MONITOR CULTURAL * on-line

~Aura Christi: „Casa Monteoru şi literatura română vie“

Când mă gândesc la cei douăzeci de ani de litere, scurşi din 1990, pentru a încerca să pricep lucrurile cât mai bine, fac, în această ordine de idei, exerciţii de înţelegere în siajul iubitului de noi Sfântul Augustin. Analizez modul în care este tratată cultura, literatura română vie. Nu, nu în ţări puternice şi bogate, ţări care se respectă, cum sunt, de pildă, Franţa sau Germania, Italia sau Rusia – state democratice care au o cultură veche, sprijinită prin strategii elaborate şi urmate, în timp, ca literă de lege, o cultură bine cunoscută, bine propagată, tradusă, mediatizată de secole în lume.

Mă gândesc, aşadar, cum este tratată literatura vie în ţările vecine, care au făcut parte, ca şi România, din blocul aflat în raza influenţei sovietice. Ce tablou se conturează? În Polonia, Ungaria, de pildă, literatura se află la loc de cinste, este respectată, propagată, iubită, firesc, atât în ţară, cât şi în comunitatea europeană; şi nu numai în comunitatea europeană. Scriitorul, în aceste ţări ex-socialiste, este, continuă să fie o instituţie. În ţările vecine nu e nevoie să repeţi că literatura naţională conservă, păstrează identitatea unei naţiuni, fiindcă acest adevăr este înţeles de la sine, măsurile de susţinere, protecţie şi propagare a literaturii naţionale vii fiind eficiente, exacte.

În România, însă, literatura vie este tratată, în chip incredibil, de neînţeles, cu dispreţ. Iar scriitorul român a ajuns o entitate de care se poate face abstracţie. Faţă către faţă cu organismele, instituţiile statului (şi nu neapărat ale statului), scriitorul român… nu există. Literatura română vie este rău cunoscută, rău tratată în ţara ei. Iar peste graniţă… nu există! Aceasta este trista, dramatica realitate care persistă de douăzeci de ani. Şi teamă îmi este că modul în care este sabotată sistematic literatura română în ultimii douăzeci de ani, în realitate, este expresia, semnul unui atentat la identitatea poporului român. Este o afirmaţie, se înţelege de la sine, de o gravitate extremă aceasta. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în fapt, nu mai sprijină literatura română vie. Nu de ieri. Nici de alaltăieri. Programele culturale au fost suspendate. Achiziţia de carte pentru bibliotecile judeţene, făcută pe vremuri, an de an, prin Ministerul Culturii, de asemeni. Aproape fiecare ministru al culturii, de cum este instalat – pe criterii evident politice – în fotoliul de ministru, declară cu seninătate incredibilă că este interesat exclusiv de patrimoniu, în consecinţă, accentul se pune, în timpul mandatului său, pe patrimoniu, cultura vie fiind fie dată cu brutalitate la o parte, fie identificată, nu rareori, până la caricatură, cu divertismentul, ceea ce, evident, este, iarăşi, foarte grav, astfel încurajându-se subcultura, maneliada, degradarea treptată a populaţiei, împinse încet, metodic spre analfabetizare.

Cine este vinovat de această situaţie? În primul rând, noi, scriitorii. Sau, cum susţine romancierul Nicolae Breban în volumul Trădarea criticii, apărut la Editura Ideea Europeană – cea mai incomodă carte a anului 2009 – „răul este acasă”, în lumea scriitorilor adică. Libertatea în care a fost aruncată benefic România după Revoluţia din 1989, denigrată de majoritatea membrilor Grupului de Dialog Social, a fost un taifun. S-au clătinat destine, s-au pulverizat la jumătatea drumului promisiuni, cariere, ce păreau a fi – şi nu rareori chiar erau! – de prima mână. Criticii importanţi, aproape fără excepţii, au părăsit terenul literelor vii. „Dăruindu-le” prestigiu social, audienţă domnilor Liiceanu, Manolescu etc., M. Lovinescu şi V. Ierunca – doi excelenţi cronicari da radio, care au jucat un rol important, greu de neglijat la Radio Europa Liberă, fiind, după 1990, înscăunaţi în tronul de mari sfetnici ai naţiunii, de „mari creatori”, „mari critici”, „egali ai celor mai de seamă critici români” – M. Lovinescu şi V. Ierunca, aşadar, au transplantat, din nefericire cu succes, zâzania, dihonia din mediul exilului parizian… pe terenul românesc, semănând confuzie în lumea postdecembristă.

