MONITOR CULTURAL * on-line

Cezarina Adamescu: „O iniţiativă salutară: Revista Lumea Epigramei“

~ovii de ciulin ale umoriştilor. Să ne amintim din regimul trecut, câte bancuri cu năstruşnicul personaj Bulă – un fel de Păcală adus în mediul citadin, nu s-au iscat aproape din fiecare necaz al românului care, în felul acesta, “se răcorea” pentru toate belelele pe care le avea pe cap. Glume cu miliţieni, cu doctori, cu avocaţi, cu femei, dar mai ales cu soacre, farse făcute celor căsătoriţi şi celor burlaci, puse pe seama instituţiilor statului, ca să nu mai vorbim de bancurile politice la adresa cuplului prezidenţial. Acestea mai îndulceau întrucâtva amarul traiului de zi cu zi, făcându-i pe oameni să se mai amuze. Cu toate că, de cele mai multe ori, zâmbetul era amar, sau printre sughiţuri, un fel de rîsu’ plânsu’ care făcea deliciul petrecerilor restrînse, fiindcă într-un cadru mai larg, umoriştii nu aveau voie să se manifeste. Revista „Urzica” era cadrul de afirmare al unor unorişti şi caricaturişti de prestigiu care şi-au înscris numele  într-o eventuală Istorie a literaturii române la genul umoristic. Dar şi alte reviste  aveau rezervate câteva pagini, aceluiaşi gen. Deşi toate apariţiile erau cenzurate şi verificate la sânge, să nu se strecoare vreo şopârliţă politică, umoriştii dădeau dovadă de curaj şi responsabilitate şi-şi asumau unele adevăruri, condensate în patru versuri cu formă fixă, în specia cunoscută a epigramei, în fabulă, în parodie, parafrază, catren, distih, terţină,  rondel sau epigramă, ca să nu mai vorbim de caricaturi.

În peisajul pestriţ al revuisticii actuale, prezenţa unei reviste de umor este mai mult decât necesară. Au trecut peste două decenii de la cotitura politică în care a fost răsturnat sistemul de guvernământ, şi românul tot aşteaptă (cum altădată, aştepta americanii) – ca lucrurile să se îndrepte şi să ducă spre un trai mai tihnit şi mai prosper, fără tulburări şi fără necazuri. Rămâne pe seama analiştilor politici şi economici să analizeze cât din visurile românilor s-a concretizat. În privinţa umorului,  o terapie de care omul are neapărată nevoie – au  fost editate fel de fel de publicaţii, realizate de scriitori sau poeţi, mai mult sau mai puţin pricepuţi în publicistică, în alcătuirea unei structuri literare care să corespundă exigenţelor de azi ale cititorilor care lecturează pe bloguri şi pe marile hebdomadare scrierile autorilor consacraţi ori ale începătorilor. Nimic nou.

A veni cu o revistă nouă, atrăgătoare, care să-l scoată pe omul obişnuit din cotidianul stresant în care trăieşte, munceşte, şi are parte ca divertisment de ceea ce i se serveşte pe canalele TV, (umor de cea mai slabă calitate, exceptând retrospectivele antologice) – este cu adevărat un eveniment. Un eveniment care trebuie semnalat şi cinstit, aşa cum se cuvine. Nu doar pentru munca imensă a redactorilor şi a directorului revistei, când pentru adevăratul rezultat care merită evidenţiat, şi anume, acela de a-i strânge bucheţel pe puţinii creatori care se mai încumetă să mai scrie umor sub toate formele sale. Este treaba, nu numai a antologatorilor care scot din timp în timp câte un Anuar al epigramiştilor ori o Antologie de umor, lucru cât se poate de meritoriu şi acesta. Dar, o revistă, fie ea trimestrială, lunară, bilunară ori cu apariţie oarecum meteorică, este binevenită oricând şi citită pe nerăsuflate pentru simplul motiv că e diversă, hazlie, îţi conferă un oarecare confort intelectual şi te binedispune. Cele prea puţine reviste rămase “pe baricade” care-şi duc existenţa în virtutea inerţiei, apariţia lor fiind, cu fiecare număr, mai incertă (una din ele este revista piteşteană “AG pe rime” a distinsului coleg Constantin Mîndruţă) – ajung prea puţin în toate centrele de difuzare din colţurile ţării şi nu satisfac cerinţele cititorilor din pricina  tirajului aproape simbolic sau a sistemului deficient de difuzare – devenit proverbial. De aceea, o revistă electronică de umor este absolut salutară.

