MONITOR CULTURAL * on-line

~Anastasia Dumitru: „Confesiunea ca soluţie de existenţă sau despre cazul Paul Goma“

,,Omul care scrie nu e niciodată singur” (Paul Valery)
Cartea Paul Goma-70, semnată de Elvira Iliescu, este, aşa cum precizează însăşi autoarea, ,,o încercare de a surprinde personalitatea Marelui Scriitor, printre contemporani”. Aflăm că a ajuns la ediţia a II-a, adăugită, apărută la EX PONTO, Constanţa, 2009.

Elvira Iliescu în cele 209 prezintă activitatea scriitoricească a lui Paul Goma, surpinsă în mai multe articole din Jurnalul literar, începând cu aprilie 1998 şi până în 2005 sau din revista Origini. Cartea debutează cu ,,Simplă întrebare adresată Academiei române: De ce scriitorul Paul Goma nu se află în rândurile celui mai înalt for cultural al ţării?” Ca o concluzie la întrebare, autoarea citează replica Elenei Ceauşescu, din timpul procesului: ,,Întrebaţi-i pe colegii mei, academicienii!”

Trecând peste răspunsul ironic, încercăm să facem o cronică obiectivă a cărţii. Eseurile Elvirei Iliescu aduce toate argumentele pentru a demonstra că Paul Goma este un scriitor ,,absolut neconvenabil”, ce a avut parte de ,,calomnii”, căruia i s-au pretins şi imputat multe, ,,noroc că şi-a văzut de drum”.(pag. 13). Dacă autoarea scrie că ,,despre Goma se poate spune că vede până în pânzele albe”, atunci şi noi suntem îndreptăţiţi să afirmăm, Goma este incomod pentru că vede, deşi ar trebui să fie orb şi mut, atunci când este conştient de toate jocurile şi manevrele politice. Goma este incomod pentru că în Jurnalele sale îi pălmuieşte pe toţi, nu ştie să ierte oamenii şi regimul apus.

Partea a doua a cărţii, numită addenda cuprinde un şir de scrisori: către Monica Lovinescu, Laszlo, Nicolae Manolescu, (datată 12/03/2007), precum şi Jurnal 13, încheiat în ianuarie 2005. Este o carte ce readuce în actualitate cazul Goma, (ne întrebăm, totuşi, dacă a fost aceeastă problemă vreodată în plan secund).

Citind cartea, nu puteam să nu o supunem unei lecturi critice şi să ne întrebăm: De ce a ales Paul Goma jurnalul? Eugen Simion în cartea Genurile biograficului, (ed. Universul encicolpedic, Bucureşti, 2002) scrie că jurnalul este o ,,scriitură autentică, sinceră, credibilă, citându-l pe Eugen Lovinescu dintr-un interviu din 1937, în Adevărul literar şi artistic unde nota că jurnalul e ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. (Pag. 14)

Stilul lui Paul Goma este inconfundabil, deoarece scrie visceral, îşi textualizează durerea şi suferinţa în jurnal. Confesiunea este soluţia de existenţă, o încercare de a învinge. Goma musteşte de ură şi de indignare, iar singura lui posibilitate de a-şi pastra identitatea profund umană şi intacta este de a reacţiona cu aceeaşi violenţă.

Theodor Codreanu, într-un articol1, scrie ,,Cazul cel mai elocvent este al lui Paul Goma, care continuă să supere mai rău ca niciodată pe oportuniştii de toate speţele. Goma, se pare, a fost singurul disident autentic. Ca publicist şi scriitor, el nu poate avea decât soarta lui Eminescu”. Iată un punct de vedere care merită reţinut. Ne întrebăm care sunt cauzele ce duc la  acest efect absolut unic, al celui care adoptă jurnalul ca mărturisire a firii sale?

Vom enumera câteva aspecte biografice pentru a sesiza impactul istoriei şi al biograficului, factori care îl determină să mustească de ură. Firea lui de basarabean exilat, de om persecutat politic, de om fără ţară, ne îndreptăţeşte să afirmăm că este un complexat. Goma s-a născut în anul 1935, în satul Mana, Orhei. După cedarea din iunie 1940 a Basarabiei ruşilor, în ianuarie 1942 învăţătorul Eufimie Goma, tatăl său, este ,,ridicat”. În octombrie 1943 este găsit în lagărul de prizonieri sovietici. În martie 1944, familia Goma se refugiază în Transilvania, în judeţul Sibiu. În iunie 1956 este ,,judecat” la rectoratul Universităţii. Astfel ia naştere „cazul Goma”. Este acuzat de tentativa de organizare de manifestaţie ostilă. În martie anul următor este condamnat la închisoare corecţionala. Urmează închisorile Jilava şi Gherla. În noiembrie 1958 este ,,liberat” şi trimis (sub escortă) ,,pentru 36 de luni domiciliu obligatoriu” în Fetesti. La expirarea termenului i se prelungeşte „domiciliul obligatoriu” cu înca 24 de luni. Apoi reuşeşte să fugă în Occident, stabilindu-se în Franţa.