Sub zodia confuziei, nodulii de influenţă şi putere, inclusiv financiară, pot fi dispuşi după bunul plac al unui grup (GDS), care astfel îşi consolidează hegemonia, folosind, în ultimul timp, ca armă  „bolşevismul anticomunist”. În loc să fie solidari cel puţin ca în plină dictatură, scriitorii s-au împărţit în grupuri, grupuleţe, bisericuţe, lumea literară fiind fracturată în timp pe principiul (ne)apartenenţei la partidul X sau Y, sau la Grupul de Dialog Social. Da, atotputernicul GDS, care, de facto, conduce de douăzeci de ani cultura română, având reprezentanţi în nu puţine instituţii, departamente, agenţii fie private, fie de stat, care duc, după cum se afirmă – majoritatea – o politică de sabotare sistematică a literaturii vii, a scriitorului viu, în favoarea comentatorilor înrolaţi, purtând cravate portocalii. „Bolşevismul anticomunist”, se spune, practicat asiduu de unii, nu puţini, membri ai GDS – s-a înţeles în timp – asigură subvenţii grase, prestigiu social şi – nu în ultimă instanţă – putere. Atenţie, o putere greu de neglijat în condiţiile în care membri sau simpatizanţi, susţinători influenţi ai GDS-ului se află la conducerea câtorva instituţii de prim-plan cum sunt, bunăoară, ICR, Humanitas, România literară, 22, USR etc., nu-i aşa? Disidenţii reali au fost daţi, nu o dată, cu brutalitate, la o parte. Şi când spun disidenţii reali, mă refer la Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, singurul scriitor, singurul cetăţean român, căruia Ceauşescu i-a retras, printr-un decret prezidenţial, cetăţenia, Nicolae Breban, care, ajungând în structurile de vârf (a fost membru supleant al C.C.), şi-a dat demisia după ce au fost publicate Tezele din Iulie 1971.

Literatura română  vie – în acest context ce trădează semnele evidente ale unui genocid – a fost pusă la colţ. Acestea au fost motivele, unele dintre ele, pentru care am lansat, în anul 2006, pe circuitul presei naţionale, scrise şi vorbite, Apelul pentru salvarea culturii române vii, semnat de 900 de scriitori, profesori, intelectuali, studenţi, elevi din lume, un Apel despre care dl Manolescu mi-a spus că este… o tâmpenie, nu-i aşa, Excelenţă? Creatorul român viu este tratat cu dispreţ, spuneam şi alte dăţi, de politicienii rapace ai ţării. Se pare că niciodată, în istoria literaturii române, în istoria civilizaţiei autohtone – atâta câtă este şi aşa cum este – atitudinea faţă de creator, aici, pe pământul sfinţit de umbra statuilor lui Mihail Eminescu şi George Bacovia, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, Tudor Arghezi şi Ion Barbu, niciodată, atitudinea faţă de creator nu a coborât atât de jos. În plină dictatură stalinisto-dejistă erau azvârliţi fie în puşcării, fie în marginalitate socială spirite ca Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Bacovia, pentru ca acum, în plină libertate, să fie împroşcaţi cu noroi în paginile cotidianelor de mare tiraj scriitori ca G. Călinescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Cezar Ivănescu, Adrian Marino ş.a., opera cărora face parte din patrimoniul naţiunii române. Încruntatul C.T. Popescu(1) a bătut toate recordurile posibile, îndemnând, într-un text imund, să fie arsă o parte din opera nichitastănesciană, fără să fie supus oprobriului public pentru instigarea sa de sorginte fascistoidă nici de Academia Română, nici de Uniunea Scriitorilor din România – una dintre cele mai prestigioase instituţii ale ţării, care şi-a sărbătorit relativ de curând centenarul şi care… şi-a pierdut, pare-se definitiv, sediul din Casa Monteoru într-un proces cu moştenitorii familiei Monteoru, fără ca interesul breslei scriitoriceşti de a-şi păstra sediul de circa şaptezeci de ani – o clădire-simbol de bună seamă – să fie reprezentat în instanţă printr-o cerere de intervenţie în proces, cum s-au făcut pe când preşedinte al USR-ului era Laurenţiu Ulici, apoi Eugen Uricaru.