Precizez de la bun început că rândurile de faţă  nu constituie  un studiu critic la adresa revistei, ci un cuvânt de întâmpinare şi anumite reflecţii pe marginea celor citite în această revistă care mi-a prilejuit o adevărată desfătare spirituală.

Ca o continuare firească a revistei „Epigrama”, editată în 1993, împreună cu regretatul Mircea Trifu, iniţiativa colegiului redacţional de a edita revista de faţă în format electronic,  este cât se poate de lăudabilă. „Lumea epigramei” – este lumea noastră, a tuturor, lumea în care ne ducem poverile, lumea pe care o iubim şi o urâm deopotrivă, în care ne manifestăm nemulţumirea deşi nu ne ascultă nimeni, în care se amestecă râsul cu plânsul iar plânsul acoperă de cele mai multe ori, cu grimasele lui, până şi zâmbetul. Lumea în care ne învârtim buimaci, năuci de câte se întâmplă, de paradoxurile fără precedent. Lumea în care nimeni nu mai înţelege nimic. Mai degrabă ar trebui numită Lumea lui Murphy, întrucât, niciodată celebrele sale Legi nu au fost mai actuale. Citând titlul unui celebru roman ecranizat, O lume nebună, nebună, nebună… cu valori răsturnate, cu glorificarea şi sanctificarea prostiei omeneşti, a îngâmfării, a vicleniei, a tupeului şi parvenitismului, a viciului, devenite peste noapte virtuţi, în care omul simplu, cinstit, onest, corect, nu-şi mai află locul…O lume MANELIZATĂ la maximum, cu literatură de gang şi de şanţ, cu produse culturale gen kitsch care abundă pe tarabe şi în cele mai luxoase locaţii. O lume în care, deşi nu ne place să trăim, trebuie să o acceptăm, pentru că ne este in-dis-pen-sa-bi-lă!

Este ştiut că românul, şi când i-a fost bine şi când i-a fost greu a aşezat umorul, aşa cum îi stă bine, în fruntea tuturor iniţiativelor sale, fiind cu adevărat proverbial în acest sens,  prin faptul că face haz de necaz din orice lucru major ori mărunt. În zilele noastre, de amarnică încercare pentru toţi românii, umorul e mai necesar ca oricând şi omul nu se poate dispensa de el. Ironia muşcătoare, hazul, comicul de situaţie şi de limbaj, satira la adresa regimului şi a corifeilor lui, sunt scuturi care îl apără pe om de loviturile neîncetate ale istoriei, întrucât se dovedeşte că nu se învaţă nimic din greşeli şi acestea se tot repetă. Că umoristul este un fel de moralist care e pus să tragă semnalul de alarmă, că el uneori, a ţinut loc de tribun, demascând neregulile, viciile, prostia omenească, indolenţa şi viclenia clasei sus-puse care, se pare că nu are altă treabă decât să dea de furcă omului de rând prin fel şi fel de biruri puse pe umerii acestuia, se ştie prea bine. Umoristul e ochiul de veghe, veşnic neadormit, care  semnalizează, trage clopotul ca în caz de calamitate, adună mulţimile, strigă, loveşte cu vorba, şfichiuieşte cu privirea, scrie, comentează.

Că uneori, glasul lui e o strigare-n pustiu, e iarăşi un lucru ştiut.

