MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Povestind spiritul“

DE TREI ORI ZECE PENTRU „VATRA VECHE” NR. 10. O REVISTĂ DE NOTA ZECE!

„VATRA VECHE”, Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul II, nr. 10(22), octombrie 2010 *ISSN 2066-0952

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I.Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc; VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

Îmi îngădui să încep periplul meu printre paginile revistei cu o nostimadă.

Cine e preocupat de ştiinţa numerologiei va observa imediat – şi va considera ca un semn fast, apariţia numărului 10 al revistei „Vatra Veche la o dată calendaristică ce  cuprinde în conţinutul ei, de trei ori, numărul rotund „zece”,  rezultat al perfecţiunii, şi compus din cifra unu dusă până la infinit. Dacă ar fi să căutăm explicaţii de ordin ezoteric în acest şir de cifre care formează întregul, multiple ar fi sensurile şi interpretările. E de ajuns să ne gândim la Cele zece porunci, la numărul degetelor omeneşti, la Baza sistemului zecimal şi a sistemului internaţional de măsuri, sistemul de notaţie în învăţământul şcolar actual,  şi  din punct de vedere mitologic, numărul meşterilor care au ridicat Mănăstirea Argeşului  – număr compus din: „Nouă meşteri mari/ calfe şi zidari/ Cu Manole zece/ care-i şi întrece”, etc.

Lăsând  speculaţiile la o parte, zece este numărul jubiliar, prilej fast de sărbătorire, de împlinire, de rod, de ciclicitate, sintetizând o decadă.

Am avut privilegiul de a mă adânci în lectura acestui număr din anul în curs, chiar în ziua în care se năştea. Şi am fost plăcut impresionată de performanţa atinsă prin  ansamblul ei literar şi artistic la care s-a ajuns. Revista constituie, fără îndoială un reper covârşitor între publicaţiile de gen, prin consistenţă, înaltă ţinută şi varietate şi, îndrăznim a spune că nu are egal între suratele ei contemporane.

Chezăşie stau zecile de mărturii în favoarea ei, concretizate în scrisori sosite la redacţie, care constituie ele însele subiecte interesante, dovezi clare că revista este căutată, citită, apreciată, nu numai de complezenţă, dar, prin sinceritatea lor, contribuind la desăvârşirea ei, scrisori reunite sub genericul „Curier” şi păstrate în arhiva redacţiei ca probe grăitoare şi dovezi de preţuire şi prietenie indubitabile. Încep, aşadar, în mod neaşteptat, cu sfîrşitul, spicuind câteva păreri ale unor personalităţi remarcabile ale culturii şi artei româneşti din ţară şi străinătate. Victor Ştir, Menuţ Maximinian, V. Vajoga, George Filip (Canada), Ştefan Doru Dăncuş, Anca Florea, Adrian Botez,  Adrian Nemţeanul, Mircea Drăgănescu, Daniela Gîfu, I. Ilaş, Ioana Stuparu, Monica Mureşan, Paul Gorban, Ioan Lilă, nume care constituie ele însele – repere – şi mulţi alţii şi-au exprimat în scris aprecierile la adresa ei.

De notat că revista este un univers deschis cardinalelor puncte şi nu se limitează la arealul transilvan din care purcede.

O notă în plus o constituie  faptul că numărul acesta al revistei este ilustrat cu imagini artistice din Salina Praid.

Paleta largă de tematici abordate, substanţa textelor, diversitatea subiectelor, ineditul ilustraţiilor, genericele încetăţenite şi abia aşteptate, fac din „Vatra Veche” o gazdă binecuvântată şi primitoare, un cămin cald şi bun unde însetatul şi înflămânzitul de cultură şi de frumos picurat în culoare, vine să adaste. Prin corespondenţii ei, revista a căpătat deschidere universală.

Prilej de întîlniri, re-întîlniri, colocvii spirituale, înavuţiri sufleteşti, schimburi de păreri, amintiri şi restituiri, emulaţie spirituală la cel mai înalt nivel cultural şi artistic, de un înalt profesionalism, aş zice chiar, un soi de „elitism pe înţelesul tuturor”, care fac din fiecare număr al publicaţiei o sărbătoare personală, aşa cum reiese din scrisori şi aprecieri în mass-media.

Poetul  GEORGE FILIP, Canada scrie:

„Un sumar complex care atinge şi raţiunea şi sufletul cititorului. Faptul că se acordă spaţii ample criticii şi recenziilor literare este un mare punct câştigat – în contradicţie totală cu alte reviste, care preferă să publice creaţiile autorilor, nu ceea ce se spune/scrie despre ei. Încă un număr reuşit al „Vetrei Vechi”! Succes!”

Luminiţa Mănescu scrie la rîndul ei:

Se pare că Vatra veche a ajuns o vedeta a revistelor culturale. E o

bucurie să aflu acest lucru. O redirecţionez spre Grecia, ca de obicei. Şi

spre noii mei prieteni din Spania.”

Am citit cu tresăriri de inimă, interviul luat deosebitului prozator Fănuş Neagu, căruia i se datorează si devenirea mea ca scriitor.

Bucurie mi-aţi adus şi prin Vatra veche nr. 9 , întâi pentru găzduirea fragmentului de proză semnat de mine şi-apoi, între numeroase altele, prin evocarea poetului Ion Iuga, împreună cu care, demult de tot, stăteam la o voroavă, aici, sus, la începătura Oltului.. Fiind el la prima apariţie editorială, TĂCERI NEPRIMITE, din care mi-a dăruit un exemplar cu autograf… Vremuri…

Revin la Vatra veche nr. 9 din care va rog să-mi printaţi 5 exemplare şi să mi le expediaţi pe adresa… Vă doresc o revistă împlinită şi pe mai departe.

