MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: Un dar de Ziua Naţională a culturii române: Revista „Vatra Veche“ NR. 2/2011

VATRA VECHE NR. 2/2011, Lunar de cultură, Serie Veche nouă, Anul III, Nr. 2 (26)  februarie 2011 – Redactor şef: Nicolae Băciuţ

 

Un bun prilej de înavuţire spirituală –  o constituie pentru mine (şi sunt convinsă că nu numai pentru mine!) Lunarul de cultură, „Vatra Veche” ale cărei seminţe sănătoase au fost puse în urmă cu 117 ani, tot într-o „Vatră” românească, în „Vatra” lui Ioan Slavici care a editat-o în colaborare cu I.L.Caragiale şi cu George Coşbuc, revistă care a cunoscut mai multe serii, penultima fiind coordonată de Romulus Guga, şi  a devenit  pentru cititorii români, dar şi pentru cei străini un adevărat brand. „Vatra Veche” ia pulsul culturii româneşti actuale, fiind înscrisă printre cele mai valoroase reviste, prin conţinutul ei, prin aspectul grafic şi prin numele prestigioase care semnează articole, comentarii, reportaje, creaţii literare, creaţii astistice din toate domeniile.

Aşa cum ne-a obişnuit, scriitorul şi publicistul Nicolae Băciuţ ne face periodic daruri minunate. De data aceasta, mai devreme decât de obicei, ca o avanpremieră şi ca un reper spiritual de Ziua Naţională a Culturii Române, prestigioasa revistă de cultură, cu tradiţie de peste un veac şi-a îmbrăcat haine de sărbătoare şi a ieşit în lume. Straiele i le-a potrivit artistul Ion Petru Pop cu o grafică de excepţie, în tehnică mixtă, cu efecte deosebite şi cu totul inedite pentru conţinutul paginilor. Scriitori, poeţi, critici, comentatori, exegeţi, dramaturgi, artişti de tot felul şi-au găsit expresia fericită în filele revistei, după înaltele standarde cu care s-au deprins de câţiva ani de la redactorul şef şi de la ceilalţi membri ai colegiului redacţional. Revista nu face nici un fel de rabat de la calitate, cu fiecare număr este mai reuşită, într-o continuă întrecere pentru autodepăşire şi totodată cu porţile deschise pentru a primi, de fiecare dată creatori diferiţi ca şi mijloace de expresie ce laolaltă, formează acel Rotund numit spirit românesc şi cultură de înaltă calitate.

Sumarul e atât de variat şi de atrăgător încât, o dată ce începi s-o răsfoieşti, anevoie vei mai putea s-o laşi din mână, sedus de diversitatea temelor abordate şi de frumuseţea artistică.

Nota bună pentru această remarcabilă publicaţie este că fiecare dintre cititori are de câştigat ceva, prin bogăţia conţinutului şi a expresiei artistice care sunt mai mult decât evidente.

Editorialul, semnat de Nicolae Băciuţ, poartă titlul: „Ziua Culturii Naţionale” – şi se justifică, într-un fel, prin recenta Lege prin care a fost decretată această zi naţională, dar pune accentul pe viitor: Cu siguranţă, această primă “Zi a Culturii Naţionale” a fost o zi de… tranziţie, pentru o viitoare abordare profesionistă, cu concursuri de proiecte, cu alocări financiare implicite.

Ziua Eminescu, devenită Zi a Culturii Naţionale – un orizont larg de promisiuni şi speranţe… Ideal ar fi însă ca “Ziua Culturii Naţionale” să fie marcată 365 de zile pe an, fără festivisme ieftine, formalism, ori “la normă”.

În paginile următoare ne aşteaptă o surpriză plăcută: „Vatra veche” – prin redactorul şef, Nicolae Băciuţ, intră în dialog cu actriţa şi poeta Ioana Crăciunescu, o plăcută revedere după 21 de ani, prilej cu care s-au depănat amintiri şi s-au circumscris idei în eternitate.

Nicolae Băciuţ  o prezintă cu luciditate şi profesionalism pe această doamnă a scenei şi a cinematografiei româneşti: „Ea face parte dintre exilaţii din „generaţia turistică”, cum numeşte ea exilul de bună voie şi nesilit de nimeni. Un destin deturnat din revoltă, nu eroic, ci sfâşietor. A vrut să învingă fără să facă învinşi. Şi a învins!”

Poetă care, aşa cum spunea Geo Vasile la apariţia cărţii bilingve “Creştet şi gheare”: „nu numai că onorează pactul inviolabil cu propria, irepresibila vocaţie, dar atinge cota cea mai înaltă de expresivitate a poeziei ce se scrie azi în România”.

