MONITOR CULTURAL * on-line

►Victor Martin

► „JURNAL DE CAMPANIE” – o rubrică de Victor Martin

LIPSA DE CRITERII

Se publică după criterii din cele mai absconse, specifice oricărei perioade de tranziţie. Trăim, la alt nivel şi cu o direcţie opusă, o perioadă asemănătoare anilor ’50. Va urma, firesc, o perioadă de limpezire, de decantare a valorilor, şi e posibil ca, din mareea de talente, să dea şi România un laureat al Premiului Nobel, pentru literatură, exact în momentul când banii de pe dinamită se vor fi terminat.

În lipsa scriitorului, ca entitate distinctă, din când în când, se produce o înnoire. Cu toţii vor să participe la o operă reală; cu toţii vor să fie scriitori, exact ca atunci când s-a creat Biblia. Există un prea plin de informaţie, cuvintele dau pe-afară, iar Biblia, cea mai citită carte din lume, nu se prea mai citeşte; se poartă. Aşa cum această istorie s-a tot reînnoit, ori se reînnoieşte din nou, ori apare altceva.

Trăim timpuri lipsite de criterii. Pentru asta ne-am luptat, să nu ne mai impună nimeni criterii arbitrare, dar nişte criterii de bază tot trebuie să existe. Nimeni nu mai impune nimănui nimic; ori nu poate, ori i-e frică, ori nu vrea. Critica e dezorientată de creaţia literară existentă, iar creaţia literară merge în gol, lipsită de fermentul, catalizatorul, frâna sau cum s-o mai fi numind critica. Cercul vicios ar putea fi rupt de cel ce se crede mai deştept, adică de scriitor.

Cei mai în vârstă, lipsiţi de criteriile cunoscute de ei, caută să impună celor tineri parametri în care nici ei nu mai cred. Tinerii fug de aceste norme zaharisite, dar, ce păcat, fug cu toţii în aceeaşi direcţie, astfel încât fuga se transformă în mod de viaţă şi principiu de abordare a lumii înconjurătoare.

În acest context, dăscăliţi, tinerii cad şi ei, mimetic, în didacticism. Nimeni nu-şi doreşte verbiaj, stil greoi, stufos, dar nici îndepărtarea forţată de rolul educativ nu e benefică. O revistă care nu-şi propune să transforme sau să formeze mentalităţi nu există sau, dacă există, nu e luată în seamă. Nu are talent acela care nu-i dă cititorului ceva de gândit.

Autocenzura e la ea acasă şi, mai ales, la noi acasă. Puncte de vedere, principii, norme de bază? Fum. În loc să ni le sugereze critica, ni le consemnează Codul Penal.

_______________

~„Reclama e sufletul comerţului?!“

Care comerţ?! La aşa comerţ, reclamă, sufletul. Suflet poleind golul imens al proastei calităţi, care e comerţ cu second hand-uri, comerţ cu haine vechi, a căror provenienţă patologică nu se specifică, comerţ cu rable la mâna a 14-a, comerţ cu aparate electrocasnice şi electrotehnice foarte periculoase, în cazul curentului electric românesc, foarte fluctuant, comerţ cu produse alimentare din ce în ce mai puţin ecologice, ca să nu spun din ce în ce mai sintetice, la preţuri exorbitante, în comparaţie cu salariul mediu în curs, comerţ numai cu buletinul, care, de fapt, e o minciună, comerţ cu automobile, dacă ţi-ai dat rabla cu 30 de milioane, uitând să se specifice câtă alergătură e să te foloseşti de acest mic avantaj, comerţ cu sărăcie.

Şi brânza asta, am făcut-o de oaie. Despre comerţ, ca o curea de transmisie între producător şi comerciant, s-a mai vorbit şi s-a ajuns la concluzia ca, dacă oamenii n-au bani, ce rost are să producem bunuri de calitate, dar prea scumpe. Dacă nu producem, ce rost are să scădem preţurile la produse calitativ superioare, ce rost are să creăm locuri de muncă, ce rost are să facem export, ce rost are să scădem coeficientul de inflaţie, ce rost are să creăm o clasă de mijloc, cea mai producătoare şi motivată să consume? Mai bine ne menţinem locul întâi în a produce cele mai bune lucruri proaste. Şi cele mai scumpe.

