MONITOR CULTURAL * on-line

~Angela Furtună: „Chifan şi viziunile arhetipale ale visului“

„Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb – nu sunt nebun.”(Salvador Dalí)

Paradigmatic, artele contemporane sunt dominate de joncţiuni între meridiane (definite ca locuri geometrice ale unor viziuni de tipul celor pe care le intuieşte, recent, Alexis Nouss în opera lui Paul Celan – sens déplacé, temps déplacé, langue déplacée şi vie déplacée – aşadar meridiane care aplică realului forme noi de homeostazie a sensurilor, a timpului, a spaţiului şi a semnelor).

Dar artele vizuale sunt definite astăzi şi de ecuaţii subtile ale transdisciplinarităţii, în maniera lui Basarab Nicolescu. Dacă rămânem în această civilizaţie a ochiului inteligent şi fecund, transdisciplinar, putem spune că suntem în plin ev care conjugă proiecţiile corporalului, cu filosofia percepţiei vizuale şi cu impregnarea visului cu realitate.

Ochiul fără corp nu vede pur şi simplu, ci intuieşte sau abstractizează, gândeşte, simte – de ex. plânge – sau aspiră. E o întreagă relaţie şi o adevărată saga între privire şi genealogia sinelui, dar nu ne găsim în epistema clasică, ci în epistema modernă din care ţâşneşte, irepresibil şi firesc, suprarealismul. Mi se pare, de aceea, firească – într-o lume dizlocată, ca a noastră – , această bucurie de a cocheta în mod gratuit şi fertil cu cosmogonia, bucurie pe care o experimentează prin fiecare lucrare în expozitia intitulată Pe aripile vântului suprarealismul lui Cătălin Alexandru Chifan. Pentru că fiecare lucrare a sa este o viziune întemeietoare de tipul arhetip al visului şi o temă cu variaţiuni: lucrul se întâmplă ca o privire clinică şi diagnostică, pe formă şi pe culoare – rezultanta este de fiecare dată o formă izomorfă a privirii ce consemnează o facere onirică. Ei bine, nu-i aşa?, încă de la 1924, André Breton clamase profetic: „Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii”.

Cătălin Chifan expune o lume de enigme, neştiută şi demult ştiută totuşi în imaginar: „Ce ar fi putut să-mi placă dacă nu enigmele?” (spunea acum 100 de ani, şi tot în cursul unui timp al tuturor uimirilor la intersecţia  dintre civilizaţii şi revoluţii, Giorgio De Chirico, pe la 1912).

Mesajul cel mai important pe care artistul îl transmite prin lucrările sale, este în primul rând ontologic şi el se poate rezuma astfel: „eu ştiu un nou mod de a vedea lucrurile şi doresc, astfel, să vă conving de adevărul meu”. E aici o fenomenologie, o retragere în sine şi o desprindere de orice conexiune cu interpretările ştiute ale realului, e o fixare pe o orbire perceptuală însoţită obligatoriu de un idealism transcedental. Cătălin Chifan se retrage în investigaţia gestaţiei (obsesia şi explorarea feminităţii  sunt dominante şi evidente), şi aici se întâlneşte cu Joan Miró, care spunea în 1959: „Un tablou ar trebui să fie fertil. Din el ar trebui să se nască lumea. Nu are importanţă dacă vedem în el flori, oameni sau cai pentru a descoperi această lume, adică ceva viu”.

Cât de vii sunt viziunile lui Cătălin Chifan? La această întrebare, ne răspunde o interpretare de tipul psihologiei Gestalt, adică o percepţie de tipul formelor şi culorilor exacerbate, care are şi o morală: nu subiectul este cel care cunoaşte lumea, ci mijloacele prin care el cunoaşte îl definesc ca subiect cunoscător. Pulsiunea acestui subiect cunoscător este de tipul celei enunţate cândva de un René Magritte: „Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spirituale”.

Cătălin Alexandru Chifan se poziţionează în imaginar cu voluptăţi suprarealiste bântuite de adieri expresioniste sau fauve, cultivă alteritatea înşelătoare pe meridianul freudian al conceptualizării la joncţiunea dintre dorinţă şi limbaj şi ne propune un mecanism feminin subtil al oglindirii. Găsim în acest non-figurativ o manieră remarcabilă de a revrăji privirea şi ochiul contemporan, un mod de a traduce vizual autoritatea jocului care ne transformă din spectatori în martori heideggerieni la metamorfozele vizibilului histrionic. E ceea ce şi Max Ernst aştepta de la toţi privitorii ce aveau să-i succeadă.

Nebunia soft a artistului îşi învăluie privitorul în rafinament şi plăcere.

Expoziţia lui Cătălin Alexandru Chifan, organizată de Consiliul Judeţean Suceava, Biblioteca Bucovinei şi Uniunea Artiştilor Plastici din România Filiala Suceava, se încadrează şi în calendarul evenimentelor din Festivalul francofon Le Printemps des Poètes ediţia 2010, pe care îl coordonez în Bucovina în ultimii patru ani. Atmosfera femininului de pe simeze se întâlneşte cu logo-ul francez alocat anului 2010: Couleur Femme.

ANGELA FURTUNĂ

Scriitoare, semiotician, cronicar de artă

la Vernisaj, 25 martie 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s