Dumitru Velea semnează un foarte interesant articol: „Mihai Eminescu „Ziua de mâine” referitor la publicistica  eminesciană în care autorul detaliază, fragmente din ultimele articole ale lui Eminescu: La 1 ianuarie 1889, Eminescu reuşeşte, printr-un efort disperat şi supraomenesc, să mai smulgă ultimele cuvinte de sub um-brele tot mai dese ale iraţionalului lumii căzut peste sine şi să le aşeze testamentar pentru cumpătul vremurilor, sub titlul Ziua de mâine, în Fântâna Blanduziei. Nici nu se putea altfel, căci şi aici există o ordine. În aceste ultime cuvinte, el observă „că binele suprem al păcii s-a păstrat – deşi cu multe sacrificii – şi Europa a fost scutită de a fi aruncată în peripeţiile funeste ale unor războaie de exterminare.” Statele care „trăiesc cu neliniştea zilei de mâine” s-au înarmat; statele care nu se neliniştesc de ceea ce se petrece dincolo de graniţele lor „îşi consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinăuntru şi prosperităţii publice”. Dar condiţia ca gânditoarea trestie să supravieţuiască – lege a istoriei – este pacea. Numai astfel naţiunile pot şi trebuie să-şi resolve probleme economice şi sociale. Între parteneri egali, scrisese când urmărise evenimentele „cestiunii orientale”, războiul se transformă în autodecimare. Din doi lei care se luptă şi se devoră nu se va mai găsi, sub lumina soarelui, decât două cozi. „Necesitatea păcii e atât de mare încât niciun suveran n-ar îndrăzni să ia asupră-şi răspunderea de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului.” (M. E., op. cit, pp. 333-334).

Cuvinte ultime ale geniului nostru despre necesitatea păcii pentru ziua de mâine! Cuvinte ultime smulse de Eminescu de sub nopţile istoriei pentru aurora zilei care va începe”.

Al.I.Brumaru scrie un eseu care are ca subiect confruntarea de gândire dintre doi mari gânditori români: “Nae Ionescu văzut prin Emil Cioran”.

Acesta e un procedeu des întâlnit la exegeţi care interpretează opera unui scriitor prin oglinda sau prisma altuia cu care acesta a avut afinităţi, empatii sau, dimpotrivă, în antiteză: “Alumn al lui Nae Ionescu, Emil Cioran se defineşte singur (la 1937, într-un număr din Vremea) într-un portret pe care-l zugrăveşte Profesorului, se va fi gândit aşadar că se regăseşte în acela. Era condamnat la luciditate şi, fireşte, scriind despre Nae Ionescu, îşi scruta într-o oglindă, slobod de complicităţi, duhul, ursita. Ar fi avut, prin urmare, în comun cu prodiguul povăţuitor, îndrăzneala refugiului în negaţii şi singurătăţi. Oroarea de sistem în filosofie ar proveni şi ea de la înaintemergător: Nae Ionescu oficia de la catedră, în Logică ori Metafizică, dezlegat însă de normele scolasticeşti, instruind (paradoxal) în relele cunoaşterii. Numai de la el, va observa Emil Cioran, puteai învăţa ce mare pierdere e cunoaşterea, a şti e a cădea într-o necontenită dramă. Prin cunoaştere, îşi va încredinţa profesorul învăţăceii, te desfaci de fiinţă, spiritul (cunoştinţa) e deopotrivă o rupere a echilibrului originar, existenţa acum naufragiază”.

Articolul are şi un Post Scriptum în care Al.I.Brumaru îl aminteşte cu regret pe – recent trecutul în lumea umbrelor – Gabriel Stănescu:

1.Când expediam, prin poşta electronică, acest eseu pentru (probabil) un număr tematic al revistei „Origini” („Romanian Roots”) ori pentru o crestomaţie Nae Ionescu, coordonatorul acestor proiecte, directorul publicaţiei şi al Editurii Criterion, prietenul meu Gabriel Stănescu, poet şi critic de marcă, murea/murise, cum avea să mă avertizeze, aproape simultan, aceeaşi poştă electronică: era în timpul Târgului de Carte „Gaudeamus” (decembrie, 2010) şi Gabi era prins, poate fără de măsură, în eveniment. Tipăresc acum acest mic articol în „Vatra Veche” cu gândul la nedreapta, premature stingere a omului excepţional care a fost Gabriel Stănescu”.

