MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Renaşterea unui cenaclu pentru toate vârstele“

Este ştiut, gălăţenii au acest merit că-şi cinstesc valorile  şi personalităţile culturale, după ce aceştia trec în umbra Luminii veşnice.

Au trecut mai bine de zece ani, de când omul de cultură, poetul, jurnalistul, redactorul, editorul Ion Chiric, a plecat grăbit, prea grăbit de lângă noi, să editeze în cer, Cartea îngerilor. Aproape că nu e om de litere în urbe să nu-l fi cunoscut şi îndrăgit pentru generozitatea şi bunătatea lui proverbiale, pentru cărţile pe care le-a lăsat moştenire, pentru miile de articole şi reportaje pe care şi-a lăsat semnătura, ca ziarist la Agerpress, la cotidianul local, sau la Revista „Acţiunea”, ori la revistele literare centrale, unde apărea frecvent cu pagini întregi de texte şi grupaje de versuri proprii, care făceau cinste culturii şi literelor gălăţene. A fost un vrednic promotor cultural în toate domeniile, dar mai cu seamă, al literaturii, formator de talente, iniţiator de programe cultural-artistice de marcă şi cu răsunet în lumea artistică.

În căuşul memoriei încă mai  păstrăm cu evlavie şi pietate amintirea lui luminoasă. Cât timp? Câţi scriitori, poeţi, pictori, actori n-au plecat dintre noi şi acum se aşterne zăpada pe numele lor, îndeobşte? Cine-şi mai aminteşte de poetul Ion Trandafir, de pictorul Vasile Onuţ, de actorii Mihai Mihail, Stela şi Lucian Temelie, de jurnalistul de excepţie Corneliu Mihăilescu, de atâţia oameni care şi-au închinat viaţa scenei, cuvântului, artelor plastice? Uneori, familiile mai fac ceva pentru cei dispăruţi, un catalog, o carte, un spectacol omagial, un concert în memoria artistului… E de ajuns? Oamenii uită foarte lesne…Nimeni nu e de neînlocuit. Cu toate acestea, există persoane care nu pot fi înlocuite cu nimeni. Locul lor rămâne liber. Un gol care acuză posteritatea. Un loc de neumplut, dureros care ne sărăceşte în spirit.

Ce am putea face? Cu ce arme să luptăm împotriva uitării, acest duşman perfid care se infiltrează cu persuasiune, ştergând tot ce-a fost bun şi frumos din viaţa noastră? În ultimii ani, au plecat atâţia oameni de valoare!… Din ce în ce mai rari sunt cei dispuşi să le perpetueze memoria în acte de restituire artistică şi moral-creştinească.

Un astfel de act este reînfiinţarea la Casa de Cultură a Sindicatelor din Galaţi, a Cenaclului literar-artistic „Ştefan Petică”, sau Şcoala de Frumos, care a funcţionat aici, câteva zeci de ani şi a propulsat talente de toate vârstele şi în aproape toate domeniile culturii şi artei.

E vorba, desigur, de vechiul cenaclu „Ştefan Petică” – existent aici încă din anii ’70, unde se întruneau şi expuneau creaţiile un mare număr de scriitori, deveniţi astăzi de notorietate, unde susţineau programe artistice, (îi ajuta şi Instituţia culturală – cu o sală de spectacole încăpătoare!) – ori la emisiunile radiofonice şi televizate ale programelor centrale şi locale.

Dovadă  că aceste lucruri sunt necesare pentru generaţiile de acum, dar mai ales pentru cele care ne ajung din urmă,  sunt iniţiativele cu adevărat remarcabile ale renumitei animatoare şi promotoare a culturii româneşti în ţară şi peste hotare, poeta şi publicista Angela Baciu care ne uimeşte de fiecare dată, cu câte o manifestare de anvergură în care poeţii, scriitorii, cineaştii, artiştii fotografi, interpreţii, pictorii şi oamenii de teatru, îşi dau întâlnire într-un cadru organizat şi petrec ceasuri de neuitat, într-o perfectă comuniune de spirit, recreându-se şi dovedind că arta şi cultura, îngemănate, pot fi adevărate medicamente binefăcătoare pentru orice suflet.

