MONITOR CULTURAL * on-line

~Lucreţia Berzintu: „Interviu cu scriitorul Alexandru Mirodan“

Am avut deosebita plăcere să-l întâlnesc pe scriitorul special Al. Mirodan la redacţia revistei „Minimum” din Tel Aviv, moment emoţionant pentru mine, aflându-mă faţă în faţă cu un mare scriitor, care, s-a dovedit  primitor şi foarte modest; Modestie  ce-mi aminteşte de spusele lui Tudor Arghezi : „Toţi oamenii de mare calitate din istoria lumii au fost oameni modeşti”. M-am simţit onorată că, la rugămintea mea, a acceptat sa-mi acorde un interviu. A precizat însă, că, de regulă, nu-i place să acorde interviuri.

Lucreţia BERZINTU: Domnule Mirodan, ştiu că timpul dumneavoastră este foarte preţios, aşa că mă rezum doar la o parte din mulţimea întrebărilor pe care doresc să vi le pun. Mai întâi, vă rog să ne relataţi cum a apărut „Minimum”.

Al. MIRODAN: Parafrazând o replică din piesa mea „Şeful sectorului suflete”, vă spun că „Minimum” este o răzbunare. În primii ani de la venirea mea în Israel, colaboram săptămânal la „Revista mea”, condusă de Adrian Zahareanu, publicând primele capitole din „Dicţionarul neconvenţional…”. La un moment dat, pe la mijlocul anilor `80, Zahareanu a vândut revista unui anume Himmelfarb, directorul trustului de ziare în limbi străine (română, maghiară, germană ş.a.) ce aparţinea Partidului Muncii. Omul care, trebuie precizat, nu ştia româneşte (era polonez de felul lui), tăia şi spânzura printre gazetari. „Trustul” devenise un adevărat monopol în domeniu: cine se certa cu Himmelfarb era un om mort.

Unde să te duci dacă te dădea afară? Ziarele de vis-a-vis nu existau. Eu eram, cum se zice, colaborator extern. Foloseam paginile ce-mi fuseseră rezervate pentru „Dicţionar…” ca să abordez, la rubrica „Poşta Dicţionarului”, fel de fel de probleme care afectau viaţa scriitoricească. Într-o zi, enervat de obiceiul unora, ce se voiau a fi Mecena, de a acorda premii literare practic fictive (o seară solemnă, cu donatorul sau donatoarea la prezidiu, o diplomă impresionantă şi un plic conţinând exact cât avea nevoie fericitul laureat pentru a lua un taxi şi a invita la o bere, după şedinţă, câţiva amici), pe care le numisem premii-bacşiş, am lansat, împreună cu umoristul I. Schechter, o anchetă pe această temă în rândul confraţilor. Am primit o mulţime de răspunsuri, oamenii erau bucuroşi că pot să-şi verse năduful. Pe urmă, am dat rezultatele anchetei la tipar. Cineva din micul establishment cultural-social de la faţa locului prinsese de veste şi, repezindu-se la Himmelfarb, mă pârî. Temutul patron i-a cerut lui Iosif Petran (care devenise, între timp, redactor-şef la „Revista mea”, în locul lui Zahareanu) să oprească materialul.

Cum spuneam mai înainte, cuvântul lui Himmelfarb era lege, nimeni dintre redactorii de la „Trust” nu îndrăznea să crâcnească. Există ceauşeşti şi în lumea democrată. În plus, el a spus subordonaţilor să mă cheme la dânsul, ca să-mi explice care este linia trustului în materie de viaţă literară. Nu m-am dus, deşi prietenii mei din redacţia respectivă mă conjurau să nu-l refuz. „Te distrugi”. Atunci am hotărât să scot ”Minimum”. Era un risc calculat. Dacă merge primul număr, îmi spuneam, o să-l scot, din încasări, şi pe al doilea. Apoi, numărul trei şi aşa mai departe. Înseamnă că voi fi reuşit să-mi îndeplinesc un vis vechi, din tinereţe, acela de a scoate şi eu o revistă şi, cu prilejul acesta, să public ancheta interzisă. La urma urmei, istoria presei cunoaşte mii de tipărituri care s-au oprit la numărul 1. Iar unele din acestea, precum mica revistă de picto-poezie a lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner, au rămas în amintire.

