cum s-ar fi cuvenit, dar frecvent înjurată, în ţară şi peste hotare, în primul rând de cei ce s-au simţit direct şi nemijlocit vizaţi, regretatul om de cultură şi om politic Muhai Ungheanu, carte intitulată „Holocaustul culturii române 1944-1989”, apărută la editura D.B.H. din Bucureşti în 1999, şi subintitulată „Ipoteze de sociologie literară”, pornind de la un extrem de sugestiv moto, preluat din Albert Camus: „regimurile totalitare nu au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpăţânarea”, ne propune o abordare absolut curajoasă şi bine argumentată cu privire la tentativele de marginalizare şi distrugere atât a valorilor culturii româneşti, cât şi a creatorilor acesteia: savanţi, scriitori, universitari, oameni de cultură. Cartea nu este îndreptată, aşa cum au crezut cei care au pornit un atac violent şi necruţător împotriva ei (încă de la apariţie), ci îşi propune şi ne propune, cu mijloace oneste, exclusiv ştiinţifice, să analizeze una din cele mai negre perioade din istoria poporului român – perioada 1944-1989 -, dar şi să tragă un semnal de alarmă asupra crimelor, de ordin moral şi nu numai, îndreptate împotriva intelectualităţii şi elitelor culturale ale României postbelice.

Mihai Ungheanu nu este un încrâncenat, ci doar unul dintre foarte puţinii intelectuali post decembrişti care s-au încăpăţânat să creadă, consecvent şi nezdruncinat, în poporul său, în cultura şi spiritualitatea acestuia, în dreptul acestuia la consideraţie şi respect din partea întregii comunităţi europene. Virulenţa şi duritatea atacurilor îndreptate împotriva lui, atât pe timpul vieţii cât şi după, nu a fost motivată atât de substanţa cărţii, cât mai ales de asocierea lui cu o formaţiune politică, etichetată frecvent ca fiind de extremă dreaptă.

Întâmplarea a făcut să îl cunosc personal pe Mihai Ungheanu şi să colaborez, vreme de câţiva ani, în mod nemijlocit cu acest intelectual cu o impresionantă cultură şi o inegalabilă dragoste şi respect faţă de valorile cultural-spirituale ala neamului său. Îmi aduc aminte, că nu o dată el a avut tăria morală şi curajul de a lua atitudine fermă împotriva unor aşa zişi patrioţi, de circumstanţă din propriul său partid politic, ca şi împotriva acţiunilor penibile şi aberante[1] ale unora dintre aceştia în viaţa politică postdecembristă. Nu o dată el era efectiv oripilat de agresivitatea analfabetă a unor pseudo-patrioţi şi suferea, inclusiv fizic[2], în faţa acestor probe de oportunism şi de transformare a unor idealuri în penibile manifestări de parvenitism social-economic sau de alt fel.

Omul de cultură Mihai Ungheanu a pornit, în cartea la care ne referim, de la o constatare extrem de realistă şi obiectivă, şi anume aceea că: „ţintele principale erau cultura naţională şi instituţiile de învăţământ. Scriitorii şi istoricii au fost principalele ţinte ale purificării în măsura în care fuseseră exponenţii tradiţionali ai naţionalismului burghez”.[3] Fiecare dintre aprecierile cuprinse în această carte se bazează pe o documentare aproape exhaustivă şi urmăreşte să scoată în evidenţă suferinţele greu de crezut ale celor ce s-au opus, cu infinite sacrificii şi riscuri, ştergerii identităţii acestui neam şi a culturii lui. Credem cu tărie că această carte, care nu îşi propune să acuze, ci doar să tragă atenţia asupra posibilităţii repetării unor astfel de situaţii, va necesita cândva, poate atunci când acest popor îşi va recăpăta normalitatea, o dezbatere obiectivă „sine eva et studio” pe bază de documente concrete pentru-că poporul român are dreptul să cunoască cine au fost cei care, într-o perioadă nu prea îndepărtată ca timp, i-au batjocorit cultura şi valorile spirituale şi i-au prigonit pe cei care au reprezentat-o. Fiecare dintre capitolele celor două părţi ale cărţii este extrem de dens şi readuce în atenţia opiniei publice texte, declaraţii sau fapte abominabile, care au produs greu de imaginat suferinţe fizice şi morale, greu de înţeles astăzi, scriitorilor români în perioada 1944 – 1989. Desigur că o astfel de carte în care nu se face nici un compromis şi nu se trece cu vederea nici o faptă criminală, indiferent de cine este autorul ei, nu este primită cu bucurie, cu atât mai mult cu cât, fie unii dintre aceşti făptuitori ori urmaşi de-ai lor, deţin încă funcţii de comandă în viaţa politică actuală sau la nivelul unor instituţii de breslă.