Carmen Ardelean inserează în revistă o paralelă între Hortensia Papadat-Bengescu şi Simone de Beauvoir, eseu intitulat: “Dulcea povară a biografiei”: “Atunci când expunerea biografiei este asumată de scriitor, putem vorbi despre un voyeurism scriitoricesc care va permite înţelegerea perspectivei narative a autorului sau a personajelor, a obsesiilor ce devin teme recurente ale romanelor, ca în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu sau care va oferi o imagine integrală, frapantă pe alocuri, a personalităţii contradictorii a omului şi a scriitorului, ca în cazul lui Simone de Beauvoir.”

Sunt aşezate alături ori  faţă în faţă, scrierile autobiografice ale celor două autoare, cu trăsăturile specifice fiecăreia:

“Redactate la vârsta maturităţii, chiar spre senectute (ca în cazul majorităţii scrierilor autobiografice), Amintirile unei fete cuminţi sau nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu prinse în volumul Arabescul amintirii, subintitulat Roman memorialistic, sunt, în mare parte, dovezi certe ale preocupărilor celor două scriitoare de a prezenta intacte, nealterate de intervenţii inoportune ale adultului, scene, sentimente, stări, obsesii care formează un corpuscul indisolubil tocmai prin acuta notă de autenticitate, de trăire autentică.”

Exactitatea amintirilor Simonei de Beauvoir, pusă în antiteză cu o anumită “disimulare a confesiunii” – la Hortensia Papadat-Bengescu, care pune pe seama unui personaj feminin amintirile, scriind la persoana a III-a, conduc amândouă  parţial la  teza lui R. Pascal, citată de Groeben, conform căreia o autobiografie antrenează o „alterare inconştientă a amintirilor”.

Mai mult decât atât, în cazul scriitoarei românce,”Literatura confesivă, răspândită sporadic şi fragmentat, vine în contradicţie cu dezideratul obiectivităţii absolute pe care şi-o asumase şi pe care o transformase în stindard, reuşindu-i doar în romane unde poate „să elimineorice posibilitate de infiltrare a eului ei personal, împotriva căruia luptă cu o înverşunare pe care n-o au decât asceţii anahoreţi cu pasiunile carnale”. Izolată, refuzată sistematic, autobiografia pare să o bântuie

permanent, determinând-o nu doar să afirme, într-un interviu acordat lui N. Caradino: „Intenţionez totuşi să scriu odată despre ceea ce într-adevăr a fost. (…) Lucruri atât de adevărate încât ar fi memorii.”, ci şi să-şi transforme obsesia renegată în fragmente presărate în „Sburătorul” (Ce mi-a vorbit portretul, Fetiţa – 1920), în volumul Romanţă provincială, 1926, în „Tiparniţa literară” şi „Revista română” între 1930 şi 1942, reunite alături de fragmente inedite în volumul Arabescul amintirii”.

Lăsăm cititorul să se împărtăşească din aceste adevărate paradigme ale scrisului celor două autoare reprezentative pentru segmentul de timp şi spaţiu al literaturii memorialistice franţuzeşti şi româneşti la care autoarea Carmen Ardelean face referire.

Memorialistica – o cale de redresare morală” – este articolul semnat de Mihai Floarea – care are ca pretext conferinţa  din 24 noiembrie 2010 la care  organizatorii au avut ca invitat pe Nicolae Manolescu,  „Despre arta literară – O temă desuetă“.

“Reflecţiile de faţă, – scrie Mihai Floarea –  stârnite pe marginea conferinţei cu pricina, le supun atenţiei cititorilor pornind de la posibilele interogaţii: Literatura memorialistică nu constiuie şi ea, oare, una dintre aceste valori trainice ale societăţii româneşti? Ce loc ar putea ocupa acest tip de literatură în tabloul cultural de astăzi?”

La rubrica “Alpha” – prof. Mihaela Tatu propune un eseu având ca temă: “Dedublarea ca formă de intruziune a parodicului în tragic” – temă destul de generoasă. Este vorba cu precădere de procedeul dedublării tragicului în sfera comicului – cu referire la dramaturgia lui Eugen Ionesco.