Recent, în data de 22 ianuarie 2010, într-un astfel de cadru generos, în pofida gerului de afară, s-a desfăşurat şedinţa de constituire a noului cenaclu gălăţean de arte şi literatură, cu sediul la Casa de cultură a sindicatelor,  cenaclul purtând numele  regretatului poet Ion Chiric, pentru a-i duce mesajul mai departe şi a promova noi talente în spaţiul danubian, care pot, cu muncă şi talent, să se afirme în vastul domeniu cu creaţiile lor.

Adevărată  oază de cultură şi spiritualitate, cenaclul polarizează  în jurul său scriitori consacraţi, artişti profesionişti, dar şi condeie tinere, pe cale de afirmare care găsesc aici un climat propice desfăşurării în timp a aspiraţiilor lor, ba chiar şi al debutului în diferitele reviste, ziare şi site-uri de promovare, în diferite concursuri literar-muzicale, ori în culegeri şi antologii de literatură şi arte plastice, realizate în timp de către redactori şi editori recunoscuţi în aceste domenii.

Manifestarea inaugurală, a fost peste orice aşteptare, pentru că a întrunit creatori din toate generaţiile, scriitori consacraţi dar şi tinere talente de la Şcoala gimnazială nr. 28 – „Mihai Eminescu”  din Galaţi, veniţi anume să se bucure împreună că  oraşul lor are din nou un cenaclu de prestigiu unde-şi pot manifesta aspiraţiile creatoare.

Manifestarea a fost şi un prilej de cinstire a doi dintre scriitorii Galaţiului, recent sărbătoriţi cu prilejul zilei de naştere, scriitorul şi jurnalistul Victor Cilincă şi poetul Valeriu Valegvi, ambii membri ai filialei Galaţi-Brăila a U.S.R.

Aceştia au fost felicitaţi, li s-au acordat diplome de merit pentru promovarea culturii şi au primit flori din partea Casei de cultură şi din partea tinerilor creatori de la şcoala Mihai Eminescu.

Manifestarea s-a bucurat şi de prezenţa reprezentanţilor Bibliotecii judeţene V.A.Urechia, instituţie care nu pierde nici un prilej de a se afla în mijlocul evenimentelor culturale ale urbei, dar şi de prezenţa jurnaliştilor locali şi a altor poeţi şi scriitori, care au ţinut să-l omagieze în felul acesta pe omul, poetul, jurnalistul, editorul, preşedintele Societăţii Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi, în perioada respectivă, directorul Editurii Porto-Franco, până la data când s-a îmbolnăvit şi a plecat discret dintre noi.

Evocările făcute de cei prezenţi au fost emoţionante, încărcate de căldura din zăpada memoriei, unde au încolţit ghioceii aducerilor aminte.

Poeta Angela Baciu a dat citire în mai multe rânduri paginilor memoriale din cartea omagială OM FĂRĂ TIMP  – ION CHIRIC, apărută la Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, la iniţiativa familiei poetului şi a unui grup de scriitori inimoşi care l-au cunoscut şi iubit.

Un gest meritoriu  de pietate şi restituire a imaginii unui om de cultură al Galaţiului, dar şi al ţării şi al lumii.

Cartea cuprinde o serie de mărturii ale celor care au avut tangenţă  într-un fel sau altul, fie la ziar, fie la editură, fie la Cenaclul „Ştefan Petică” pe care Ion Chiric l-a condus cu dăruire maximă, vreme de câţiva ani.

Manifestarea omagială şi de  (re)constituire a vechiului cenaclu, care astăzi îi poartă cu demnitate numele lui Ion Chiric are şi o altă semnificaţie, la fel de importantă ca şi evocarea acestei personalităţi, este un semn de întoarcere la valorile autentice şi într-un fel la normalitatea de care oamenii simt atâta nevoie în vremurile noastre tulburi şi prea puţin prielnice pentru cultură şi artă.