Din păcate, multe dintre faptele supuse oprobiului public de către M. Ungheanu nu au dispărut complet din comportamentul unor personaje ale perioadei post-decembriste. Cu alte cuvinte, holocaustul culturii române este un proces încă în desfăşurare.

Încă din primele luni după căderea fostului regim comunist, s-au constituit, la nivel central, cât şi în teritoriu, echipe de epurare, de cele mai multe ori alcătuite din foşti colaboratori fanatici ai regimului defunct, dar şi din foşti turnători sau colaboratori ai Securităţii. Singura diferenţă dintre cele întâmplate după 1944 şi cele după 1989 constă în incapacitatea  noilor torţionari de a-şi mai trimite adversarii după gratis, în închisorile unui nou GULAG sau în faţa unor plutoane de execuţie. DESI, dacă ar fi avut atâta putere şi influenza, ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă. Dogmatici şi eretici de tot felul, trecuţi printr-un  rapid proces de “năpârlire politico-ideologică”, au pus mâna pe conducerea unor instituţii de cultură sau reviste literare şi au trecut rapid la îndepărtarea sau marginalizarea celor de dinainte. Nu odată, ei au făcut-o cu o violenţă şi cruzime atât de puternice, încât victimele lor, fie au murit pur şi simplu, fie sunt în prezent cu sănătatea distrusă. Grăitoare exemple în acest sens sunt Marin Sorescu, fost redactor şef al revistei craiovene “Ramuri”, mort, în opinia noastră, în condiţii suspecte, sau Anghel Dumbrăveanu, redactor şef al revistei “Orizont”[4], aflat de mai mulţi ani într-o critică stare de sănătate. Ei au căzut victime unor neo-stalinişti postdecembrişti, foşti corectori care s-au bucurat de înţelegerea şi sprijinul celor eliminaţi cu grăbire de aceşti oportunişti lamentabili. Când cei vizaţi au făcut greşeala să reziste încercărilor de eliminare din viaţa publică, ei au fost supuşi unor susţinute, nesfârşite şi criminale atacuri, din care n-au lipsit injuriile şi calomniile cele mai ordinare, nicicând confirmate de realitate, fiind acuzaţi de tot felul de fapte pe care cei vizaţi nu le-au săvârşit niciodată.

Poetul Cezar Ivănescu, între alţii, a fost acuzat de colaboraţionism cu Securitatea[5], fără a se şi demonstra acest lucru, acuzaţie ce a condus la moartea, înainte de vreme, a acestui poet de mare talent.

Astfel de războaie stupide, pustiitoare şi devastatoare au fost purtate împotriva multor altor autentici oameni de cultură de tot felul de terchea-berchea, impostori de duzină, autori fără operă şi fără vocaţie, dar cu un maladiv apetit pentru distrugere şi calomniere a adversarilor, profitând de absenţa unei legislaţii coerente în materie, ca şi comportamentul iresponsabil şi corupt al Justiţiei din România, asemenea netrebnici au terorizat şi încă mai terorizează viaţa culturală şi literară a României postdecembriste. Culmea impertinenţei, o bună parte din aceşti indivizi fără har şi fără operă, dar extrem de vocali şi agresivi au ajuns, după  ’90, să deţină controlul asupra uniunilor de creaţie şi să întreţină, din aceste poziţii de comandă, o atmosferă de tip terorist împotriva confraţilor lor.

Aş aminti aici, între altele, că, după 1990, cu o iresponsabilă grabă, noi directori de teatru din unele zone ale ţării au aplicat o adevărată cenzură împotriva dramaturgilor români, scoţându-le piesele din repertoriile teatrelor pe care le conduceau. Aşa se face că, la începutul anilor ’90, o serie de dramaturgi importanţi ai acestei ţări, cum ar fi D.R. Popescu, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu şi alţii au fost nevoiţi să ia atitudine publică împotriva tendinţei vizibile de cenzurare şi marginalizare a operei lor, constituindu-se în Asociaţia Dragon (Asociaţia dramaturgilor goniţi), eveniment care a avut loc la Sf. Gheorghe, boicotat, din păcate de directorul de atunci din localitate, aflat sub ruşinoasă ascultare şi obedenţă faţă de cercurile reacţionare maghiare din zonă, care aveau tot interesul să contribuie la destabilizarea, şi sub aspect cultural al României[6], şi să nu permită marilor scriitori români să se bucure cum se cuvine de schimbările politice pe care ar fi trebuit să le aducă evenimentele din decembrie 1989.

