MONITOR CULTURAL * on-line

~Mircea Popa: „ Melania Cuc, vânătoare cu şoim“

Într-una din zilele de sâmbătă ale lunii iulie, am făcut un popas în localitatea Teaca din apropiere de Bistriţa pentru a participa la o aniversare: om al locului, scriitorul Francisc Păcurariu ar fi împlinit acum nouăzeci de ani. Printre participanţi, o parte din redactorii revistei „Mişcarea literară” de la Bistriţa şi conducerea editurii Dacia, respectiv directorul Ion Vădan, care a lansat aici, în premieră, programul ei de viitor:  seria editorială „Scriitorii la ei acasă”. La el acasă a fost şi Francisc Păcurariu, cu o nouă reeditare a romanului „Labirintul”, cel care reconstituie cu mult dramatism zilele întunecate ale Dictatului de a Viena, dar şi cartea Melania Cuc, scriitoare şi ziaristă, pictoriţă, poetă, eseistă şi romancieră, cu o activitate scriitoricească dintre cele mai bogate. Micuţă de statură, cu un zâmbet cald şi ataşant, Melania Cuc e o zvârlugă de femeie care nu stă locului o clipă, dăruindu-se cu ardoare şi vieţii spirituale a românilor din zonă, participând la expoziţii, şezători literare, lansări de carte, întâlniri cu scriitorii, tabere de creaţie etc. Experienţa sa de participantă la tabăra de pictură de la Lăpuşna, din zona Munţilor Gurghiului, este transpusă scriptic într-un caiet de notaţii, intitulat „Jurnalul de la Lăpuşna” (ed.Nico, 2010), ilustrând modul ei de a vedea lumea, de a participa la viaţa micului grup de acolo şi, în fond,  de a rămâne în priză, conectată la scrisul zilnic, exersându-şi simţul de observaţie şi cel de imaginaţie. Sunt pagini de participare febrilă la viaţa taberei, pagini care schiţează siluete, adânceşte linii de portret şi trăieşte la modul direct întâmplările zilei.

   Pentru întâlnirea de la Teaca, Ion Vădan i-a scos Melaniei Cuc,  la editura Dacia, o carte nouă, intitulată, „Vânătoare cu şoim”, subintiulată „tablete şotron”, – un mod de a surprinde  scurte şi rapide „flaschuri” din orizontul ei de observaţie, pe care le consemnează, precum schiţele unui nou tablou, din tuşe nervoase şi grăbite. Tehnica de lucru ne trimite în zona de întretăiere dintre poemul în proză, eseu, aforistică şi tabletă, adică un gen hibrid, experimentat şi anterior de autoare, în cartea „Fără nume”, tablete-şotron, Târgu Mureş, 2006. Toate la un loc şi niciunul ca atare. E de fapt un melanj de improvizaţii, imagini, meditaţii, cusute în haina brodată a poetului, care travesteşte totul în joc reflexiv de proiecţii de umbre chinezeşti. „Vânătoare cu şoim” e cartea unor exerciţii de inteligenţă, a unor salturi în timp, dar şi a ieşirii din timp în zona dominată de atotputernica poezie. Ca să ţii trează şi prizonieră atenţia cititorului e nevoie de multă varietate, mobilitate, inteligenţă proiectivă. Evenimenţialul e doar un punct de plecare, un dat motivaţional, fiind când abolit, când absorbit, spre a lăsa  drum liber doar metaforei: „Vieţuiesc precum moneda înnodată în colţul batistei cu care bunica îşi ştergea fruntea mai înainte de-a îngenunchea la strană. /Albastre sunt cearcănele genunchiului meu şi este luni, apoi…marţi, miercuri, tot zile imposibil de trecut în pomelnicul pe care îl repet pe bandă magnetică./ În rochie prelungă de seară umblă boala incurabilă, ca un neguţător de sclave albe… (…)/ Secolul despre care scriu ziarele nici nu există decât aşa, ca un pandantiv ruginit printre faldurile şi păienjenişul dintr-un muzeu părăsit.”

   Puterea de seducţie a unei astfel de proze stă în gama largă de asociaţii multicolore desfăşurate, la fel ca un caleidoscop arătat la bâlci sau ca un joc de artificii şi focuri bengale, proiectate pe o zarişte albastră, fără sfârşit. Cadenţate sau nu, ele cad în rafale ca ploile nedomolite de aprilie, vădind capacitatea autoarei de a se multiplica la infinit, fără să obosească şi fără să se repete, aşa cum îi place să se „portretizeze” singură într-o mulţime de ipostaze: „Bucuria mea este ca efectul de seră. In jurul ei balenele nu mai sunt ceea ce au fost şi apa se schimbă-n formulă din oră în oră, ca o gardă la platul Buckingham”; „Eu merg mai departe, imaginar şi fără pericol prin mucavaua cu flori de mătase şi franjurii care se prind de gâtul meu slab ca disperatul de creanga unui castan fragil, comestibil”; „ Sunt o spadă fără podoabe, fără veşminte de purpură, doar un lut în care apa dulce şi sufletul cresc ca în oul pajurei două aripi”.

 În această forţă de a  rămâne mereu proaspătă şi mereu nouă stă puterea de artistă a Melaniei Cuc.

MIRCEA POPA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s