Scriitorul Ion Chiric a fost unul dintre cei care au luptat în perioada imediat post revoluţionară pentru înfiinţarea Societăţii Scriitorilor „Costache Negri, a editurii şi revistei „Porto Franco” activitate în care s-a implicat total şi s-a dăruit cu credinţă şi iubire, ajungând să se identifice cu aceste două instituţii culturale.

El a fost un adevărat mentor al generaţiei sale, dar şi al generaţiei tinere care au văzut în el un model de comportament, o demnitate cum rar întâlneşti şi un profesionalism fără cusur.

Personal l-am cunoscut ca om de cultură prin intermediul cenaclului „Ştefan Petică” pe care-l frecventam cu sfinţenie, săptămână de săptămână în perioada anilor ’80-’90, în calitate de proaspăt debutantă, iar el în calitate de preşedinte al acestui forum cultural, apoi, în calitatea sa de director al Editurii Porto-Franco, unde am apelat cu încredere, pentru a mi se publica trei cărţi.

Ca redactor, lector şi editor de carte, apoi ca director al Editurii Porto Franco, Ion Chiric mi-a publicat câteva din cărţile mele scrise în acea perioadă: „Primăvara face pozne” – versuri pentru preşcolari şi şcolari mici; „Dioptrii pentru suflet” – poeme spirituale;  şi „Cartea cu îngeri” – poezii şi rugăciuni pentru copii. Perioada în care am lucrat împreună pe textele manuscriselor, ca şi perioada când frecventam cenaclul amintit, este cea mai rodnică din toată activitatea mea literară, pentru că o asemui cu urmarea unei veritabile Şcoli de Literatură, aşa cum exista în Bucureşti prin anii ’60, şcoală a talentelor care ni i-a dat printre alţii,  pe Nichita Stănescu şi multe alte nume care astăzi sunt consacrate şi nu mai au nevoie de nici o prezentare. Că cenaclul este o şcoală de literatură şi artă, asta se ştie; iar cei care-l frecventează sunt elevi silitori care învaţă aici  noţiuni de teorie literară, de semantică, de teorie a versificaţiei, de istorie literară şi multe alte lucruri pe care nu au cum să le înveţe decât în facultăţile de profil  filologic, este un lucru ştiut. Dar mai este şi o şcoală a prieteniei şi a iubirii între spirite, sau aşa ar trebui să fie.

Fenomenul cultural din anii aceia s-a dovedit a fi unul foarte propice afirmării talentelor, dovadă numeroaselor cărţi care au apărut, nenumăratelor spectacole, emisiuni de radio şi televiziune, şezătorilor literare prin instituţii, întreprinderi, şcoli, oraşe şi sate, vizitarea unor case memoriale din judeţ sau din ţară, organizarea de concursuri şi festivaluri de poezie şi proză, editarea unor culegeri de literatură, de Antologii de poezie, proză şi publicistică şi multe alte iniţiative de valoare.

Nu e de mirare, aşadar, că, animatori precum Ion Chiric, Violeta Ionescu, George Bârligea, Paul Sân-Petru, Octavian Eniceicu, Pompiliu Comşa, Gelu Ciorici, Constantin S. Dimofte şi subsemnata, au condus astfel de grupări literare în cadru organizat, care le-a creat posibilitatea de a-şi manifesta talentul şi dăruirea în folosul culturii româneşti.

Aceste manifestări nu au dispărut cu totul, dar se realizează  pe o altă treaptă, în cadrul Bibliotecii judeţene „V.A.Urechia”, sub forma Salonului Literar, condus de reputatul scriitor Theodor Parapiru, ori în alte locaţii de cultură, cum sunt Casa Corpului Didactic, fapt menit să ne bucure şi să ne ofere ocazii de petrecere a timpului, cât mai plăcut şi rodnic.

Viaţa  de cenaclu este o viaţă încărcată de emoţii şi de bucurii, este prilejul unei comuniuni de spirit în care oamenii diferiţi se întâlnesc în numele Literaturii române şi conlucrează într-o atmosferă plăcută, odihnitoare, stenică, creatoare, constructivă, la zidirea unei Cetăţi spirituale româneşti, unde-şi înscriu numele ca la piciorul altarului unei biserici.

