MONITOR CULTURAL * on-line

~Corina Ungureanu Kiss: „Muzica avangardei ca formă de comunicare în concepţia compozitorului german: Hans Werner Henze“

Perioada de după al doilea război mondial reprezintă o excepţie în cultura muzicală vest-europeană, unde estetica eterică a jucat un rol dominant, chiar normator, pentru o mare parte a producţiilor, compoziţiilor şi reprezentanţilor muzicii noi. Dar prin aceasta nu se rezumă complet realitatea muzicală a acestei perioade. Poeta Ingeborg Bachmann[1] scria în eseul din 1959: „Nu ştim ce, de când şi în fiecare caz particular, a mişcat un anumit mediu să îl aleagă pe celălalt, de ce o muzică vrea să dea o viaţă anumitor cuvinte, dar s-a întâmplat mereu şi se întâmplă destul de rar, şi astăzi încă, fiindcă artele par a se îndepărta mereu între ele, să se privească mai rar şi să nu mai stea în vechea îmbrăţişare.“[2]

Cee a ce poeta constată ca un contracurent al separării artelor cuvântului, al sunetului şi al „lipsei de limbaj“ din muzica anilor ’50, sunt în primul rând compoziţiile prietenului ei Hans Werner Henze. Acestea sunt anii în care apar primele lui succese internaţionale, dar şi perioada criticării, respingerii şi delimitării muzicii lui faţă de „avangarda“ noii muzici, care îşi găseşte punctele de cristalizare la întâlnirile din oraşele Darmstadt şi Donaueschingen. Această avangardă a urmat, până în criteriile ei estetice şi de tehnică componistă, ideea unei filozofii istorice teleologice, care astăzi – după deceniiile de discuţii despre postmodernism şi modernism târziu – pare, într-un sens istoric modernă. Acasta a fost concepţia unei arte ca avangardă şi vârf de lance a unui proces empatic înţeles.

Dezvoltarea artistică a compozitorului Hans Werner Henze a dus treptat la o existenţă solitară, dar şi la o ruptură a lui faţă de avangarda anilor ‘50 şi ’60. Henze ca şi alţi serialişti, pune semnul egalităţii între avangardă şi paradigma muzicii absolute, discreditată tot mai mult în ultimele două decenii: „…desigur, din motive legitime, compozitorii serialişti au dorit să se facă înţeleşi pe acest fundal. Totuşi se pune întrebarea dacă o muzică precizată în totalitatea ei prin operaţii extramuzicale /…/ poate să se prezinte într-adevăr ca muzică absolută?“[3] Ideea muzicii absolute, împreună cu serialismul şi aleatorismul, îşi pierd din intensitate din anii ‘70.

Convingerea lui Henze asupra conţinutului propedeutic al tradiţiei, credinţa lui marxistă în utopie îşi are izvorul în orientările sale literar-filozofice timpurii. Păstrând sensul exact, Henze cunoaşte prin intermediul lui Ingeborg Bachmann gândirea unui „mentor spiritual“ Ernst Bloch, care afirmă că: „… valoarea tradiţiei este dată de prisosul vechimii care nu a ajuns la sine din punct de vedere istoric, ci poate fi adus înspre sine numai în viitor. În vechile semne dormitează /…/ şi indicii despre cum trebuie să arate un viitor.“ Deci, Bolch enunţă ca şi idee fundamentală că muzica este un limbaj. El ridică acest limbaj la imperativ în cartea sa Principiul speranţă, în care concepe noţiuni de „expresie“ şi de „tensiuni.“

În scriitura componistică avansată, tradiţia muzicală este reprezentată de citat. Tocmai apariţia unui pasaj tradiţional în contextul sonorităţii contemporane sugerează voinţa de semnificare. Henze foloseşte citatele în repetate rânduri, înţelegând caracterul oral care este înglobat în citat, numindu-l „indicator de gândire“. De aceea, îl foloseşte ca „inscripţie“, „simbol“ şi „punte de înţelegere“, atrăgând atenţia unei particularităţi a muzicii instrumentale şi anume că o serie de lucrări au ca bază strcturală modele literare.

La Henze, relaţia dintre cuvânt şi sunet este diferită, muzica portretizând caractere literare, ceea ce face să lege sunetul de structura textuală. Intenţia este de a-i conferi un caracter oral, de a face ca şi muzica instrumentală să fie la fel de expresivă ca şi cea vocală. Acest fenomen îl descrie în jurnalul său: „/…/ aici eu compun ca un poet, /…/ încerc să transpun în muzică o construcţie asemănătoare formei şi conturului ei, căutând o apropiere cu expresia cuvintelor, care nu este doar afectivă, ci condiţionată şi ancorată structural“.

Noua generaţie de compozitori ai secolului XX a aderat în diferite proporţii la avangarda interbelică, ei se doreau oameni ai lumii libere şi eliberaţi de constrângeri. Boulez, Nono, Xenakis, Stockhausen şi Henze au reprezentat această parte a promovării principiilor de ultimă oră în compoziţie. Sonoritatea liberă, dodecafonică, serială, aleatorică, dar şi alte tehnici de compoziţie „avansate“ sunt părţi integrate stabilite stilului lui Henze, ce apar asimilate şi elevate într-un repertoriu istoric cuprinzător, de tehnici de compoziţie şi posibilităţi de gândire estetică.

CORINA UNGUREANU KISS

20.11.2008


[1] Ingeborg Bachmann (1926-1973), scriitoare, poetă austriacă. A scris libretul operelor Der Prinz von Homburg (1958) şi Der junge Lord (1964) de Hans Werner Henze

[2] Ingeborg Bachmann, Musik und Dichtung (1959), Ed. Piper, 1978

[3] Ulrich Tadday, Muzică şi Limbaj, Ed. text+Kritik, München, 2006

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s