MONITOR CULTURAL * on-line

~Artur Silvestri: „Principiul jurnalismului. Iosif Constantin Vulcan“

Din vol Universul lecturilor fericite

Nimic nu ar fi putut prevesti în Iosif Vulcan (1841-1907) spiritul modern care se iveşte de pretutindeni în compoziţia lui culturală. Fiu de cleric unit, dintr-o familie cărturărească şi cu izbăvitoare vederi conservatiste, cu frica lui Dumnezeu, omul intrase la 10 ani într-un gimnaziu praemostratens orădean, făcând apoi dreptul şi ştiinţele de stat la Pesta (1859-1863). La nici douăzeci de ani tăbărâse pe jurnalistică (în Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Amicul şcoalei şi în câte altele). Nu trecuse de 22 de ani când publica o gazetă Umoristul (1863), apoi alta, Gura satului (1867) şi, în fine, Familia, al cărei patriarh va fi vreme de mai bine de 40 de ani. Un unchi budapestan, cu relaţii, îl introduse, mai dinainte în presa maghiară: bolnav de gazetărie, Iosif Vulcan nu ierta nimic. El este printre primii jurnalişti români profesionişti, ştiind aproape totul în materie de ziar, culegând ştiri în fuga trăsurii şi a trenului, însemnând, cu hârtia pe genunchi ori pe podul palmei, aşezând notele în calandru, cu hainele pline de cerneala tipografiei ca un fochist de funinginea locomotivei. Acest americănesc stil de viaţă, care nu mai este acela al gazetarului din era poştalioanelor, e tot ce poate fi mai inteligibil pentru omul modern.             Proprii gazetăriei settecentiste şi de mai târziu sunt ştirile monotone şi reduse la un singur domeniu, maximum câteva: ziarul era, la acea oră, un buletin comercial ori modern, un consilier public care înlocuia pe sfătuitorul de taină al principelui renascentist.     Lentoarea comunicării împiedicată de absenţa cablogramelor şi de complicatele poşte cu olăcari, n-avea cum să nască acea foială de noutăţi, de ştiri senzaţionale şi de „bombe” fără de care omul de azi n-ar mai putea trăi.

            Modernul Iosif Vulcan părea, însă, a merge cu câţiva paşi înaintea vremii lui, repudiind trăsura şi iubind ca atare deplasările iuţi, feroviare. El este printre primii adoratori ai trenului, jurnalistica lui şi spiritul enciclopedist, care face de toate şi nu termină nimic, sunt efectele unei asemenea mentalităţi de modern în plină mişcare. Ca şi la alţi transilvăneni, modernitatea ia la Iosif Vulcan înfăţişarea unei anxietăţi geografice ofensive: omul călca pământul, călătorea în Europa (prin Bavaria, Turcia, Boemia, Franţa, Germania) şi pe acasă, voind a lua şi un control de temperatură politică: europeismul lui, într-o vreme când Europa îşi forma statele unitare naţionale este, fără îndoială, o probă de luciditate.

            Aşadar, omul vieţuia cu spiritul în viitor, americanismul lui începea încă de la pasiunile feroviare. Prin 1877, Iosif Vulcan călătorea vara cu trenul voind să scurteze mişcarea în timp, selecţionând prin calcule precise, făcute dinainte, ca un călător de azi cu ghid Michelin, câteva locuri mai interesante. Simţul observaţiei este la el acut, Iosif Vulcan este printre primii care au văzut în literatura română gara roind de oameni, vagonul fierbinte de tren, universul citadin trepidant, trăind prin telegrame, ziare, în „năduşală” şi „aer otrăvitor”. Pentru el, trenul e un conduct al paradisului naturist, un instrument de repede întoarcere la natură, la „miriadele de flori ale câmpului”.