Cu sincere mulţumiri, ION NETE”.

„Am citit pe nerăsuflate numărul 9, amintirea lui Ion Iuga (” eu sunt cel

mai frumos bărbat din nord…”) m-a tulburat (el apare în romanul meu

„Vremea Trădărilor) şi deosebit de interesantă „varianta aromână a Mioriţei”, care mi-a reamintit de discuţiile cu Perpesicius în Valea Zânelor, prin anii 69-70, care susţinea originea covăsneană a Mioriţei; teribilă readucerea lui Zamolxis în conceptul mistic al Mioriţei ( şi Zamolxis al lui Horia Vintilă s-a născut în exil, şi ce EXIL !)

Încă odată: mulţumiri din inimă! Şi mă repet: intelectualii de cultură sunt

şi au fost întotdeauna fraţi în ale pământului, chiar dacă pământul, Ardealul nostru drag şi unic şi tragic şi trist a trebuit să suporte multe „limbi” şi chiar dacă în exil, limba şi numai limba rămâne micuţa ta patrie, însă în exilul fără hotare, am întâlnit intelectuali, repet: intelectuali, care vorbeau multe limbi şi se închinau pe legea lor şi care aveau totuşi o singură patrie: „Ardealul”!

O să vă trimit o schiţă ( suprarealistă!) peste vreo două săptămâni. Cu stimă,

CORNEL DIMOVICI”.

Distinsul prof. dr.,  poet, scriitor, exeget, critic, Adrian Botez îşi exprimă părerea şi aprecierile:

„Stimate domnule NICOLAE BĂCIUŢ –

Mulţumesc mult!

…Iată, încă un număr frumos şi „miezos”, al „bătrânei Doamne” a Măriei

Sale, Cultura Autentic-Românească: Vatra veche!

… Un D.R.Popescu re-născut şi cu ideile sănătoase şi ferme, luminostăioase,

precum fulgerarea… poezie de calitate, ba chiar, unele versuri revelatorii…eseuri şi critică literară scrise cu responsabilitate intelectuală „mironcostiniană”…iar problema aromânilor, din nou – „INTRU MINUNARE NEUITATĂ„!

FELICITĂRI, CALDE ŞI SINCERE!!!

Doamne,-ajută!

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,

ADRIAN BOTEZ”.

Scriitoarea Ioana Stuparu şi ea o vetristă aprinsă de dragoste pentru cultură, scrie:

„Mi-aţi făcut o mare bucurie prin revista „VATRA VECHE”! Dublă bucurie, de fapt, fiindcă în două numere consecutive se află publicate cronici referitoare la recentul meu roman „TOVARĂŞI DE ULTIMA ZI”, cronici semnate de distinşii scriitori Ion C. Stefan şi Menuţ Maximinian. Îmi este foarte apropiată de suflet revista „VATRA VECHE”, chiar numele ei îmi spune foarte mult, mai ales că eu am scris, în special, dar şi cu mult drag, despre satul românesc – „vatra noastră stramoşească”. E ca un lăstar odrăslit din rădăcini adânci, rămase din timpuri străvechi, pe care nimic şi nimeni nu le poate stârpi.

Vă doresc dumneavoastră şi tuturor colaboratorilor sănătate si bucurii!

Cu preţuire, IOANA STUPARU”

Clipe de suflet” – trăite de prof. Adriana Ujică, datorate revistei, sunt dezvăluite la această rubrică:

„Nisipul clepsidrei se scurge prea repede, timpul nu mai are răbdare cu

noi, ori poate noi cu el, şi, deseori, cădem în rutină, uitând clipa de suflet

pe care trebuie să ne-o dăruim măcar câteodată.

Mă simt onorată şi vă mulţumesc pentru plăcerea lecturii şi frumusetea

timpului prea repede risipit în faţa paginilor pe care v-aţi ostenit mintea

şi sufletul. Cu multă recunoştinţă şi aleasă preţuire,

Prof. ADRIANA UJICĂ”

PAUL GORBAN, Redactor-şef al revistei de experiment literar Feed Back, Iaşi, scrie:

„Felicit colectivul de redacţie pentru profesionalism şi atenţia dăruită

acestor pagini. M-au bucurat în mod deosebit rubricile de Interviu, care

mi se par inedite, şi cele de Cronică literară. Am ocazia şi bucuria de a

cunoaşte şi alţi cronicari sau scriitori din ţară, unii dintre ei poate prea

puţin şi pe nedrept, mediatizţi. Cu credinţa că veţi continua să publicati

această revistă în condiţii apropiate de exccelenţă, vă trimit anticipat

aprecierile mele. Stima şi pretuirea mea”.

Cornel Dimovici face anumite consideraţii interesante asupra exilului românesc:

„Despre marile personalităţi ale exilului românesc s-au scris biblioteci

întregi, despre Horia Vintilă, pe care l-am citit cu mare interes şi despre

care aşi fi scris în Vatra veche, la fel. O altă personalitate din exil, mai puţin cunoscută, este filozoful D.C.Amzăr. Am fost mulţi ani prieten, până la moarte, cu Domnia sa, ultimul ataşat cultural al României la Berlin, care a fondat, împreună cu Raţiu, Penescu ş.a., Consiliul Naţional Român, a activat pentru Biblioteca Română din Freiburg şi s-a angajat foarte intens pentru limba română în Exil. Cu ocazia ultimei călători în România, am costatat, cu mare durere, că cele trei culturi se distanţează, deşi istoria asta magnifică a Ardealului, lupta împotriva islamului şi a slavilor, cultura şi controversele religioase (fără conflicte, nu există progres) sunt crispat, contorsionat, sudate, unite, în această insulă, şi în Europa fac parte dintr-un contex unitar (doar limba îi desparte – în Elveţia se scrie în germană, franceză , italiană şi retoromană…). Şi giganţii şcolii ardelene şi Slavici, Coşbuc, Goga, Rebreanu, sau Blaga s-au format şi au creat în această arie multiculturală ( Cluj-Budapesta-Viena-Roma). Aşa s-a născut ideea cu Paskandy, fost deţinut politic la Aiud şi în Deltă, împreună cu români şi saşi, şi care, în exilul lui în Budapesta, se simţea străin şi visa la munţii şi pădurile Ardealului. Personajele din piesele lui, David Ferenc şi Apczai, reprezintă idealurile, iluziile şi spasmele umanismului ardelean şi de fapt, ne aparţin tuturor, indiferent de limbă şi ce gândesc unii, şi nu puţini…

