MONITOR CULTURAL * on-line

~Angela Mamier: „Despre Mihaela Malea Stroe – o vizionară a realului incandescent“

Autoare de studii erudite (Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, Ed. Arania, Braşov, 2002), prozatoare (Fatimata, roman, Ed. Arania, Braşov, 1995), poetă (Spre al nouălea cer, Ed. Pastel, Braşov, 2008, Anotimp fără nume, Ed. Pastel, Braşov, 2008, 7×7 poeme de iubire, Ed. Pastel, Braşov, 2009), Mihaela Malea Stroe dovedeşte prin parcursul său exemplar şi discret că un autor îşi are locul său în literatură fără a juca tot timpul un rol de prim-plan ostentativ pe piaţa valorilor. Ceea ce este vizibil azi  în presa literară (până aproape de scandal) nu este neapărat o valoare sigură.

Poeta traversează cu un indubitabil talent podul suspendat al pericolelor şi contemplărilor de tot felul din cotidian: «Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez,/ Când prepar viitoare-amintire/ A mesei de prânz – şnitel de pui, cu varză călită,/ Sau, la micul dejun,/Amintire de cornuri proaspete şi cafea cu lapte…»(Poem domestic).

Autoarea preferă o anumită vigoare, o conduită de femeie modernă, curajoasă, ce refuză să cedeze panicii existenţiale, în faţa implacabilei angoase a separaţiei trecătoare ori definitive, tragice: «Prin ce har al privirii tale/ Prăpăstiile negre ale trecutului meu/ S-au deprins, dintr-odată, de mine?/ Şi s-au făcut abur sau imponderabil cântec de leagăn/ Sau altceva…» (Întrebări).

În volumele 7×7 poeme de iubire şi Anotimp fără nume lirismul este privilegiat. Poeta se lasă adesea transportată de fluviul amintirilor şi al dorinţei, dar evită melodrama cu un substrat fin de autoironie. Sentimentele sale puternice, deşi pudice, o poartă spre o confesiune care ne «spune» că, de când lumea, dragostea poate fi cea mai dulce şi cea mai amară în acelaşi timp. Poeta traversează paradoxurile existenţei şi scrie cu o cerneală densă, filozofică «ces quatre vérités». Simplitatea căutată este revolta unei rebele care întoarce voit spatele «suveranităţii poetice».

Aceasta voce care se vrea anonimă, este de fapt secretă, gravă şi plină de mister. Abstracţia unor versuri nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară. Unele poeme divulgă adevăruri tragice, dar şi sentimentul care transcende moartea transportând eul liric de la un abis de dureri spre înalţimile visărilor mistice: «Fără vis,/ Ce ne-am face, Doamne, ce ne-am face ?/ De ce am slăvi ziua de ieri?/ Cu ce speranţe am colora ziua de azi ?/ Cum am iubi ziua de mâine ?// Veghea din vis – dreptul la neodihnă,/ Neîntâmplătoarea noastră pace…» (Vegherea din vis).

Autoarea practică ori reportajul în direct ori o penumbră, o arrière-scène, care palpită ca un foc ce se stinge, ca o misterioasă suferinţă: «Mi-e dor de tine ca de începuturi,/ Şi ca de pruncul legănat în pântec// Veghere-mi sunt şi somnul, şi foamea,/ Şi setea şi tăcerea/ Cândva, cumva, în mine, ceva s-a întâmplat/ De patima otrăvii e vinovată mierea/ Numai atunci şi dacă/ Tot stupul e trucat.» (Dor pur şi simplu).

Autoarea merge la esenţial, fără exces de vorbe, ridică liniştea dintre şi din cuvinte la rangul de meditaţie filozofică: «De-atâta căutare-ai nimerit/ La pragul visului întâlcuit/ Pe unde numai eu puteam să umblu// O să te leg la ochi cu vălul nopţii/ Spre ziurel de ziuă să te duc/ Şi, sub umbrarul frunzelor de nuc,/ Să pipăim alegoria sorţii» (Întâlnire).

Poeta trăieşte echilibrul între corporalitate şi mintea sa sensibilă, iar această înţelepciune se transformă în autentice insule de poezie directă, confesivă: «Iubirea aceasta, aparent imposibilă,/  Fiinţează mai presus de lege şi de păcat/ Şi, doar spre a se face vizibilă,/ A împrumutat, într-o seară,/ Trupul meu de femeie,/ Trupul tău de bărbat.» (Iubirea în sine însăşi) sau «Mai rămân cu tine, iubite, în preajma ta mai rămân,/ Să păstoresc mieii nimănui –

Cuvintele pribege, însetate, flămânde, rănite/ Pe care le-a prins noaptea pe drum,/ Poemele orfane, fără adăpost şi fără stăpân» (Poemul statornicei iubiri).

