MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Vatra veche – un spaţiu cultural de prestigiu“

Revista „Vatra Veche”, 3 Lunar de cultură, Serie veche nouă, Anul II, nr. 3, martie 2010.

Mulată  pe vechea Foaie ilustrată pentru familie (1894), ai cărei fondatori au fost Ioan Slavici, I.L.Caragiale, George Coşbuc, nouaVatră Veche”, al cărei redactor şef fondator în 1971  a fost regretatul Romulus Guga, şi-a deschis  iarăşi porţile în 2009, de data aceasta sub redacţia lui Nicolae Băciuţ şi direcţiunea de onoare a scriitorului Mihai Sin.

Actualmente, este  un Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE, Preşedinte Sergiu Paul Băciuţ.

Cine nu s-ar simţi confortabil într-o „veche vatră” românească? Ea păstrează parfumul valorilor tradiţionale ale neamului, peste care se aştern ca o zăpadă timpurie, valori noi, de certă însemnătate,  ascunzând sub plapuma ei, magma incandescentă a sufletului românesc. Condeie de notorietate românească din ţară şi diaspora au pus umărul la înălţarea vetrei noi, pe temelia solidă şi de înaltă ţinută, a „Vetrei” lui Slavici.

Foarte bogată şi variată tematic, cu o plajă generoasă  de genuri şi specii literare, revista satisface gusturile cele mai exigente, fiind şi frumos ilustrată de artista care nu mai are nevoie de nici o prezentare, Aurora Speranţa Cernitu, care, parcă anume a pictat  magistralele sale pânze pentru a ilustra textele. E empatie aproape organică între cuvânt şi imagine. Sumarul bogat şi ispititor atrage privirile şi inimile.

Să-i numim doar pe distinsul poet Aurel Rău, în dialog cu  Valentin Marica,  pe Anatol Vidraşcu într-o convorbire de taină cu Raia Rogac, consideraţiile lui Dan Mucenic privind „Luxul lecturii, azi”, poemele Leliei Mossora, comemorarea unui an de la  plecarea intempestivă a lui Grigore Vieru, articol semnat de N.Georgescu, o cronică literară al cărei semnatar este Horia Bădescu,  alte consideraţiuni critice ale Elenei M. Câmpan despre Maria Oltean apoi, Mariana Cheţan  prezentându-l pe Nicolae Băciuţ, tot Elena M. Câmpan prezentând-o pe Ana Zegrean, Răzvan  Ducan  vorbind despre  Lazăr Lădariu şi „Naşterea umbrei” sale care „nu face umbră pământului”. Tot la secţiunea critică şi exegetică literară se înscrie eseul lui Constantin Stancu despre Valeriu Bârgău, intitulat frumos „Generaţie şi creaţie”, precum şi cel scris de R. Duncan „Ecoul nostalgiei <Printre ecouri> – despre D.D. Silitră.

Eugen Evu scrie un excelent eseu numit „Terifiant contraatac la înrăirea umanului – sau căinarea ca bocet la viaţa muribundă” – despre poezia lui Adrian Botez din cel mai recent volum al acestuia, „Aici-la-ntâlnirea tuturor câinilor”, apărut la Editura Rafet.

Octavian Curpaş o prezintă pe poeta şi artista plastică Victoriţa Duţu, realizatoare de emisiuni culturale la TV. La rândul său, Adrian Botez scrie un eseu despre „Meandre – Oglinzile lui Niram” – de Eugen Evu. Numeroase prestaţii lirice semnate Theodor Râpan, Doina Pologea, George Anca, Adrian Botez, Maria Tereza Luizo, dar şi Paul Celan în tălmăcirea lui Marian Nicolae Tomi, Maria Tirenescu, Răzvan Ducan, Alexandra Emilia Bucur, Lucia Dărămuş care ne arată „Gustul de a fi”; Ion Hadârcă; Andreea Felciuc.

