MONITOR CULTURAL * on-line

►Cora Saurer Chioreanu (Elveţia)

~Cora Sauer Chioreanu, Elvetia: “Între curte şi ogradă”

Tot ca anecdotă, uitasem să va spun ce căutam la salonul respectiv de coafor…  Să ma pregătesc estetic la a face curte sau la a mi se face curte, în calitate de necontribuabil la reprezentanţa mânească în străinătate, dar în cea de român reprezentativ în aceeaşi străinătate… Evident, altfel de ce aş fi primit o invitaţie, pe  numele meu, scris întreg , fără cel al soţului, care este doar amintit prin  …..şi soţul, pentru 1 decembrie ? Oficial e vorba de Curtea care se întruneşte, ca în fiecare an, la o aniversară, de ce de ne ce, aniversăm, ploconim, mâncăm sarmale, ne uităm cine a a mai venit la
curte, se mai spune cine a mai plecat. Mai mâncăm o sarma. Mai ne stă în gât când ştim cu cine o mâncăm. Nu bem vin că ne doare capul, că nu sunt bani în fonduri pentru vin bun, numai ce se  rimeşte la Ambasadă,  o poşircă cu care să găsim investitori. Poate anul acesta se va primi un vin bun, poate anul acesta vom face temenele unui băiat tânăr, drăguţ, salon, zâmbitor şi mulţumit. Dar vai, dacă de vin chiar nu ştiu nimic dacă se mai poate face ceva,  de temenele ştiu că le vom face, noi cei care nu plătim impozite în România pentru ca cineva să ne reprezinte, acelorlaşi pe care vroiam
să îi schimbăm cu pancartele discrete de acum şaisprezece ani. Evident, pe criterii de continuitate strategico-diplomatică…  Intr-un articol documentat din februarie 2005, jurnalistul de la Evenimentul zilei de atunci, ne ameninţa că în curând şi cei buni, dar mai ales ceilalţi, o listă întreagă din cei ce ne reprezintă peste hotare, vor fi chemaţi la curte, că nu suntem în ograda statului să îi  ţină tot pe aia de o vecie.… Primenirea MAE, o decizie irevocabilă, Pensionarii “de nîinlocuit” vor fi înlocuiţi  ( Cristian Oprea, Evenimentul zilei,  25 februarie 2005)  Heheh, îmi spun, aici e lumea  mică, în Elveţia nu se simte, că mâncăm sarmale cu acelaşi domn de prin 1988… Ce-o fi pe la curţile mai mari ? Se alfă, nu e secret. Câteva lucruri doar nu se spun. Dar la cele mai multe accesul e public. Numai noi,  cei care ştim atât de bine să facem temenele, nu vrem să ştim de ele. Sau de ei, că nici salon, nici lobby  eminin nu prea am văzut la curţile cele mari. La curtea de la Paris veţi face reverenţa unui domn, tovarăş de oaste  al Diplomaţiei româneşti din 1968, de pe vremea  când nu se plăteau impozite în România, deci nu îl plăteam « noi » ci statul, cu un an de studii absolvit la ENA( Înalta Şcoală de Administraţie franceză, sursa fundamentală de cadre politice în Franţa)  între 1970 – 1971, unde se
intra atunci ca şi până acum cu concurs sau cu dosar. Aflăm că acum negociază intrarea României în UE. Nu ştim cum, pentru că Preşedintele României a declarat în conferinţa de presă de săptămâna trecută, la  Paris că sprijinul axei Washington  Londra este un punct strategic primordial, în  olitica….intrării României în UE…… La Londra, altă curte cu blazon… francez ( Dieu et mon droyt) de