            O călătorie de la Budapesta către Munţii Apuseni era văzută de ziarist ca o vacanţă totală, cu tot ce presupune aceasta: oroarea de civilizaţie, de jurnale, de oraş, de, în fine, ştirile rapide de presă. Fuga de modern se petrece însă, curios, tot cu mijloace moderne căci mai mult decât prin câteva peisaje de viaţă citadină şi feroviară (aşteptarea în gări, de exemplu, cu portofoliul pe care schiţează o poezie)

            Iosif Vulcan e aproape de noi prin optica modernă a trenului. Senzaţia fantastică a mersului cu trenul îi plăcea. Panoramele căii ferate, cu „vederi şi mai încântătoare”, îl desfată. Tablourile în mişcare fac din tren un instrument al senzaţionalului şi surprizei. Impresionismul călătoriei cu trenul unde „toate se schimbă şi nu se mai repetă” şi „variaţiunea e continuă” a trecut şi în acest tip de proză a mişcării, modernă prin aceea că pare reportericească, bătând în ritmul aproape al unui telegraf. Cinematografismul feroviar dădea ici-colo şi câte o surpriză absolută şi Iosif Vulcan experimenta oniricul trecerilor prin tunel.

            Însă de la Buda către Apuseni el făptuia şi o regresiune în vreme picând, din tren, direct în birjă şi apoi în trăsura din câmp. Lentificarea cronologiei, rezultată din raportul trenului cu trăsura, era la el o condiţie a loisir-ului: ca un citadin de azi, Iosif Vulcan făcea, cu toate comodităţile, o baie de ţară. El nu se ruraliza, căci poziţia urbană îl îndepărtase de rusticitate; birja, un vehicul eminamente urban, pătrunsă în munţi era încă o indicaţie a ierarhiei.

            Călătoria lui cu hipomobilul se producea, de altfel, în „bandă”, cu chefuri, cu râuri de băuturi şi mâncări, cu „joc”, ca o schiţă de belle-èpoque de unde nu lipseau nici fotografii. Hoardele vilegiaturiştilor în coloane de trăsuri, cu coviltire sau descoperite, dau o întâie imagine de plezirism modern, de citadinism migrator năpădind rusticul cu o dragoste anxioasă de natură.

            Dacă impresionistul este omul trenului, căutătorul de peisaje nemişcătoare este acela al trăsurii (presiunea picturii naturiste e un motiv); pretutindeni, omul vedea „panorama” sau „prospectul”, elogiind, ca un studios străin, omul alpestru şi simţul libertăţii nemărginite. Această înclinaţie de colecţionar de senzaţii fruste lua câteodată şi forme senzaţionale: voiajorul nu se ferea să coboare în mină şi să călătorească cu calul în baia subterană, într-o trăsură trasă pe şine.           Deşi călăria nu-i place, priveliştea unei partide de călărie i se pare picantă: conduită de plezirist, amator de câte o rară distracţie la hipodrom. O cavalcadă e comentată de aceea cu scepticism bătrânesc, omului îi plăcea, este limpede, confortul trenului; distracţia hipică, adorată mai ales de femei, nu-i părea decât un capriciu nevricos.

            Spiritul lui Iosif Vulcan era şi sub raport propriu-zis literar hotărât modern. El promova în gazetărie romanul în foileton şi traducea din senzaţionaliştii Ponson de Terrail şi Paul de Kock, pe Zola, Maupassant şi Dostoievski, făcând pe fanaticul romanului în care se încercase, de altfel, pe cont propriu şi nu fără succes.

            Într-o proză ardelenească cu roman arborescent, baroc şi melodramatic (de felul lui Atanasie

Marienescu, I.C. Drăgăescu-Teochar-Alexi) Iosif Vulcan alunga profetismul şi fantomele modificând perspectivele româneşti de la istoric la social.

            Cu Sclavul amorului (1873-74), iniţiase romanul de familie, Fata popii (1886) călca pe urmele lui Slavici, în fine Barbu Strâmbu în Europa (1880) era un curat roman julesvernian, lizibil şi azi, o producţie cât se poate de potrivită pentru Iosif Vulcan, acest modern al trenului, al gazetăriei frenetice şi al telegramei.[1]

ARTUR SILVESTRI


[1] Artur Silvestri, Principiul jurnalismului, publicat  în Revista Transilvania nr.2/ februarie 1985, p.40;41.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s