Aflăm  în generoasele pagini ale „Vetrei Vechi” şi un articol remarcabil despre „Geografii literare. Haiku” – semnat George Roca; Melania Cuc face o recenzie cărţii lui Ionuţ Caragea „Guru amnezic”; Iulian Chivu e cuprins de „Duioşii patriarhale” cu Ovidiu Petri, Cărţile Melaniei Cuc sunt recenzate de Elena M. Câmpan, Lucian Gruia, iar Nicolae Băciuţ are un dialog cu scriitoarea, poeta, publicista şi pictoriţa Melania Cuc. Florin Contrea semnează „Opinii divergente”; Octavian Curpaş se află din nou în dialog viu cu Mariana Cristescu, Suzana Deac analizează „Starea prozei”; Aurel Ion Brumaru  scrie o evocare emoţionantă despre  Mihai Gramatopol. Tot la rubrica „Starea prozei” – Mirela Gruiţă  analizează „Alte poveşti muritoare”. Ion Roşioru  aduce „Pantumuri franceze” cu Maria Dolores. Carmen Cătunescu  scrie un articol interesant  despre ”Diaspora, românismul şi cei de acasă”, Iulian Dămăcuş se ocupă de „Poeţi români contemporani” – în special de Vasile Grigore Latiş,  care semnează şi câteva grupaje de poeme, Liliana Moldovan  scrie despre „Un zeu printre cărţi: Ion Bianu”; iar Adrian Botez prezintă personalitatea lui C. Em. Bucescu: „Un orator enticlopedist ortodox”; Cleopatra Lorinţiu are o intervenţie intitulată sugestiv: „Dulce harababură”. Asistăm la „Noi taifasuri în bibliotecă, Vatra veche în dialog cu Nicolae Băciuţ” – articol semnat de Liliana Moldovan. Tot Liliana Moldovan prezintă note de călătorie în „Malta – o ţară exotică, atrăgătoare şi de neuitat”.

Ana Maria Marta încheagă un dialog la gura Vetrei Vechi cu Alexandra Speranţa Cernitu; Niculae Vrăsmaş prezintă „Un artist de talie europeană: Constantin Pavel; Ioan Astalus scrie un eseu despre „Cornel Vana, între Republica lui Platon şi Leptocaria”; Alexandru Jurcan  face o paralelă între „Film şi literatură” într-un titlu foarte sugestiv şi inspirat: „Prima zi din restul vieţii”; Nicolae Băciuţ ne face părtaşi „La cenaclu, pe Internet”; Aurel Raţiu are un text la rubrica „Arena” intitulat „De la <Vatra> veche, la noua „Vatra veche”. Şi în sfârşit, suntem încântaţi să răsfoim un Album şi să facem cunoştinţă cu „Autori mureşeni”.

O revistă frumoasă, bogată, interesantă, selectivă,  în care cuvântul de ordine e CALITATEA textului, ori a prestaţiei artistice. O revistă profesionistă care-şi aşteaptă cititorii în pragul „Vetrei vechi” de acasă. O revistă pentru toate vârstele.

Care-ţi devine dragă, pe măsură ce o răsfoieşti şi întâlneşti prieteni, cunoştinţe ori nume care te îmbie să le cunoşti mai bine.

O „Vatră românească” înscriindu-se în categoria celor mai prestigioase  reviste de cultură din ţară şi  diaspora, dovadă că s-au adunat în jurul ei, atâţia creatori de frumos. Strădanie a distinsului Nicolae Băciuţ, redactorul şef al publicaţiei lunare, împreună cu un colectiv de redactori şi colaboratori, revista se ridică la nivelul  antologicelor reviste de cultură românească şi sperăm că va rămâne în istoria literaturii româneşti ca o oază de lumină de cunoaştere  şi frumuseţe, unde românul îşi află rădăcinile, tradiţia, datina, lacrima şi surâsul, pe colţul de rai unde se află, conştient ori nu, în momentul actual, când, editarea unei reviste presupune o muncă gigantică şi eforturi financiare peste măsură de mari.

Cu atât mai merituoasă, cu cât, cei care au acceptat colaborarea şi au pus umărul, au făcut-o doar pentru ridicarea prestigiului cultural al  României, aici şi oriunde. Dovadă că ţara noastră nu este doar a politicienilor corupţi, şi a maneliştilor agresivi, dar şi a oamenilor de cultură care-şi dăruiesc rodul minţii şi al inimii, în folosul românilor de pretutindeni. Atât în ceea ce-i priveşte pe scriitorii consacraţi cât şi pe vocile tinere în căutarea unui univers şi a unui limbaj propriu, cu toţii se regăsesc într-o perfectă comuniune de spirit, stimulaţi de emulaţia creatoare din paginile acestei reviste luminoase şi vii precum constelaţiile.