Farmecul şi savoarea epigramei, acest gen de umor – (gen vine de la genial, nu?) –care a devenit paradigma românului “isteţ ca un proverb” – nu mai pot fi puse la îndoială. Căutată şi savurată cu apetit de către orice om, indiferent de vârstă sau condiţie socială, o gustă – ca pe o prăjiturică – şi elevii şi studenţii şi orice categorie intelectuală, mai ales dacă e accesibilă şi are poantă în coadă. Că şi moralizează şi educă, e cu atât mai lăudabil. Epigrama se adresează şi inimii şi minţii dar mai ales, e o scânteie ţâşnită din flacăra minţii. Ea este esenţă de spirit formulată succinct în patru versuri, cu prozodie perfectă.

Editorii revistei doresc în Cuvântul preliminar, ca nou-născuta revistă  „să fie un strop de culoare în buchetul multicolor al epigramei româneşti. (…) Revista va apărea trimestrial şi vrea să facă o pledoarie pentru epigramă, de aceea va căuta să publice numai epigrame bune (cu poantă şi prozodie perfectă). La publicare, nu contează numele sau reputaţia autorului, ci valoarea catrenelor.”

Găsim aici un caleidoscop de teme apte de a fi luate în vizorul epigramiştilor: politica (bat-o vina!), istoria (mereu înşelătoare pentru cei mulţi); familia (nevasta şi soacra sunt cele mai vizate); banii (îndeosebi rronii – care ne-au mâncat neuronii!); băutura şi mâncarea (că altfel n-am avea  chef de vorbă); arta (seducătoare – întotdeauna); muza – fără de care nimeni nu poate face o mişcare; viciile şi capriciile omeneşti; virtuţile (cam şifonate); doctorii şi pacienţii (că tot nu pot unii fără ceilalţi!); viaţa şi moartea (lucruri cât se poate de serioase, deh!); vestimentaţia, funcţiile politice; parvenitismul; munca (pentru cine mai crede în ea!); cuplul conjugal, pensionarii şi ceea ce a mai rămas din pensile lor; bugetarii (pe sferturi ciuntiţi); reforma interminabilă, scumpirile, justiţia română şi multe alte subiecte de interes general. Filozofia se află, de asemenea, la loc de cinste în paginile revistei. Ca notă distinctă, editorii au ales să aşeze în subsolul paginilor, proverbe, maxime, reflecţii româneşti şi universale care condimentează conţinutul fiecărei pagini.

In revista apar Seniorii epigramei româneşti: Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Mircea Trifu, Mircea Ionescu Quintus prof. Ion Grigore, şi mulţi alţii. Dar nu sunt neglijaţi nici debutanţii care sunt promovaţi în funcţie de talentul şi aspiraţiile lor.

Dacă mai adăugăm şi caricaturile expresive şi deosebit de reuşite, vom avea tabloul complet al unei reviste spumoase, inteligente, scrisă bine şi structurată excelent, după gândirea editorilor.

Umoriştii manifestă un soi de empatie, o ştiinţă de a se pune în pielea personajelor satirizate şi de a afla cum reacţionează acestea. Şi exemple sunt în jur, cu duiumul.

Sfera în care se desfăşoară umoriştii din paginile acestei reviste este actualitatea vieţii cuprinzând toate domeniile, dar cu osebire, cel politic, pentru că este cel mai “arzător”. Apoi, sfera socialului, la fel de stringentă. Cultura, arta rămân undeva, pe un plan secund pentru că, aşa cum se spune, îndeobşte, “viaţa bate literatura”.

Publicaţia începe cu un colaj (de altminteri, pe fiecare pagină “locuiesc” câte doi epigramişti),  alcătuit din Vasile Larco şi Florina Dinescu.

În mod echitabil, fiecărui autor i s-a acordat spaţiu editorial pentru patru-cinci epigrame. La Vasile Larco se disting două epigrame remarcabile: Românie, mândră floare: O floare este ţara toată, / Un trandafir, sau o lalea, /  Iar unii spun că e muşcată… / Văzând câţi au muşcat din ea!” şi Epitaf: Când moartea crudă şi stupidă / M-o face lut, pământ gălbui, / Din el să faceţi cărămidă, / Să cadă-n capul ştiu eu cui!”