Disputa, invidia, polemica părtinitoare nu au ce căuta în aceste întâlniri spirituale pentru că, e un adevăr bine ştiut, este loc pentru toţi  în Univers, sub acest cer şi pe acest pământ, care deocamdată  ne ţine pe toţi.

Mai trebuie subliniat faptul că cenaclul literar este şcoala de care un tânăr are nevoie pentru formarea personalităţii sale complexe, pentru eliberarea de timiditate, şi pentru crearea unei atmosfere şi a unui climat de prietenie literară – atât de rar întâlnit astăzi, dar care în epocile trecute a rămas înscrisă în Istoria Literaturii româneşti, cu litere de aur. Şi sunt cunoscute atâtea exemple.

Revenind la manifestarea de evocare a personalităţii lui Ion Chiric, subliniem că au luat parte la aceasta, adevăraţii prieteni ai domniei sale, cei care îi sunt şi astăzi datori pentru generozitatea sa, pentru că i-a promovat şi le-a publicat cărţile la editura respectivă, pentru tot ce au învăţat de la el bun şi frumos. Printre aceştia s-a numărat, aşa cum am amintit: Victor Cilincă, Valeriu Valegvi, Paul Sân-Petru – care a oferit surprize, ca să dea atmosferei un plus de căldură: expunerea lucrărilor sale de sculptură în lemn şi un veritabil recital de mandolină cu care i-a încântat pe toţi cei prezenţi. Au mai fost prezenţi: Pompiliu Comşa, jurnalist, scriitor, doctorand în ştiinţe juridice, director al ziarului „Realitatea”, poetul şi jurnalistul Coriolan Păunescu, prieten cu Ion Chiric.

Deşi a ţinut să fie prezentă, soţia regretatului scriitor Ion Chiric, Elena Chiric nu a reuşit să ajungă din motive de sănătate, dar a trimis mesageri şi promisiunea că va participa la următoarele întâlniri de suflet.

Trebuie spus că şezătorile literare organizate în cenaclu, sunt bune prilejuri de primenire spirituală, de bucurie lăuntrică, de satisfacţie pentru că ai citit din creaţiile tale şi ai fost primit de public cu bunăvoinţă. Lecturile publice au acest rol, un fel de avanpremieră la un spectacol de gală pe care-l pregăteşti şi o confirmare a valorii creaţiilor tale. Cei care au privilegiul de a face parte din asemenea grupuri de creatori, se pot considera norocoşi că li s-a oferit prilejul de a se manifesta în toată splendoarea talentului lor creator şi nu stau acasă unde nu are cine-i asculta. De asemenea, confruntarea cu publicul iubitor de literatură este covârşitoare pentru un autor, în special pentru cel tânăr şi fără experienţa necesară unor astfel de manifestări.

Constituirea pe temelia veche a cenaclului „Ştefan Petică” – acum purtând numele poetului Ion Chiric – este o admirabilă iniţiativă a promotoarei culturale, poeta şi publicista Angela Baciu, aşa cum am amintit, cea care a instituit în toamna anului trecut ciclul de manifestări în grădina de vară a Teatrului „Fani Tardini” intitulat sugestiv „Povestitorii de pe Strada Domnească” şi cea care conduce „Atelierele de poezie” – care-i poartă numele,  iniţiatoarea unui şir nesfârşit de activităţi şi manifestări omagiale, evocative, sărbătoreşti cu scriitori, poeţi şi oameni de cultură din România şi din alte colţuri ale lumii.

De data aceasta, amfitrioana a dorit ca atmosfera intimă, caldă, prietenească  legată de evocarea lui Ion Chiric, să rămână  înscrisă cu litere de neşters în sufletele noastre, drept pentru care, a oferit diplome de excelenţă pentru întreaga activitate şi pentru promovarea culturii, scriitorilor prezenţi, precum şi instituţiilor care sprijină astfel de activităţi, Bibliotecii „V.A.Urechia”, cotidianului „Viaţa liberă”, ziarului „Realitatea” şi reprezentantei Şcolii 28 „Mihai Eminescu, doamna bibliotecară Tănase Victoriţa, cea care i-a însoţit pe copii la manifestare şi nu în ultimul rând, soţiei poetului, doamna prof. Elena Chiric.