A-l „prinde” într-un dialog pe Aurel Rău, acest „cetăţean al oraşului ideilor” constituie, nu numai o performanţă, dar şi o mare onoare, nu numai pentru Valentin Marica semnatarul interviului devenit editorial, dar pentru toţi cititorii şi iubitorii de cuvânt bun şi ziditor românesc în vetre străbune ori în vetre mai noi, clădite pe temeliile trainice ale celor vechi. Un poet „fascinat de înălţimi” – după cum îl numea criticul Mircea Iorgulescu  venind din Transilvania, cea care i-a dat „cumpăt artistic”. Sunt trecuţi în revistă scriitorii de la revista „Steaua”, de la Sibiu, cu ai săi prodigioşi 60 de ani de existenţă. Oameni care au trăit şi au scris, ca să ne lumineze cărările. Bijuterii din cuvinte pe care poţi să le atârni la piept ori la gât, ca pe podoabe. Grigore Grigurcu îl numeşte  în „România Literară” pe Aurel Rău  cel mai mare poet al Transilvaniei în viaţă. Privilegiul de a-l asculta şi citi pe acest poet, este o notă maximă dată revistei „Vatra Veche”.

N-o să reuşim să consemnăm tot ce este valoros în revista „Vatra Veche” pentru că e de-a dreptul imposibil, cum, aproape imposibil a fost să se strângă atâtea materiale, studii valoroase ale scriitorilor pentru a le oferi cititorilor.

Dialogul epistolar dintre Nicolae Băciuţ şi Dan Mucenic este un pretext pentru evocarea atmosferei culturale de altădată, a literaturii abundente şi seducătoare pentru copii, care acum aproape că a dispărut, înlăturată de clişeele internetistice, de filmele de groază, de jocurile electronice: „Copilăria de azi respinge povestea, impunând realismul frust. E înlăturată emoția. Sentimentele sunt prigonite. E o primă fază a unei alienări ce se va definitiva în timp. Ce gândești, dragă Nicolae Băciuț, despre toate acestea?” – se întreabă Dan Mucenic, ceea ce constituie prilejul unei dizertaţii pe această temă, extrem de interesantă şi de actualitate. „Lectura la vârsta copiilor are de trecut acum mai multe obstacole ca niciodată, mai multe şi mai stricte vămi decât în copilăria noastră, a celor de dinaintea noastră.

Degeaba aşteptăm cine ştie ce instituţii, factori de decizie să evalueze starea de lucruri, să găsească soluţii pentru a-i întoarce pe copii la lectură. Lectura stă la temelia învăţământului. Dac-ar fi după mine, aş mai subţia din programele şcolare şi aş introduce cât mai devreme posibil, cursuri de teoria lecturii, iar „Citiţi, citiţi, citiţi” să fie imperativul numărul unu în şcoli. Nu doar îndrumarea lecturilor e necesară, ci şi arta lecturii ar trebui să fie însuşită, asumată. Copilăria noastră e greu de comparat cu copilăria …copiilor de acum. Sociologi, psihologi ar trebui să evalueze care sunt lecturile cu care ar putea să rezoneze copiii de azi, care trăiesc într-o lume cu parametri care încă nu şi-au verificat impactul pe termen lung. Ce consecinţe vor avea înlocuirea paginii de carte cu monitorul calculatorului, creionul/pixul cu tastatura acestuia?”

Horia Bădescu face o temeinică analiză critică a volumului poetului basarabean Traianus, „Când s-au fost spus îngerii”. Volumul Când s-au fost spus îngerii nu este, cum ar putea să pară, o antologie de ziceri angelice. Ea nu este imnul heruvimilor şi serafimilor către Domnul, nici barbiana “lauda grădinii de îngeri“ la minunea întrupării frumuseţii profane, ci bucuria înlăcrimată a acelei Golgote

interioare care este căutarea fără de capăt a Fiinţei, revelaţie şi ascundere perpetue a ceea ce nu se află în altă parte decât în adâncul nostru şi al lumii, adânc în care noi înşine ne aflăm în deschiderea noastră întru Fiinţă. Numai dintr-o asemenea perspectivă poate spune poetul: “În casa mea trăieşte Dumnezeu” sau  “Să vii cu Dumnezeu de mână”.

Mariana Cheţan – realizează o exegeză remarcabilă  la cartea lui  Nicolae Băciuţ Înapoi, la viitor! (Ed. Nico, 2010) afirmând că: „se constituie într-o pledoarie pentru întoarcerea la normalitate şi la valorile morale fireşti.