Îmi amintesc că în zilele acelea fusesem la masă, într-o seară, la Sebastian Costin, în apartamentul lui din Bat Yam, pe malul mării. Erau, alături de el şi de soţia sa, Jeny, câţiva de la trust: Iosif Petran, Sadi Rudeanu, poate şi alţii, precum şi Matty, caricaturistul, venit pentru o lună de zile din România. Când am intrat în casă, toată lumea mă privea cu mutre de înmormântare, auzind că vreau să scot „Minimum”.

Himmelfarb nu suporta niciun fel de concurenţă, nici măcar un lunar care, în principiu, n-avea de ce să-l deranjeze. Iosif Petran avea umoarea neagră. ”Ţi-ai făcut harakiri”, a mormăit el, după primul pahar de vin. Câteva zile mai târziu, „Minimum” se afla la chioşcuri. S-au vândut vreo mie de exemplare, am primit câteva zeci de abonamente din Israel, apoi şi din străinătate, ne-am ales şi cu şapte-opt reclame. Drept urmare, am mers mai departe, scoţând numărul doi, după aceea numărul trei. A fost, de fapt, şi pentru mine, dar şi pentru colegii din jur, o victorie asupra fricii. Lumea înţelesese că Bagdadul numit Himmelfarb nu este inexpugnabil şi că, la o adică, statuile dictatorilor pot fi doborâte la pământ.

Lucreţia BERZINTU: Sunteţi un produs al literaturii române. V-aţi găsit locul în interiorul acesteia? Care este poziţia dumneavoastră, ca scriitor?

Al. MIRODAN: Eu mi-am găsit locul. Acesta se află printre scriitorii generaţiei mele. Rămâne de văzut însă dacă nu se vor găsi unii care, făcând control în marea sală a literaturii române de azi, să nu-mi ceară să mă ridic de pe scaun, pe motiv că nu am bilet.

Lucreţia BERZINTU: Aţi avut probleme cu cenzura?

Al. MIRODAN: Am avut. Era să zic, bineînţeles că am avut. Prezenţa cenzurii era un numitor comun în viaţa literară a timpului. Întrebarea, din acest motiv, mi se pare ciudată: e ca şi cum m-ar întreba cineva dacă, pe vremea aceea, trebuia să cumpăr bilet când mă urcam în tramvai… Cu atât mai mult cu cât dramaturgia avea parte de un regim mult mai sever decât poezia sau proza. Teama de cuvintele rostite pe scenă, în faţa a cinci sute sau o mie de spectatori în carne şi oase, era mai mare, ba chiar incomparabil mai mare decât frica de contactul nevăzut dintre cititor şi carte, în fotoliu, la domiciliu. Şi mai de temut era efectul cuvintelor rostite la radio sau televiziune.

Îmi amintesc că prin 1957-1958 s-a transmis, la emisiunea „Teatru la microfon”, o adaptare după „Ziariştii”, piesa mea de debut. Piesa trecuse de toate hopurile şi se juca la studioul Teatrului Naţional din Piaţa Amzei. Avusese parte şi de câteva cronici bune, inclusiv în „Scânteia”. Totul părea în ordine. Nu era. Directorul Radidifuziunii din acea vreme, ziaristul H. Dona, a tăiat, fără să-mi ceară încuviinţarea, câteva replici socotite mai îndrăzneţe… şi mai riscante. Uimit şi revoltat, l-am întrebat în biroul său de la Radio: „Bine, domnule, de ce aţi tăiat replicile astea? Piesa se joacă la Naţional; e un spectacol chiar şi astă-seară!”„La Radio e altceva”, mi-a răspuns el.