Scuzele de o seninătate incredibilă – după cum mi s-a spus; dacă e adevărat, ceea ce mi s-a spus… încep să înţeleg că  nu mai înţeleg nimic – ale actualului preşedinte al USR, dl Manolescu, denotă, în esenţă, după cum se afirmă, un diletantism fără leac, lipsa capacităţii de a reprezenta breasla şi interesele ei, lipsa vocaţiei de organizare a unei instituţii, mai exact neprofesionalismul manifestat şi altădată, de pildă, în cazul dispariţiei Partidului Alianţei Civice (PAC). Cu deosebirea că, de astă dată, nu e vorba de un partid creat peste noapte, ci de una dintre cele mai vechi şi prestigioase instituţii înfiinţate de scriitorii români. Da, de scriitorii români care împreună cu câţiva boieri luminaţi – ar fi spus acad. Nicolae Breban – au creat România Mare.

Datoria actualei conduceri a USR-ului – ţine de domeniul evidenţelor, al banalităţii şi al nevoii stringente de a rezista în vremuri tulburi, ostile culturii de nivel înalt, cum sunt cele traversate de noi de douăzeci de ani – era să se informeze şi să facă, de bună seamă, cu promptitudine o cerere de intervenţie în procesul început în iarna anului trecut, mai exact, în data de 29 ianuarie 2009. S-a preferat, după cum se susţine, tăcerea, în favoarea dorinţei de a câştiga cu orice preţ alegerile. Oare numai atât? Acum consiliul USR a fost pus în faţa unui fapt, după toate probabilităţile, împlinit. „N-am ştiut”, „primăria, actualul proprietar al Casei Monteoru, nu ne-a informat”, „Primăria a refuzat să ne dea dosarul, când l-am solicitat” etc. – aceste şi alte justificări incalificabile, după cum ni s-a spus, sunt vehiculate, în vreme ce pe site-ul primăriei Bucureşti, în doar câteva minute, pot fi găsite nu puţine informaţii utile referitoare la procesele legate de Casa Monteoru, subiect ce are o pagină impresionantă! Depunându-se o cerere de intervenţie în proces, USR, printr-un consilier juridic sau avocat, ar fi avut, din iarna anului trecut!, acces nu numai la dosare, ci şi, evident, la procesul de fond. Neştiinţa poate fi, oare, o vină? Uneori, se pare, da. Şi una foarte gravă!

Când o persoană  importantă, aflată la cârma unei instituţii cum e Uniunea Scriitorilor din România, îşi dovedeşte incapacitatea de a conduce această instituţie, nu are, e de la sine înţeles, decât o singură soluţie, şi anume: să-şi dea demisia, dacă, evident, a mai păstrat un strop de onoare, de demnitate, nu-i aşa, Excelenţă, dle Manolescu?