Volumul este constituit din trei secţiuni – Linia de dialog, Raft şi Poiana lui Iocan- unde se regăsesc mărturisiri ale unor personalităţi culturale, consideraţii

despre cărţi  şi autorii acestora, reflecţii ale scriitorului Nicolae Băciuţ despre oameni şi situaţii cu care destinul la făcut să se intersecteze sau gânduri despre realitatea cotidiană.”

La rândul său, Elena Câmpan face referire la versurile Anei Zegrean„ din volumul: Şarpe de vânt, Wind serpend”, ediţie bilingvă, versiune în limba engleză, Raluca Hoza, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010, cu o prefaţă, „Se agaţă cântecul”,semnată de Nicolae Băciuţ, este un dicţionar de sentimente descrise de poet, autor şi personaj, în acelaşi timp, observator al transformărilor, atât umane, cât şi din natură”.

Constantin Stancu face referiri despre cartea: Marianei Pândaru Bârgău din Deva  care editează un volum  de dialoguri inspirate, iniţiate de cel care a fost Valeriu Bârgău, poet, redactor, jurnalist, om implicat al epocii sale în lucruri ştiute şi neştiute, încă, în fenomenul literar complex din judeţul Hunedoara şi din ţară.

Cartea „Generaţie şi Creaţie” a apărut la Editura Călăuza v.b. – Deva, 2007, o editură fondată chiar de scriitorul Valeriu Bârgău şi apariţia ei a fost posibilă

datorită  sprijinului financiar acordat de Consiliul Judeţean Hunedoara, fiind un exemplu de contribuţie la cultura locală cu fereastră spre cultura română”

Eugen Evu se referă la cea mai recentă carte a lui Adrian Botez: „Titlul cărţii nuanţează cumva hătăria (înhăitarea, hăituirea din lumea câinilor decăzuţi din pedigree, a corciturii sălbăticite în umbra „omului”, a stăpânului rău…). Căinarea…, poate cu un antic etimon al lui Cain!….(Lamentaţia eruptivă, lătrarea metafizic nocturnă, sublunară, poate fi definită ardeleneşte căinare …. Jeluire, bocet, daină/ vs/ alean- alienare. Remember, homo homini lupus…Mondo canem… * Adrian Botez: Aici- la-ntâlnirea tuturor câinilor” –Editura Rafet, Rm. Sărat, 2009”.

Distinsul Octavian Curpaş din Arizona îi face un lung expozeu-portret binemeritat artistei Victoriţei Duţu, intitulat: „Stihuri în căutarea frumuseţii ascunse. Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”,“Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Şi Adrian Botez  peregrinează:ÎN CĂUTAREA VEŞNICEI AVENTURI A

GENEZEI PARASHABDA /POEZIE/SOTERIOLOGIE:MEANDRE OGLINZILE LUI

NIRAM1, de Eugen EVU2 prezentându-l cu căldură: „Avem în faţă cea mai dens-semantică (de până acum) dintre cărţile de poeme ale unui scormonitor profesionist printre taine, neobosit (niciodată obositor – totdeauna surprinzător, prin viziuni/soluţii!) re-inovator perpetuu al ontologiei umano-divino-poetice. Insistent-fascinant (întru căutarea Sinelui său Originar) – până la masochism. Ceea ce se spunea despre Luceafărul Eminescului (mutatis mutandis…), e valabil şi pentru acest nou volum al atât de profundului şi prolificului poet ardelean, EUGEN EVU: dacă ar rămâne, din cele câteva zeci de volume ale operei evuiene, doar acesta (de faţă), am şti totul despre harul poetului!”

Sub genericul Cartea la raft, Malania Cuc analizează volumul de versuri al tânărului poet Ionuţ Caragea, „Guru amnezic” cu un simţ critic care o caracterizează.

Se pare că romanele Melaniei Cuc stârnesc interesul, nu numai al cititorilor, dar şi al criticii literare pentru că sunt analizate în profunzime şi aşteptate cu mare nerăbdare. Dovadă cronicile semnate de personalităţi ale istoriei literare de azi, în toate revistele. Florin Contrea are o intervenţie cât se poate de neobişnuită, intitulată: „Opinia personajului principal” – un fel de confesiune autoironică în care îşi expune punctele de vedere asupra relaţiei autor-cititor-critic. De asemenea, semnează în revistă şi un grupaj de versuri.