Lucreţia BERZINTU: Ce vă caracterizează?

Al. MIRODAN: Teama de frică.

Lucreţia BERZINTU: Aveţi conflicte interioare?

Al. MIRODAN: Bineânţeles, sunt un om normal. Dac-aţi auzi cum mă cert cu mine însumi: ca-n piaţă!

Lucreţia BERZINTU: Ce vă place cel mai mult ca scriitor?

Al. MIRODAN: Să aud că cele scrise de mine au plăcut cititorilor.

Lucreţia BERZINTU: Cum vedeţi creaţia literară de expresie română în spaţiul israelian, în viitorul generaţiilor?

Al. MIRODAN: Când am venit în Israel, la sfârşitul lui 1977, mi s-a spus: literatura de aici, pe româneşte, n-are niciun viitor. Majoritatea celor ce citesc ziarele şi cărţile noastre sunt oameni de 60, 70, 80 de ani şi se duc unul după altul. Copiii vorbesc şi citesc ebraica, nu-i mai interesează scrisul nostru. Astăzi, în anul 2003, dacă te duci la chioşcuri, vezi două cotidiene, vreo patru săptămânale, plus un lunar, ”Minimum”. Mai există vreo şapte sau opt tipărituri care apar în diferite oraşe. Pe de altă parte, eu mă trezesc în fiecare zi cu două cărţi noi, apărute în Israel sau aiurea şi scrise de-un autor de la noi, pe româneşte: poezie, proză, culegere de cronici sau articole, memorialistică, din ce în ce mai multă memorialistică.

Vedeţi etajera cu cărţi din spatele dumneavoastră: e plină cu volume noi care aşteaptă să fie recenzate în „Minimum”. Din păcate, nu mai putem face faţă, astfel încât cărţile acestea trebuie să aştepte luni de zile la „coadă”. Şi totuşi, dacă mă întreabă cineva cum văd viitorul scrisului pe româneşte în Israel, sunt îndemnat să-i vorbesc aşa cum mi s-a vorbit şi mie acum mai bine de douăzeci de ani: majoritatea cititorilor de la Ierusalim sau Tel Aviv sunt bătrâni, au 70-80 de ani sau chiar 90 de ani şi se duc unul după altul, copiii şi nepoţii lor etc. etc. Dar mă abţin de la asemenea pronosticuri. Am greşit de-atâtea ori încercând să-nţeleg trecutul, încât nu vreau să risc nimic făcând previziuni.

Lucreţia BERZINTU: Criticul literar Cornel Moraru menţionează în „Dicţionarul Scriitorilor Români”, vol. III, că aţi „parcurs un traseu asemănător cu al altor scriitori de primă mărime din literatura română: M. Sebastian, B. Fundoianu, F. Aderca”. Constantin Ciopraga afirmă că logica lui B. Fundoianu e mai aproape de cea a lui Andre Gide. „Personalitatea lui Gide – ni se spune – stă în fericirea lui interioară” (Dacia literară, 32/99). Andre Gide îi spusese lui Ilya Ehrenburg că „Omul nu se poate simţi fericit dacă vede în jurul său suferinţă” şi „că religia este duşmanul cel mai înverşunat al omenirii”. Ar rezulta că şi logica dumneavoastră se apropie de cea a lui Andre Gide?

Al. MIRODAN: Cu prima parte din cele spuse de Gide sunt, fireşte, de acord. Cu condiţia de a defini precis noţiunile, o condiţie de care ne lovim în mai toate împrejurările: ce înţelegi dumneata prin om, ce înţeleg alţii… Omul, aşa cum îl gândeşti dumneata, nu poate fi fericit dacă vede nefericire în jurul său. Dar pentru alţi oameni (eventual între ghilimele) fericirea constă tocmai în suferinţa altora. Saddam (ca să nu o luăm de la Sade) se bucura nespus privind, în timp ce trăgea dintr-o havană, cum sunt torturaţi prizonierii din Iraq. Iar numiţii terorişti sinucigaşi juisează de-a dreptul când se năpustesc într-o cafenea plină de lume, apăsând pe butonul care declanşează explozia bombei.