Pierderea Casei Monteoru este, evident, o lovitură de imagine imensă dată Uniunii Scriitorilor. Vă invităm, dle Manolescu, să vă retrageţi în urbea în care vă aflaţi mereu în ultimii ani, da, la Paris, unde sunteţi Ambasador UNESCO, şi să-i lăsaţi pe scriitori să o redreseze, la imaginea USR mă refer evident, salvând ce mai poate fi salvat. A conduce USR nu înseamnă, de bună seamă, exclusiv a fi prezent la şedinţele consiliului şi ale comitetului director, la unele lansări şi evenimente culturale, şi a emite, câteodată, comunicate de presă. USR lipseşte cu desăvârşire din viaţa culturală, socială românească, iar vina acestei situaţii o purtaţi dvs., dle Manolescu, nu-i aşa? Din ce motive până la începutul lunii martie s-a păstrat o tăcere de neexplicat asupra subiectului Casa Monteoru? Din ce motive USR n-a făcut public în comunicatul emis în data de 12 martie 2010 situaţia Casei Monteoru? Din ce motive USR nu s-a documentat apropo de procesele intentate în această ordine de idei? Din ce motive USR nu şi-a expus atitudinea printr-o cerere de intervenţie în proces, pentru asta neavând nevoie, după cum mi-a explicat un consilier juridic, de acorduri speciale? Membrii USR, Excelenţă, au şi drepturi, nu exclusiv obligaţii. Dreptul de a fi informaţi cu exactitate figurează printre acestea. (Apropo de informaţii. Zilele trecute am primit o scrisoare amară, tristă, în care autorul acesteia – fiul unui mare poet; îmi rezerv dreptul de a nu-i dezvălui deocamdată numele – susţine că în ultimii ani, în chip uimitor, „Uniunea Scriitorilor din România a devenit o instituţie care acţionează, de fapt, concertat împotriva scriitorilor cu adevărat valoroşi”. În aceeaşi corespondenţă electronică, acelaşi mesager informat asupra vieţii literare postdecebriste îmi comunica următoarele lucruri care nu m-au lăsat indiferentă: „Lupta nu se dă doar pentru Uniune, ci şi pentru viitorul nostru moral, pentru viitorul moral al românilor în sens amplu, general. Tăcerea vinovată poate însemna şi asumarea culpei”.

M-am gândit îndelung, în Săptămâna Patimilor, după lectura rândurilor de mai sus, la izolarea sălbatică, la singurătatea atroce, amară, inevitabilă, de care am parte în ultimele cincinale, acesta fiind preţul plătit şi pentru felul meu de a fi, cum să spun?… un scriitor scorţos, incomod, un scriitor care gândeşte şi simte altfel, un scriitor care a dus, fără voia sa, împotriva sa aproape, câteva „războaie mediatice”, pendulând mereu, obositor, până la uzură… între nevoia imperioasă de linişte şi echilibru, pentru a-şi scrie, firesc, cărţile, şi incapacitatea de a tăcea în vreme ce… alţi colegi, nu puţini, se spală pe mâini, tăcerea lor vinovată fiind egală, uneori-adeseori, cu asumarea resemnată a culpei sau… pur şi simplu, cu laşitatea mioritică, pe care o detest din rărunchii felului meu de a fi. Ceea ce ştiu cu fermitate – o fermitate care îmi face sângele să mai şiroiască deocamdată prin vene – este că pe mine m-a creat Dumnezeu, ca să scriu, să citesc şi să visez; sunt scriitor român şi vreau să rămân scriitor român, respectat în ţara lui, în primul rând. Da. Pretind respect. Nu accept să fim înghesuiţi – eu, cărţile mele, cărţile autorilor publicaţi de noi, revista Contemporanul – într-un colţ… mioritic. Vreau să înţeleg din ce motive scriitorul român este dispreţuit în ţara lui. Nu, nu caut să fac dreptate. Dreptatea e o altă meserie. Vreau să înţeleg ce se întâmplă; şi pentru a înţelege, am scris, scriu de, iată, circa treizeci de ani, am lansat pe circuitul mass media Apelul pentru salvarea culturii române vii, şi voi scrie în continuare.)

