MONITOR CULTURAL * on-line

~Cristian Neagu: Cronică la romanul „Întoarcerea“ de Romulus Cojocaru

Aşa cum Stendhal pe urmele lui Kurke stabilea distincţia între sentimentul durerii seci şi acea durere pe care o consolează melancolia, am putut constata un efect asemănător, recitind de curând romanul „Întoarcerea” (Ed. Scrisul Românesc 1987 Craiova) semnat de Romulus Cojocaru, unde esenţialitatea acţiunii, scoate în evidenţă trecutul ce deţine cheia pierdută de un prizonier în neprevăzutul destinului. Dovedind din plin construcţia literară a profesionistului, Romulus Cojocaru copleşeşte pur şi simplu cititorul, prin reviviscenţa unei plăceri instantanee a lecturii, reuşind să transmită tumultul stărilor sufleteşti a unui fost avocat eliberat din închisoare, (unde fusese condamnat în urma unei înscenări de luare de mită), ca o alunecare spre o cursă pe care viaţa o întinde spiritului, spirit ce continuă să rămână în sfera purităţii, ca un prim aspect al întoarcerii: „Ies din penitenciar. Sunt liber. Nu întorc capul să văd cum arată clădirea. Nu mă interesează. Sunt fericit? Moft.” (…)  Văd un cais înflorit într-o curte. Formidabil, libertatea îmi întinde flori.” (p.5) Dimensiunea bucuriei unui fost condamnat ce se întoarce acasă, stârneşte un cumul sentimental, nu lipsit de îndoieli. Regretul voalat şi atenuat, durerea prezentului, conturează exaltarea evadării în dezinvolt, ca o terapie a reintegrării sociale, ca o salvare a masei senzuale cufundată în vidul deprimării (în fapt, o nuanţă a întoarcerii eu-lui în cotidian ): „Bag mâinile în buzunar şi calc golăneşte. Salut un domn. Îmi răspunde. Treaba lui ce-o crede despre mine. Principalul rămâne că-mi răspunse la salut.. Poate crede că-l confund cu cineva. Să creadă, îl priveşte. (p.5-6)

Respectând parcă definiţia lui Gadda din  Meditazione milanese, „să gândim orice sistem ca pe o înlănţuire infinită, un nod inextricabil, ca o condicio sine qua non a comunicării literare,” Romulus Cojocaru, armonizând contrariile supune textul polisemiei, atribuindu-i eroului său Radu Bălteanu, (căruia bănuim că i se substituie) structura comună a unei pluralităţi de euri, pornind dintr-un punct pozitivist, parcurgând apoi crescendo-ul emoţional, surprinzând în cele din urmă prin şocul respingerii resimţit de cel întors acasă : „Sunt calm, nu mă recunosc. Acum ar trebui să am emoţii. Sunt un om cam pe dos.În loc să fiu emoţionat, agitat, acum sunt calm.” (p.11)  (…) „Sunt în faţa casei. Uşa de la intrare dă direct în casă, într-un hol. Întind automat mâna spre clanţă, apăs şi împing, deschid uşa. Îmi tremură picioarele. Cu mari eforturi reuşesc să trec pragul.” (…)  „<Cine e?> aud o voce.E o voce pe care n-o cunosc, e o voce de femeie. Încerc să răspund, dar nu pot.Uşa se deschide şi apare Marilena, soţia mea.Tresare. Îşi pune mâna la gură parcă spre a-şi înăbuşi un ţipăt.” (…) „Ea se retrage în cameră şi închide uşa în urma ei. Nu înţeleg nimic. Pierd noţiunea de timp. Holul îmi pare o corabie în furtună. Cu ochii închişi mă sprijin să nu cad. Respir greu, inima îmi bate anapoda.” (p.12) Efectul şocului este mişcător şi perfect distribuit acţiunii. Psihologicul supus probei umilinţei prin renegare, determină situaţia ce devine conformă falsului sublim stedhalian, în care se nuanţează capacitatea individului, determinat a se înălţa deasupra lui însuşi, indentificându-şi astfel forţa reluării, a reconstrucţiei vieţii: (şi aici, formă a întoarcerii)  „<Domnule, ce cauţi aici? N-ai înţeles că drumurile noastre s-au despărţit? Am divorţat de-atunci. Imediat. Nu ţi-am scris, n-am mai venit la tine, ce vrei?… Nu-ţi mai sunt soţie.>” (…) „Nu mai aud nimic, nu mai disting cuvintele, înţelesul lor. Par pocnete de puşcă. Simt că sunt împins de la spate spre uşă. Mă trezesc în stradă”. (p.12)