Terorismul cultural de la începutul anilor ’90, continuă, din păcate, şi în prezent, apetitul pentru calomnie şi insultă al diverselor penibile şi jalnice personaje post-decembriste continuând şi în prezent. De foarte multe ori, asemenea campanii ruşinoase au şi girul unor factori politici, pescuitori în ape tulburi, care speră că, prin întreţinerea unei astfel de atmosfere, vor reuşi să îi determine pe intelectualii vizaţi să susţină dezastruoasa politică pe care aceştia o promovează. Succesul unei astfel de politici demolatoare este determinat şi de faptul că tot mai mulţi pseudo-intelectuali, nemulţumiţi că înainte de 1989 nu reuşiseră  să se impună nici prin propria operă, dar nici după trimiterea, frecvent şi slugarnic, a unor cărţi ale lor lui Nicolae sau Elenei Ceauşescu, însoţite de autografe libidinoase, au iniţiat, ca urmare a unor conjuncturi favorabile, adevărate linşaje mediatice împotriva adversarilor lor.

În acest context, mai semnalăm încă un aspect extrem de grav. Un astfel de pseudo-intelectual extrem de agresiv, violent chiar, care nu are decât cuvinte pline de ură şi dispreţ faţă de confraţii lui, a ajuns în situaţia jenantă de a fura pur şi simplu, cu nesimţire, munca unora dintre cei care susţin doctoratul sub îndrumarea sa, publicând, sub semnătură proprie, mai ales referatele doctoranzilor săi[7]. Asemenea infractori morali şi intelectuali există din păcate şi la Cluj-Napoca fără ca instituţiile academice sau cele juridice să fi găsit de cuviinţă de a se autosesiza şi a nu lăsa nepedepsite astfel de racturi. Facem de asemenea apel şi la instituţiile universitare şi de cercetare, unde acest individ îşi desfăşoară încă activitatea pentru a nu lăsa nesancţionată o astfel de atitudine de autentic brigand cultural.

La fel de condamnabilă mi se pare şi atitudinea unor redacţii literare, care, deşi finanţate din bani publici, îşi permit să practice o cenzură pe criterii exclusiv ideologice, interzicând publicarea anumitor scriitori în paginile respectivelor reviste. Această situaţie aberantă nu este deloc nouă. În acest sens, spre exemplu, reamintim faptul că regretatul scriitor Vasile Rebreanu mi-a cerut, în urmă cu circa 11 ani, să editez o revistă (i.e. revista „Cetatea culturală”) întru-cât lui ca şi altor nume importante i se interzicea accesul în revistele literare din acea epocă. Asemenea semnale sunt necesare pentru a atrage atenţia că o serie de neopolitruci emanaţi ai perioade postdecembriste au un bolnav apetit pentru practicarea unei cenzuri de alt tip, extrem de nocive însă, dar şi pentru recurgerea la practici inadmisibile de linşare, cu concursul nefast şi iresponsabil al mass-media, a unor adversari.

Sunt convins că foarte mulţi oameni de bună credinţă cunosc şi sunt oripilaţi de existenţa unor astfel de atitudini nefireşti, dar, poate, din comoditate sau din dorinţa de a nu fi ei înşişi victime ale unor astfel de atacuri, s-au abţinut de le a face publice şi de a lua atitudine faţă de această politică de distrugere şi de linşare a adversarilor.

Nu ştiu dacă atunci când şi-a scris cartea, regretatul Mircea Ungheanu a avut în vedere faptul că holocaustul culturii române nu era nici pe departe încheiat odată cu anul 1989 şi că asistăm în continuare la aceeaşi cruzime şi violenţă din partea unor pseudo-intelectuali postdecembrişti. O asemenea atitudine primitivă şi sălbatică este departe de a rezolva problemele multe, grele şi spinoase al tranziţiei româneşti. Nu credem că practicarea linşajului mediatic, aşa cum se întâmplă în prezent, este soluţia cea mai adecvată sau calea cea mai indicată de urmat pentru însănătoşirea morală a societăţii româneşti. Cei care au greşit cu adevărat în perioada de dinainte de 1989, este normal să plătească pentru faptele lor, dar nu trepăduşii oportunişti au căderea morală să decidă în acest sens şi nu prin astfel de politici se ajunge la situaţiile cele mai potrivite şi fireşti.

Cei 20 de ani scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989, ar impune o analiză şi dezbatere largă, obiectivă, în interes naţional a măsurilor de urmat, orice tergiversare sau lăsare la voia întâmplării încurajând fie hoţia literară, ca în cazul semnalat, fie aberante vânători de vrăjitoare, ca cele la care asistăm în prezent.