În dorinţa de a mă informa, apropo de acest subiect fierbinte, Casa Monteoru – abordat, în Săptămâna Patimilor, în paginile cotidianelor, anchetat de MEDIAFAX, preluat de alte agenţii de ştiri, de bloguri – am formulat o seamă de întrebări expediate pe email unor colegi din presă. Horia Gârbea, preşedintele ASB, într-un răspuns incredibil – o „atenţionare prietenească şi particulară”, citat din HG; parcă dorm şi visez urât, zău, parcă visez că vremea NKVD-ului şi a „atenţionărilor” n-a trecut – expediat pe email, într-un limbaj aluziv, insidios, mă ameninţa cu un proces de calomnie, încercând să mă intimideze… USR-ul, se ştie, are la activ incredibila tentativă de intimidare a poetului Liviu Ioan Stoiciu. Mai e nevoie să spun că, având un temperament de flegmatic violent, crescut „sub ruşi” – temperament moştenit de la Tatăl meu, iubitul Semion; Dumnezeu să-i dea lumină acolo unde e şi în Vinerea Neagră, când scriu acest text – uneori-adeseori, am reacţii imprevizibile atunci când sunt ameninţată? Uneori, da, recunosc ca la spovedanie, reacţiile mele pot fi violente. Şi prietenii apropiaţi ştiu asta. Cunosc acest detaliu despre mine şi securiştii care m-au anchetat pentru relaţiile mele cu scriitorii români.

Stranie reacţia lui Horia Gârbea, membru în bordul director al USR, nu-i aşa? Incredibilă  reacţie manifestată faţă de un coleg, membru al USR, care nu e ultimul scriitor al acestei ţări, şi care, aflând de la câţiva colegi, membri ai consiliului USR, că organizaţia de breaslă a scriitorilor şi-a pierdut sediul, se întreabă din ce motive conducerea USR n-a luptat pentru păstrarea acestuia? Straniu, nu-i aşa? Din ce motive în comunicatul de presă referitor la şedinţa consiliului şi a comitetului director al USR din 12 martie 2010, comunicat publicat în presa literară, inclusiv în România literară, nu se menţionează nimic referitor la pericolul de a pierde Casa Monteoru, sediul Uniunii, o clădire-simbol, „mormânt al tinereţilor noastre” (expresia îi aparţine domnului acad. Nicolae Breban), probabil cea mea valoroasă clădire aflată în administrarea USR, nu-i aşa? Ca şi când ar fi vorba de un amănunt lipsit de importanţă, unul, aşa, de duzină, cum ar fi, bunăoară, pierderea unui pix de serie.

Nu vi se pare orwellian ceea ce se întâmplă? Nu vi se pare, stimaţi colegi, membri ai consiliului USR, membri ai comitetului director, nu vi se pare incredibil? Ce să  mai comentezi pe seama „bietei democraţii româneşti” (Adrian Marino) – unul dintre drepturile fundamentale ale unui stat democratic fiind libertatea de expresie; asta se învaţă la şcoala primară, dacă nu greşesc – dacă în anul 2010, într-o instituţie de vârf a ţării, o instituţie care adună „conştiinţele unei naţiuni”, o parte dintre acestea – aşa e definit, câteodată, scriitorul, dacă nu mă înşel? – un scriitor care îşi exprimă opinia într-un limbaj civilizat, nuanţat, punând întrebări atunci când nu ştie sau nu este sigur de o informaţie anume, în absenţa unei informări exacte (care trebuia, în chip firesc, făcută de USR public, nu-i aşa?), este ameninţat de un membru al comitetului director al USR… cu un proces de calomnie?