Spiritul poetului evocat a fost prezent în toată această după amiază de graţie şi ne-a dat imbold să oferim tot ceea ce aveam mai bun în noi.

Amintirile au decurs firesc, dureros de cald şi cu o lacrimă de aducere aminte,  strecurată pe furiş, în pauza dintre tăceri, şi mai ales, în pauza dintre cuvinte.

Rând pe rând l-au evocat, scriitorii Paul Sân-Petru, vechi prieten al maestrului Chiric, care a povestit asistenţei amintiri din perioada tinereţii lor literare, de la şezătorile pe care le organizau în comunele judeţului sau de la diferite manifestări la care au luat parte împreună.

În cuvinte cât se poate de vibrante el a spus despre prietenul său de-o viaţă:

Nu pot însă să mă adresez acestei apuse existenţe altfel decât direct, ca de la o existenţă la alta. Aşadar, cred, IOANE CHIRIC, Nelule al nostru, că şi tu ai fi simţit la fel pentru un prieten, chiar şi pentru unul ca mine. Vulnerabilul este în noi, tendonul lui Achile migrează peste toată fiinţa, găsindu-ne punctul de minimă rezistenţă.

Mai ştii când, purtaţi de entuziasmul devenirii, pereche a unui crez poetic tonic şi de nestrămutat, am petrecut cu tine o noapte în Laminorul Cristea Nicolae scriind versuri, încurcând şi descurcând iţele fenomenului poetic, după priceperea noastră de atunci?

Mai ştii când te-am vizitat într-o cămăruţă din Bacău, unde tânăra şi frumoasa ta soţie, abia soţie atunci, ne-a prăjit oră la reşou şi am stat la masă pe parchet?

Dar când m-ai vizitat acolo, în zona mirifică  influenţă a Ceahlăului, ocazie cu care ai scris şi ai publicat apoi reportajul „Cardiograma unei biografii?” Sau după mulţi ani (când ai revenit la Galaţi), venind la o întâlnire cu cititorii, am vânat cu anvelopa un iepure, pretext să continuăm la tine petrecerea? (…)

Uite ce imprudenţă, dar aşa îmi trebuie, un tribut de jale trebuie să-l dăm fără eschivă şi anestezie, uite, deci, parcă am realizat deja o întâlnire cu tine şi am depănat amintiri de tinereţe, de viaţă, vai, şi de moarte.”

(Fragment din volumul: „Om fără timp ION CHIRIC”,

Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pg. 72)

Destinul poetic al unor oameni este, inevitabil legat de legăturile, de comuniunile spirituale cu ceilalţi, un scriitor nu poate trăi izolat, el are nevoie de oameni, de public, de cititori, altfel e ca şi un invalid. Că spiritele leagă prietenii lesne, dar şi adversităţi pe măsura talentului, e lesne de închipuit. Din toate, rămân amintirile, afişele, fotografiile, filmele, manuscrisele (publicate sau nu) care vor intra cândva într-o virtuală Istorie a Literaturii, aşa cum au intrat Prietenii mei scriitorii, a lui Mircea Micu ori Cartea cu prieteni a lui Fănuş Neagu, ori nenumăratele biografii, albume memoriale şi cărţi epistolare care atestă mari prietenii literare, edificatoare şi spumoase pentru că au în conţinutul lor, amintiri unice despre personalităţi de excepţie. Le datorăm celor care-şi scriu amintirile ori semnează în cartea de memorialistică a vreunui spirit dispărut, aceste fragmente de viaţă unice care altfel, n-ar fi fost cunoscute, poate, niciodată.