Este doar o idee. Şi poate la o analiză mai atentă, nu rezistă! (…) Cu deosebită stimă”.

Distinsul prozator Ioan Lilă scrie:

„Felicitări, Nicolae Băciuţ. Cu scriitori de talia dumitale s-a scris Istoria literaturii române.”

Acestea şi încă alte aprecieri ne determină în demersul nostru publicistic să semnalăm şi chiar să aprofundăm lectura revistei „Vatra Veche”, nu numai din conştiinţa unui act cultural de înaltă ţinută, dar şi din plăcerea unei lecturi interesante şi deosebit de agreabile a unei surprize continue la (re)vederea unor personalităţi şi nume prestigioase ale culturii române.

Redacţia revistei a ţinut să puncteze împlinirea a zece ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Ioan Alexandru în mod respectuos, atât prin emisiunea radiofonică dedicată acestui mare poet mistic român, oprindu-se cu pietate asupra Cerului din poezia lui, la studioul teritorial Târgu-Mureş, emisiune avându-l ca redactor pe Valentin Marica, dar şi prin împodobirea primei pagini a Vetrei Vechi cu una din cele mai frumoase poeme mistice ale sale, „Lumină Lină”: Lumină lină lini lumini / Răsar din codrii mari de crini /  Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de luni venind /  Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină /  Lină lumină din lumină lină” – versuri pline de fior mistic, vibrânde şi mişcătoare, aşa cum numai Ioan Alexandru putea să scrie: „Lumină lină lini lumini /  Instrăinându-i pe străini / Lumină lină, nuntă leac / Tămăduind veac după veac / Cel întristat şi sărăcit / Cel plâns şi cel nedreptăţit / Şi pelerinul însetat / În vatra ta au înnoptat / Lumină lină leac divin / Încununându-l pe străin / Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt”.

Cu o asemenea îmbietoare deschidere, cum să nu te îndupleci să păşeşti lin şi apăsat totodată,  prin tărâmul de taină al „Vetrei”?

Te ajută şi faptul că numărul este ilustrat cu imagini de la Muzeul de Artă Contemporană în Sare, de la Salina Praid, Harghita – creând cu adevărat o atmosferă stranie, populată cu fiinţe fabuloase.

Nicolae Băciuţ argumentează cum s-a ajuns „De la Tabără…la muzeu”

Muzeul de Artă Contemporană în Sare s-a constituit în Salina Praid, începând cu anul 2001, când aici a fost organizată prima ediţie a Taberei Naţionale de Pictură şi Sculptură în Sare. Iniţiativa Taberei aparţine lui Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş.

Având în vedere că lucrările de pictură şi sculptură sunt realizate în sare, au fost alese ca spaţii de expunere galerii dezafectare ale Salinei, prin care trec zilnic, în sezonul estival, până la 3500 de oameni, în luna august 2004 înregistrându-se o cifră record în istoria Salinei, de 90.000 de vizitatori, veniţi la tratament şi turişti. Gândit pe termen lung, proiectul Taberei a inclus şi amenajarea primului Muzeu de Artă Contemporană în Sare din România, care se distinge prin originalitate, nonconvenţionalism”.

Câteva pagini bune de început sunt consacrate unei personalităţi a culturii româneşti, Mitzura Arghezi, fiica marelui poet Tudor Arghezi, dialog iniţiat de Raia Rogac, ilustrat cu fotografii de arhivă, articol inedit, încărcat de mărturisiri emoţionante ale  artistei Mitzura, care-şi evocă părintele.

La cei 86 de ani ai săi, Mitzura s-a aflat de curând la Chişinău la o sărbătoare inedită când s-a acordat numele de Tudor Arghezi Bibliotecii de Arte  şi  acolo a intrat în dialog cu publicul basarabean, evocându-l pe tatăl său.

Cuvinte potrivite la Chişinău” – se numeşte buchetul alcătuit din vorbele Mitzurei Arghezi în care-l evocă pe Tudor Arghezi în perioada războiului în care a fost arestat şi trimis în lagărul de la Târgu Jiu pentru un articol pe care-l scrisese. Mitzura subliniază uriaşul potenţial creator al maestrului „Cuvintelor potrivite”: „A avut o forţă de lucru nemaipomenită, lucra numai noaptea şi avea în el o chintesenţă a tuturor lucrurilor, că de-l întrebai ceva, îţi spunea din memorie. Şi el spunea că n-are memorie! Despre orice se discuta, spunea autorul, anul, titlul cărţii, rămâneai mirat cum de le ştie exact pe toate.”

Mesajul la sărbătoarea de atribuire a numelui Tudor Arghezi Bibliotecii de Arte din Chişinău, transmis de Mitzura Arghezi, reprezintă un document preţios pentru Istoria literaturii române şi este o bucurie că el a fost reprodus în „Vatra Veche”.