Ca însoţitoare ale unor produse prost făcute, s-a vorbit foarte puţin despre reclamele la fel de prost făcute. Reclamele sunt prost făcute şi atunci când promovează produse cu reclamă deja făcută. Dacă cererea e mult prea mare, în comparaţie cu oferta, reclamele sunt făcute doar pentru a câştiga un ban, dacă ai o pilă. De multe ori, sunt atât de convenţionale deoarece se fac în interiorul aceluiaşi grup de interese, unde banul se roteşte degeaba, nu produce nici o plusvaloare şi nici un plusprodus.

În condiţiile ţării noastre, se merge chiar până la acreditarea ideii că reclama e acelaşi lucru cu antireclama. O prestigioasă firmă de bere, care nu are nevoie de reclamă, consumul fiind mult peste valoarea medie a celorlalte firme, prezintă o antireclamă, unde se sugerează ca, înainte de a bea berea respectivă, să beţi un ceai medicinal. Toată lumea ştie, că dresul cu ceaiuri se face după beţie, nu înainte. Cum ar veni: berea noastră e proastă, vă va da dureri de cap, beţi un ceai de tei înainte! Altă firmă, sugerează că te pot apuca durerile de cap dacă bei berea ei şi ai face bine să bei şi o cafea, la fel de puternică. Dacă ţi se dă reclama la bere şi antidotul berii, tragi concluzia că poţi bea doar antidotul, că e mai ieftin. Asta ar mai fi de înţeles, dar firma respectivă merge chiar până la absurd, imaginându-şi că berea e făcută din ţelină sau e dreasă cu ţelină, probabil cu efect de creştere a potenţei sexuale, în comparaţie cu un pahar de suc de roşii, probabil antidot, când te turmentezi de atâta ţelină. Fără consecvenţă, absurdul nu atinge genialitatea, aşa că firma asociază berea ei şi cu un iaurt cu fructe, făcându-ne se tragem o singură concluzie: firmele mari, care n-au nevoie de reclamă, au o sumă mare de bani, pe care trebuie neapărat s-o cheltuiască, în loc să înfiinţeze câteva locuri de muncă.

O altă reclamă ne arată ce poţi visa că faci cu 1 miliard de lei vechi (100.000 de l.n.) dacă bei peste măsură berea unei anumite firme: îţi iei o maimuţă grasă de nevastă, o mandolină sau o motocicletă. Reclama e la bere, nu la somnifere, ce credeaţi?!

Uneori, înţelege fiecare ce vrea, alteori, înţelege fiecare ce poate. Ca să te adresezi subconştientului public, trebuie ca publicul să aibă subconştient format. Reclama subliminală nu merge la popoarele necivilizate. Ca să sugerezi că automobilele tale se vând foarte bine, nu merge să arăţi un tramvai gol sau o parcare, la fel de goală. Nu merge să compari anemicul 1 % cu un superman. Ce e 1 % din dările unui salariu de mizerie? Nici bogătaşii nu dau. De ce? Uite, de-aia, să ne mirăm noi sau ca să ne intre în cap butada: omul care nu dă nimic nu merită să fie sărac.

Automobilele sunt considerate „tehnologie cu personalitate” şi e şi normal acest lucru, dacă majoritatea oamenilor nu au nici măcar inteligenţa să fure de undeva 10-20 de mii de euro. Mai proşti decât automobilele „cu personalitate”, aceştia preferă să plătească la impozite, întreţineri şi abonamente, de le sar capacele de la automobilele mult prea mult visate.

Unii arată că e foarte plăcut drumul spre o casă nouă, dacă o iei printr-un rond cu flori; cum ar veni, prin arătură, mai ales dacă a plouat şi e pământul moale.

Totul poate derapa în reclamă făcută pentru oameni atât de inteligenţi, încât nici ei nu ştiu acest lucru. Reclama pentru o presă mai slabă, când mai toată presa e aşa, cea cu adopţia de către bou, nu de către taur, a vacii, învăţată să pască pe Wall Street, cea cu discurile în maşina de spălat sau cea cu mirele care ar vrea să schimbe o mireasă urâtă pe o sticlă de bere sunt doar câteva exemple.

Simplul fapt că se dau premii pentru reclame aşa proaste ne demonstrează, fără posibilitate de tăgadă, că Dumnezeu există.