De la Florina Dinescu reţinem aceste epigrame, cât se poate de reuşite: Ţară de vis: Suntem răsfăţaţi de soartă / Şi de harnicii cârmaci: / Munţii noştri aur poartă, / Străzile aurolaci. Şi a doua:Recorduri sportive: Un nou record s-a stabilit / Şi face cinste ţării: / La noi cu mult s-a depăşit / Şi limita răbdării !”

La venerabilul şi regretatul Mircea Trifu nu ai ce să alegi, fiindcă toate epigramele sunt remarcabile. Exemplificăm cu trei asemenea perle: “Pe cărările Olimpului: Uităm mereu, din fericire, / Trăindu-ne din viaţă partea, / Că-n drumul către nemurire / Mai este un obstacol! Moartea!”; “Preţul:  În loc de-a-i ferici atât / Pe-acei ce-n viaţă-şi fac statuie, / Întreabă-i cât s-au coborât, / Dorind pe soclul ei să suie?”;  “Realişti şi umanişti: Ne rămâne doar regretul, / Când, în ciuda instruirii, / Primii uită alfabetul, / Ceilalţi, tabla înmulţirii”.

Greii Epigramei româneşti, regretaţii Nicolae Ghiţescu şi Alexandru Clenciu sunt şi ei “prezenţi” (avantajele umorului lor care e nemuritor!) – cu neuitatele lor epigrame antologice,  care au făcut “carieră” în lumea umoriştilor români:

Nicolae Ghiţescu: La doctor : Bătându-i inima prea tare, / S-a dus la clinica cu plată / Şi doctorul i-a spus: „–Răbdare, / O facem noi să nu mai bată!“; Urare: “La vârsta de pensionare, /  Când un amic e să ajungă, / Eu nu-i urez „Pensie mare“, Ci îi urez „Pensie lungă“; “Unui fost prieten: Că m-ai uitat, nu-i de mirare / Şi nici nu cat să-ţi fac procesul, Prietenia-i trecătoare, /Etern e numai… interesul!”

Maestrul Alexandru Clenciu: În compensaţie: Constat, adesea, când n-am treabă / Şi prin localuri fac popas, / Că unde e mâncarea slabă, / E responsabilul mai gras”;  “Unor pretinşi epigramişti: Mai sunt căţei, am constatat, / Lipsiţi total de har şi vână, / Ce au lătrat la Cincinat / Şi-acum se cred dulăi de stână”.

Stelian Ionescu  are un ciclu de epigrame din care reţinem catrenul panseistic: Prostul: Şi prostul iarăşi, bată-l vina, / Ne foloseşte într-un fel: / Aduce în contrast lumina / Cu întunericul din el”.

În „Lumea epigramei” a poposit şi Geo Olteanu, lăsându-ne câteva catrene de referinţă: La nunta unui pensionar: Nunta lui s-a-nregistrat / Printre multele celebre, / C-a avut şi-un invitat / De la Pompele Funebre” ; „Turcii: Demult, în vremi îndepărtate, / Furau româncele din sate, / Acum, vrăjite de un ghiul, / Merg singure la Istanbul”; “Precepte: Morala chiar de-i e săracă, / Realitatea-i e deplină: / Minciuna uneori ne-mpacă, / Iar adevărul ne dezbină.”

Epigramistul Ion Larian Postolache se prezintă cititorilor în chip autoironic astfel:  Mie: De când mi-a apărut volumul, / Sunt mai solemn decât un cioclu! / Mă antrenez pentru atuncea / Când am să stau în bronz, pe soclu!” iar: “Unui caricaturist care mi-a făcut portretul: Un comesean m-a atacat / Aseară când sfârşi banchetul, / Şi-atât de crunt m-a maltratat, / C-aproape semăn cu portretul.”