S-ar putea crede la prima vedere, că avem de-a face cu tipul eroului demn de mizeraţie însă, Maestrul Cojocaru, prin vivacitatea secvenţei, propune cititorului definirea sociologică a personajului său. Cu cât mai afectat este de realitate, în acţiunea şi reflecţia sa, cu atât devine mai autentică dezvoltarea conştiinţei de sine, implementând totodată conceptul filosofic conform căruia omul, este modelat prin determinismul social, de tipul manipulării „marcusiene,” devenind opusul eului său prin manifestări ce atestă o serie de compromisuri: „Stau, deci, închis în casă, închis de mama cu acordul meu tacit. E a treia zi de claustrare, mama-i plecată în sat să-mi cumpere ţigări.” (…)  „Nu mă tem de slăbiciunea mea. Astăzi am sufletul ruinat. Dar până la urmă se vor alege apele, până la urmă îmi voi găsi eu calea.” Iată forţa interioară din care optimismul emite definiţii, şi tocmai această modalitate de a gândi, triumfă: „Viaţa e un drum plin de hârtoape şi nici nu ştii când ajungi în prăpastie. Echilibru e în om, în lăuntrul lui.” (p.39) Chiar dacă neputinţa momentului îmbracă gestul matern, – ocrotitor – în umilinţa ce va muşca din nou până la lacrimi, se demonstrează prezenţa convivă a înfrângerii ce va declanşa voinţa reuşitei şi va stăpâni fiinţa tânărului avocat: „ <Îţi dau banii pe care-i strânsesem să-mi fac cruce şi să-mi cumpăr loc de veci.> Scoate din sân o batistă în care sunt înveliţi banii, mi-i lasă pe măsuţa de lângă pat şi pleacă.” (…) „Mă pun cu faţa în pernă şi plâng ca un copil. Gestul mamei îmi sfâşie inima.” (p.40)

Aşadar, este momentul să marcăm  derealizarea unui microunivers ca esenţă a romanului romulescian, şi să apreciem fluxul narativ prin care cititorul a trăit sentimentul timpului concentrat, devalorizat, pulverizat, către normalitate. După eşecul de a se angaja la Uzina de vagoane, (reţinem şi aici concluzii cu titlu de veritabile maxime: „Ce uşor e să omori un om mort pentru a doua oară, pentru a treia oată…Cât de greu, însă, e să aşezi, să integrezi pe un netrebnic în societate, să-l redai societăţii. Să-l faci să capete încredere în el şi-n oamenii din jur. Aşadar, sfinţii de data asta m-au ajutat, dar m-a decapitat Dumnezeu.” <a se citi director> (p.47) … după un nostalgic şi amar rezumat al vieţii, după încă un eşec servit de bunul său prieten din copilărie, – Titel – are loc răbufnirea interioară; un exces de voinţă ce-i va indica unicul sens către normalitate, rătăcit în urcuşul anevoios pe treptele valorilor morale, atunci când, sătul de refuzul multora ce îl considerau un paria, îşi reproşează: „Locuri de muncă sunt berechet. La muncă, golanule şi cerşetorule! La muncă! Toată viaţa ai muncit şi nu ţi-a fost greu; atunci, la muncă!” (p.58) Acţionând sub presiunea stării de fapt, prin voinţa de a stopa disperarea, de a simţi gustul independenţei şi al siguranţei minime, tânărul care poartă foaia de eliberare din puşcărie alături de diploma universitară, găseşte soluţia rezolvării îndreptându-se către punctul zero al condiţiei sociale: „Sunt absolvent a patru clase primare, aşa am spus când am fost angajat.” (…)  „ Am corespuns de la prima vedere şi m-au angajat. Am arătat palmele. Ele, palmele, au arătat că am absolvit cu brio cele patru clase primare.” (p.61)

Învăţătorul de provincie, avocatul, puşcăriaşul, iar acum, necalificatul pe şantier, se divide celor două lumi: una a lui Dună, Găină, Bebe Gaură, iar cealaltă a lui D. R. Popescu, Dostoievski, Jack London. Destinul său destul de torsionat, a omis până în acest punct fondul bun, nativ, cu abilităţi intelectuale deosebite, scoţându-i în cale înscenări, mardeiaşi, provocarea şi riscul. Momentele de meditaţie în care se defineşte ca reconstructor al propriei vieţi, ne dezvăluie penitenţa scriitorului. Da, Radu Bălteanu scrie, iar principala sursă de inspiraţie este tocmai periplul spiritului său: „Stau cu bucurie în faţa colii albe şi scriu. Parcă mă văd alergând pe un câmp când eram mic, parcă mă văd duminica la horă printre oameni.” (p.65) Deşi căratul cărămizilor şi al găleţilor cu mortar îl frâng de oboseală, studiul şi creaţia îşi dau mâna în odaia închiriată, loc în care insomniile condeieristice pot însemna satisfacţia unei meniri, ca o contragreutate a echilibrului: Seara citesc până târziu. Voi da mai mulţi bani pentru lumină. O poveste de două pagini o scriu dintr-o suflare.” (p.67) Momentul  afirmării publicistice este unul extrem de sensibil, după cum ne este redat chiar de el: „Ah ! Îmi văd numele în revistă. Plâng:” (p. 115)