Antireclamă i se face şi unui redactor-şef al unei publicaţii noi, care este făcut neserios de realizatori, prin etalarea calităţilor de delincvent minor ale acestuia: la 10 ani fură ceasurile de presiune, adică „rollex”-urile numite manometre, de la locomotive, punând în pericol siguranţa circulaţiei, iar înainte de majorat, trece ca prin brânză prin vamă şi „conduce până în Bulgaria fără carnet”, lăsând poliţia de frontieră bulversată, tristă, debusolată şi cu degetu-n gură. Textul te face să te întrebi: Bulgaria fără carnet sau preopinentul? Nespunându-se ce a condus, se presupune că a condus o maşină, un camion, nu o domnişoară sau o stropitoare. Nu se specifică dacă a condus, ce a condus, fără carnet de şofer, că nu se dădeau la minori, şi, din cauza asta, rezultă clar că a condus fără carnet de note. Fuga de acasă, trecerea frauduloasă a frontierei şi conducerea sub influenţa momentului, practicate în amintiri din copilărie, sunt nimicuri, care l-au făcut pe om să creadă că poate conduce, tot aşa, o emisiune TV şi o publicaţie. Abia la 19 ani şi-a permis omul să fie reţinut pentru tulburarea liniştii publice, ceea ce ne arată că, fără bani, se poate orice. Un redactor-şef, cu cât e mai băgat în seamă, nu uită niciodată de unde a pornit; a pornit, de undeva, de jos, din dreapta volanului.

Fiind minţiţi că antireclama ţine, şi câţiva angajaţi ai redactorului-şef, sinceri până la autodesfiinţare, practică tot o autopromovare de tipul ăsta, neştiind că antireclama merge doar atâta timp cât n-o bagă nimeni în seamă. Unul a ajuns şef de departament pentru că a fost sincer şi a spus că „într-a patra bate o fetiţă dintr-a doua”. Presupunem că e vorba de clasa a patra şi a doua, nu de vitezele de la maşină, ca al redactorul-şef. Că a scris versuri porno în adolescenţă, mai merge, furtuna de hormoni fiind în floare, ştiindu-se că aceste apucături umane dispar când apare funcţia de conducere, stresul ei şi grija unei vieţi de azi pe mâine. Că a furat cărţi, în timpul facultăţii, îi face chiar cinste, ştiindu-se că, azi, dacă laşi o carte în mijlocul drumului, nu rişti altceva decât să te trezeşti cu ea făcută cornete pentru seminţe.

Mai banală, o fătucă nu se lasă mai prejos şi lateral, spunându-ne de ce a ajuns ea reporter; pentru că a furat unghii false la 5 ani, a făcut strip-tease într-un bar, de ziua ei, nu se ştie la ce vârstă, şi, la 20 de ani, a vândut „în cămin ţigări fără timbru şi bere”. Dacă nu era vorba de un cămin cultural, de nefamilişti sau de bătrâni, şi nici poliţia nu era primprejur, se putea continua evoluţia, de la mici şi bere, la meseria de reporter.

E bine să te antrenezi pentru sinceritate, dar mult mai bine e să nu te antrenezi, aşa, ca prostul, oriunde, oricum şi la orice preţuri; e bine să ai sala ta de forţă a sincerităţii, unde muşchii sincerităţii se dezvoltă armonios, porţionat şi proporţionat.

O reclamă sună mai mult a justificare; ni se spune de ce e ştiuca 300 de mii de lei kilu’: deoarece e „otrăvită de poluare”, „masacrată de braconieri” şi „căutată cu înverşunare de pescari”. Azi, nici măcar pescarii nu mai sunt ocoliţi de stresul pescuitului. Pe partea ailaltă, se face reclamă la pescuitul cu înverşunare, prin sintagme de tipul: „viu sau mort în căutarea ştiucii”. De nostimade tip: „delta, loc de dat cu crapul”, „somnul căpitanului Nemo”, „şalăi amorezaţi” sau „plătici cu buze mici”, nu mai amintim.