Florea Ştefănescu se ocupă de lucrurile “nu prea sfinte”: “Lumea: Lumea, îmi spunea mereu, / Tatăl meu, săracu’, / A făcut-o Dumnezeu / Şi-o conduce dracu’!” Despre:Femeia azi: Ambiţia şi Necuratul / A dus-o la înalt nivel, / Azi e egală cu bărbatul / Şi uneori e… peste el”.

Şi Ion Cuzuioc are să ne spună epigrame reuşite, din care cităm:  “Sfat carieristului: E necesar să-ţi umfli pieptul / Şi să o faci, căci ăsta-i rostul, / Cu subalternii pe deşteptul, / Cu şeful, însă, tot pe prostul!…”

Un alt epigramist este Petru Ioan Gârda intră în sfera politicului: “Salvare / De-acuma nu mai e surpriză: / Pe baza unui legământ, / Ne scoate FMI din criză… / (Ca să ne bage în pământ).” El a descoperit şi o “Măsură guvernamentală de criză: Guvernul n-a rămas pasiv: / „Pe surse“ circulă o ştire, / Că statul cumpără masiv / Terenuri pentru cimitire”.

De la Grigore Chitul reţinem: Ultima dorinţă a beţivului: De mai există lumea de apoi, / Fă, Doamne, cu puterea ta eternă, / În cer un bar, cu-o masă şi un ţoi, / Să pot să beau o ultimă… cisternă!

Corneliu Berbente are un stil propriu de scurtisime, oferind câteva distihuri: “Spiritul reformei: Unii vor prefaceri, / Alţii vor afaceri!”; “După Dante: E de comedii lumea astăzi plină, / Nici una însă nu e şi divină!”

Epigrame excepţionale oferă Laurenţiu Ghiţă: „Logica“ războiului: Un fapt ce pare fi banal, / Dar poartă-n el un trist ecou: / Omori un om, eşti criminal, / Omori o mie, eşti erou” ;“Revoltă: Un lucru nemaipomenit / Îmi dă fiori de enervare: / Plătesc impozit pe venit, / Când eu am gânduri de plecare!”

Eugen Albu ne oferă o “Soluţie la scumpirea gazului”: M-am debranşat de la căldură, / Că nu fac faţă la factură, / Dar alţi români când nu fac faţă, / Se debranşează de la viaţă.” Şi el abordează probleme care presează şi la care nu poţi rămâne indiferent:Mie, pensionar: O viaţă-ntreagă am muncit / Din răsputeri, ca sclavii-n ocnă, / Să fiu acum retribuit / C-o pensie-ngheţată BOC-nă.”

Gheorghe Penciu– se autopersiflează într-un catren:Galopul preţurilor: Deşi sunt slab, o arătare,/ Şi noaptea gem în somn uşor, / E-aşa de scump-o-nmormântare… / Că m-am decis să nu mai mor.”

Iulian Bostan Gohor cu haru-i cunoscut, pune accent pe comicul de limbaj şi pe calambururi:Mariaj: Fătuca noastră bine s-a gândit, / Având doi pretendenţi la-nsurătoare, / Că l-a ales pe-acela înstărit / Şi a trăit cu cel ce-a fost în stare.”;  “Calvarul unui arbore: De-a lungul anilor, mereu / S-au scris prostii pe trunchiul meu; / Nu scap nici azi de-acest calvar, / Ajuns hârtie… de ziar”; “Vai de eul meu! În salamuri şi-n pateuri, / Fabricanţii pun la greu / Feluritele lor euri, / Să-l omoare pe al meu!”

Din colecţia de epigrame ale venerabilului Constantin Iuraşcu-Tataia, redactorii au ales câteva inspirate din sfera înţelepciunii: “Laudă taciturnului: Eu sunt pe deplin convins, / Când spun cei cu minţi mai coapte, / Că valoarea unui ins / Nu stă-n vorbe, ci în fapte”; “Codrul, frate cu românul / Pentru planetă e plămânul, / Şi este frate cu românul, / Dar protejează nefiresc/ Şi p-ăia care-l jefuiesc.”