Un excepţional articol evocator, semnat de Aurel Hâncu, are în centru figura luminoasă a poetului Ioan Alexandru şi se intitulează: “Poetul în “lumină lină” – articol frumos ilustrat cu fotografiile poetului dar şi cu grafica de excepţie a lui Ion Petru Pop realizată printr-o tehnică mixtă,  foarte sugestivă. Autorul se foloseşte de propriile mărturisiri şi amintiri în redarea  figurii poetului Ioan Alexandru, care sunt încărcate de semnificaţii şi nostalgie, fireşti, având în vedere că poetul transilvănean i-a devenit foarte apropiat. Aurel Hâncu îl zugrăveşte cu penelul lacrimii dezvăluite la lumina candelei dăruite de Ioan Alexandru, candelă care nu s-a stins de atâţia ani, niciodată: “Intra într-o localitate, oricare ar fi fost ea, prima vizită o făcea la Biserică. Se ruga. Avea cu el în geamantan, nelipsite, o Cruce şi Sfânta Biblie. Acestea erau „armele” lui secrete şi invincibile. Pentru felul lui de a fi, mulţi, chiar şi dintre cei care treceau ca „apropiaţi” ai săi, l-au privit cu o anume „îngăduinţă”, suspectându-l, în suficienţa lor, de a fi „anormal”. El primise „focul”, primise „lumina”, ca un dar! Le răspândea peste tot! În 29 noiembrie 1978, alesul oaspete a aprins în casa mea o candelă, pe care a confecţionat-o cu mijloace foarte simple. S-a rugat cu toţi ai casei. De-atâţia ani încoace, candela aceea nu s-a stins, „lumina lină” continuă să ardă! Este candela vegherii, a legăturii tainice între cer şi pământ, între efemer şi veşnicie, a iubirii neapuse între om şi Dumnezeu”.

La rubrica atât de cunoscută şi apreciată „Dulcea harababură” – Cleopatra Lorinţiu evocă personalitatea copleşitoare a poetului Gheorghe Tomozei  şi a altor scriitori contemporani de valoare, scoţând în evidenţă şi motivaţia care a dus la acest demers recuperator, care a devenit pentru timpurile noastre o datorie de conştiinţă:

„Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi ? De aici ideea de a aduce în faţa dumneavoastră acest eşantion Gheorghe Tomozei, idee care i-a aparţinut iniţial profesorului şi autorului Ion C. Hiru, cel care alături de colegi şi prieteni, (mai ales cu ajutorul poetului George Baciu), s-a investit şi în crearea Bibliotecii « Gheorghe Tomozei» din comuna Domneşti, căreia fiul poetului, Maximilian Tomozei şi eu însămi, la o idee emisă de scriitorul Artur Silvestri în toamna anului 2008, i-am donat o parte din biblioteca poetului. Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era « noua lume » de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lume scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi. Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un character paradoxal ? Poate că da”.

Cleopatra Lorinţiu evocă şi prietenia lui Gheorghe Tomozei cu Nichita Stănescu precum  şi perioada când a fost redactor şef la revista “Argeş”.

Marian Nicolae Tomi în “Gînduri despre o anume poezie” – porneşte de la specificitatea poeziei populare româneşti până la genurile proprii altor popoare, cum sunt: haiku ş.a.

“Care ar fi, pe scurt, aceste canoane estetice ale unui bun haiku (foarte bun va fi dacă voi/vom/veţi avea şi… talent!)? Mai întâi conceptual de Mu, cel care se referă la singurătate, la sărăcie spirituală absolută, la golirea de sine, apoi Shiori, adică perceperea naturii legat strâns de fineţea acestei percepţii (Hosomi). Punerea întrebării despre esenţe (Koan) trebuie să însoţească mereu atât adevărul poetic (Fuga-no-makoto), cât şi uşurinţa, prospeţimea şi luminozitatea exprimării (Karumi).”

Pledoaria autorului este pentru reîntoarcerea la ceea ce constituie izvorul poeziei autentice, indiferent de genul ei.

La rubrica “Cronică literară” – Elena M. Cîmpan se referă la recenta carte a lui Nicolae Băciuţ “Poemul Phoenix”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011, într-un articol intitulat: “Poemul, de-a pururi”.

La aceeaşi rubrică, Iulian Chivu scrie despre cartea aceluiaşi Nicolae Băciuţ “Întoarcerea în Arizona”, apărută  tot anul acesta, la Editura Nico.

Sub titlul “Semne şi simboluri”, criticul Constantin Pricop face o cronică la cartea lui Liviu Pendefunda  “Farmacii astrale 2 Chintesenţe dintr’un aludel “ (proză scurtă) şi  la Robia Timpului (roman), Editura Princeps Edit, 2010  după ce face o trecere în revistă a operei  acestuia.

Dumitru Velea analizează două dintre cărţile lui Petrişor Ciorobea: „Fotografii periculoase” şi „Misiunea Foka” – ultima scrisă în colaborare cu Augustin Guran.