O firmă de telefonie mobilă crede că îşi face reclamă printr-o poză, care prezintă salariaţii unui S.R.L.-u, ţinând o şedinţă de lucru, aşezaţi pe jos, direct pe parchet, în camera goală. Firma are pretenţia ca, dacă le dă amărâţilor „minute gratuite”, îşi pot face, din valoarea acestora: „firmă de analize şi comentarii”. Păi, dacă n-au bani de mese şi scaune, de unde bani pentru abonament la firma de telefonie mobilă, ha?! Altă firmă de telefonie pedepseşte prietenii care au meteahna de a vorbi prea mult cu tarife reduse, iar vorbitul la telefonul mobil cu pachetul de ţigări nu se ştie dacă duce la surditate sau la cancer pulmonar.

O cu totul altă firmă de telefonie mobilă ne îndeamnă să venim la ea, că aşa reuşim să plătim doar jumătate din cât vorbesc angajaţii noştri; şi asta, „pe viaţă”. Înseamnă că, dacă nu avem angajaţi, numărul angajaţilor noştri e zero şi consumul lor e zero, iar jumătate din zero e un zero şi mai mare, deşi, logic, pare mai mic. Ce nu înţeleg eu este: plătim jumătate din consumul angajaţilor toată viaţa noastră, a angajatorilor, sau toată suma vieţilor angajaţilor?!

Într-o reclamă, un nene bate un poliţist şi nu-ţi dai seama la ce face poza referire, la un post de radio, la premiile puse la bătaie de acesta, la imprimantele unei firme sau la crucile din sângele bătăuşului? Într-o alta, ni se sugerează că putem zbura spre Grecia doar dacă o mierlim şi nu mai rămân din noi decât nişte papuci cu aripioare de îngeraşi-aviatori.

Şi apoi, avem reclame, cum este aceea potrivit căreia nu se ştie ce face o femeie la Sala Palatului, cântă, croşetează, bate toba; sau aceea potrivit căreia un căţel îşi caută un stăpân orb sau adormit; sau potrivit căreia suntem îndemnaţi să vizităm un oraş fără magazine, dar, culmea, cu un comerţ foarte dezvoltat, poate stradal; sau potrivit căreia suntem îndemnaţi să ne facem reclamă originală, românească, prin adopţia unei jumătate vacă de porţelan, jumătate portocală. Cu astfel de reclame, la fel ca în literatură, teatru şi ziaristică, agenţiile de publicitate se premiază ele între ele, demonstrând cui vrea să asculte că metaideea este ceva care îţi vine, dar nu mai vrea să-ţi treacă.

Iar acum, să ne întoarcem la oile noastre: fotbalul.

VICTOR MARTIN

~„Morala şi credinţa, totuna“

Dacă există morală fără Dumnezeu? Nu există morală fără Dumnezeu, pentru simplul fapt că morala e caracteristică oamenilor. Există Dumnezeu pentru simplul fapt că noi, oamenii, existăm. Ceva trebuia să ne creeze, oricum i-ai zice acestei entităţi creatoare: forţă electromagnetică, extraterestră, orice entitate supranaturală, Dumnezeu, în fond. Dacă altcineva a creat Divinitatea din noi, şi aceasta trebuia creată de altcineva, creată de cu totul altcineva şi tot aşa, la infinit. În acest fel, se creează infinitul continuu, liniar. Dacă noi, oamenii, am creat Divinitatea, cu mintea noastră, atunci se pune problema, cine ne-a creat pe noi? O altă divinitate, se poate spune. Da, dar pe aceasta cine a imaginat-o? Un grup de alţi oameni sau oamenii din alte timpuri, se poate spune şi tot aşa, la infinit. În acest fel, se creează un infinit ciclic, circular.

Până când matematicienii vizionari, ca Albert Einstein, ne vor scoate din dilema de mai sus, un lucru e sigur: nu există om fără Dumnezeu. Chiar şi ultimul prost recunoaşte existenţa unei forţe supranaturale, superioare lui, de care de teme. Şi omul inteligent se teme de ceva, dar vanitatea îl face să ţină ascuns acest lucru; inteligenţa îl face să nu se expună, să nu se facă de râs că îi e frică. Inteligenţa exclude orice formă de ridicol. De orice formă ar fi el, scientist, catolic, baptist, ortodox, budist, musulman, protestant, omul are ceva în care crede, care crede că îl apără. Nimeni nu se poate apăra atât de bine de necunoscut încât să nu spere într-o formă providenţială superioară. Ateismul însuşi, nu e lipsa oricărui Dumnezeu, ci o formă minimală de percepţie a unei forme superioare de existenţă, caracteristic unor proşti care, ca orice proşti, se cred ei entităţi superioare altora şi, în final, lor înşişi.