Cu mult umor, Mircea Ionescu Quintus scrie despre femeie şi prostie, asociere pur întâmplătoare: Femeia, eterna poveste / În viaţa ei fără păcate, / Nici nu fumează, nici nu bea, / Nu are seamăn, nici etate. / Şi totuşi, are ea ceva…”;  “Prostia / În universul nostru strâmt, / Plin de virtuţi şi de ocară, / Prostia este o povară / Pe care cei vizaţi n-o simt”; “Unui scriitor, care se plângea că actul de creaţie este chinuitor: Scrisul – atribut sublim –, / Chin e pentru scriitor; / Pentru bietul cititor / Ce să mai vorbim…”

Marian Grigore Dobreanu a ales să meargă cu nepotul la…muzeu:

Cu nepotul la… muzeu ?! / Să-i fiu un dascăl cu temei, / L-am dus la al iubirii templu; / I-am povestit despre femei, / Dar n-am putut să-i dau… exemplu”.

Eugen Deutsch a încercat cu succes definiţia epigramistului:Epigramistul: Un bucătar ce, cu talent, / În ciorba… altora presară, / Piperul iute, condiment, / Şi-un piculeţ de sare-amară!”Şi una despre justiţie:Între dreptate şi adevăr Nu iau justiţia-n răspăr, / Dar, cum e-n ţară aplicată, / Dreptatea cere-ntr-adevăr… / Să fi e dată-n judecată”.

Reputatul epigramist Constantin Cristian scrie despre: “Limba noastră: N-am ajuns uscaţi ca iasca, / Ne e limba viu îndemn, / Stăpânim şi „păsăreasca“ /Dar, mai mult, pe… cea de lemn!” dar şi despre o “Absurditate:  / În era noastră furtunoasă, / Cum poţi pretinde celor mici, / Să aibă şapte ani de-acasă, / Când cresc mai mult… pe la bunici?!”

Un alt epigramist, Ştefan-Cornel Rodean, scrie cu haz despre cum se “ajută” vecinii între ei:Ajutor reciproc: Tătic model, cum altul nu-i, / Vecinul creşte-al meu băiat, / Iar eu, profund îndatorat, / Am grijă… de nevasta lui”. Dar se ocupă şi deViitorul ţării: Pentru ţară, silitorul, / Ce-i la şcoală premiant, / Reprezintă viitorul… emigrant.”

Temutul umorist Nicolae Bunduri mărturiseşte ce-şi doreşte în democraţie:Ce-mi doresc eu, mie… în democraţie / Eu îmi doresc doar sănătate / Într-o aşa democraţie / Şi să trăiesc în libertate… / Ca „mafi oţii“-n puşcărie!”; “Mafioţii şi democraţii: Cei ce au în ei cruzime / Se remarcă (prin sorginte): / Mafioţii după crime… / Democraţii… şi-nainte!”;  “Rugăciunea la masă: Copil fiind, plecat de-acasă, / Păstrez canonul strămoşesc: / Mă rog la fiecare masă… / Da’ chelnerii mă fugăresc!”

Vasile Vajoga îi dedică un catren unui confrate: “Unui confrate: În volumu-i scos în grabă, / Nu am întâlnit contraste; / Doar o epigramă-i slabă / Printre cele foarte proaste!”

Dar face şi o Statistică actuală:Statistică…Nu poţi duce-o viaţă cumsecade / În raport cu cifra absolută, / Nici la minus două’ş’ cinci de grade, / Nici la minus două’ş’cinci la sută!!”

Iar una excelentă este despre: Realitate sătească: La ţară sărăcia e cumplită / Şi bieţii oameni îşi trăiesc amarul ; / Pământu-i sterp, iar capete de vită / Au doar consilierii şi primarul!!”

