MONITOR CULTURAL * on-line

►Ioana Stuparu

ŞARPELE DIN BĂTĂTURĂ

Nu înţelegea cum ajunsese acolo. Parcă era sădită în mijlocul drumului, chiar în dreptul liniei de hotar dintre cele două proprietăţi: în stânga casa ei părintească, iar în dreapta casa vecinului. Ştia doar că se află în locul acela cu o misiune: avea ceva de văzut. Încă nu ştia ce anume trebuie să vadă, de aceea privea insistent peste toată suprafaţa de dincolo de gardul de la drum. Cu nostalgie şi-a amintit de perioada când ambele proprietăţi aparţinuseră aceleiaşi persoane, adică bunicului ei, iar gard despărţitor nu exista.

Gândurile i-au fost spulberate numaidecât, fiindcă gardul ce despărţea cele două proprietăţi a început să dispară, deşirându-se rapid de la un capăt la altul, ca ochiurile de pe andrele. Privea uimită şi se întreba: “Cum poate să dispară un gard, măi frate, aşa, văzând cu ochii? Şi de ce? Era gard bun, rezistent, din ciment şi ştacheţi de fier. Gardul reprezenta hotarul dintre cele două proprietăţi. Bine că a mai rămas Pomul din apropierea fântânii, plantat cine ştie de când, cine ştie de cine!… Măcar prin el se mai păstrează un semn de hotar. Dar şi acesta, de atâta vreme care a vremuit peste el, a început să se usuce. I-a mai rămas doar tulpina cu coaja arămie şi ridată ca pielea zbârcită a omului uitat de vreme. Ce pom important a fost cândva! Ce belşug de roade a dat! Câte persoane s-au înfruptat din roadele lui!»

Apoi ceva nevăzut a ridicat-o uşor din mijlocul drumului şi a purtat-o ca pe un fulg până în bătătură. A aşezat-o lin, chiar pe locul de unde gardul începuse să se deşire. Preţ de câteva clipe a rămas pe loc neştiind ce să facă. Un sentiment ciudat a cuprins-o: parcă era o străină. A început să se întrebe ce caută acolo? Privea spre Pomul cu care se afla faţă în faţă şi de care o despărţea o oarecare distanţă. La un moment dat a realizat că între ea şi Pom există o legătură, că ea şi Pomul reprezintă ceva semnificativ pentru acel loc, că fiecare se află la câte un capăt al fostului gard de hotar, în urma căruia rămăsese o simplă linie dreaptă trasată pe pământ. Cu paşi domoli, respectând cu stricteţe linia ca un acrobat pe sârmă, a pornit către Pom. Îl ştia acolo de când se ştia şi ea pe lume. Deşi era gros, ştia că braţele ei îl pot cuprinde. Trebuia doar să şi le întindă spre el.

Pe măsură ce înainta, vedea clar pe tulpină putregaiul de un arămiu deschis printre ridurile din ce în ce mai pronunţate.

Distanţa dintre ea şi Pom se micşorase considerabil. Gândul că mai avea un pic până să-şi întindă braţele ca să-l cuprindă, îi făcea inima să-i tresalte. Un pas, doi…, însă a rămas locului înspăimântată, fiindcă Pomul s-a retezet deodată de la suprafaţa pământului şi s-a prăbuşit. Bucăţi din coaja lui mai mult uscată s-au împrăştiat în toate părţile. O pală de pulbere produsă de putregai a rămas, pentru un timp, în aer. Apoi a început să se lase în jos, după care s-a potolit, umplând scorbura adâncă ce pornea tocmai din rădăcină şi continua deasupra pământului, prin câteva resturi din tulpină, înalte cam de un lat de palmă.

Fără a se mişca de pe linia de hotar privea cu interes, cu mirare chiar, constatând că Pomul fusese gol-goluţ pe dinăuntru asemenea unui tub, că doar în coajă se mai ţinuse, că inimă nu mai avusese deloc.

Nu mai avusese inimă???!!! De când? s-a întrebat speriată de acest gând. Apoi gândul a pus stăpânire pe toată fiinţa ei, a durut-o, a făcut-o să se simtă urgisită, întrăinată.

Încă nu se mişcase de pe loc. Misiunea nu se terminase. Trebuia să mai vadă ceva. De aceea privea insistent la putregaiul ce umpluse scorbura. Deodată acesta a început să se mişte. Acest lucru a şocat-o tare de tot. Apoi din putregai a apărut capul unui şarpe, după care şarpele a ieşit în întregime şi a pornit în direcţia casei ei părinteşti, ca la comandă, târându-şi trupul de o lungime considerabilă.

*

*  *

Spaima avută la vederea Pomului retezat, dar, mai ales scârba produsă de apariţia şarpelui, au făcut-o să sară din somn. Inima îi păcănea puternic în pereţii pieptului, iar sudoarea îi umezise pijamaua. Când şi-a mai revenit, şi-a zis:

« Urât vis! Oare ce-o însemna? »

Au năpădit-o numaidecât amintirile:

Doamne, câţi eram cândva în bătătura aia! Acum a mai rămas decât o  bătrânică. Un suflet care a rătăcit drumul spre ieşire. O speranţă pentru unii, ca s-o momească să-i ia proprietatea, în special terenul valoros prin suprafaţă şi poziţie”.