La rândul său, poetul Coriolan Păunescu l-a evocat pe Ion Chiric în cuvinte emoţionante:

Ultimul, pornit spre dincolo, discret, precum a trăit în oraşul în care <poeţii stau în Sodoma>, a fost ION CHIRIC, fără de care Galaţiul este mai pustiu, iar salcâmii de la Gohor, un fel de tei sfinţiţi ai ţăranului din sudul Moldovei, sunt mai trişti, mai singuratici în grădina megieşilor şi mai încrâncenaţi să reziste arşiţei, furtunilor de tot felul. În ce mă priveşte, am privit întotdeauna spre ION CHIRIC  cum ai privi la un arbore de esenţă tare, preţuit pentru rezistenţa şi neliniştea lui din pământuri. Într-adevăr, ION CHIRIC adânc înrădăcinat în timpul său, dar mai ales în Crezu-i de poet al însingurării, avea ceva din încrâncenarea dureroasă a acestui arbore, nobil prin lupta lui cu vitregia naturii în care creşte, deoptrivă biruitor şi falnic. (…)

„Chiru, spun ţăranii, e greu

de distrus,

are rădăcini de un metru

sapi şi tot sapi şi-n anul următor

iese din pământ un câmp

geometru”

spunea el grav în PRELUDIUL TĂCERII, desigur, anticipându-şi rămânerea în timp.

Chiar dacă avea prieteni, ION CHIRIC părea izolat în tăcere, în poezia lui trăind cu un fel de arşiţă a iubirii, iar paşii lui gravi îi dădeau un aer pământean, de om rostuit în aşteptările sale.(…)

„Poate, totuşi, mai am rădăcini

în adânc

neatinse de sapa microbilor

orăşenizaţi.

Din ele aş  putea, în astă primăvară,

Să  reapar ca „chiru” verde între

Netraumatizaţi”

mai spunea el, nedezminţindu-se ca om, în pragul tragicului său deznodământ.(…)

Dar rămân, aici, poetul şi opera literară, poeziile, romanele, prozele sale, publicistica. Şi mai rămânem desigur, amintirea lui luminoasă, discretă, ca viaţa trăită  la malul Dunării. Mai rămân faptele de bine, spiritul lui novator, veşnic tânăr. În rest?

Fără  mine, pe lume

nu va mai fi nici mai puţină  linişte

şi nici mai puţină suferinţă”,

mai spunea ION CHIRIC, şi vălul cade, definitiv, despărţindu-ne”

(ibidem., p. 63-67).

Pe lângă fragmentele evocatoare ale scriitorilor, Simon Ajarescu, Acad. Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Constantin Gherghinoiu,  Nicolae Oancea,  Grigore Vieru ş.a., citite din cartea omagială, poeta Angela Baciu a ţinut să-i aducă omagiul său personal în cuvinte calde şi pline de simţire:

Mă întreb tot mai mult dacă DINCOLO există ceva, dacă dincolo există FERICIREA după care alergăm tot mai mult. Cu un timp în urmă, a plecat POETUL din lume, a plecat DINCOLO, de unde nimeni nu se mai întoarce şi nimeni nu mai ştie ce şi  cum este.

Astăzi îţi spun „ADIO, poete!” şi dacă DINCOLO există CEVA, ne vom revedea cu siguranţă. Ştiu, acum nu s-a putut, eram prea departe unul de celălalt şi, poate, nu doar distanţa a fost de vină. Şi eu am fost de vină, lipsindu-mi curajul. Ultimii ani s-au dus aproape fără să te văd şi în ăst răstimp, doar câteva scrisori şi arareori câteva vorbe la telefon. (…)

Înainte de a închide ochii, i-ai strigat, poate, pe toţi poeţii, pe toţi prietenii, cu voce mică, împuţinată de suferinţe, şi pe cei care mai trăiam şi pe cei plecaţi înaintea ta.

Să  fie oare semnul că şi dincolo mai licăreşte o formă  de existenţă?(…)

Îl văd şi îl visez deseori, citind o carte, mergând pe holurile tipografiei, vorbind la telefon cu prietenul Nicolae Oancea – sau cine ştie cu cine – căutând un număr de telefon în cunoscuta agendă de telefon cu foile rupte – nu avea niciodată timp să-şi scrie alta şi îi era dragă aceea veche – ciocnind câte un pahar cu vin, trecându-şi degetele prin părul des şi alb. Îmi amintesc de ziua când i-am prezentat manuscrisul „Fragmente dintr-o cavatină”, spunându-mi: <Ai să ajungi departe>; a avut încredere în mine POETUL, fiind cel care a ajutat la debutul meu editorial, deschizându-mi porţile către literatură şi câţi nu or fi şi după mine…