În ceea ce priveşte ideea lui Gide despre religie, aici lucrurile sunt mai complicate, desigur, însă dacă ţii seama de uraganul dezlănţuit de islamişti la acest început de mileniu, trebuie să admiţi, măcar cu jumătate de gură, că observaţia merită a fi introdusă în computerul nostru.

Lucreţia BERZINTU: Care este deosebirea dintre un scriitor şi un grafoman?

Al. MIRODAN: Cred că, aşa cum am mai spus-o cândva, cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat, prin anii `30, Thomas Mann: „Scriitorul este un om care scrie mai greu decât alţii.”

Lucreţia BERZINTU: Care scriitor, din literatura universală, vă atrage mai mult?

Al. MIRODAN: Stendhal, Hamingway, iar din literatura română, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian.

Lucreţia BERZINTU: Pentru că sunteţi „un dramaturg de cea mai înaltă clasă”, vorba lui Radu Beligan, vă întreb: ce părere aveţi despre ideea de a se reconstrui, după planurie originale, grădina „Pomul verde” la Iaşi, unde a fost înfiinţat (1876) primul teatru evreisc din lume şi unde au avut loc creaţiile lui A. Goldfaden? Eu visez la realizarea acestei idei de foarte mult timp! Poate de vreo douăzeci de ani.

Al. MIRODAN: De acord. Vă rog să mă primiţi şi pe mine în visul Dumneavoastră.

Lucreţia BERZINTU: Pentru că la Iaşi a existat o cultură evreiască autentică, pentru că la Iaşi poetul sionist Naftali Herz Imber (1856 – 1909) a scris Hatikva (Speranţa) în 1878, devenind mai târziu Imnul Israelului, mi-aş dori tare mult o înfrăţire a Ierusalimului israelian cu Iaşul românesc. Având în vedre spiritualitatea existentă în cele două oraşe, ce părere aveţi?

Al. MIRODAN: Acelaşi răspuns ca la întrebarea dinainte.

Lucreţia BERZINTU: Ce aţi vrea să transmiteţi cititorilor?

Al. MIRODAN: Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată.

Lucreţia BERZINTU: Stimate Domnule Al. Mirodan, eu vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a fi acceptat acest dialog şi vă doresc multă sănătate şi inspirsţie în munca scriitoricească.

Interviu realizat de

Lucreţia BERZINTU

Israel

***

Alexandru MIRODAN (Saltman Alexandru Zisu), s-a născut în data de 5 iunie 1927, la Budeasa, Argeş. Dramaturg, critic literar şi publicist israelian de origine română. A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. În România a lucrat ziarist şi dramaturg. Publică la revistele: Tinereţea, Tânărul Muncitor, Scânteia Tineretului, Gazeta Literară, România Liberă, Scânteia, Contemporanul, Teatrul, Sportul, Informaţia Bucureştiului, Flacăra şi altele. A fost secretar de redacţie la Gazeta Literară, redactor la revista Teatru, şi, în Israel, directorul revistei lunare, Minimum.

În anul 1977 imigrează  în Israel, unde lucrează la Muzeul Beit Hatefutsot din Tel Aviv. Apoi se dedică revistei sale Minimum (ajungând la nr. 268-269, în iulie-august 2009) continuându-şi activitatea de dramaturg şi critic literar.