Nicolae Băciuţ prezintă amănunţit cartea de cronici a lui Lazăr Lădariu „Plăcuta zăbavă” – apărută la Editura Nico, Târgu-Mureş.

Rubrica „Filtre” face obiectul mai multor cronici literare: mai întâi o mărturisire de-a Raiei Rogac „Cultura ca dialog” la apariţia cărţii sale de convorbiri „Punţi de suflet”; Ştefan Doru Dăncuş scrie trei cronici la cărţile:

Corigent la fericire” de Liviu Ofileanu; „Nicolae Băciuţ – Gândul care uneşte” – carte semnată de Elena M. Cîmpan; „Scene din viaţa lui Anselmus” de Vasile Gogea, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008.

La aceeaşi rubrică, Lucian Gruia face o cronică la cartea Melaniei Cuc “Autoportret”.

Şi Menuţ Maximinian, aşa cum ne-a deprins în toate numerele revistei, vine cu două cronici interesante, la cartea “Un om fără aripi” – a lui Olimpiu Nuşfelean şi la cartea Elenei M. Cîmpan “Pianul şi alte poeme”.

Tot Nicolae Băciuţ vine cu o cronică la cartea preotului protopop Teodor Ciuruş “Pilde de mântuire”, apărută la Editura Nico – Târgu-Mureş.

Menuţ Maximinian aduce mărturii despre cartea  lui Ion Iachim, absolvent al Facultăţii de Filologia a Universităţii din Chişinău, profesor şi jurnalist,  care prezintă, în studiul „O istorie a expansiunilor ruseşti”, povestea tulburătoare a războaielor de acaparare a Rusiei. Cartea aduce gânduri covârşitoare despre apartenenţa Basarabiei pentru mult prea mult timp Rusiei, fiind un strigăt de durere, o legitimă revendicare naţională”.

“Cartea, – spune Menuţ Maximinian –  scrisă în 2008, este o altă viziune de a percepe lumea, din Republica Moldova, scriitorul declarând că şi acum aceste teritorii româneşti se găsesc sub cea mai directă ocupaţie rusească”.

Carmen Tania Grigore vine cu informaţii inedite despre filozoful Constantin Noica, în noua sa carte de Dialoguri cu Alexandra Wilson-Noica, fiica gânditorului, care trăieşte în Anglia împreună cu familia. Dialogul celor două este ilustrat cu imagini de la  Păltiniş care înfăţişează vila filozofului şi mormântul său.

Florica Gh. Ceapoiu – oferă un grupaj reprezentativ de şapte sonete. Două coordonate se disting în sonetele Floricăi Ceapoiu, foarte bine alcătuite şi cu imagini încântătoare: Timpul şi Poezia. Sub tutela lor poeta, în formula fixă cea mai folosită: 4-4-3-3,  cu nostalgie în glas, şi cu fibre din tristeţea lui Radu Stanca, îşi exprimă regretul pentru tot ce nu a fost făcut: Demonic ceas: Poemul primăverii de-altădată, / Eu astă seară n-am să ţi-l mai scriu; / În rece-ntunecatul meu târziu, / Se frânge-n zbor a versului săgeată. // Un munte de tăceri de-ncerc să fiu, / Toţi caii depărtărilor fug roată; / Demonic, ceasul nopţii se arată / Şi greu înfrunt al orelor pustiu. // Doar un tăciune văd arzând mocnit, / E dorul meu, prea blânda mea dovadă / A vremilor în care ne-am iubit; // Nu-l mai lăsa tristeţii dulce pradă / Când timpul meu te-aşteaptă-ncremenit / Spre a-ţi jertfi a Clipelor Pleiadă.”

.               Şi pentru frumuseţea şi ginăşia lor, mai cităm unul: Cântarea sonetului: Vă cer acum stafidele şi pita… / Eu l-am slujit cu iambii florentini / Şi i-am jertfit puzderie de crini, / Cum a făcut pe vremuri Sulamita. //  / Îl poartă-n lume paşii-i cristalini, / În umbra lor iubirea înflorit-a, / Cu-această vină, tulburând ursita, / Cărarea-i se prefiră printre spini. // Spre templul său din sfinte diamante, /  Cu scânteieri în endecasilab, / M-au însoţit Petrarca, Shakespeare, / Dante, // Dar sufletu-mi cucernic şi prea slab / S-a dizolvat în taina lui divină / Şi a zidit un înger de lumină”.