Un foarte interesant articol ilustrat cu texte lirice, vizând „Fenomenologia creaţiei poetice” – este semnat de George Popa şi el porneşte de la o problemă esenţială a poeziei – mecanismul creaţiei, „fenomenologia izbucnirii spontane, incontrolabile a viziunii, a ideaţiei şi a înfăptuirii actului creator: cum se explică faptul că o „Voce” dictează poemul ori o piesă muzicală, o mână conduce mâna sculptorului în amodela marmora sau a pictorului în a orândui imaginile şi culorile pe pânza tabloului? Cine îi insufla lui Beethoven secvenţele melodice pe care le nota febril în carnetul său, lui Eminescu „fulguraţiile intelectuale” ? Dicteul în artă rămâne unul din misterele care îşi reînnoieşte mereu vălurile, asemenea zeiţei Isis.”

Autorul porneşte în explicarea fenomenului de la presocratici – care îşi exprimau uimirea faţă de mecanismul miraculos al creaţiei poetice: Democrit, Empedocle, Platon, apoi Leibnitz, Nietzsche, apoi „fulgerul ceresc evocat de Hölderlin, pe care Dumnezeu-Tatăl îl întinde poetului, cel având mâna curată, pentru ca acesta să-l dăruiască apoi oamenilor (Ca într-o zi de odihnă)”.

Ceea ce îndeobşte s-a numit cu termenul generic „muză, inspiraţie” – a fascinat creatorii care s-au întrebat, rând pe rând, de unde vine acel fior tainic, acel „daimon” al creaţiei având ca rezultat capodopere ale culturii şi civilizaţiei din toate timpurile.

Şi, spune autorul eseului: „Dicteul este starea privilegiată prin mijlocirea căreia divinul este prezent în omul predestinat şi îi insuflă verbul poetic. Voltaire afirma : „Creezi când îţi comandă entuziasmul, trebuie să primeşti inspiraţia, niciodată să nu o cauţi.” „Nu eu am făcut poeziile, ele m-au făcut pe mine”, afirma Goethe”. Misteriosul dicteu determină uimire şi o încântare indefinisabile. În poezia Spiritul lui Dumnezeu, Alphonse de Lamartine afirmă că inspiraţia uneşte imanentul cu transcendentul şi ea acţionează în poet ca un instrument muzical care aşteaptă să fie atinsă de degetele „cereşti”: „Nu eu sunt cel care gândeşte. ideile sunt cele care mă gândesc pe mine.” Shelley scria: „Atunci când creează, mintea este asemenea unui jar mocnind, asupra căruia un suflu invizibil determină o flacără strălucitoare şi pasageră”. „Suflul inspiraţiei este un fulger, un trăsnet”, atestă şi René Char. În poezia Cerească atingere, Lucian Blaga descrie astfel dicteul: „Ce arătare! Ah ce lumină!/ Stea albă-a căzut în grădină,// necăutată, neaşteptată: noroc,/ săgeată, floare şi foc.// …S-a-ntors ah! în lume o stea./ Mi-s arse mâinile de ea.” Universul poetului este o pagină albă, fecioară, care „suferă” o săgetare iluminatoare, un dicteu care este totodată revelarea unei armonii (floarea) şi a unei arderi spirituale (foc).

Expresivă este descrierea făcută de Nietzsche în Ecce homo. El consideră că poetul-gânditor şi gânditorul-poet sunt organul unei puteri superioare necunoscute: ”Este o revelaţie, în sensul că dintr-odată, cu o precizie şi detalii indicibile, ceva devine vizibil, audibil… Auzi fără să cauţi ; primeşti fără să întrebi cinedăruieşte; un gând ne fulgeră şi se impune… Totul se petrece în modul cel mai involuntar, dar ca un vârtej de libertate, de suveranitate, de putere, de divinitate”. Din acest motiv, Nietzsche recomandă poetului – “Fii o placă de aur/ – Atunci lucrurile se vor înscrie pe tine/ cu litere de aur”. Fulgerul inspiraţiei se dăruieşte celui având vocaţia înălţării : “Am crescut mai înalt decât omul,/ Norii planează prea aproape de mine,/ – Aştept cel dintâi fulger.”

Atât de interesant este acest studiu şi cu atâta încântare se citeşte, încât ar trebui citat integral. Şi nu e de mirare fiindcă fenomenologia poetică se află la baza oricărei scrieri.

Elena M. Câmpan, Theodor Răpan şi Anni-Lorei Mainka sunt trei poeţi care completează în chip fericit în pagină, studiul despre inspiraţie al lui George Popa.

La rubrica atât de cunoscută: „Dulce harababură” – Cleopatra Lorinţiu are o tabletă intitulată: „Alegerile loui Eliot”. Luând ca pretext citatul din  T.S.Eliot: „ Ştiu din experienţa mea personală, că spre mijlocul vieţii un om se află în faţa a trei alegeri posibile: să nu mai scrie deloc, să se repete cu, poate, tot mai multă virtuozitate sau, printr-un efort al gândirii, să se adapteze acestei vârste de mijloc şi să afle un alt mod de a lucra”  – autoarea face câteva confesiuni literare.

La rubrica „Asterisc”, prof. Carmen Maria Simu face o analiză comparativă a trei texte lirice aparţinând unor timpuri şi spaţii culturale diferite. Şi obiectul cercetării sale îl constituie poeţii: Rainer Maria Rilke, Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu, „trei scriitori din timpuri istorice diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, trei poeţi cu universuri lirice distincte, limbaj şi formule artistice proprii, absolut originale. Şi totuşi, dincolo de viziunea proprie, de lirismul specific, dincolo de toate notele definitorii ale creaţiei lor artistice, există unele elemente comune, fie că e vorba de marile zbateri existenţiale cu puternică încărcătură religioasă, în cazul lui Rilke şi Arghezi, fie că e vorba de inovaţii la nivelul limbajului artistic sau la nivelul modului de comunicare poetică, în cazul tuturor celor trei scriitori amintiţi, tema iubirii ca sinteză a contrariilor, iubirea cântec, armonie, mister şi revelaţie pare să

anihileze şi timp şi spaţiu şi concepţie artistică şi climat social, istoric, cultural, ideologic etc., pentru că există printre multitudinea textelor scrise de ei, fiecare în vremea sa, în contextul istoric şi social propriu, există versuri, poeme, volume poate, care pe cât sunt de diferite ca mod de exprimare şi reprezentare a ideilor, pe atât sunt de asemănătoare, ca viziune artistică, în esenţă”.