În paralel lucrează la „Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română”. În anul 2008 a apărut volumul III (G-H-I) al Dicţionarului…, ed. Minimum, Tel Aviv. Pe coperta a patra Al. Mirodan notează: „Dicţionarul nostru reprezintă cea dintâi încercare de a aduna într-un singur loc tot ceea ce este mai de valoare şi semnificativ în universul numit „SCRIITORII EVREI DE LIMBA ROMÂNĂ…” nu numai autori şi opere extrase din magma vieţii, şi izolate, ci şi aerul timpului, mişcarea ideilor, starea pasiunilor, apoi lumea propriu-zisă a literaturii: reviste, editori, animatori, librari, anticari, cenacluri, asociaţii scriitoriceşti, cafenele, prieteni ai artei, duşmani ai artei…”

OPERA:

1. Teatru:

Tito, duşmanul de moarte al tineretului iugoslav (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1950, pamflet;

Ziariştii (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1956), piesă în trei acte (4 tablouri), care a înregistrat un număr record de reprezentaţii (peste 900). Apare şi în limba rusă;

Cele cinci cercuri (Bucureşti, 1960), despre jocurile olimpice, şi, apare în colecţia Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii nr.356;

Celebrul 702 sau Autorul moare azi (Bucureşti, Ed.pentru Literatură, 1962), piesă de teatru ce apare în traducere în mai multe limbi (spaniolă, engleză, franceză, sârbă, cehă) înaintea apariţiei în limba română. Piesa este tradusă în ebraică (Tel Aviv, Ed. Zirokover, 1981); Prima stagiune a Teatrului de Comedie inaugurat de Radu Beligan (director) la 5 ianuarie 1961 începe cu „Celebrul 702”, regia Moni Ghelerter;

Într-o zi de primăvară, piesă în colecţia Teatru de amatori (Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1964), comedie într-un act. Piesa apare şi în traducere maghiară, germană;

Şeful sectorului suflete (Bucureşti, 1966), comedie;

Seară târzie în tipografie (Bucureşti, 1967), piesă într-un act. Apare şi în limba maghiară;

Moş Gerilă, jocuri şi jucării, piesă de teatru şcolar într-un act (Bucureşti, 1967);

Lumea în iniţiale (Bucureşti, 1968), piesă într-un act;

Camuflaj (Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1969, piesă cu trei tablouri ce a fost jucată în limba idiş la Teatrul Evreiesc de Stat, şi, autorităţile n-au permis să fie jucată la nici un alt teatru din Bucureşti;

Replici sau De dincolo de fileu (Bucureşti, Ed. Meridiane, 1969);

Noaptea e un sfetnic bun şi Transplantarea inimii necunoscute;

Simfonieta metalică (Bucureşti, 1970), satiră contemporană într-un act;

Primarul lunii şi iubita sa (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1970);

Despre unele lipsuri, deficienţe şi neajunsuri în domeniul dragostei;

Tovarăşul feudal şi fratele său, piesă scoasă de pe afiş;

Evreica din Toledo, o piesă după Feuchtwanger;

Pasiune plus raţiune sau Tema de luptă (Bucureşti, 1972);

Şedinţa (Bucureşti, 1972), comedie didactică într-un act;

Teatru (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1972), prima colecţie a pieselor sale, în două volume;

Un proces posibil (Bucureşti, 1973), piesă didactică într-un act;

Teatru (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1973, trei texte antifasciste;

întâmplare în sectorul suflete (Bucureşti, 1974), comedie într-un act;

Examenul de dinaintea examenelor (Bucureşti, 1975), piesă didactică;

După  imigrarea în Israel publică  piesa:

Contract special de închiriat oameni (Tel Aviv, Ed. Minimum, 1983), piesă în care tratează tema antisemitismului. A fost scrisă în România dar a fost interzisă publicarea. A apărut apoi în România, la Ed. Cartea Românească, în anul 1993. Este tradusă în ebraică (Tel Aviv, Ed. Zirokover, 1981).

2. Proză:

Replici (Bucureşti, Ed. Meridiane, 1969);

Scene (Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1975);

Minimum (Bucureşti, Ed. Albatros, 1975);

După  stabilirea în Israel publică:

Ocolul pământului într-un surâs (Tel Aviv, Ed. Minimum, 1980, parte din texte au fost scrise la Bucureşti, parte în Israel. A apărut apoi şi în România, la Ed. Cartea Românească, în anul 1993.