În dialog cu  Mariana Cristescu, Octavian Curpaş subliniază idei interesante, citând-o pe intervievată, precum: Nicio societate nu poate funcţiona fără buni profesionişti; Ne străduiam să ajungem la inima ascultătorului; Despre Istoria României în pagini muzicale; Jurnalismul nu e o meserie pentru

fricoşi; Eu cred că deja trăim în viitor; Când iubeşti, totul e posibil.

Aurel Ion Brumaru – îi realizează o evocare emoţionantă  lui Mihai Gramatopol, unul dintre ultimii impozanţi reprezentanţi, la noi, ai umanioarelor – prin urmare un exponent al ştiinţelor spiritului, acelea adică în care cercetarea, îndeobşte cercetarea filologico-istorică aplicată, acribioasă, e supusă conştiinţei teoretice ordonatoare, e îndrumată necontenit de gândul filosofic, provocator şi sintetizator, totdeodată. Mai degrabă, ca la vechii greci, o cercetare provocată de gândul ce coboară din uimirea bună şi din întrebare – aci din întrebarea dreaptă, care ea singură, atunci când e pusă, dezleagă lumea de farmece şi de secrete; zdruncină frontierele necunoaşterii”.

Carmen Cătunescu scrie un superb articol despre:  „Diaspora, românismul şi cei de acasă” în care subliniază: „Românii din diaspora suferă de românism. E un dor care nu se lasă ostoit. Au ajuns în Valea Plângerii? Nu. Pentru că – slavă Domnului! – ţara lor de baştină nu e scrum, cenuşă. Pentru că pot veni ori de câte ori vor aici. Pentru că pot să-i viziteze pe cei apropiaţi, rămaşi acasă, fără restricţii. Ştiu că cei din diaspora sunt nişte luptători.  Că au reuşit acolo, departe de locul unde s-au născut. E dificil să fi acceptat. Iar mulţi n-au cum să ajungă. Mulţi nu se încumetă să rămână. Şi cei care se încumetă ar trebui înainte de toate să le fie recunoscători celor care i-au  ajutat să ajungă aici: rudelor de sânge ori prin alianţă, prietenilor, colegilor etc. Apoi lor înşişi, că au avut tărie şi răbdare. Dezvoltându-şi două mari calităţi: o voinţă ieşită din comun, o disciplinare a gândului şi a faptei. Îi admir nespus pentru toate acestea. Chiar dacă eu n-aş urma niciodată drumul lor.// Dar cei din ţară ce fac? Ei nu luptă? Nu fac nici un efort? Ei renunţă? Se resemnează?! Cum zicea un confrate din străinătate: precum ciobănaşul moldovean din celebra baladă, aşteptându-şi moartea… // Adevărul e altul. Şi apoi de plecat nu putem pleca cu toţii,

„să ne mutăm în altă ţară”, după cum sugerează Octavian Goga în poezia „Oltul”, pentru a scăpa de suferinţă.// Nu voi aduce în discuţie pe aceia care ar trebui să facă, în sfârşit, ceva pentru ţara aceasta şi nu fac – pentru că nu merită. Nu-i voi lăuda nici pe magnaţi ce deştepţi sunt ei, câştigând miliarde…. Nici măcar despre categoriile sociale care se descurcă greu, dar trăiesc acceptabil, nu voi scrie prea multe. Acum mi-ar plăcea să ne ocupăm de oamenii

cei mai simpli, buni şi cinstiţi.”

Tot profesorul Adrian Botez îi face un portret oratorului enciclopedist român Constantin Em. Bucescu…: „Om periculos”, cum a fost caracterizat. „Cel ce acum este la îngeri (rob al Lui Dumnezeu, chemat, în 24 decembrie 2007, întru cele nevăzute ale Luminii…), prof. univ.CONSTANTIN EM. BUCESCU, a avut HARUL DUMNEZEIESC AL LOGOSULUI TOTAL DECIS, LOIAL, CONVINGĂTOR ŞI CHIAR CONVERTITOR. Uneori, perioadele ciceroniene ale Discursului său de FOC ajungeau chiar să biciuiască, întru Lumină, întunericul instalat, atât de vinovat comod, în conştiinţele noastre… Harul Oratoriei Creştin-Ortodoxe, pe care numai Nae Ionescu l-a dezvoltat întru deplinătate, la noi…