După Revoluţia decembristă s-a polemizat asiduu pe marginea crizei literaturii, a crizei poeziei, romanului etc., crize false, în vreme ce de o criză puternică era afectată receptarea, realitate de care s-a profitat, fiind încurajată, pe terenul valorii, confuzia cea mai rapace. Tentativele de revizuire a valorilor semănau, uneori-adeseori, cu un soi de răfuială. Literatura română, creaţia propriu-zisă, au cunoscut, în plină libertate, o înflorire formidabilă, fiind umbrite oarecum de cultivarea lipsită de măsură, de nuanţe, de perspicacitate, a traducerilor, evident necesare, cu precizarea că, în mod obligatoriu, trebuie păstrată o dreaptă cumpănă, o proporţie justă, deliberat echilibrată, între creaţia originală naţională vie şi traduceri. Au apărut capodopere romaneşti: trilogia lui Dumitru Ţepeneag, Hotel Europa; trilogia lui Nicolae Breban, Amfitrion, tetralogia Ziua şi noaptea, ultimul volum al acesteia, Jiquidi, fiind unul dintre vârfurile romanului postbelic; romanul lui Augustin Buzura Recviem pentru nebuni şi bestii. Eugen Uricaru a dat literaturii române postdecembriste romanele Supunerea, Cât ar cântări un înger. Petru Cimpoieşu a publicat Povestea marelui brigand. Alexandru Ecovoiu – Eclipsa. Radu Aldulescu – Amantul colivăresei, Îngerul încălecat, Mirii nemuririi. Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor, o construcţie epică de prim nivel, un răvăşitor document al genocidului armenilor. D.R. Popescu – Întoarcerea tatălui risipitor. Gheorghe Crăciun – Pupa russa, Frumoasa fără corp.

Strălucite sunt unele, nu puţine, romane semnate de poeţi, afluxul servilor lirei spre imperiul romanului denotând o foame de construcţie, voinţa de a desface paleta genurilor abordate. În seria de poeţi-romancieri se înscriu Gabriela Melinescu, poeta care a dat literaturii române Copiii răbdării, Ruxandra Cesereanu cu Tricephalos, Nichita Danilov cu Maşa şi extraterestrul, Tălpi. Mircea Cărtărescu, autorul trilogiei Orbitor, care va rămâne, probabil, în primul rând, prin volumul întâi, piesa valoroasă a construcţiei romaneşti a acestui vârf de lance al optzeciştilor, celelalte două volume fiind neverosimil de inegale. Daniel Bănulescu a publicat Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Mihail Gălăţanu a păşit pe terenul epicului pur cu Strada Plantelor şi Meşterii de clopote. Iar Liviu Ioan Stoiciu cu Femeia ascunsă, Grijania, Romanul-basm şi Undeva, la Sud-Est.

Am început, în mod previzibil, cu romanul – recurgând la o enumerare, de bună  seamă, incompletă – fiindcă acest gen prestigios, e ştiut, denotă maturitatea unei culturi. Nici unul dintre romanele menţionate nu a fost transformat în eveniment literar de anvergură naţională. Repet, nici unul, cu excepţia Orbitorului cărtărescian, transformat în mega-eveniment de Editura Humanitas – cea mai mare editură din istoria poporului român, după cum se susţine, aşa cum România literară este cea mai importantă revistă a ţării, iar criticul N. Manolescu, se putea altfel?, cel mai mare etc., nu-i aşa? Ce naivitate să crezi că vremea lui „cel mai”, „cea mai” a trecut!

Poezia a strălucit în cei douăzeci de ani. Poezia a suferit în ultimii douăzeci de ani faţă către faţă cu mareea liricoidă de calitate îndoielnică. E suficient, în acest context, să menţionăm câteva nume de poeţi afirmaţi cu brio după ’90: Cristian Popescu (a murit prea devreme, din nefericire!), Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Ruxandra Cesereanu, Mihail Gălăţanu. Mă refer la nume consacrate deja.

Dintre sintezele ce tratează  literatura română, editate în ultimii ani, menţionăm, în primul rând, Iluziile literaturii române de Eugen Negrici, o carte-eveniment care încearcă să trezească, să zguduie spiritul critic autohton; Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex Ştefănescu, remarcabilă prin calitatea scriiturii şi prin construcţie; O istorie a literaturii române de Ion Rotaru; Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, o lucrare impresionantă sub aspectul informaţiei, în care falsa legendă la limita calomniei se insinuează în comentariul operei scriitorilor; Istoria literaturii române de Ion Negoiţescu, interesantă şi densă, sclipitoare stilistic vorbind, lacunară, profund lacunară, cu bibliografia neadusă la zi.

