MONITOR CULTURAL * on-line

►Ion Coja

________________

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CORINA ŞUTEU, DIRECTOAREA INSTITULUI CULTURAL ROMÂN DE LA NEW YORK

Sunt alături de dl  Robert Horvath

Stimată Corina Şuteu,

Îmi iau libertatea de a-ţi adresa aceste câteva rânduri şi nu cred că am nevoie de prea multe justificări. Mi-ai fost studentă şi ne cunoaştem bine. O studentă pe cât de blondă, pe atât de dăruită pentru meseria de filolog, deja exersată în familie de părinţii dumitale, cunoscuţi prin activitatea, pot spune opera lor de „lingvişti şi filologi români”. Ca studentă ai resimţit obligaţia, deloc uşoară, de a onora blazonul familiei Valeriu şi Flora Şuteu, şi-mi aduc bine aminte că ai reuşit pe deplin.

Zilele trecute mi-a ajuns sub ochi textul unui articol publicat de dl Robert Horvath în revista New York Magazin, articol care atinge un subiect asupra căruia deseori m-am oprit şi eu în ultimii ani: Holocaustul, aşa zisul Holocaust din România. Bănuiesc, chiar înţeleg din materialul citit, că avem păreri diferite asupra subiectului. Nu ştiu dacă dumneata le-ai făcut publice, prin texte dedicate acestei chestiuni, dar nu mi-e greu să-mi imaginez că funcţia pe care o deţii şi activitatea pe care o duci în momentul de faţă îţi impune măcar să afişezi comportamentul unei persoane care nu pune la îndoială teza „holocaustizantă”. Îmi îngădui să-ţi amintesc un sfat pe care eu şi colegii mei profesori la Universitatea Bucureşti l-am dat studenţilor de fiecare dată când s-a ivit ocazia: luaţi aminte la opiniile care le contrazic pe ale voastre, cercetaţi-le cu atenţie, sine ira et studio, cum ne îndeamnă anticii noştri străbuni, de la care ne-a rămas şi regula lui audiatur et altera pars. Cred că în incinta Institului aceste reguli rămân valabile, iar altera pars are drepturi imprescriptibile de a-şi face auzită vocea. De data aceasta este vorba de vocea dlui Robert Horvath, de care nu am avut cunoştinţă până nu am citit textul amintit. Un text suficient de bine argumentat pentru a atrage atenţia că adevărul s-ar putea să fie altul decât cel pe care îl susţin istoricii holocaustizanţi. „S-ar putea”, am zis. Nu ţin să adaug acum alte argumente la cele invocate de dl Horvath, dar un lucru aş vrea să-l cunoşti bine şi să meditezi asupra lui: poziţia mea, de contestare a celor care susţin că în România pe vremea Mareşalului Ion Antonescu a funcţionat o politică de exterminare a evreilor, se sprijină şi pe mărturia personală pe care am primit-o de la cel care atât mie, cât şi părinţilor dumitale ne-a fost profesor şi mare binefăcător: ALEXANDRU  GRAUR. În timpul războiului marele profesor a lucrat în cadrul Centralei Evreilor, ca profesor şi inspector în sistemul de învăţămînt de sine stătător pe care comunitatea evreiască din România şi l-a organizat cu sprijinul nemijlocit al autorităţilor antonesciene. Nu este adevărat, cum susţin activiştii minciunii, cum că pe vremea lui Antonescu evreii au fost daţi afară din şcoli şi, deci, se înţelege, au rămas neşcoliţi! Nici vorbă! S-au înfiinţat sute de şcoli pentru copiii evrei, cu profesori evrei, inclusiv un sistem complet de învăţămînt superior! De ce s-a procedat aşa? Aceasta este altă poveste, o pot spune, dar ne-ar lua prea mult timp. Alte detalii le poţi găsi în textul pe care îl ataşez, scris cu ani în urmă despre contribuţia decisivă pe care a avut-o Alexandru Graur în orientarea mea ca negaţionist al Holocaustului pus pe seama românilor. Bucură-te, stimată Corina Şuteu, acest Holocaust nu a existat, depune mărturie în acest sens marele Alexandru Graur!