3. Traduceri:

Al. Mirodan a tradus foarte multe cărţi, în special romane poliţiste din seria „Hercule Poirot” scrisă de Agatha Christie, dar şi cartea „Cazul Louise Laboine” de Georges Simenon; piese de teatru de Balzac, L. Andreev, Ragev Bouchnot, Jean Anouilh ş.a.;

– Carnetul maiorului Thompson de Pierre Daninos (Bucureşti, Ed. Albatros, 1971;

– cărţile lui Georges Simenon, Cazul Louis Laboine (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1969)  şi Prima anchetă a lui Maigret (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966 şi Editura Z, 1992);

Blocada de Carmen Zidarov (Bucureşti, 1959) piesă tradusă împreună cu Mircea Popescu.

4. Film:

Celebrul 702, co-scenarist, regia M.Iacob;

Şeful sectorului suflete, co-scenarist, regia G. Vitanidis;

Steaua fără nume, co-scenarist al filmului franco-român, după piesa lui Mihail Sebastian, regia Henri Colpi.

5. Istorie şi critică literară:

Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă  română; au apărut trei volume: vol. I: A – C, vol. II: D – F şi III: G – I (Tel Aviv, Ed. Minimum, 1986, 1997 şi 2008).

PREMII:

laureat al premiului Caragiale al Academiei Române (1962);

premiul Ministerului Învăţământului şi Culturii din România (1957);

premiul Agenţiei Evreieşti, premiul Iacob Groper;

premiul Sion;

A fost bursier al Fundaţiei Ford din Statele Unite.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Alexandru Mirodan are un fiu, dr. Vladimir Mirodan care este director al Facultăţii de Teatru „Drama Center” din Londra şi preşedinte al Asociaţiei şcolilor de teatru din Marea Britanie. Cu ani în urmă, Vladimir Mirodan a regizat şi a predat la Şcoala de teatru „beit Zvi” din Ramat Gan.

CÂTEVA OPINII DESPRE AL. MIRODAN:

(culese din volumul ”Ocolul pământului într-un surâs”,

Tel Aviv, Ed. Minimum, 1980, şi

Ed. Cartea Românească, Bucureşti,1993)

„Cândva, pe un volum din «Migdale Amare», marele răposat al literaturii româneşti, Topârceanu, mi-a scris aşa: «Celui mai talentat dintre tinerii mei confraţi actuali şi celui mai temut dintre rivalii mei viitori». La fel îi voi scrie şi eu lui Mirodan pe unul din volumele mele de teatru…” (Tudor Muşatescu);

„«Celebrul 702» – rareori am gustat mai mult o comedie neagră…” (Graham Greene);

„Dialog scăpărător” (Nazim Hikmet);

„Mirodan e un Andre Roussin amestecat cu Anouilh, care ne vine drept din Carpaţi.” (Le Figaro Litteraire);

„Inteligenţă excepţională… satiră care, ca tehnică, nu rămâne mai prejos de piesele lui Durrenmatt” (Wolfgang Krauss – StuttgarterZeitung);

„Un maestru de mare rafinament” (Volkzeitung-Klagenfurt);

„Săgeata satirică pătrunde adânc şi râsul îngheaţă pe buze…” (Karntner Tageszeitung – Klagenfurt);

„Stilul Mirodan poate fi identificat prin amestecul organic şi suplu, de acid şi amărui, de ironie ascuţită şi sentiment reţinut, de vervă curgătoare şi lirism intermitent” (Radu Popescu – „România Liberă”);

„… Unda unei inteligenţe ascuţite şi un ochi miraculos… Observaţii foarte adesea buimăcitoare… Strălucite idei, în montura unor mici texte ca marile bijuterii” (M. Rudich – „Viaţa Noastră”, Tel Aviv);