Credinţa există, în sine, în mod matematic, de la 0 % şa 100 %, iar morala nu apare decât prin educaţie. Dacă nu eşti moral, nu crezi în nimic; în Dumnezeu, nici atât. E imoral să nu crezi în ceva. Dacă foloseşti elemente de decor ale bisericii, ai doar impresia că eşti credincios; nu eşti credincios, eşti bisericos. Să slujeşti biserica, se vede. Să fii credincios, nu se vede; poţi minţi, dar e imoral să minţi.

Dacă orice formă de viaţă humanoidă se teme de ceva, indiferent de ceea ce este acel ceva, superior lui, înseamnă că, fără Dumnezeu, atotputernic şi atoate existent, nu poate exista morala, dar morala nu poate exista nici fără om. Doar omul poate fi educat. Animalul nu poate fi decât dresat.

Dumnezeu nu este bun sau rău. El este. Noi, oamenii, suntem buni sau răi; frica ne face aşa. Frica de trecere, deoarece, de cele mai multe ori, nu ne preocupă trecerea aceasta numită viaţă, ci finalitatea ei, concretizată tot prin ideea de Dumnezeu.

Dumnezeu e bun sau rău doar în măsura în care îl percepem noi aşa, bun sau rău, după cât procent de frică avem de el şi în funcţie de ceea ce aşteptăm de la el.

Cu cât omul e mai inteligent şi educat, este mai moral şi, în consecinţă, mai credincios. Cei care spun că morala nu are nici o legătură cu credinţa construiesc un paradox bazat pe confuzia dintre credinţă şi biserică. Credinţa şi biserica nu se confundă. Credinţa e peste tot, biserica nu e decât din loc în loc. Credinţa e un concept abstract, biserica e o instituţie. Nu e tot timpul o instituţie a credinţei. Nu orice biserică atrage, automat credinţa. Prostimea e bisericoasă, face cruci, plecăciuni, cade în genunchi, se autoflagelează, se înfometează, stă pe covoraşe şi se dă cu fruntea de pământ etc. Asta e partea artistică, instituţională a credinţei. Poate fi şi o mimare a acesteia. Modul cum oamenii fură, omoară, vorbesc urât, scuipă, păcătuiesc în fel şi chip, pentru a veni apoi şi a cere iertarea păcatelor, ne arată că morala nu e tot timpul de partea bisericii.

Nu din dorinţa de a-l sluji pe Domnul se fac azi tinerii popi, ci dintr-o formă de activism, deloc deosebită de activismul comunist al anilor ‘50 sau activismul politic de azi, când tinerii se bagă în partide, doar-doar o ieşi ceva. Ei se fac popi, aşa cum s-ar face activişti de partid, economişti, ingineri, calculatorişti, pentru a câştiga mai uşor o pâine. E o soluţie imorală, ca oricare alta.

S-a înlocuit o dogmă, dogma comunistă, cu cea religioasă. Nu se înţelege faptul că dogmatismul nu este un lucru bun. Dogmatismul, când este exacerbat, duce la exagerări. Dogma e un concept filozofic; când e confundată cu activitatea practică a religiei, devine dăunătoare, produce imoralitate.

Când religia foloseşte dogma ca îndoctrinare, comite un fapt imoral, închide mintea omului, o închistează în dogmă, transformându-l în paranoic. Mintea celor proşti e mai uşor de închis. Din cauza asta, tot Evul Mediu întunecat, din secolul V până în secolul XVII, religia a manevrat mase de paranoici, le-a dat arme şi i-a pus să se omoare pentru ea; oamenii acestui ev nu ştiau de frica unei entităţi superioare, ci erau înfricoşaţi de orice biserică inchiziţională.

Azi, s-a trecut prea uşor de la exacerbarea populismului la dogma religioasă, iar cei mai iuţi de mână au fost tot comuniştii, adaptabilitatea lor la noile condiţii de mediu fiind surprinzătoare. Poţi vedea activişti de partid, care au ordonat bătăi crunte şi dărâmări de biserici, cum îşi fac o mie de cruci, în autobuze, pe bănci, prin parcuri şi chiar în faţa vitrinelor de magazin, dând faptului un aspect comic involuntar. Mafiotul e religios, nu moral şi credincios; ucide, apoi întră în biserică şi se roagă.