Aşteptată ca unul dintre cele mai importante evenimente literare ale ultimelor două  decenii, Istoria critică a literaturii române, semnată  de N. Manolescu, e una dintre dezamăgirile memorabile sau – cu vorbele lui Eugen Negrici – o altă iluzie a literaturii române. Comentarea literaturii române postbelice păcătuieşte, în paginile respectivei istorii, prin bibliografia lacunară, prin lecturile neaduse la zi, dar şi prin subevaluarea unora dintre marii scriitori români; de pildă, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, pentru a aduce exclusiv două pilde din suita celor existente. Sclipitoare sunt unele dintre cronicile din prima tinereţe ale dlui Manolescu, incluse în cuprinsul istoriei d-sale. Ne pare rău să o spunem, dl Manolescu a părăsit, în ciuda gesticulaţiei sale ce vrea să sugereze contrariul, terenul literaturii române vii, trădându-şi, în plină libertate, după cum susţine romancierul Nicolae Breban, vocaţia. Vocaţie urmată, respectată în vremuri tulburi, sub dictatură, când scriitorii români, unii dintre ei – unele vârfuri, mai exact – erau solidari şi, uneori-adeseori, reprezentau o forţă, un pericol pentru putere… Nu în măsura – e adevărat, cu câteva excepţii; mă gândesc la Goma, Ţepeneag, Buzura şi Breban – în care unii scriitori constituiau o piesă de rezistenţă de „neîmblânzit”, o forţă de temut, la ruşi sau polonezi, de pildă, făcuţi, pare-se, din altă „stofă”. Dar totuşi… o forţă, un pericol. Ceea ce nu se poate spune atunci când ne uităm în grădina literelor române, inclusiv în cea din ultimii douăzeci de ani.

E suficient să  urmăreşti, „privitor ca la teatru”, dialogurile, între multe altele, dintre Traian Băsescu şi G. Liiceanu, e de ajuns să  urmăreşti curtea făcută de autorul Jurnalului de la Păltiniş sau de H.R. Patapievici preşedintelui ţării, ca să te apuce plânsul… Tinichigii şi ospătari să creştem! Că filosofi… avem destui. La acest capitol, ce mai, îi batem de departe pe toţi, inclusiv pe nemţi! Biata literatură română, care a rezistat cu brio tăvălugului proletcultist. Biata literatură română, care a rezistat uneia dintre cele mai barbare şi sălbatice dictaturi din Europa, dând opere comparabile cu operele de vârf ale Europei, fără nici un complex, de orice speţă! Biata literatură română care nu şi-a consumat modernitatea, având abrupt parte de diversiunea numită postmodernism, diversiune care a durat circa două decenii. Biata literatură română, cu modernitatea ajunsă la nici jumătate, are parte, iată, de douăzeci de ani, de hegemonia comentatorilor, creatorul pur-sânge, creatorul viu fiind menţinut, în chip incredibil, în marginea lumii literare. Lipsa de solidaritate a scriitorilor români, în chip evident, îi va costa, se pare, nu puţin; lipsa de solidaritate ne va costa pe toţi, fără excepţii. Poate, inclusiv dispariţia USR. Pierderea Casei Monteoru este, din păcate, un prim semn, nu-i aşa? Ce va urma?

Nicolae Breban susţinea, acum câţiva ani, următoarele: „Dacă un organism nu reacţionează  atunci când este atacat, acest organism este fie pervertit, fie mort”. De un timp, mă întreb obsesiv, cu „gravitate disperată” – ar fi spus Rainer Maria Rilke – neştiind ce anume să răspund: noi, scriitorii români, suntem pervertiţi sau… am murit demult?

–––––––––––––––––

(1) „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.], ar trebui strânsă în mod onest o cărticică poate cu nu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului – iar restul ar trebui pur şi simplu arse, şterse din faţa ochilor.” C.T. Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003 (s.n.)

AURA CHRISTI

Vinerea Neagră,

2 aprilie 2010

Bucureşti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s