„«Primarul lunii» a provocat cel mai recent scandal ideologic la Bucureşti… grave confuzii ideologice, pesimism, amoralism, etc. Rezultatul? Lumea dă năvală şi se striveşte pentru a vedea «Primarul lunii»” (Le Figaro Litteraire”);

„Un fenomen extrem de dezirabil… un adevărat suflu polemic” ( Ecaterina Oproiu, „Tânărul scriitor” – Bucureşti);

„Intuiţia sa este extraordinară… Un mare scriitor” (I. Schechter – „Viaţa Noastră”);

„Ziariştii” reprezintă un tablou lipsit de idealism, plin de mişcare, agitat, contrastant” (Gilberto Mazzoleni, „Il Contemporaneo” – Italia);

„Mirodan este… «ceva special»” (S. Shapiro, „Jerusalem Post”);

„Un dramaturg de cea mai înaltă clasă” (Radu Beligan);

„«Celebrul 702» – De 40 de ani de când merg la spectacole, n-am văzut niciodată o satiră atât de ascuţită spirituală şi feroce” (Halit Fabri Ozausoy, „Tercuman” – Istanbul);

„Ziarist strălucit” (A.B. Yaffe – „Al-Hamişmar”);

„Strălucitor ca o sabie care îşi oglindeşte lama în soare înainte de a străpunge” (Florin Tornea – „Contemporanul”);

„Literatura care ştie ca, vorbind inimii, să capteze spiritul” (Vusi Suomi” – Helsinki);

„… A creat, creează şi va crea, descoperind noi zone umane, ascunse privirii noastre obişnuite” (A. Strihan – „Izvoare”, Tel Aviv);

„Prezentând «Celebrul 702» teatrul grec modern face un serviciu important publicului elen” („To Vima” – Atena);

„Talentul, fantezia şi humorul, scânteietorul dialog al lui Mirodan” (Traian Şelmaru, „Premiera de o seară”, Ed. Eminescu, Bucureşti);

„Mirodan are propriul său univers şi o voce, a sa, de neconfundat” (Eugen Luca, „Secolul 20” – Tel Aviv);

„Contrapunct de comic şi tragic” ( Fernando Campoamor, „Havana” – Cuba);

„Versiunea pentru scenă a «Evreicii din Toledo» este ea însăşi o creaţie… desprinzându-l pe Al. Mirodan de Lion Feuchtwanger îl putem alătura lui Lope de Vega şi Grillparzer, doi dintre iluştrii înaintaşi, îndrăgostiţi de cronica spaniolă” (Virgil Munteanu – „Teatrul”, Bucureşti);

… Doi aliaţi care i-au rămas fideli… Cel dintâi: publicul. Cel de-al doilea: propriul şi marelesău talent” (Sebastian Costin – „Viaţa Noastră”);

„Originalitate…  situaţii neprevăzute… dialoguri spirituale strălucite” (A. Plotnikov – „Tass”, Moscova);

„Un virtuos al paradoxului pe care-l mânuieşte ca puţini alţii” (Eran Sela – „Izvoare”);

„O sărbătorească dezlănţuire a spiritului” (V. Mîndra – „România Liberă”);

„«Celebrul 702», o comedie… care îşi aruncă săgeţile din plin” (Gigi Lunari – „Il Drama”, Italia);

„Un alergător singuratic, într-un maraton în care şi-a pierdut plutonul” (Aurel Storin, „Informaţia Bucureştiului”);

„…«Şeful sectorului suflete»… o rachetă luminoasă…” (I. Rudel – „Revista Mea”);

„Rugul unei creaţii în continuu crescendo” (Mircea Schrager – Costin, „Facla” – Tel Aviv);

„Un exeget rafinat şi subtil, un comentator pasionat şi spiritual… înaltă forţă eseistică” (Bogdan Ulmu – „Teatrul”);

„… Cheamă la deşteptarea conştiinţelor printr-un larg dialog spiritual” („Vradini” – Atena);

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s