Politicienii fură, apoi se autosuspendă, dar nu am înţeles de ce; nu am văzut niciunul atârnând. Au transformat „dacă morală nu e, nimic nu e” în „dacă morală nu e, nu-i nimic”. Dacă ar fi credincioşi, cum pretind, ar lăsa-o mai moale cu furatul.

Religia nu elimină viciile; le dă o justificare, deci le încurajează. Cei care ucid în numele Domnului, mint. Ei ucid în numele religiei lor şi bisericii. Dacă ar fi credincioşi, ar fi morali şi n-ar ucide.

Religia nu ne permite să ne ridicăm nici deasupra viciatei Mamă Natură, cum spune scenaristul filmului „The American Queen”, prin vocea actriţei Katherine Hepburn, nici deasupra propriei noastre naturi; asta face credinţa. Credinţa, nu religia, ne duce la morală şi la Dumnezeu. Mai degrabă, religia şi biserica se ocupă cu pomenile. Pomenile distrug educaţia omului, deci n-au nimic cu morala. Aşa spune şi Humphrey Bogart, în acelaşi film: „I have a tiger in my stomach”.

În concluzie, nu există morală fără Dumnezeu. Dumnezeu este moral prin el însuşi. O idee nu produce daune decât atunci când e instituţionalizată.

VICTOR MARTIN

~„Cititul involuntar“ – „Orice sfârşit e un început prost“

Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din literatură au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii autorilor, o s-o ia toată lumea spre divertisment, ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii, dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.

Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc.Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale” sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui Caragiale.

Scriitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se fac înţeleşi, dar adorm cititorul.

Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.

Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente.

Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent.

Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română, aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE va însemna victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi.

Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun.

Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligenţa fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar, plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi şi posibilităţile afirmate de protectori.

Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm.

Lumea nu e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.

VICTOR MARTIN

~„Antimateria anticorupţiei“

Ministerul Educaţiei unora vrea ca, în anul şcolar 2006-2007, să introducă o nouă materie în şcoli: Anticorupţia, un fel de antimaterie la o materie mai veche, seculară. Nevoile financiare ale statului român sunt mai mari decât cele ale statelor înconjurătoare.

Cine va fi primul pus pe coperta interioară a tuturor manualelor de acest tip, în locul unde deloc demult se găsea doar poza lui Nicolae Ceauşescu, cel care, atunci când pierdea fiul său milionul de dolari la materia Ruletă, repede lua avionul particular, proprietate a întregului popor, şi se ducea să dea şpagă să nu rămână odrasla corigentă? Nu se va şti niciodată.

Capitolul „încuietori de maşini străine” se poate preda în clasa I, unde odraslele etniei lor fură stiloul învăţătoarei, doar aşa, „să-şi facă mâna”, dar capitolul „transferuri în conturi din străinătate”, nu e de nasul oricui, ci doar al beizadelelor de politruci, parveniţi, funcţionari publici particulari sau rude de mătuşi, şi nu se poate înţelege decât mai pe la urmă, printr-a XII-a. Abia la intrarea în facultate, urmaşii celor posedaţi de diavol şi ai celor deposedaţi de comunişti se pot căsători.

După multe generaţii de copii de hoţi, nu vom mai avea nici un corupt în ţară; vor merge să fure direct de la Bruxelles. În ţară, vom avea doar anticorupţie, lapte şi miere. Nu va mai fi nimic de reeşalonat. Integrarea europeană a României în Asia va reafirma năzuinţele românilor de a fi estici fără bariere de limbă.

Copiii hoţilor vor trebui să înveţe să nu se mai ascundă în puşcării, după ce au curăţat populaţia de bani, ci să rămână afară, cu fruntea sus, cinstit, tovărăşeşte.

Facultativ, se pot frecventa şi cursurile de anticorupţie ale Universităţii de la Jilava. Se pot introduce cursuri de anticorupţie chiar şi pentru administraţie, interne, preşedinţi de asociaţii de proprietari sau miliţieni cu doctorat, elaboratori de proiecte independente de voinţa noastră.