Bănăţeanul Sorin Olariu scrie cu sarcasm despre: Paradă gay: Când îi vezi, rămâi năuc / Şi te-ntrebi în mod fi resc: / Dacă nu se reproduc, / Cum aşa de se-nmulţesc?”; “Divorţ amiabil: Să divorţăm civilizat, / Că doar niciunul nu-i mai breaz: / Tu nu mă suferi când sunt beat, / Eu nu te sufăr când sunt treaz.”

Constantin Tudorache prezintă cititorilor unRaport de ţară: Iată cum suntem priviţi / De ai lumii raportori: / Un popor de păgubiţi, / Guvernat de… profitori.”; ,,Dumnezeu nu dă cu parul“: Constatăm, cu tot amarul, / Că în aste vremi de foc, / Dumnezeu nu dă cu parul, / Dă cu Udrea şi cu Boc!”

Gabriela Genţiana Groza – are câteva epigrame reuşite despre: “Urgenţă medicală la 112: Doi vecini, deopotrivă, / Sunt în stare depresivă, / C-au mâncat, pe săturate, / Ouă de găini stresate”; “Sfaturi de la guvernanţi: Aveţi grijă ce mâncaţi, / Ca să nu vă balonaţi, / Că de-acum sunt taxe grele / Pe sughiţ şi alte cele!”; Şi una despre revistaLumea epigramei”: Revista ,,Lumea epigramei“:  / Am decis, neapărat, / Să mă las de glume / Şi de-aceea am intrat / Într-o nouă Lume….”

Gheorghe Suciu este la curent cuCriza: / Nu pot să îmi scot din gând / „Fiara“ asta odioasă: / Veşnic prinde pe flămând / Gol şi pe „nepusă masă“.

Eugen Pop îi dedică o epigramă: “Premierului:  / Dăscăliţa lui, o zână, / Şi-a permis un comentariu: / „Nu i-am pus condeiu-n mână, / Ca să-mi taie din salariu !… “.

Şi celor de la guvernare:Motiv: Aceia de la guvernare / Ne cer impozite mărite, / Ştiind că ele-s necesare / Să-şi dea salarii nesimţite!”

Viorel Martin e preocupat de impozite şi de plecarea medicilor din ţară: Impoziada: / În ţara lu’ Impozit Vodă/ Nici înhumarea nu-i comodă, / Că legislaţia-i parşivă… / Şi-ţi ia impozit pe colivă!”;  “Ne pleacă medicii din ţară: / Când iarba-ncepe să răsară, / Fii bucuros popor român: / Ne pleacă medicii din ţară… / Da’ „marinarii“ ne rămân!

Celebrul Nicolae Paul Mihail – Nicomah îşi formulează poantele pe contraste şi pe comicul de limbaj: N-au scaun! La masa ţării, ştim prea bine, / Nu toţi cei ce-s chemaţi încap / Şi mulţi miniştri stau pe vine, / Că n-au nici scaune la cap”. “În vilegiatură: Au fost la mare separat, / Într-o vacanţă minunată; / Ea s-a întors îmbărbătată, / Iar dumnealui… afemeiat!” Şi despre o familie de automobilişti: “Familie de automobilişti:  S-au luat abia de-o săptămână / Şi doamna face azi tapaj, / Că el nu are demaraj… / Ce, parcă ea mai are frână ?”

Titi Turcoiu se preocupă deTestamentul birocratului: Iar pe cruce, la mormânt, / Am o singură dorinţă: / Puneţi-mi, bătută-n vânt, / O… adeverinţă!”

Revista prezintă şi un duel cavaleresc între doi epigramişti de prestigiu: George Corbu şi Viorel Martin.

În cadrul rubricii “Mari epigramişti” – este prezentat Ion Grigore, membru al diferitelor Cluburi de Umorişti din Bucureşti şi din ţară şi membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România.  Mircea Trifu îl prezintă astfel în Cuvânt înainte la volumul său de Epigrame:

Matematicianului ION GRIGORE profesor emerit: Duşman al stilului prolix, / Notează poantele cu ,,X”, / Sperând că, în eternitate, Vor fi probabil rezolvate”.