Revăd pozele de pe peretele din biroul său, cu prietenul Nichita Stănescu, pozele şi afişele de la festivalul „Grigore Hagiu”, de la Tg. Bujor. Teancuri de cărţi publicate, dulapul plin de manuscrise. Mereu se întreba: <voi avea timp să le citesc pe toate?>, sau, discutând, poate mai trist ca niciodată, despre soarta revistei şi a editurii: <oare ce se va mai întâmpla cu revista?> Văd şi „Contraria”, deschisă la nu ştiu care pagină: <sunt fericit să văd şi această carte>. Dar, iată, revăd şi ziua în care am reuşit să-i smulg aproape, un interviu, pentru cartea mea (i-am explicat: este pentru cartea mea>, altfel nu prea vroia să dea interviuri), în biroul de la Casa Artei: <Angela, nu mă simt prea bine, dar dacă vei avea răbdare…> Cum să nu ai răbdare şi bucuria de a-i fi în preajmă omului, poetului, care te-a ajutat atât de mult. Este unul din cele mai reuşite interviuri şi îl voi păstra întotdeauna, ca pe un dar de neuitat.”

(ibidem, pp.13-15)

La rândul meu, am evocat cu glas înnodat, prima mea şedinţă de cenaclu la care am îndrăznit să citesc versuri, o experienţă destul de stranie. Apoi despre „hulubăria” lui Ion Chiric de la mansarda unei clădiri, unde-şi avea sediul el, ca redactor la Agerpress, o cămăruţă înţesată cu cărţi, cu scrumiere pline, cu ceşti de cafea în care zaţul nu mai ştiai din ce zi este.

Atmosfera boemiei literare era întreagă aici, în cămăruţa la care ajungeai urcând o scară de lemn şubredă, care scârţâia sub tălpile tale. Dar veneai să-l vezi pe maestru la masa sa de lucru.

Valeriu Valegvi l-a evocat în cuvinte simţite spunând că-i datorează primele încercări literare şi debutul editorial, apoi, dedicându-i un poem.

Câţiva copii de la Şcoala Mihai Eminescu au citit şi recitat versuri, atât pentru poetul evocat, cât şi pentru Eminescu şi Grigore Vieru pentru că mai erau calde amintirile privind manifestările comemorative pentru cei doi mari poeţi şi prieteni.

Poate că amintirile acestea – vii încă  – şi după  zece ani, pot părea unor cititori sentimentale şi desuete, întrebându-se, la ce mai sunt bune, dacă omul şi-aşa nu mai e? Or fi ele sentimentale şi vetuste, dar SUNT ALE NOASTRE, fac parte din patrimoniul nostru sufletesc, de unde nu există smulgere. Cu atâta am rămas şi vrem să le păstrăm cu pioşenie în chivotul inimilor.

Şi dacă luăm în considerare scopul cenaclului dintotdeauna şi cel de acum, de a forma talente şi a le propulsa pe scena literaturii române, aşadar înfăptuirea unui act integral de cultură autentică, nu mai par aşa de lipsite de sens, şi pierdere de vreme,  întâlnirea şi medalionul Ion Chiric.

Peste două ore de intimă prietenie literară, de poezie, muzică, amintire, evocare, emoţie şi încântare, prilej pentru copii de a reţine ceea ce este mai important: ca să ajungi la performanţă, trebuie să munceşti cu seriozitate, cu dăruire şi cu harul pe care l-ai primit de la Bunul Dumnezeu.

Întâlnirile, deocamdată lunare care vor avea loc, vor fi astfel de prilejuri de comuniune spirituală, între persoane cu aceleaşi preocupări, iubitoare de frumos, de poezie, artă, muzică. Şi, cine ştie, peste ani, dacă nu unul dintre aceşti copii, nu va conduce un cenaclu care va purta numele noastre şi ne va continua în timp, creaţia şi munca pentru înălţarea Poeziei la rang de Regină a Literaturii  române?

A consemnat pentru revista Agero,

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s