După terminarea şcolii, elevii vor merge singuri să se predea, pe bază de proces verbal de predare-primire, să nu fie supuşi tentaţiilor. Dacă nu, vor fi nevoiţi să ia lecţii suplimentare, în particular, unde vor fi nevoiţi să stea cuminţi în bănci, unde un post nu-l costă cine ştie ce pe părinte, orice ar fi acesta: parlamentar, ministru, secretar de stat, director, redactor şef sau mahăr de partid.

E grea cartea, mai ales dacă e de credit şi are pe ea mai mult de 10.000 de euro.

Prin introducerea acestei materii idealist-ştiinţifice, va creşte nivelul de pregătire pentru viaţă şi nivelul scolii româneşti, în general, până dincolo de cota de avarie. Elevul trebuie să înveţe că, pentru a putea deveni folositor societăţii, cât mai devreme, trebuie să intre cât mai de tânăr în puşcărie.

„Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, spunea Lenin, introducând în învăţământ becul lui Edison. Învăţaţi la prostii, spunem noi. Cum poţi să-l înveţi pe hoţ să nu fure? Asta e întrebarea. Introducând profesori de drept comun în şcoli.

Mai elevat, după cufundarea într-o astfel de materie, elevul va alerga după hoţul din el până îl va prinde cu piciorul de o bilă metalică. Anticorupţii de stânga ne vor fura din buzunarul stâng, iar anticorupţii de dreapta ne vor fura din buzunarul drept. Anticorupţii normali, apolitici, ne vor lăsa şi fără buzunare. Cu mânuţele-alea două, vor fura până şi din urna de vot.

Materia asta va îmbina teoria cu practica, practicul cu utilul, Înainte de a fi daţi la anticorupţie, copiii ar trebui să aibă „cei şapte ani de-acasă”, cu suspendare. Ei trebuie să înveţe de mici zicala: Cine mai fură azi un ou, e un bou! Trebuie să-l spele de H5N1 şi preţul detergentului depăşeşte preţul oului de mărime medie.

Hoţilor nu le convine să se şteargă pe picioare sau să-şi îmbibe pantofii în tăviţa cu dezinfectant, atunci când vor să intre în coteţ, la furat de găini. Ei nu suportă dezinfecţia. Mai bine se apucă de citit.

Când se deschide o bibliotecă, se închide o închisoare; cu bibliotecă, cu tot.

Biografiile parlamentarilor nu sunt atât de greu de obţinut pentru că sunt aşa secrete; poate că, până fac ceva avere, nici n-au o biografie sigură.

Aşa cum Corupţia ne învaţă ce avem de furat, Anticorupţia ne învaţă ce nu avem voie să furăm şi pe cine să lăsăm s-o facă. Tot ce nu vor fura, hoţii vor da la alţii; cu dobândă. În acest sens, guvernul trebuie să elaboreze un proiect de lege de predare a Anticorupţiei în şcoli, apoi să pună la punct un program-cadru de aplicare a acestei iniţiative. Sau chiar un cod comun, european, de aplicare a Anticorupţiei la hoţi. Utilitatea e incontestabilă, mai ales în sectorul comunicării locurilor unde să dea lovitura, a călătoriilor de afaceri, pe banii contribuabilului, şi, mai ales, a relaţiilor interpersonale, de tip mână-buzunar-portofel.

Trebuie introdusă arestarea românească: arestarea fără reţinere.

Aşa cum se propune să fie impozitată corupţia legal constituită, nici anticorupţia nu trebuie lăsată mai prejos. Taxa pe proprietate, de exemplu, nu va micşora proprietatea. Tot mai mulţi cetăţeni vor dori s-o plătească şi vor constata cu uimire şi bucurie în ochii umezi că pot.

Chiar şi la mese regale, vinul va rămâne somniferul săracului. Preţul va fi inclus în vin.

Nici preţul gazelor naturale nu va fi artificial. Familiile care nu vor putea plăti şi vor sări la gâtul anticorupţiei vor fi ajutate să facă acest lucru.

Dacă se poate spune că, în urma însuşirii materiei Anticorupţie, oamenii vor fi altfel, lumea în care trăiesc va fi la fel. Anticorupţia nu e doar evitarea Corupţiei; cu orice chip.

Încercând să facă neînţelesul de înţeles, ministrul educaţiei lor, acest copil mai mic al ministerului groazei, va da din lac în hârdău şi cu această iniţiativă salutară, în sensul că este salutată cu pălăria udă de tot mai mulţi oameni ai muncii şi dimprejur.