Foarte interesantă viziune, bazată pe cercetare literară, numită, bineînţeles: „Iubirea-Cântec”.

Aurora Iuga, la rândul său, este preocupată de „Macbett şi seducţia mefistofelică”, la rubrica „Alpha”, şi are ca subiect piesa lui Eugen Ionescu – „Macbett”. Autoarea încearcă să demonteze mecanismele răului din piesa ionesciană  care-l are ca model pe celebrul personaj  shakespearian Macbeth:

„Pornind de la pretextul oferit de celebra tragedie shakespeariană, „Macbeth”, Eugen Ionescu plăsmuieşte „o lume monstruoasă”, aşa cum declara autorul însuşi într-un interviu, o lume în care crima şi violenţa se confundă cu banalul cotidian. Deşi păstrează mare parte din acţiune sau îşi botează personajele cu nume asemănătoare cu cele ale dramaturgului englez, autorul dinamitează opera lui Shakespeare şi o reconstruieşte cu măiestrie după principiile teatrului absurdului, surprinzând tot „sentimente primitive şi profunde ale naturii umane” (Faust Brădescu), care se ascund sub masca modernităţii. Talentul excepţional al scriitorului rezidă, însă, în capacitatea de a identifica avatarurile contemporane ale acestora în centrul de interes al operei ionesciene: omul.”

.               Anni-Lorei Mainka – aduce o cronică literară la o carte de primă mână apărută la o editură germană:

„Recent, a apărut, la editura germană Wilhelm Fink, de la München, volumul „Paul Celan – Edith Silbermann / Zeugnisse einer Freundschaft/ Gedichte, Briefwechsel, Erinnerungen“ („Paul Celan – Edith Silbermann / Dovezile unei prietenii / Poezii, Scrisori, Amintiri“), care oferă, preţ de 366 de pagini, detalii din viaţa celor doi, petrecută atât în Cernăuţi, în România, cât şi în străinătatea în care au fost obligaţi să se salveze.

Volumul pune la dispoziţie şi un compact disc cu poeme şi amintiri în lectura actriţei Edith Horowitz-Silbermann. Martori ai unei realităţi monstruoase – a secolului XX – căreia nu i-au capitulat, cei doi au ştiut să exploateze literar deopotrivă bucuria şi durerea, pierderile şi amintirile acelei lumi. Şi au făcut-o într-o formă atât de impresionantă şi originală, încât operele lor conving prin universalitate”.

A.I.Brumaru – reuşeşte cu succes  să ne introducă în atmosfera unei antologii de autor, în cronica: „Lucrarea mărturisitoare”:

Antologiile de autor, am mai spus aceasta, adunând sub un ochi autocritic şi selectiv creaţia risipită în cărţile pasagere repun în circulaţie opera unui scriitor, o salvează adică de la inevitabila clasare şi de la fatalul deces: acum opiniilor critice, comentariului le va fi dat să revină spre a reaprinde, ca să zic aşa, deasupra aceleia

lumina comprehensiunii, de fapt a resurecţiei; e vorba de o reînviere a operei.

Totdeodată, ca în cazul poeziei lui Gheorghe Lupaşcu, alcătuirea unui florilegiu (vezi Eram…Erai…, Poeme din dragoste, antologie de autor, vol. I, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2009) e chemată să ofere nu doar o lectură nouă, dar un cititor nou, deja instruit, dispus în felul acesta a-şi însuşi din selecţia autorului o selecţie proprie. Antologia lui Gheorghe Lupaşcu e proiectată în mai multe volume, primul tom fiind dedicat fenomenologiei şi metafizicii iubirii, cu observaţia că acestea nu alternează, ele fiind mai degrabă în simultanietate”.

Cezar Boghici analizează poezia lui Cristian Bădiliţă în studiul intitulat: „Cristian Bădiliţă sau etosul paradoxal al poeziei”, cu referire la volumul: „Regele cu o harfă în mâini”Editura Curtea Veche.

Eugen Evu se referă la cartea lui Ioan Vintilă Fintiş –  Icoana de apă, Editura Ghepardul, Bucureşti, 2010, căreia îi face o cronică pertinentă: „O nouă carte – elegantă ca o simeză – labirint sau oglindariu, o carte a imaginii – iconeriei – reprezentării, şi încă anticipând, sanctuarică, îmi trimite Ioan Vintilă Fintiş….Cum altfel botezându-se, decât „Icoana de apă”, amintind-o desigur neanume, pe cea a lui Ioan Evu, „Fereastra de apă”…Poetul a ştiut cui să se adreseze pentru a-i fi redactor de carte, unui alt artist al „ spaţiului gânditor” ( poemul paginii 62) – Lucia Gruia. Dincolo de aparenţe, cartea sa nu are nimic ostentativ – bizantinic, ori neoevanghelic, dimpotrivă, explorează doar pretextual, zonele metafizicului nocturn – sublunar, să-i spunem Sumerian – ancestral… sincretic!”