Trei pagini memorabile realizate de Menuţ Maximinian în dialog cu Valentin Marica aduc în prim plan laboratorul de creaţie  al poetului şi publicistului, redactor la Radio Târgu-Mureş. Discuţia se axează pe anii de liceu, pe Clujul universitar, pe instituţiile de cultură şi pe literatura şi arta de azi: “Arta este, desigur, nume al lui Dumnezeu şi nesaţiu’ de veşnicie, este de părere Valentin Marica. Prin artă intri în divinitatea fiinţei. Structurile de rezistenţă ale artei sunt minunile dumnezeieşti, lumina taborică şi setea de mântuire, armonia, jocul, intuiţia, revelaţia. Prin artă te poţi împotrivi răului. Dacă s-ar descuraja poetul, bunăoară, ramurile copacilor ar fi nişte spânzurători, cum avertiza Nichita Stănescu. Arta e text şi suflet, e viaţă prin care punem sufletul să vorbească despre Dumnezeu. De aceea, pâinea unui poet e mai mică, dar, o spuneam şi cu un alt prilej, este dospită din grâu curat. Poetul Cristian Popescu mărturisea cum, dacă ar simţi o distanţă între viaţă şi poezie, ar renunţa să mai scrie, aşa cum renunţă la banii pe care îi dă cerşetorului de pe treptele unei catedrale. Arta care nu bate la tâmpla vieţii, care nu porneşte din viaţă şi nu se întoarce la viaţă, e pantomimă derizorie.”

George Anca presară în pagină, picături inedite “Din jurnale” în stilul său  inimitabil.

Nicolae Băciuţ redă fragmente dintr-un interviu cu o personalitate marcantă a jurnalismului românesc, căruia în face o evocare în semn de omagiu:  Profesorul Dumitru Titus Popa, “decanul Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii Hyperion, a murit în 4 ianuarie a.c., la vârsta de 70 de ani. Dumitru Titus Popa a fost, între 1994 şi 1996, director general al TVR, membru în Consiliul de Administraţie al Radiodifuziunii Române, între 1995 si 1999, iar în ultimii ani, decan şi conferenţiar la Facultatea de Jurnalism. Dumitru Titus Popa a fost redactor-şef al săptămânalului Românul, în 1990, şi al săptamânalului Romanul Magazin, între 1991 si 1993.”

Liviu Pendefunda vine cu două poeme memorabile: “Cădere” şi “Odă luminii”. Cităm din aceasta din urmă: “Odă luminii…/ sferele cântă şi pătrund / esenţa ei de stâncă. / Fântână a naturii, tetrada / răstoarnă’n plan de grund / mărimea care încă / n’a cunoscut în ani o Kundalini. / Visez sau sunt / eu însumi Brahma. / Mă simt cu braţele deschise să cuprind / pătratul lumii, baza / a tot ce dăruie’n alint / suflul vital Apana / şi’ntre coloane simt, purtat de vânt: / mi se desfac în patru dimensiuni petale de rubin. / Ida, Pingala şi Sushumna coboară spre pământ / Creaţia. / Iubito, în stânga îţi aduc cuvinte sacre / şi un lotus, iar în dreapta e nectar / şi vraja ce teama o alungă / din suflete cu har, din lumea ce-o privim / şi-o auzim”.

La rubrica “Starea prozei” – Suzana Deac prezintă două pagini din proza intitulată: “Puteai refuza un asemenea bărbat?” o poveste de iubire din viaţa studenţească.

Corina Lucia Costea – la aceeaşi rubrică de proză, oferă un fragment din scrierea: “Când înălţimea ierbii acoperă amintirile” – scrisă la persoana a I-a.

Sub genericul “Documentele continuităţii” – preot protopot Nicolae Gheorghe Şincan prezintă sub formă omiletică învăţătura despre: “Întâmpinarea Domnului. În templu cu Mesia în braţe”. Este vorba, desigur, despre Evanghelia după Luca, pericopa în care, Prea Sfânta Fecioară Maria şi Sfântul Iosif îl prezintă pe pruncul Iisus Hristos la Templul din Ierusalim unde este luat în braţe de bătrânul Simeon care profetizează că va ajunge mare şi “fiul Celui preaînalt se va chema” şi că inima Fecioarei Maria va fi străpunsă de o sabie. În cadrul aceleiaşi rubrici, Mihaela Ştefan prezintă un fragment din teza sa de doctorat cu titlul: “Structuri pronominale în textile biblice româneşti.”