…CREŞTIN LOIAL FAŢĂ DE CREŞTINISMUL – LOGOS, PÂNĂ LA MARTIRIU ŞI MUCENICIE… – moartea lui CONSTANTIN EM. BUCESCU s-a tras tot din indiferenţa/ neglijenţa lui faţă de chinurile şi primejdiile trupului său, pentru a se grăbi spre predicarea celor ale Duhului, “faţă către faţă” cu studenţii, cu oamenii de tot felul şi înţelegerea! Nu doar în cuvântările strălucit-erudite şi enciclopediste (dar nu „enciclopediste” în sensul veacului ateu, cel de-al XVIII-lea, care nu s-a curmat, în cele ce-au venit asupra noastră…! – CI CUNOAŞTEREA DE TOATE, ÎNTRU DUMNEZEIRE ŞI, DECI, ÎNTRU UNICA MÂNTUIRE POSIBILĂ: PRIN IUBIREA ŞI AMINTIREA HRISTOSULUI – SPRE ÎNVIEREA NEAMULUI!), pe care le-a rostit, cu glas imperial, pentru românii (bătrâni şi tineri, deopotrivă!) din ţară şi străinătate (Spania, Germania, Elveţia etc.)

De asemenea, acelaşi Adrian Botez analizează şi personalitatea lui Jean-Jacques Rousseau,  „Ultimul mare pedagog (angajat socal) al umanităţii europene,” în articolul intitulat: „Între tiranie şi…teorie”.

Cu mult talent şi discernământ, Cleopatra Lorinţiu, la rubrica: „O carte regăsită în raft” face cronica volumului Marianei Brăescu Silvestri: „Îmi amintesc şi îmi imaginez”. „E foarte bine ales şi titlul culegerii de proze : Îmi amintesc şi îmi imaginez. De parcă prin această afirmaţie chiar, autoarea şterge simplu linia de demarcaţie posibilă între real şi imaginar. Între amintire şi trucaj, involuntar sau chiar voit, între ficţiune şi viaţa însăşi. Asemănări, amintiri, sugestii, empatii, frânturi de imagini, déjà vu, vise, nostalgii, bovarisme şi pierderi, printre toate astea firul poveştii se prelinge, câteodată întortocheat, cât să ţină atenţia trează şi se reîntoarce de unde-a plecat, într-o buclă adeseori neaşteptată. O fetiţă priveşte din înaltul nucului întoarcerea fratelui bunicii, personaj misterios (călător, aventurier purtat prin lume de o dragoste nebună), prilej de descripţie a unei lumi de nord, cu

anotimpuri şi obiceiuri. O întreagă lume condensată într-o povestire în care e vorba până la urmă despre dragoste, despre iubire nebună şi rătăcire prin lume. Scriitoarea ştie crea misterul acela tulburător (pe care poate că doar Valery Larbaud îl mai crea, în a sa singulară « Fermina Marquez ») în care poveştile

se înlănţuie cumva una din alta, creând la sfârşit o senzaţie de învăluire.

De puţine ori am resimţit o asemenea voluptate a căderii în amintire sau, oricum, a plonjării într-o lume care pare a amintirii : valuri, valuri de emoţii, sentimente, dureri şi înduioşări venite dintr-un trecut misterios.”

Liliana Moldovan reuşeşte în „Vatra Veche” o splendidă comuniune spirituală într-un amplu şi pertinent dialog cu Nicolae Băciuţ. „Gustul de a fi : Îmi amintesc – mai sus de casa bunicii, pe deal, cresc mormintele zeificate sub zăpezile amintirii clopotul sună a întâlnire. morţii cu viii se privesc paralel printre lacrimi eu copil. ştiu să mă mir muşc dintr-un măr crescut din trupul bunicului cocoşul întârziat cântă a lepădare amiaza-i fierbinte de ger cimitirul e-n sărbătoare eu copil, gust cu nesaţ din trupul bunicului măr. îmi amintesc – iarna pământul miroase a fărâme de buze şi ochi a gutui de gheaţă-nfloriţi a fân aburind sub iesle de prunc la mormântul bunicului creşte un măr cu ochii-l cuprind în braţe şi-mi spun tu ai crescut, bunicule, în esenţe care mă cheamă voi fi şi eu cândva miros şi gust în iarnă acum ştiu doar să mă mir!”