Scriitoarea Melania Cuc îl prezintă  la rubrica „Filtre” pe Grigore Avram şi cea mai recentă carte a acestuia,  „surpriză editorială, o carte de duminică-dimineaţa. Apărută la Editura Eikon din Cluj Napoca, în condiţiile grafice cu care această institutie deja ne-a obişnuit, cartea intitluată CONTRA RĂULUI DIN NOI impresionează prin abordarea acelor faţete ale Vieţii care ne definesc ca Oameni de-a lungul întregii vieţi.”

„Prin volumul de faţă,  – spune Melania Cuc – Grigore Avram a făcut un pas decisiv în Agora în care Umanitatea însăşi îşi dispută Istoria. Grigore Avram nu ne oferă doar exemplul firului de iarbă, el ni se dăruieşte, făcând disecţie pe propria-i conştiinţă. Vine dinaintea noastră cu o carte în care şi-a pus amprenta cu frenezia poetului şi rigurozitatea omului de ştiinţă. Iată două faţete ale aceleiaşi identităţi, deasupra cărora, Lumina Lumii rămâne singurul lucru sigur care, ne convinge autorul, ne-a mai rămas.”

Alte cărţi analizate: „Suflet de tinichea” – poeme de Laura Gherman, în viziunea critică a Elenei M. Câmpan, Ioan Barb – „Picătura de infinit” – cronică de Melania Cuc; „Note de pe drurmurile lumii” – de Cornel Florea, analizat de Menuţ Maximinian; Alexandru Maier – „Am fost medic la Gherla” – cronică de Daniela Gîfu, o tulburătoare evocare a zilelor de detenţie ale autorului, carte republicată la Editura Vremea din Cluj-Napoca în 2009: „O carte mărturisire, ce se menţine într-un spaţiu de puternice sfâşieri lăuntrice, spaţiu ce şi-l cultivă nu doar cu o vizibilă îndărătnicie de a consemna adevărul acelor vremi, ci şi cu toată responsabilitatea de a nu omite, de a nu fi părtinitor. Autoîndatorat faţă de mama sa, „fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult în viaţă”, faţă de sora mai mică, rămasă acasă la vârsta de 12 ani, faţă de tinerii care nu au altcumva cum să cunoască ororile puşcăriilor comuniste decât din memorialistica aflată pe rafturile unei biblioteci.”

În acelaşi context exegetic, „Scriitoarea Oana Manolescu a adunat gândurile veteranului Tibor Ostermann în volumul „Veşnicul prizonier”, apărut la Editura Privirea a Asociaţiei Liga Albanezilor din România. Romanul tulburător surprinde povestea tragică din lagărele Uniunii Sovietice, în care au fost duşi etnicii germani din România după al doilea Război Mondial. Cartea se numeşte: „Veşnic prizonier?” – şi e scrisă de Tibor Ostermann şi Oana Manolescu iar exegeza, intitulată: „Povestea prizonierului” – este realizată de Menuţ Maximinian.

Iulian Chivu analizează volumul de proze scurte al lui Liviu Comşia intitulat: „Deruta”:

„Recentul lui volum de proză scurtă, Deruta (Ed. Tipoalex, 2010), după cum mărturiseşte autorul însuşi în primele pagini, adună lucrări mai vechi (îi împărtăşim regretul de a se fi pierdut irecuperabil unele dintre ele), dar şi câteva texte noi, puternic şi consecvent ancorate în aceeaşi lume a satului făgărăşan din Țara Oltului.”

O antologie necesară” – aşa prezintă  şi încearcă să ne convingă, Marian Nicolae Tomii cartea: „O antologie a Poeziei Maramureşene” De la poezia populară la poezia contemporană (2009), Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2010, 776 pag.

Melania Cuc analizează o carte a lui Slavomir Almăjan:

,,Zbor căzut între aripi” se numeşte şi noua carte semnată de Slavomir Almăjan, un român stabilit prin voia Domnului, în umbra frunzei de arţar canadian, dar care este încă bântuit de dorul cel mare al Meşterului Manole, dor ancestral”.

Alte cărţi sunt semnalate de Ştefan Doru Dăncuş şi Nicolae Băciuţ. Un portret al scriitorului Stanislav Lacomchin, autor dramatic, poet şi prozator semnat de autoarea rândurilor de faţă, îşi găseşte locul pe două pagini ale revistei, într-o prezentare intitulată: „Un povestaş al vremilor de altădată”.

„Vatra Veche –  dialog cu poeta şi traducătoarea Paula Romanescu” – convorbire coordonată de Monica Mureşan, prilejuieşte cititorului un confort spiritual deosebit, aşa cum, deosebite sunt şi protagonistele dialogului.

Monica Mureşan îi adresează întrebări provocatoare şi răspunsurile sunt pe măsură:

„- Doamnă Paula Romanescu, cum ar suna CV-ul dvs. sentimental?

– Nu trecem prin viaţă ca un butuc pe apă. E firesc să ne raportăm existenţa la mica pădure de simboluri

în care sufletul nostru îşi află lumina şi umbra fără de care nu am şti nici de zbor, nici de cădere. Care autoportret

ar corespunde exact făpturii de lut însufleţit care sunt? Şi cum să-l fac? Şi pe cel din care timp? Alegeţi: Unu: Eu trec sub cerul lumii umbră printre cuvinte, sau Doi: Ce frumos erai, Doamne, sub chipul de copil în care / Te-am ştiut dintru-nceput! / Ce semeţ erai, Doamne, în chipul meu din vremea când dorul mi-era zeu/Şi nu ştiam din lutul cărei coapse m-ai zămislit – trup cu braţe de boare de verticale seve bântuit! / Ce bogat erai, Doamne, când aşterneai paşilor mei/bănuţi de părăluţe aurii şi’nalt deasupra, peste creştet, cerul cu stelele-făclii. / Şi iată-ne acum: Tu, râvnind la un bun ce îl credeam al meu, / Eu… sau Trei: Un fir de viaţă tremurând între surâs, lacrimă, cânt.”