Iată câteva epigrame din acest volum:Amintiri despre  dragoste:  Ce bucurii îmi oferea,/  Alinturi, buze sărutate / Şi… parcă mai era ceva, Dar am un lapsus, din păcate”.”Dragostea: Un madrigal îi faci când e curată, / O epigramă dacă-i simulată, / Iar când pe tot ce-a fost se-aşterne praf… / Îi închinăm, pioşi, un epitaf”.

Şi celebrilor epigramişti Mircea şi Nelu Ionescu Quintus, care-l moştenesc pe tatăl lor, Ion Ionescu Quintus, profesorul Ion Grigore le scrie o epigramă: “Iată-mi testamentul, / Fiii mei de soi: / Eu vă las talentul, / Împărţit la doi!

Această prezentare omagială a distinsului profesor de matematici, este presărată cu întâmplări hazlii despre confraţii epigramişti, cu dueluri epigramatice şi amintiri plăcute de la şezătorile literare ori spectacolele de umor avute de-a lungul timpului. E admirabil că redactorii revistei s-au gândit să-i omagieze pe cei care şi-au închinat timpul, energia şi chiar viaţa unei îndeletniciri care aduce bucuria şi zâmbetul pe feţele oamenilor. Acest exerciţiu de admiraţie este făcut acum de Constantin Tudorache, membru fondator al UER.

Un capitol aparte este ocupat de epigrame “Politice şi sociale”şi aici excelează autorii: Ion Moraru, Laurenţiu Ghiţă, Florea Ştefănescu, Vasile Larco, Eugen Albu, Corneliu Berbente, reputatul umorist George Zarafu, Ion Cuzuioc, Teodor Capotă, Nicolae Bunduri, Constantin Tudorache, Vasile Vajoga, Gheorghe Chitul, Petrache Zaharia.

O altă secvenţă este alcătuită din epigmame Medicale, ilustrată de autorii: Laurenţiu Ghiţă, Viorel Martin, Vasile Vajoga, Sorin Olariu, Vasile Larco, Petrache Zaharia, Eugen Albu, Valerian Lică.

Un alt segment se ocupă cu mult haz de Perle din lucrările elevilor.

Sunt şi epigrame jurifice şi filozofice precum şi cele care au ca subiect prostia şi beţia. În încheiere redactorii anunţă trei concursuri de epigramă, Concursul Alexandru Clenciu, Concursul Nicolae Ghiţescu şi Concursul bobocilor.

Autorii şi-au pus harul în slujba acestui gen concentrat la maximum, dezvăluind cu sarcasm şi umor hibele unei societăţi într-o nesfîrşită tranziţie. Spirit ager şi ochi de Argus, epigramistul este un copil teribil al literaturii din toate timpurile care nu a permis ca aspectele negative ale societăţii să treacă neobservate.

Revista “Lumea epigramei” nr. 1 – a demarat  în forţă în peisajul umoristic românesc şi, sperăm că pe viitor îşi va diversifica sfera, cuprinzând şi umor scris în proză, în rondeluri, parodii, fabule, sonete şi alte specii literare subsumate genului.

Un cuvânt de felicitare pentru întreg colectivul redacţional, dar şi lui Constantin Tudorache pentru caricaturile expuse la saloanele de umor, dar şi pentru colecţia de maxime şi proverbe pe care a avut amabilitatea s-o adune, Nicolae Bunduri.

Îi dorim aşadar, acestei  (vechi) noi publicaţii precum corăbierilor din vechime: “Vânt bun din pupa!” şi ancorare sigură în porturile româneşti şi universale ale râsului –  pentru ca faima de care s-a bucurat până acum să-şi sporească şi să-şi depăşească graniţele.

 

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

28 ianuarie 2011

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s