Casa nu mai reprezenta decât valoare sentimentală, dar şi aceasta doar pentru puţine persoane, printre care şi ea. Trecuseră ani mulţi peste casă, câteva cutremure mari. Renovările fuseseră mereu amânate. Bătrânica ţinând morţiş să fie lăsată singură după moartea soţului, îşi impusese punctul de vedere: “Cât trăiesc eu, nimic nu se schimbă în bătătura asta”. Avuseseră grijă unii şi alţii să-i intoxice mintea cu sfaturi: “Fii atentă, nu ceda, copiii vor să te ducă la azil, ca să nu mai fii stăpână-n casa ta!”.

Vrajba semănată din mai multe părţi îşi găsise teren roditor în mintea bătrânicăi.

Faptul că nu era singură pe lume, iar tot ce era în bătătura aceea aparţinea în egală măsură ei şi copiilor, încurca planurile multora: vecini, rude, oarecine râvnitor la înavuţire cu japca. Până la urmă era bun şi un capăt de aţă!…

*

*  *

La scurt timp de la visul şocant, în care gardul dispăruse, iar Pomul se prăbuşise, unul dintre fraţi a venit cu propunerea:

_ Vecinul nostru e plin de bani ! Are de gând să-şi extindă afacerea, dar nu-i ajunge terenul. Vrea să cumpere bătătura şi casa noastră părintească.

_________________

SOLIDARITATE ŞI TOLERANŢĂ

Omul este binecuvântat cu simţul solidarităţii încă de la naştere.

Mai exact, sentimentul de solidaritate este sădit în om chiar din momentul în care Dumnezeu, îi hărăzeşte perioada existenţei trup şi suflet pe pământ.

Fiindcă în clipa concepţiei s-a instalat automat solidaritatea între două fiinţe: fătul şi mama. Legătura prin trup sau “legătura de sânge”.

Pe de altă parte, o persoană se concepe din solidaritatea deja existentă între două persoane: femeie şi bărbat. Solidaritate întru iubire. O iubire anume, pe de o parte sufletească, iar pe de altă parte trupească, ce poate fi luată ca necesitate al cărui scop este perpetuarea speciei; iubire lăsată de Dumnezeu astfel, tocmai pentru a nu fi confundată cu iubirea spirituală – IUBIREA-DIVINĂ, IUBIREA CEA MARE.

Solidaritatea trebuie tratată ca un sentiment firesc, care duce până la rădăcina LUMII. Legătura trupească, “legătura de sânge”. Lumea nu reprezintă altceva decât locuitori ai aceluiaşi spaţiu: PĂMÂNTUL. Iar pe plan spiritual reprezintă fiii  aceluiaşi Tată, DUMNEZEU. Lumea, respectiv pământenii sunt fraţi întru trup şi spirit. Deci, solidari prin naştere.

Toleranţa este soră cu solidaritatea.

Eu le-aş numi pe amândouă: “iubirea de aproapele”.

Iubirea de aproapele este una dintre legile Biblice. Una dintre cele zece porunci pe care le-a lăsat Dumnezeu, spre o bună convieţuire a lumii pe pământ. Cele mai simple legi şi cele mai uşor de respectat.

Şi totuşi, apelul la solidaritate şi toleranţă se aude din ce în ce mai des, mai ales în ultima perioadă.

Cine cheamă la solidaritate şi toleranţă? Omul. Cine e cel chemat? Omul.

Se practică, de multe ori, chemarea la solidaritate şi toleranţă la nivel de familie, de grup, de naţie. Aici a intervenit inventivitatea omului, odată cu apariţia fărădelegilor, a nerespectării celor zece porunci. Pentru că, automat s-au format două tabere: oameni buni şi oameni răi. De ambele tabere este invocată solidaritatea şi toleranţa, însă nu este respectată decât de una singură: a celor buni. Beneficiarii toleranţei sunt cei răi, până la urmă, deoarece ei trebuie să fie cei acceptaţi, cu toate că nu-şi dau nici un interes să se schimbe în bine.

Omul este cea mai complexă creaţie a Lui Dumnezeu. A avut parte de a fi beneficiarul unui creier « labirint infinit ». Cu multe feluri de cărări de la cele mai simple, până la cele mai întortochiate. Cu posibilitatea de a-şi alege singur cărările pe care trebuie să meargă. Însă, nu ştiu cum se face, că unii dintre oameni aleg să meargă pe cele mai întortochiate cărări, de unde nu mai ştiu să iasă. Şi cu câtă uşurinţă ar ieşi, dacă ar privi către Cer, cea mai simplă cărare ce duce la Dumnezeu şi la învăţăturile Lui!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s