Ce frumooos! Subscriem necondiţionat.

Convorbirea se încheie în sunetul unor „armonice lirice” rostite de Paula Romanescu cu vocea sa inimitabilă pe care, chiar dacă nu o auzi, îţi stăruie în ureche, cu vibraţia ei profundă şi limpede.

Trei pagini de teatru semnate Ion Moise într-un  fragment de comedie-tragică intitulat: „Condamnat la existenţă” – în care un savant, Profesorul Grapini se confruntă cu un personaj straniu numit: Cetăţeanul 666. Este vorba mai degrabă de absurdul real din zilele noastre în care oamenii se situează, vorba lui Emil Cioran, „Pe culmile disperării”.

Simona-Roxana Antohi (Mocanu) – realizează un interviu reuşit cu scriitorul Tudor Octavian.

Sub genericul „Documentele continuităţii”, Prot. Pr. Nicolae Gheorghe Şincan – interpretează Parabola bogatului nesimţit, frumos ilustrată cu exemple din Biblie, Patristică, Teologie actuală.

La rândul său, Drd. Luminţa Ţăran, prezintă un   fragment din Lucrarea de Doctorat, „Poetica imaginii în creaţia populară din Bucovina, coordonată de Prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA, cu deosebire în ceremonialul de Nuntă, Înmormântare, Naştere,  oprindu-se la simbolistica elementelor, cum ar fi: bradul, aerul ş.a. în ceremonialul înmormântării.

„O pledoarie pentru unitate creştină” – aduce în premieră Dumitru Velea, începând cu definirea termenului de „ecumenism” (termenul grecesc însemnând „pământ locuit”.

Rodica Lăzărescu are o frumoasă intervenţie intitulată: ”Cartea de la „Poalele cerului” – având ca obiect cartea: „CUVÂNT deSPRE CER, şi doi  autori: Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă:

O astfel de desfătare, a minţii şi a sufletului, ne propune volumul, atât de sugestiv şi de inspirat intitulat, CUVÂNT deSPRE CER (antologie întocmită de Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, cu o copertă semnată de Valeriu Şuşnea şi o postfaţă a lui Valeriu Râpeanu), ce a văzut lumina tiparului recent, la editura Omega din Buzău.”

Sorin Lucaci semnează o pagină lirică modernă, din care cităm un poem:

„o să-mi cumpăr oraşul acesta: m-am născut undeva într-un cătun / în ucraina / aproape de cernăuţi / noaptea vorbeam mult în somn / după ce toată ziua spărgeam / baloane rozalii de săpun în / urechea bunicului / “atcroite cniga ” ţipa mama mereu / în timp ce eu citeam “suferinţele / tânărului Werther” îi spuneam că n-am chef să-nvăţ / îl aşteptam pe tata până-şi termina / borşul de peşte / pe vremea aceea aveam mult peşte / prutul era aproape / şi plecam împreună pe ogredina / făceam fotografii la minut cu / aparatul tatei smena / învăţam câte cinci cuvinte ruseşti / pe an /aveam o copilărie fericită / atât de fericită încât ne ascundeam / emoţiile prin hambare stranii / mai la vale aveam un lot mare de / pământ / unde cultivam criza de hârtie / copiii satului ridicau lângă şcoală / piramide gigantice / din borcanele puse pentru iarnă / într-un colţ al casei înconjurat de / toate speciile / de pisici / “canarul începea să creadă în / binefacerile coliviei” / într-o zi am primit nişte bani de la / tata / eram bucuros / o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi / spuneam / o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr / oraşul e ieftin / nu costă decât două ruble şi / cincizeci / e frumos oraşul / văd totul ca-n palmă / mi-ar mai trebui o jachetă / s-a cam lăsat frigul”.

La rubrica: „Orizonturi” – George Anca prezintă un fragment de însemnări intitulat „Măiastra în dodii. Între Indore şi Canberra”.

O proză scurtă semnează Cornel Dimovici, intitulată: „Revedere” –  la rubrica: „Starea prozei”.

Prof. Adrian Botez a realizat un dialog inedit cu scriitorul româno-australian – George Roca – jurnalist şi promotor cultural,  la rubrica: „Vatra Veche Dialog”. O prietenie epistolară şi internetistică născătoare de mărturii literare care se vor înscrie în Istoria Literaturii Române.

Iulian Dămăcuş inserează câteva pagini de proză intitulate: „Domnu’ Mihu” – la rubrica „Starea prozei”.

Despre Mihai Gramatopol îşi aminteşte Barbu Cioculescu – pagină însoţită de o fişă bio-bibliografică amplă cu înşiruirea întregii opere a acestui istoric, filolog, numismat şi cercetător ştiinţific.

Rubrica „Mapamond” este semnată de  Ovidiu Ivancu, cu File de Jurnal (aprilie – mai 2010) – al VI-a episod, intitulat: „Un român în India”.

Elena Neagoe semnează studiul: „Încercări de străpungere a tăcerii gândului III”.

Distinsa profesoară Mirela Corina Chindea, a realizat în octombrie 2010, la Udine – un foarte interesant interviu cu Dumitru Crudu – tânăr scriitor din R.S.S.Moldovenească, intitulat: „Diegeza unei realităţi fracturate”

Dialogul a pornit de la sintagma „lumea ca teatru” care se regăseşte în romanul lui Dumitru Crudu „Măcel în Georgia”.

Clara Retegan adună sun titlul „Floralia” – însemnări de scriitor.

Carmen Tania Grigor – româncă stabilită temporar în Devon – Anglia oferă o pagină lirică foarte expresivă.