Prof. Dr. Ana-Irina Iorga – interpretează un text de istorie românească referitor la: “Dimitrie Cantemir şi lupta cu mefistofelii veacului al XVIII-lea”. Este de fapt, o evocare-medalion a umanistului Dimitrie Cantemir:

„Omul, spune Cantemir în Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, împărat peste toate lucrurile lumii, însă toate în chip de zălog îi sint date”. Iată o dovadă a ceea ce se poate numi gândire românească, poate chiar filosofie românească. Dar în ce sens filosofie?”

Vasile Vajoga prezintă două poezii în stil baladesc: “Medievală” şi “Balada visului de iarnă”. Cităm două strofe din prima: Sunt trubadurul rătăcit prin veac / Şi-am să vă zic în hang de alăută / Un cântec împletind blestem şi leac; / Vă voi rosti Balada Neştiută. //  Sunt aprig, tânăr, gândul mi-i rebel, Călare vin de ieri zorind spre mâine, / Gonit dintr-un castel spre alt castel, / Eu cânt doar pentru vin şi pentru pâine!”

Hans Ganesch ne aduce informaţii despre “55 de ani de învăţământ german la Reghin” fragmente dintr-o monografie  ilustrată cu fotografii de epocă şi recente ale acestui oraş.

O poezie foarte frumoasă, semnată Mihai Andrei Aldea se intitulează: “Bat clopotele tainic în Ardeal” vers devenit leit-motiv. Redăm câteva strofe din acest vibrant poem: Cu vechi răsunet de adânc metal, / Din Apuseni la sfintele izvoare, / Din Râul Negru pân’ la Satu Mare, / Bat clopotele tainic în Ardeal. //  Miroase Ţara a tămâi şi ceară, / Miroase Ţara a Ortodoxie, / Credinţa veche, tânără şi vie, / Îi cântă Ţării taină milenară. //  Şi-n noaptea ce se lasă dintre stele, / Privind din vale culmea unui deal, / Ascult în taină clopote-n Ardeal, / Cântând dureri şi visurile mele.”

Sub titlul: “Încercări de străpungere a gândului. IV” Elena Neagoe – face prezentarea cărţii Ioanei Em.  Petrescu “Studii de literatură română şi comparată”.

Vali Niţu semnează şi el un grupaj liric cuprinzând poezii de factură post modernistă.

Vânt de libertate” se numeşte proza semnată de Maria Tirenescu cu inflexiuni autobiografice.

Sub genericul cunoscut “Universul Gramatopol” – Viorica Gramatopol continuă studiul monografic închinat omului de cultură Mihai Gramatopol, text numit în mod romantic: “Dacă ai şti, Mihai”.

Ovidiu Ivancu susţine rubrica Note de călătorie, Mapamond, cu reportajul “Un român în India” ajuns la episodul IX şi ilustrat cu imagini.

Şi Gheorghe A. Stroia semnează  un grupaj liric  interesant din cartea “Metamorfoze” – ediţie bilingvă, româno-engleză, în traducerea Mihaelei Bozanchi.

Mariana Floarea prezintă un bucheţel de poeme gingaşe, intimiste, cu imagini încântătoare.

Prietenia dintre scriitori, oameni de cultură şi artă este ilustrată în paginile revistei de Vasile Bogdan în textul în care-l prezintă pe Titus Suciu în scrierea: “Gara dintre castani şi multă, multă nostalgie”, episodul I, având drept cadru de desfăşurare o întâlnire cu scriitorii din Bocşa la care au participat împreună, prilej de comuniuni spirituale temeinice.

Tot la rubrica “Starea prozei” Geo Constantinescu prezintă fragmentul “Carul cu pere”.

Grafica lui Ion Petru Pop – atât de specială, atât de expresivă, însoţeşte aproape toate paginile revistei, îmbogăţind-o şi oferind semnificaţii textelor, într-o fericită armonie dintre penel, peniţă şi condei scriitoricesc.

Ion Nete oferă pe parcursul celor  trei pagini, capitolul I din scrierea epică “Cu dragostea pre dragoste călcând” – titlu foarte sugestiv care invită la o lectură atentă.

Liliana Moldovan prezintă un interviu cu Vasile Ernu, “ născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). (…) cel care a debutat cu volumul Născut în URSS.”

Anni-lorei Mainka – semnează proza de reflecţie “La cules de rodii în cartierul Rahova 28,” având ca subtitlu “O primăvară în sudul Bucureştilor”.

Un pios Remember prilejuit de editarea piesei “La mulţi ani, maestre!” – este făcut de subsemnata, actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu, căruia Nicolae Băciuţ i-a îngrijit un volum omagial cu acelaşi titlu. Textul este însoţit de câteva fotografii-document din piesele în care a jucat acest talentat actor care a obţinut premiul de interpretare în 2005 la Cannes, cu rolul titular din filmul “Moartea Domnului Lăzărescu” în regia lui Cristi Puiu.