În 1970 Paul Goma publică pentru ultima oară, proză, în România literară, un fragment din În Cerc. Romanul Uşa noastră cea de toate zilele…, predat editurii Cartea românească. Din acel moment nu mai are dreptul să semneze. Iată un alt motiv de a nu accepta pactul cu diavolul, nici chiar la întoarcerea în România.

Dacă am realiza un portret-robot al exilatului, al dezrădăcinatului, atunci Paul Goma ar corespunde total prototipului. În cartea Basarabia sub steaua exilului, (ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 1994), M. Cimpoi, ne aminteşte ,,fantomele suferinţei vin de departe. Basarabeanului i-a fost dat să reia drumul spre Christos, spre Golgota.” Omul de creaţie basarabean este înzestrat cu darul de a converti condiţia de naufragiat în una de navigator ce-şi amână mereu ancorarea în punctul terminus al călătoriei. (credinţa că odată şi odata va ajunge întra-acolo (adică; filosofic vorbind, la centru, la sinea lui echivalentă cu Ithaca), îi călăuzeşte fiinţa terorizată de istorie.

Dacă m-ar întreba cineva care ar fi parabola adecvată stilului lui Goma, atunci i-aş răspunde: recitiţi Drumuri basarabene, în care Sadoveanu ne reaminteşte parabola ramăşagului moldoveanului cu dracul, povestită de un mazil basarabean ce-l întovărăşeşte…

Propunându-şi să se întreacă în cântece, cei doi umblă călare  rând pe rând. Diavolul urcat pe grumazul moldoveanului, isprăveşte  repede ce avea de cântat, în timp ce acesta din urmă, încălecat pe diavol spunea toate câte îndurase în trecut, toate durerile, toate amărăciunile, toate nădejdile şi toate bucuriile. Şi dracul umbla cu limba scoasă şi ochii holbaţi. A umblat un ceas, a umblat o zi, -aşa cânta omul, că-i pătrundea jalea lui până în suflet pe diavol. Ş-acuma-l purta lăcrămând şi suspinând pe moldovan, pana ce i-a-zis istovit ,,Dă-te jos, că m-ai biruit.” (Drumuri basarabene). Am citat parabola integral, deoarece este tipică vieţii lui Goma, fiind un simbol al destinului său.

Dacă ar trebui să-l situăm pe o hartă ar fi pe cea intitulată Harta noastrã care sângeră (titlul lui Nicolae Dabija), care ar fi sub steaua exilului, căutând în permanenţă drumul spre Ithaca. Pentru Paul Goma sentimentul înstrăinării, al out-siderului,  ajunge la pragul de hybris, devinind eliberator, iar contopirea cu durerea este creatoare.

Pe lângă infernul închisorilor Jilava şi Gherla, al Gulagului, în viziunea lui Soljeniţân, unde umanul dispărea total, în 1977-’78 i s-a luat şi cetăţenia. Cum să nu fie revoltat Paul Goma, când nici acum, după 30 de ani, nu este cetăţean român? ,,Nu voi cere niciodată să primesc cetăţenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare: a mai fost unul: Ceauşescu – veţi fi auzit ce-a păţit…), eu, ca şi membrii familiei mele, fiind români prin naştere”, declara acesta în cea de-a treia scrisoare adresată preşedintelui României. ,,Tot eu să fac cerere? Atunci când guvernanţii comunişti mi-au luat cetăţenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere ,,conform legii”, corect timbrată? Nu am cerşit un favor (pentru care să fac cerere), ci am anunţat ca este timpul să mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care Statul Român mi le-a furat în 1977-’78”.

Scriitura este singura modalitate de comunicare pentru Paul Goma, deoarece din pricina firii lui, dialogul este imposibil. Adoptă jurnalul, ca produs aflat la graniţă cu biograficul, care presupune revenirea la discuţiile despre relaţia dintre estetic, biografic şi pur documentar. Aşa cum scrie E. Simion,  genurile biograficului ridică alte probeme prin: a) puterea de a imagina istoria, b) puterea de a crea un personaj care judecă, c) prin gradul de autenticitate al confesiiunii2.

Parafrazând-l pe E. Simion -,,memorialul este  un pariu cu literatura”, ne permitem să afirmăm: dacă va reuşi literatura lui Paul Goma să câştige pariul cu cititorul, rămâne de văzut. Este un pariu cu istoria şi cu lectorul, iar intenţia noastră a fost să amintim despre existenţa şi despre necesitatea scrierii unui astfel de text.

Cert este că, Elvira Iliescu în cartea Paul Goma-70, ne aminteşte de un Om cu un destin unic; un om fără patrie, fără casă, dar cu mulţi duşmani; un autor, care nu şi-a putut privi şi ţine o carte decât cinci secunde, fiindu-i apoi confiscată. În concluzie, Paul Goma rămâne un caz, pe cât de hulit, pe atât de îndrăgit, un om ,,absolut neconvenabil” pentru că îi pălmuieşte pe toţi, un scriitor de limbă română, dar fără cetăţenie română. Jurnalul, confesiunea este singura soluţie de existenţă. Iată doar câteva motive pentru a-i citi opera.

Prof. drd. ANASTASIA DUMITRU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s