Mai mult, îmi îngădui un sfat: să le ceri şi părinţilor dumitale părerea în această chestiune. Întreabă-i ce ştiu dînşii despre asasinarea a sute de mii de evrei în România şi, mai ales, întreabă-i cât de mult se poate merge „pe mâna lui Alexandru Graur”, care, dacă iei în serios ce spune unul sau altul dintre rentierii Holocaustului inventat, ar trebui declarat colaborator la politica Mareşaluluii Ion Antonescu, de genocid antisemit. Da! Alexandru Graur, alături de Nandor Gingold şi alti evrei emblematici, a fost un colaborator al lui Ion Antonescu, numai că politica acestuia nu a fost de genocid, ci, aşa cum a spus-o răspicat şi dl Robert Horvath, a fost o politică de salvare a evreilor, politică cu atât mai meritorie cu cât ea a fost dusă împotriva cursului european general şi împotriva presiunilor Berlinului.

Nu insist şi mă întorc la punctul de plecare: textul din New York Magazin. Nu ştiu ce să cred despre interdicţia de a se vorbi româneşte la reuniunile Institului Român… Pur şi simplu nu-mi vine să cred că dumneata, Corina Şuteu, ai putea patrona asemenea regulă. Aici parcă nu-mi mai vine să-l cred pe dl Horvath, sper să fie vorba de o neînţelegere, altminteri nu mai pricep nimic…

Trec şi peste celelalte detalii pentru a reveni la miezul problemei: ce facem cu adevărul? Îl lăsăm mai departe ca pe un monopol intangibil al unor indivizi de teapa „generalului” Ionescu(şi nu mai ştiu cum, o nulitate patentă în materie de istorie şi moralitate profesională), Ellie Wiesel, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, indivizi dovediţi ca mincinoşi şi sperjuri, sau ţinem seama şi de mărturia unor oameni impecabili sub toate aspectele precum Alexandru Graur, Raoul Şorban, Wilhelm Filderman etc. Sau, pusă întrebarea mai practic, ce facem? Ne alăturăm sau nu la acţiunea dlui Robert Horvath? Iar când spun acţiune mă gândesc că dumnealui domnul Horvath cunoaşte proverbul „nu mor caii când vor câinii”, că va persevera pe drumul căutării şi afirmării adevărului. Într-o ţară a libertăţii, cum este America, ştiu cât de mult este preţuit adagiul evanghelic potrivit căruia nimic nu te face mai liber decât căutarea, găsirea şi afirmarea necondiţionată a adevărului. Sunt mulţi românii din Statele Unite care gândesc ca dl Horvath, iar eu personal aşteptam cu toată încrederea să se ivească cineva, dintre cei plecaţi din Ţară, care să rupă tăcerea şi să rostească răspicat adevărul despre Holocaustul din România. Căci nimic nu poate fi mai normal, mai legitim decât să afirmi ce crezi, ce ştii că este adevărat. Grozav de …normal mi se pare şi faptul că demersul dlui Horvath a găsit sprijin şi găzduire în paginile unei publicaţii. Că dl Grigore L. Culian şi cititorii săi nu-l lasă singur pe dl Robert Horvath. Este o frumoasă recidivă a revistei New York Magazin. Vă asigur pe toţi de tot sprijinul meu şi al colegilor mei din Ţară, de preţuirea şi admiraţia noastră. Am mulţi colegi şi prieteni în SUA, în Occident, câţiva dintre ei fiind evrei. Tuturor, români şi evrei, acelaşi îndemn: fiţi alături de cauza adevărului şi de cei ce se dedică adevărului. Nu poate exista motiv mai demn de solidarizare, de fraternizare. Doamne, ajută!