Tot “Sub semnul marilor maeştri” – este aşezată şi Corala Magna,

formaţie corală mixtă înfiinţată în urmă cu 12 ani la iniţiativa profesorului Valer Perşa, în cadrul Casei de cultură a Municipiului Gherla – continuatoare a Corului Sindicatelor din Învăţământ, este alcătuită mai ales din cadre didactice, care îşi asumă astfel o responsabilitate în domeniul educaţiei prin propagarea culturii muzicale, îndeosebi a muzicii corale româneşti, dar şi a celei universale”. Articolul este semnat de Iulian Dămăcuş.

Alexandru Jurcan semnează cunoscuta rubrică “Literatură şi film” cu textul “Bezna inimii omeneşti” – prilej de reflecţii de lectură.

Ion Roşioru traduce un poem de  Max Jacob (1876-1944) intitulat “Villonelă”.

Hydra N.T. (desigur un pseudonym) – semnează un pamflet

intitulat: “A doua scrisoare franco-afonă: Româneasca fără avocat”.

Binecunoscuta rubrică: “De la “Vatra” veche la noua “Vatra Veche” adună numeroase păreri, comentarii, aprecieri, laude la adresa numerelor anterioare ale revistei, atât din punctual de vedere al conţinutului, când şi al aspectului grafic, care se ridică întotdeauna, la standardele cele mai înalte.

În încheiere, la rubrica “Şevalet”, Gheorghe A. Stroia  scrie:  Aş dori(!), în cele ce urmează (fără a avea pretenţia exhaustivităţii informaţiilor pe care le voi prezenta şi a tuturor lucrurilor ce s-ar putea spune despre), să “conturez” portretul unui artizan al penelului, care din punctul meu de vedere este un artist complet. Bortă Ovidiu Ambrozie (BOA – după cum este cunoscut în ţară şi în străinătate) s-a născut la 22 aprilie 1970, la Suceava”.

Prezentată de Nicolae Băciuţ sub titlul “Ut picture poesis” – pictoriţa, graficiana şi poeta Constanţa Abălaşei-Donosă prezintă un grupaj de versuri delicate, sensibile şi câteva lucrări de grafică, într-un stil inconfundabil.  Totodată, este anunţată şi o nouă expoziţie a artistei brăilence la Târgu-Mureş, în continuarea celei din octombrie 2010 de la  Palatul Culturii : “Lucările de grafică vor fi expuse în perioada 21 ianuarie – 21 februarie 2011, în Galeria Deisis, din Palatul Culturii din Târgu- Mureş”.

“Cel mai important lucru din viaţă e moartea… Nu cred că înţelesul evident, filosofic sau acela tainic, se cere explicat. Fiecare înţelege cât şi ce poate. Moartea e prezentă mai în fiecare din lucrările lui Ion Petru Pop. Nu e o prezenţă înfricoşătoare, sumbră, ci o prezenţă discretă, uneori abia sugerată de întâlnirea tonurilor de negru şi alb; din negru profund izbucnesc adesea lumini, surse puternice de energie ce o pot învinge. Moartea e un „memento” la care omul trebuie să mediteze, măcar din când în când, pare să ne spună Ion Petru Pop, pentru a alege o mai bună cale a vieţii. A vieţii mărşăluind spre moarte, când triumfător, când resemnat şi umil, când şerpuind viclean ca şi când scopul suprem este acela de a păcăli,  de a înşela, de a te preface că nici măcar n-ai auzit de moarte. Totul are trimitere spre moarte.”

Astfel îl prezintă Mihai Sin pe artistul plastic şi grafician de talie mondială  Ion Petru Pop, la rubrica “Şevalet”.

Şi în sfârşit, Lucian Dumbravă la “Ochiul ciclopului” – semnează un scurt fragment intitulat “Portretul”.

Cu fiecare număr depăşind standardele, revista “Vatra Veche” – îşi menţine ţinuta de înaltă clasă printre revistele culturale, tot mai puţine, tot mai rare ca apariţie periodică, tot mai înghesuite în conceptul denumit “cultură românească” –care nu este susţinută şi nu se mai susţine decât, prin efortul extraordinar şi lăudabil al câtorva inimoşi care mai cred în ea, o iubesc şi i se dedică în totalitate. Spre cinstea lor şi bucuria noastră, a cititorilor.

CEZARINA ADAMESCU,

20 ianuarie 2011

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s