Acest foc sacru al sentimentelor străbătând poemele este o nevoie viscerală de a nu mai «ieşi» din această poveste care încrucişează un trecut incandescent şi un prezent al sacrificiului de sine. Ca şi cum nu se iese din moartea unui sentiment decât pe jumătate vie!

Bucuria şi suferinţa curg în venele textului, autoarea nu se fereşte să utilizeze aripi de înger, risipite printre «arcuri şi săgeţi» de care panoplia unei feministe (şi feminine) nu duce lipsă: «Mi-e sete, mai degrabă, mi-e sete de o stare/ Starea de arc-săgeată/ Ţintind cu pleoape strânse, convenţia din normă» (Aparent pesimistă, Penelopa).

În Revelion cu mine însămi (excelent poem!): «Făpturile astea (amintirile dureroase – n.n.), mi-am zis, cu siguranţă au sânge albastru/ şi de cât altruism au dat dovadă/ Venind, din cine ştie ce tragedie antică/ Până aici în postmodernism, să mă viziteze, să mă vadă…», reţeta este un amestec fin: un gram de tristeţe, un gram de vitalitate, un gram de adevăr pur…

Anotimp fără nume conţine poeme în care magia vieţii, a dragostei (himere senine şi emoţionante) sunt prezente. Interesant este că poeta ne prezintă variante în franceză, engleză (traduse de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu) şi germană (în traducerea scriitorului Hans Bergel), dovedind originalitate şi un gust estetic rafinat…

Pe fondul haosului contemporan, poeta se apleacă în margine de faleză şi decide să facă faţă furtunii, o înfruntă, ştie să trăiască, ştie să moară, sub scutul nobil al inspiraţiei poetice.

Eşec ori reuşită, poeta nu le opune, căci are inteligenţa analizei (la rece?!) a unui suflet care se mişcă fără încetare, se integrează universului. Este o vizionară lucidă, dar şi sensibilă, a realului: «O replică finală nu e definitivă/ Şi-nţelegând nimicul nu intri în derivă./ După un punct urmează /Alt punct şi puncte… puncte…/ Şi virgule, şi alte uimiri şi întrebări,/ Şi paranteze pline, ori goale/ – pătrate sau rotunde – / Şi puncte cardinale, şi cele patru zări/ – patru să fie oare ? – / Neliniştea din verbe: a vrea, a şti, a cere, a da, a dărui/ Şi râsul, plânsul, viaţa şi moartea/ Şi durerea…» (Sfielnica silabă).

Mihaela Malea Stroe priveşte în faţă o lume de aici ori de niciunde, jumătate în umbră, dar mai ales în lumină, împarte « războiul şi pacea » care o locuiesc.

Poezia este un va-et-vient între trăiri, emoţii, fapte din trecut şi din prezentul apropiat, şi printr-un limbaj lapidar, ca nişte pietre lansate împotriva blazaţilor, poeta surprinde destine care trec de la individual la general-uman şi crede în supravieţuire.

Autoarea ghiceşte, detectează animalitatea, monstruozitatea şi abjecţia… Poemele sale sunt ale binelui şi ale răului, ale atâtor realităţi vizibile unui poet omniprezent care militează în partidul speranţei, grandoarea vieţii depăşeşte orice curs, cât de tragic al existenţei.

În aceste «poeme de zile mari» ( parafrazând un titlu din volum), rezidă firul conducător al creaţiei actuale a poetei: «Ziua aceea în care/ Nu ştiu cum, nici de ce, prin ce mister,/ S-a deschis o fereastră a lumii spre cer/ Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim…»

Mihaela Malea Stroe lasă să se întrevadă o stare de spirit uneori exuberantă, dar cel mai adesea reţinută, discretă ca intimitatea marilor rezistenţe la vidul existenţial interior. Dacă nostalgia traversează aceste strofe, autoarea, folozofând, nu se lasă doborâtă de iremediabil.

Servite de o expresie concisă şi subtilă aceste versuri sunt ale unei poete «aproape fericite» care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipseşte profunzimea melancoliei .

ANGELA NACHE MAMIER

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s