Ion  Coja

Bucureşti, 28 aprilie 2008

Al. Graur  şi „holocaustul” din România

Repet cu plăcere: mare noroc am avut să-i cunosc bine pe dumnealor Al.Graur şi Petre Ţuţea, adică pe un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate şi pe un român legionar cu stagiu de 12 ani pe la Jilava, Aiud şi alte locaţii din universul concentraţionar comunist, şi pe amândoi să-i fac, atât cât mi-a fost mie cu putinţă, modele de comportament social şi intelectual. Deseori, după 1990, m-am întrebat ce-ar fi zis Graur sau Ţuţea citind un text sau altul dintre cele câteva sute pe care le-am publicat. Cel mai mult m-a obsedat grija de ceea ce ar fi avut de spus Al.Graur despre „negaţionismul” meu cu privire la holocaustul din Transnistria, negaţionism de care nu reuşesc să mă vindec, şi asta din pricina în primul rând a unor evrei de treabă şi foarte serioşi, cu bun renume în lumea evreiască, de la care am deprins năravul de a nu-i crede pe alţi evrei, mai dubioşi, unii chiar dovediţi ca mincinoşi de-o viaţă, şi care susţin vrăjeala cu holocaustul din România… Căci evreii, ca şi românii, sunt de două soiuri: unii susţin morţiş, iar alţii nu cred nicicum că românii au fost atât de criminali încât să ucidă sute de mii de evrei… Eu mă număr deci printre evreii care nu cred, printre evreii şi românii care nu cred în basna cu holocaustul din România, din Transnistria. Ca orice om normal –  cum încerc să fiu, mă îndoiesc de multe lucruri în care cred, drept care studiez cu atenţie părerile adversarilor de idei şi credinţe. Nu de puţine ori am recunoscut, în cele din urmă, că dreptatea era de partea lor, a adversarilor. Şi sunt oricând gata să mă înclin dinaintea evidenţei, a dovezii capabile să-mi descopere greşeala de mine săvârşită. Mai simplu spus, mereu m-am întrebat, în ultimii ani, ce fel de om şi evreu a fost Al. Graur: credea sau nu în Holocaustul din România? Ce ar fi avut de spus Al. Graur dacă ar fi trăit până în zilele noastre şi ar fi intervenit în discuţie? Cât de cunoscut îi era subiectul şi spre ce poziţie s-ar fi îndemnat s-o adopte? M-aş fi regăsit oare de aceeaşi parte a baricadei sau am fi fost, temporar, adversari?(Zic „temporar” pentru că aproape sigur m-aş fi aliniat la poziţia „domnului profesor”. Şi asta din motivul binecuvîntat că l-am cunoscut atât de bine încât mi-e greu să mi-l imaginez ataşându-se minciunii…) Mereu mi-am pus aceste întrebări pe care mi le impunea respectul şi mai ales sentimentul de recunoştinţă ce i-l port. Şi am ajuns la concluzia că dacă, prin cine ştie ce miracol, dau peste un text în care Al Graur îşi prezintă argumentele privitoare la „genocidul” din Transnistria, atunci argumentele sale devin şi ale mele şi, cu jale în suflet, îmi fac mea culpa, îmi cer iertare de la ovreimea de pretutindeni, de la românii pe care i-am păcălit, i-am făcut să gândească cu păcat. Şi până la sfârşitul zilelor mele mă las de ziaristică!…

Mă consideram într-atât de obligat faţă de memoria lui Al.Graur mai ales după ce, în urmă cu câţiva ani, am aflat de la regretatul, mult regretatul nostru coleg Constantin Dominte, până unde, cât de departe a împins Al. Graur în 1966 dorinţa sa de a mă face asistentul său: deoarece nu aveam dosar de cadre bun şi mi se refuza numirea în învăţămîntul superior, Graur s-a supărat şi le-a declarat tovarăşilor de la cadre că el, ditamai Alexandru Graur, îşi dă demisia din Universitate dacă junele Ion Coja nu va fi angajat… Constantin Dominte ştia de această frumoasă poveste de „şantaj” de la colegul nostru Iancu Fischer. Sit vobis terra levis, Iancu Fischer şi Constantin Dominte!… Mi-a fost util să aflu acest ultim detaliu, prin care obligaţiile mele de recunoştinţă faţă de Al.Graur sporeau şi mai mult. Le-am resimţit literalmente ca pe obligaţii sporite faţă de adevăr! Rămâneam însă mai departe cu întrebarea, încă mai dureroasă: dacă Graur ar mai trăi, ce părere ar fi avut despre „antisemitismul” meu? Despre afirmaţia mea încăpăţânată că românii nu au săvârşit şi nici nu puteau săvârşi un genocid împotriva evreilor sau a oricărui alt neam de oameni, oricât de evrei ar fi fost aceştia!