De asemenea, Ana-Maria Marta realizează un interviu la fel de merituos cu artista plastică Aurora Speranţa Cernitu. „ În fiecare dimineaţă, în drumul meu spre serviciu, trec pe lângă Galeria “Arta”. Arunc de fiecare dată o privire somnoroasă dincolo de vitrină. Era spre sfârşitul toamnei când l-am văzut cu coada ochiului. Am traversat cu pas  grăbit şi mi-am lipit nasul de geam. Era cel mai frumos cal pe care îl văzusem vreodată: alb, cu coama în vânt, alergând pe un cer sângeriu. Purta în frunte un corn. Am intrat în galerie, unde mă aştepta o întreagă poveste: arlechini, Don Quijote, păuni, măşti, cai măiaştri şi… el. Mai presus de personajele atât de familiare visurilor mele, culorile mă atrăgeau de parcă ar fi fost vrăjite.

“Bună dimineaţa! Nu vă supăraţi, cine mi-a pictat sufletul?”

“Speranţa. Aurora Speranţa”.

Aşa a început totul. Am cunoscut-o pe Doamna Culorii Sufletului Meu, am stat de vorbă, am râs, am împărtăşit impresii despre o altă mare iubire pe care ne-o descoperiserăm a o avea în comun: Veneţia. Şi… Mi-am luat Inorog.

Tronează  acum deasupra patului şi sufletului meu.”

Este consemnată manifestarea culturală „M-a strigat cineva” dedicată aniversării a 75 de ani de la naşterea lui Grigore Vieru – organizată în 16 februarie în cadrul Săptămânii Grigore Vieru la Biblioteca „Târgu Mureş”,   la care au participat circa o sută de personalităţi atât din Târgu Mureş cât şi din Chişinău, în frunte cu acad. Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija şi mulţi alţi iubitori de cuvânt românesc de pe ambele maluri ale Prutului, articol semnat de CLAUDIA ŞATRAVCA, Director, Biblioteca Târgu-Mureş”, Chişinău.

Nicolae Vrasmas  evocă personalitatea  lui  CONSTANTIN PAVEL, UN

ARTIST DE TALIE EUROPEANĂ”.

La rubrica intitulată: „Curier”, Menuţ Maximinian face prezentarea revistei „Vatra de februarie”, încheind cu totul original: Mulţumesc mult ! Nu vă cunosc, dar mă bucur că a  ajuns şi la mine. Numai bine !”

În revistă este prezentă şi o rubrică de Dialog cu cititorii în care, o sumă de nume îşi prezintă scrisorile de acreditare şi recunoştinţa pentru această importantă publicaţie.

Se cuvin şi câteva cuvinte pentru colectivul redacţional, al cărui director de onoare este Mihai Sin, Redactorul şef adjunct este Valentin Marica, redactori: Eugen Axinte, Elena M. Câmpan, Mariana Cristescu, Răzvan Duncan, Eugen Evu, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, Liliana Moldovan, Cristian Stamatoiu şi o sumă de corespondenţi din ţară şi de peste hotare care s-au străduit să împodobească revista cu  mărgăritarele sufleteşti şi ale minţii, spre bucuria cititorilor din întreaga lume.

Am operat inserţii criminale şi de neiertat în corpusul revistei, permiţându-mi doar să spicuiesc câteva din articolele aşternute în „vatră”, cu senzaţia culpei că i-am omis, poate, pe cei mai importanţi semnatari, şi…”crimă şi pedeapsă!” nu mi-am putut permite să citez din admirabilele versuri pe care le-am întâlnit. Sper să aflu clemenţă din partea tuturor, pentru spaţiul şi timpul care se dovedesc târzii şi neîncăpătoare suficient, pentru o inimă doldora de iubire. Când vom dovedi, oare, cuvenita bună cuviinţă pentru tot ce e frumos şi valoros, pentru acea „frumuseţe” menită să salveze lumea? Cer iertare pentru o asemenea impietate şi asigur cititorul că, în pofida timpului limitat, TOATE textele merită citite şi însuşite cu cea mai mare atenţie.

Iar mie, nu-mi rămâne decât să o recomand şi altor cititori  şi virtuali colaboratori, care nu o cunosc şi care ar dori să se îmbogăţească din roadele ei parfumate.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

10 MARTIE 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s