Liliana Moldovan o prezintă pe Ionela Flood şi cartea sa „Ţărmurile iubirii”: Slujitoare credincioasă a limbii şi culturii române Ionela Flood este una dintre cele mai active promotoare a valorilor naţionale peste hotare. Membră fondatoare a asociaţiei Info Manager şi a Societăţii „Românca” din Londra, Ionela Flood lucrează ca manager în sectorul privat, iar în timpul liber, dacă nu scrie poezie sau dacă nu este implicată în activităţi culturale variate, doamna Ionela organizează campanii de apărare a drepturilor românilor din diaspora. Începând cu anul 2006 este vicepreşedinta Ligii Culturale Pentru Unitatea Spirituală a Românilor de Pretutindeni. De asemenea, şi-a împlinit menirea socială participând la activităţile sindicatului UNISON şi la întâlnirile Forumului Central Est European. De-a lungul timpului, a dovedit o înclinaţie specială pentru orice formă de cultură şi a participat la o serie de proiecte realizate ca membră a Casei de discuri Romanian Musical Adventure.”

Sub genericul „Corespondenţă”. Poetul George Filip din Canada – scris: „Cu cărţile pe masă” despre „Miracolul de a fi poet”.

Rubrica „Remember” este semnată de Theodor Răpan şi îl are în medalion pe regretatul Mircea Micu, de curând plecat dintre noi.

Theodor Răpan îi scrie un text emoţionant intitulat: „Evanghelia inimii – Lui Mircea Micu – în lipsă!”

La rubrica intitulată „Catedra” – Rodica Lăzărescu – scrie un articol intitulat: „Din haos, Doamne,-am apărut?”

Autoarea scrie: „Desfiinţarea a zeci de şcoli pe motiv de puţinătate a numărului de elevi, dar doar dacă respectivii şcolari au ghinionul să fie români, căci minoritarii au alt regim (cât de necesare sunt voturile UDMR-ului!). Să fi ajuns, oare, învăţământul românesc asemenea Hyperionului eminescian? Sau poate întrebarea din titlu va fi pe buzele profesorilor şi ale elevilor, buimăciţi de toate măsurile aberante a căror încununare pare a fi noua lege acum în facere? Le va fi, şi lor, „sete de repaos”? Până una, alta, aflăm, din înalte surse, că învăţământul românesc scoate tâmpiţi, care ajung europarlamentari plini de succesuri, în loc să scoată tinichigii, că ăia măcar stau dracului în ţară (pentru ospătari n-aş băga mâna în foc!)”

Nicolae Bălaşa este autorul unui pamflet intitulat: „Titi-Par omul nou şi sclinteala vremurilor”.

Elena Buică – scriitoarea din Canada vine cu însemnări şi amintiri din vremea şcolii, intitulate: „Zile însemnate” .

Un interesant interviu cu Ministrul Daniel Funariu, realizat de Mirela Corina Chindea în Udine la 28 sept. 2010 şi   se referă la: „Şcoala românească în diaspora LCCR , în al IV-lea an şcolar”.

„Viitorul din trecutse intitulează articolul despre Muzeul Etnografic din Reghin – scris de Nicolae Băciuţ şi un bun prilej de amintiri din prima copilărie, de tradiţiile şi datinile din Chintelnicul natal, în chip deosebit „Împănatul boului” şi Moşiteii”, secvenţe surprinse pe peliculă într-un film documentar realizat de Studioul de film „Alexandru Sahia”.

„Sigur, Muzeul Etnografic al lui Anton Badea, preluat cu entuziasm şi profesionalism de Maria Borzan, şi-a schimbat mereu înfăţişarea, şi-a mai adăugat urme ale vremii pe chipul său. Case vechi, instalaţii tradiţionale, o biserică de lemn, opere de artă contemporană, zestre materială şi imaterială, documente mărturisitoare, obiecte păstrând în ele vii energiile unor vremuri de mult apuse, un tezaur, cum se spune, simplist, dar nu golit de conţinut, inestimabil.

Muzeul Etnografic Reghin a devenit treptat un reper grăitor pe traseele cunoaşterii şi recunoaşterii identităţii noastre. Oameni devotaţi ideii de patrimoniu, tradiţiei, culturii au făcut din această instituţie un loc greu de ocolit pe traseele turismului cultural din zonă”.

La rubrica „Expo”, Galeria Unirea din Târgu-Mureş anunţă expoziţia „Ut pictura poesis” – a artistei plastice Constanţa Abălaşei-Donosă din Brăila.

„Pelinia – o vatră strămăşească a neamului” – este articolul semnat de Claudia Partole. „M-am bucurat sincer – spune autoarea –  citind acum câţiva ani monografia distinsei interprete şi folcloriste Maria Mocanu, apoi cartea ziaristului Vitalie Zagaevschi. Acum, iată, stau în faţă cu o altă lucrare impresionantă „PELENIA – nume de legendă”, scrisă cu multă dragoste şi dăruire de ziarista RAIA ROGAC. Este o carte muncită, o carte care trădează devotament faţă de toate cele dragi”.

Ştefania Lungeanu prezintă un articol despre „Salina Praid – un spaţiu al artei contemporane” – însoţit de imagini de la vernisajul în salină frumos intitulat: „Sarea pământului”.

Şi de data aceasta, colegiul redacţional, în frunte cu  redactorul şef, redactorul şef adjunct, ceilalţi redactori, s-au întrecut în a ridica revista la cotele unui înalt prestigiu, printr-o muncă asiduă în redacţie, prin cercetări şi documentări în teren, prin afinităţile elective, prin comuniunile de spirit care s-au creat şi care sunt, practic fără graniţe spaţiale ori temporale.

 

 

CEZARINA ADAMESCU,

12 OCT. 2010

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s