M-a ajutat bunul Dumnezeu şi mare a fost uşurarea mea zilele trecute când, din surse foarte autorizate, am aflat poziţia lui Graur, şi ea negaţionistă, indirect negaţionistă faţă de amintitul şi inexistentul holocaust din România… Care sunt aceste surse? Sunt acei evrei care în presa de după august 1944 i-au reproşat lui Al. Graur faptul că a activat în Centrala Evreilor, instituţie creată de mareşalul Ion Antonescu. Graur îmi povestise câte ceva despre acei ani, când funcţionase ca profesor şi ca un soi de inspector în cadrul sistemului de şcoli şi facultăţi evreieşti care a funcţionat în acei ani de prigoană, o prigoană care însă nu a afectat cu nimic dreptul la învăţătură al tinerilor evrei din România. Da, ştiu, am citit şi eu textele iresponsabile ale unor istorici pârîţi care jură că tinerii evrei  au fost alungaţi din şcoli în perioada guvernării legionare şi antonesciene, dar nu spun nimic despre sutele de şcoli şi facultăţi pe care evreii au avut dreptul să le înfiinţeze, şi le-au şi înfiinţat chiar cu sprijinul autorităţilor româneşti! Despre aceste şcoli însuşi Nicolae Cajal i-a povestit în anii 90 lui Eugen Simion, susţinând că aşa şi-a făcut primii patru ani de facultate, la o facultate evreiască din Bucureşti. Dar lui Cajal i-a fost teamă să lase un text scris public mărturisitor, căci ar fi intrat în contradicţie cu declaraţiile unor istorici de teapa lui Haralambie Culea ori Culer Harry, care uită să amintească de existenţa acestei reţele de învăţămînt evreiesc din România anilor 1941-44. Împotriva acestor mistificări aproape criminale avem de-acum mărturia lui Graur, mărturie intrinsecă faptului că a funcţionat, cum spuneam, în angrenajul Centralei Evreieşti,  cu însărcinări în domeniul în care se putea face util. De mai multe ori, când venea vorba de un ins oarecare, evreu, Graur povestea câte ceva despre anii când a funcţionat în acel veritabil minister evreiesc al Învăţămîntului şi l-a cunoscut pe individ. Îmi pare rău că la vremea aceea, anii 1970-80 nu am dat atenţie acestor relatări, nu am reţinut vreun nume, nu am pus nici o întrebare… Abia deunăzi mi-am amintit, când am aflat de acei evrei nerozi, care i-au reproşat lui Graur că a colaborat la binele de care evreii au avut parte de la Ion Antonescu. La rândul ei şi vestita Centrală, în frunte cu dr Nandor Gingold a fost ţinta acuzaţiilor aceloraşi  evrei bezmetici. Din fericire, de curând, după şaizeci de ani, s-a publicat şi în România memoriul pe care preşedintele Centralei, dr Nandor Gingold, l-a depus în toamna lui 1944, când s-a pus şi pe el însuşi la dispoziţia autorităţilor şi a acuzatorilor săi. Atât din presa vremii, cât şi din documentele evreieşti de atunci, aflu că nimeni nu s-a plâns atunci că în Transnistria s-ar fi desfăşurat un genocid, cu zeci, sute, mii, zeci de mii, cu sute de mii de victime, evrei sau, mai nou, ţigani. Nimeni după august 1944 nu l-a acuzat pe Gingold şi colaboratorii săi de vreun amestec în holocaustul din Transnistria. Nimeni dintre cei care l-au acuzat pe Gingold nu pomeneşte de vreun holocaust în Transnistria!