Iniţiativa e salutată şi de oamenii de afaceri sau de politicienii care, conform noii materii, vor fi mai reţinuţi; de Parchet, care are oameni cu memorie prodigioasă, nemaifiind nevoie să fie băgaţi în calculator, unde e frig şi telemobilul în pâine.

Conform anticorupţiei corupţiei, omul de afaceri arestat trebuie să recunoască, într-un târziu, începutul audierilor. Nu trebuie să se simtă ca-ntr-un muzeu, fie acesta chiar de tip Zambaccian. Contrar celor spuse de Pierre de Coubertin, anchetatorii sunt nişte jucători care nu au ca scop să viziteze, ci să intre primii.

Ce pot găsi ei mai mult într-un pachet de legi pentru sănătate decât legi pentru sănătate? Dar în declaraţiile de avere ale politicienilor? Acestea, deşi se ghidează după un fir roşu, călăuzitor, sunt cusute cu aţă albă. Sunt doar nişte declaraţii politice de dragoste şi moţiuni sexuale peste tot.

La materia propusă, copiii vor mai învăţa cum ar fi viaţa fără scandaluri: scandaloasă. Vor învăţa că, pentru combaterea corupţiei, e bine să exportăm tot mai mult; nu importă ce.

Nici faptul că gigacaloria trebuie făcută mai mică, să ajungă la toată lumea, nu trebuie să le fie străin. Nici faptul că bătaia nu mai e ruptă din Rai, ci din context.

Nu trebuie luaţi în seamă denigratorii acestei iniţiative, care spun că, neştiind ce pierd prin aderarea la UE, românii pierd timpul. Aceşti denigratori spun că anticorupţia aplicată va duce la o aşa mare creştere a nivelului de trai, de nici nu mai putem ajunge la el. Nu e adevărat; generaţiile viitoare vor vedea mult mai bine lucrurile, dacă acestea vor mai exista.

Noua doctrină anticoruptivă va fi împotriva tuturor, dar nu împotriva oamenilor. Există oameni care se manifestă ca atare şi nimic mai mult.

Nu toţi conducătorii vor deveni competenţi; unii vor deveni mult mai competenţi. Coşmarul românesc va deveni visul american. Chiar dacă vor avea averea în euro, coruptul va trebui să justifice şi cel mai mic dolar din averea sa.

Omul va justifica averea până la ultimul cent, nu până la ultimul milion de euro, să nu-l handicapeze pe anchetator. Nimeni nu va mai intra în atenţia DNA, care, se ştie, e atentă la toate prostiile.

Poliţistul nu va mai fi nevoit să aresteze pe nimeni, să se lupte cu umbra sa, hoţul; de acum încolo, va putea muri în somn sau îşi va putea ascunde drama în inteligenţă.

În aceste condiţii, guvernanţii nu vor mai fi nevoiţi să ne fenteze, să nu ne pierdem speranţa; o vom face singuri, prin aprofundarea antimateriei anticorupţiei. Astfel, ne va fi mai uşor să vorbim despre conducerea care sfidează populaţia, decât despre populaţia care sfidează bunul simţ.

Afirmaţiile lipsite de conţinut, chiar dacă întâmplător, vor căpăta conţinut şi, după mai multe căderi de stânci, se va da drumul la traficul uşor; foarte greu.

VICTOR MARTIN

~„Cititul involuntar“ – „De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi posesorii acesteia“

O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.

Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.

Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un miliţian a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.

Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.

Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede.

Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.

Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.

Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.

VICTOR MARTIN

~„Cititul involuntar“ – „Numai omul inteligent are neşansa de a se prosti“

Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi.

Fan-ii mai mult citesc despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar dacă se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiţi la critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.

La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.

În funcţie de balansul valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate.

E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că şi el are dreptate.

Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii şi promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.

Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul inconştient rămâne singur.

Editurile au fost învăţate să nu vândă cărţi, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărţi nescise încă, aşa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaţilor, ori eşti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaţilor nu se întrevede încă şi se încearcă în disperare să se fabrice…Pot nominaliza o editură care a organizat un concurs de debut, a anunţat că acesta s-a suspendat până la o ediţie viitoare şi totuşi, în acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.

Şi, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.

VICTOR MARTIN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s