Din punct de vedere literar, dacă este adevărat că într-un text poate să fie dominantă semantizarea semnificanţilor, ni se demonstrează profesionalismul cu care geneza epicului este regăsită în echivalenţele dinamicii romanesce, corelată întotdeauna cu superlativul nuanţat al dialogului pe tot parcursul acesteia, şi iată, pe fondul exotismului specific periferiei oraşului de provincie, nu putem să nu reţinem întâlnirea cu  cerşetorul  Gaşpar Dunărinţiu, fiu de general de cavalerie, a cărui cultură demonstrată îl surprinde plăcut pe tânărul Radu Bălteanu, constatând o oarecare similitudine a destinelor;… statutul de intelectual decăzut reunind la aceeaşi masă salahorul şi cerşetorul. (p. 84-90)

Refacerea spectrului sentimental angrenează inevitabil dragostea, ivită spontan într-un templu al cărţilor, protagonistă fiind Mihaela, (Maria) o tânără bibliotecară: „Rămân încântat. Mi-a reţinut figura. Săraca, inima, cât bate de năpraznic.” (p.78) Sentimentul se accentuează până la convingere, şi iată-l constatând: „Sunt conştient că sunt îndrăgostit de fata asta. E puţin spus îndrăgostit, o iubesc chiar. Da, o iubesc.” (p. 80)  Nuanţa adolescentină a maturului îndrăgostit, îl va determina să cuprindă într-un jurnal bucuriile şi decepţiile acestei iubiri, din care spicuim: „Mihaela a devenit pentru mine un lucru scump, la care te gândeşti cu frică, deşi doreşti să-l ai de-atâta amar de vreme.” (p. 95)  Apoi, frământările… „Câteva ture pe stradă, prin faţa bibliotecii. Doresc s-o observ pe Mihaela. Dar n-o văd.” (p. 114) Mâhnirea tensionează, nelinişteşte şi recheamă… „Picioarele mă aduc şi urcă scările spre uşa care se deschide în sala unde, la o măsuţă, aşteaptă Mihaela oamenii să le împrumute cărţi. Picioarele sunt complicele sentimentelor, sunt în slujba lor. Dacă Mihaela lipseşte astăzi de la servici? Dacă lucrează în tura de dimineaţă? Iată cum trec dintr-o parte în alta.Când fericit, când străbătut de teamă.” (p. 126)  Mai puţin contează faptul că acest sacrificiu sentimental nu se va materializa într-un succes, căci nu se poate sprijini pe nicio certitudine sentimentală, contează revenirea; a descoperi că mai poţi iubi, că mai poţi suferi pentru iubire, notifică nobleţea sufletească. Cititorul va avea un motiv de luat aminte (cu privire la ceea ce numim lecţia de viaţă) căci mai târziu concluzia este lipsită de intensitate, amintindu-şi doar slăbiciunile sale de om rănit, hăituit: „Maria îmi pare acum o cunoştinţă foarte îndepărtată. O iubeam? Dar ce e iubirea? Nu cumva eram singur, rătăcit, atunci, printre oameni şi ea a fost primul om care mi-a ieşit în cale şi mi-a întins mâna şi de-aici…” (p. 178) Totuşi, după o aventură pasageră cu Gea, (Geovana Ploscaru) colega Dianei, „O prind în braţe. Îi strivesc buzele cu gura. O simt pe gât şi pe umeri. Ne lăsăm jos, pe covor, aşa muncitoreşte, dacă aşa vrea.” (p.137) … ni se confirmă rătăcirea, confuzia şi chiar regretul ce poate activa reabilitarea morală. Mustrarea de conştiinţă resimţită de Geovana în momentul în care deduce esenţa sentimentală rezultată din comportamentul Dianei, are greutatea unei sentinţe aplicate: „<Experienţa a luat sfârşit. Poţi să pleci. Nu mă bucură deloc rezultatul. Diana e o fată curată şi minunată. (…) Nu sunt ce-am vrut să fiu. A fost o experienţă dar şi o lecţie.>” (p. 178)  Va urma însă adevărata şi indispensabila dragoste, ea numindu-se Diana Lupulescu studentă la medicină, nepoata proprietarilor, cu care de altfel se va şi căsători; „<Radule, nu vei pleca mâine. Vei întârzia o zi.  Mâine mergem la sfatul popular pentru căsătorie. Înaintăm actele.>” (p.213) „Aud în spatele meu: <Ce frumoşi sunt!> Îi dau cu cotul Dianei. Mă srânge de braţ. A auzit şi ea. (…) Toate merg ca pe bandă. Zicem da şi semnăm. Se deschid sticle de şampanie şi ciocnim.” (p. 238)

Departe de a fi propusă cititorului în afara conştiinţei sale individuale, structura romanului reprezintă un act autobiografic, iar ontologic este obiectivarea unei atitudini a omului faţă de lume, omul ca individ şi nu ca element sau factor social. Constatăm deplina fidelitate a modelelor tratatistice sceneteşti, dialogul vivace, expresiv, putând cataloga „Întoarcerea” fără nici cea mai mică ezitare drept un excelent roman, prin care ni se predă de fapt o lecţie de viaţă.

CRISTIAN NEAGU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s