…Să nu se creadă cumva că Transnistria nu este pomenită! Este de mai multe ori invocată imediat după august 1944, dar nu pentru evreii care pieriseră, ci pentru evreii din Transnistria pe care alţi evrei, cu funcţii importante, i-au furat, i-au minţit şi i-au înşelat în diverse chipuri, unul mai ruşinos ca altul. De un genocid, repet, nici vorbă. Drept care propun instituirea unui principiu: înainte de a fi acuzaţi românii de relele tratamente la care au fost supuşi evreii deportaţi în Transnistria, evreii de azi să facă un inventar corect şi complet al suferinţelor cauzate acelor evrei de către unii evrei din Bucureşti sau din Transnistria. Singurul aspect criticat de evrei imediat după 1944 a fost mărimea taxelor şi impozitelor impuse special evreilor… Practic numai asta i se impută lui Gingold, că i-a ajutat pe români să-i atingă pe evrei la buzunar şi să le ia impozite prea mari. Dar uită acuzatorii că graţie acelor impozite evreii au stat la căldurică acasă şi nu au degerat şi nici nu au murit prin tranşee, alături de cei aproape un milion de flăcăi români care aşa şi-au găsit sfârşitul. Asta n-o mai spune nici Hary Culer, nici Jean Ancel, şi nici unul dintre istoricii care, ani mulţi după aceea, au inventat holocaustul din Transnistria. Aşadar, imediat după august 1944, când suferinţele evreieşti erau proaspete în conştiinţa şi în amintirile tuturor evreilor din România, nici un evreu nu reclamă că în Transnistria a fost un genocid – cuvîntul holocaust încă nu se inventase! Nici o vorbă despre un măcel în Transnistria, din care au rezultat evrei morţi peste 200.000(două sute de mii) de bucăţi…

Dacă un asemenea masacru s-ar fi petrecut, moartea acelor sute de mii de evrei ar fi căzut şi în vina evreilor care au colaborat cu asasinii, cu dictatura militaro-fascisto-legionaro-antonesciană. Care adică au activat în Centrala condusă de Gingold. Despre o asemenea vină a lui Nandor Gingold, nici unul dintre acuzatorii săi nu scoate absolut nici o vorbă! Deşi era evident că după 1944 i se căuta lui Gingold orice motiv sau pretext pentru a fi repudiat sau chiar condamnat penal. Iar alături de Gingold, chiar dacă în mai mică măsură, inculpat trebuia să fie şi Alexandru Graur şi toţi ceilalţi evrei, nu puţini, care au lucrat sau au activat în Centrala despre care nimeni nu vrea astăzi să spună prea multe, căci ar fi nevoit să spună şi cât de mult bine a făcut evreilor. Acum am convingerea definitivă că în Transnistria, în România, nu a fost nici urmă de holocaust. Această certitudine mi-o dă informaţia că Al Graur, profesorul meu, a lucrat în amintita Centrală… Pentru mine aceasta devine dovada cea mai grăitoare, dovada de care aveam cea mai mare nevoie pentru a rămâne pe ideea fixă şi corectă că în România nu a existat nici un fel de holocaust sau de genocid. Căci este ilogic să proclami măcelul din Transnistria şi să nu-i acuzi de colaborare la acest măcel pe evreii care au  co-abitat şi au co-laborat cu organizatorii holocaustului! De ce nu a fost acuzat Gingold pentru ororile din  Transnistria? Simplu: pentru că Gingold pentru a se dezvinovăţi ar fi demonstrat cu sute de dovezi că în Transnistria nu a avut loc măcelul pe care Lya Benjamin & co. se simt aşa de fericiţi să-l imagineze, să-l scornească. Nota bene: dr Nandor Gingold, la câţiva ani după „holocaustul” din Transnistria, a emigrat în Israel unde a mai trăit ani buni. S-au mai găsit evrei zănateci să-l acuze de una sau alta, dar niciodată de favorizarea infractorului, adică a celor care au făptuit holocaustul. La fel cum s-au găsit şi evreii serioşi care să-i ia apărarea lui Gingold şi să demonstreze că prin activitatea Centralei Evreilor, sever controlată şi direcţionată de oamenii regimului, evreii au avut cu toţii de tras foloase ca nicăieri în altă ţară europeană. Adică s-au salvat!(Vezi mărturia lui Marius Mircu. Nici pe departe singura…) Dar fă-le evreilor un bine şi ai să vezi, ai dracului ei de evrei, că nu-s în stare să fie recunoscători decât unul, doi, câţiva, iar ceilalţi sunt teribil de deranjaţi, uită de binele făcut şi se uită chiondărîş la tine, căci binele de care au avut parte îi încarcă cu povara atât de incomodă a recunoştinţei. Şi recunoştinţa nu-i niciodată un gheşeft! …Parcă ar fi români ca mine şi ca tine, iubite cititor, acei nemernici de evrei!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s