Neo-torţionarii post decembrişti vor trebui să înţeleagă că nu e în interesul acestui popor acest nesfârşit şi absurd război intern, că va veni, nu foarte târziu, mai curând chiar decât se pot ei aştepta, vremea ca şi ei să dea socoteală pentru crimele de care s-au făcut şi se fac vinovaţi, ca şui pentru suferinţele şi umilinţele cauzate unor intelectuali sau confraţi.

DAN BRUDAŞCU


[1]Mihai Ungheanu nu a putut accepta nici circul parlamentar, nici alte acţiuni, la limita legii şi bunului simţ, în care se antrenau diverşi lideri ai partidului său, dezavuând limbajul violent, vulgar şi trivial la care unii dintre ei recurgeau în disputele lor cu adversarii politici.

[2]În calitate sa de senator de Argeş, Mihai Ungheanu s-a dăruit, vreme de mai bine de un deceniu, cu multă generozitate acestei activităţi, fiind prezent în rândul oamenilor şi permanent preocupat să rezolve cât mai multe din greutăţile infinite cu care aceştia se confruntau. Această neodihnă şi risipă de energie, dăruite dezinteresat semenilor lui, i-au afectat şi măcinat sănătatea şi i-au apropiat, într-un fel, sfârşitul. La aceste eforturi trebuie adăugate zecile de ore rezervate elaborării diverselor materiale de ordin parlamentar şi politic, în condiţiile în care alţi colegi de partid, neînţelegându-i suferinţa, au preferat să stea deoparte, dar să profite de pe urma demnităţilor deţinute.

[3]Autorul a preluat ideile de mai sus din Stephen Fischer, România în secolul al XX-lea, Iaşi, 1998.

[4]Maestrul Anghel Dumbrăveanu, unul dintre foarte puţinii genlemani ai perioadei de dinainte de 1989, a fost alungat şi prigonit din redacţie de un fost un modest corector al revistei, un personaj întâlnit frecvent (în realitate, nelipsit), înainte de 1989, în juriile concursurilor organizate de CC al UTC. De câţiva ani, fostul slugoi utecist s-a erijat într-un fel de torţionar postdecembrist, extrem de vocal, dar şi de violent, nu odată absurd şi stupid, împotriva multora dintre confraţii lui, pentru păcatul acestora de a fi avut talent şi înainte de lovitura de stat şi de a fi reuşit să-şi publice operele înaintea lui.

[5]Ne surprinde, în acest sens, lipsa de solicitudine a poetului Mircea Dinescu, care, în calitatea lui de membru al conducerii CNSAS, ar fi putut, în timp util, elucida situaţia, evitând, astfel, distrugerea morală, psihică şi fizică a confratelui său. Şi o astfel de atitudine sau neimplicare spune multe despre caracterul unui om.

[6]Un anume Vaida, care deţinea funcţia de director al secţiei române a Teatrului din Sf. Gheorghe, a boicotat sistematic activitatea colegilor lui şi s-a lăsat manipulat de conducerea maghiară, care îşi dorea fierbinte dispariţia colectivului român, pentru ca, şi sub aspect teatral, oraşul să fie un fief exclusiv al culturii de limbă maghiară. Tot el a fost cel care, poate un dezinteresat, a boicotat şi constituirea asociaţiei DRAGON, reuşind să determine o atmosferă incendiară în rândul intelectualităţii de origină română din oraş.

[7]Individul la care facem referire a avut nesimţirea de a fura, pur şi simplu şi a folosi în interes propriu până şi fişele unor colegi ai săi, de la un institut local de cercetări ştiinţifice în domeniul filologiei, aflat sub egida Academiei Române, ca şi numeroase referate sau lucrări de diplomă ale unor studenţi sau doctoranzi. La scurtă vreme de la susţinerea acestora, cel în cauză, cu puţine modificări de redactare, a publicat, sub semnătură proprie, fie articole şi studii, fie volume de sine stătătoare. De aceea, s-ar impune ca, în regim de maximă urgenţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Academia Română şi celelalte foruri ştiinţifice şi academice competente să formeze o comisie care să verifice acest caz de furt intelectual în formă calificată şi repetată şi să decidă inclusiv retragerea titlurilor ştiinţifice obţinute, prin furt, de odiosul personaj. La fel, ar trebui să se autosesizeze şi Parchetul şi să declanşeze o urmărire penală împotriva necinstitului „savant”. Individul pare a-şi continua şi în prezent activitatea infracţională şi atitudinea de ură împotriva oricui îndrăzneşte să gândească altfel.

Această jigodie a vieţii intelectuale clujene are, în schimb, tupeul de a se erija chiar în victima fostului regim, deşi cărţile sale, cu libidinoase şi ruşinoase autografe, se găsesc între cele trimise, de el, Cabinetelor 1 şi 2 în speranţa împlinirii poftelor lui neostoite de parvenitism.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s