salon, puteţi pune liniştit curcanul peşcheş pentru că e un ispravnic  dedat în cele istorice şi şlujbeşti, iar la Madrid e un impresionant personaj cu ştat de plată la acelaşi Minister din 1964!  Om bun de altfel, despre care aflăm că ….scrie poezii şi traduce romane comuniste din limba franceză. Ce e drept pe când mai scria, că  ultimele publicaţii citate sunt din 1987 şi 1992…. Despre continuitatea strategică a acestui demn tovarăş nu ni se spune nimic. Sunt însă şi curţi care ne onorează, Viena,  ruxelles. Nu e chiar atât de rău nici la Berlin  şi chiar şi la Washington se poate spera câte  ceva. Acolo, probabil nu era nevoie de continuitate în strategie… Mă gândesc la cei trei tineri frumoşi, zâmbitori şi suverani din revista de la coafor. Oare nu la ei în curte a fost invitată  diplomaţia românească  la Întâlnirea anuală  din 29  -31 august 2005 ? Iar ameninţările de schimbare ale ziaristului  bine informat în februarie… atât de neîntemeiate…cum le-a îndurat hârtia când toată diplomaţia română îi reprezintă pe dumnealor, băieţii-salon şi cu  lobbying zdorbitor la curţile celor cinci continente? « Pe parcursul ultimilor 15 ani, diplomaţia românească s-a caracterizat printr-o vizibilă notă de continuitate, dată de concentrarea, dincolo de ciclurile electorale, pe realizarea  arilor
proiecte de importanţă strategică: integrarea în NATO şi integrarea în UE. Astfel, am putut atinge masa critică necesară pentru a realiza saltul spre o politică externă ofensivă, neconjuncturală, pragmatică, axată pe valorificarea de oportunităţi. » Mihai-Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor externe,  29 august 2005,   Reuniunea Anuală a Diplomaţiei Române  . E ironică sau justificatoare lipsa aceasta de  anacronism între  discurs şi cei 20, 30, 40 de ani de slujbă ai celor primeniţi între ei, prin ambasade, în scopuri strategic-naţionale pentru a ne reprezenta şi a crea un adevărat lobbying? La secţiunea întâlnirii „Promovarea imaginii şi culturii României în străinătate”  “Comunităţile româneşti de pretutindeni”   nu cred că are rost să va citez lista de participanţi. Vă veţi întâlni cu ei la Ambasada ţării unde sunteţi, dacă aveţi onoarea să fiţi invitat nominal  cu soţul sau  soţia,  în  aloanele respective. De altfel, în saloanele din spatele tratativelor nu găsesc deloc întemeiată  prehensiunea din decembrie trecut a  preşedintelui Chirac bazată pe rezultatele alegerilor  din  omânia. Presa şi telejurnalul  francez vorbeau de posibile schimbări între partenerii de discuţii, poate chiar a tonului de discuţii… Saloane diferite, acelaşi lobbying, la aceleaşi  curţi, dincolo de ciclurile electorale. Iar în ograda noastră de gâşte şi curcani se  strâng pancartele. Primiţi cu capra ? A, cu  apra nu se primeşte, se plimbă ca ursul pe uliţă să audă toţi . Atunci cu buhaiul. Că în cel mai rău caz dăm una pe alta. Dar până atunci, « Hai să dăm mână cu mână, cei ( ce-i)  cu inima română !?»
Berna, noiembrie 2005

~Cora Sauer Chioreanu, Elveţia: “Între lobby şi salon. Anecdote de coafor, la o aniversară”

Se împlinesc şaispreze ani, mari şi laţi, şi plini de speranţe deşarte de când discret ne plimbam cu pancarte prin capitala Elveţiei  ca să ne solidarizăm cu ceea ce de negândit se petrecea acasă. Spun discret,  pentru că nu avusesem dreptul la strada mare, care aparţinea manifestanţilor mai numeroşi turci, kurzi, tibetani, cauzelor exotice mai apropiate publicului elveţian  decât măsluiala televizivă şi cu victime irosite în zadar, a contemporanilor  noştri de atunci. Pe una  din pancarte cineva solicita timid să se schimbe ambasadorul. Şi s-a schimbat. Atunci pe loc, la câteva zile, evident cu cel ce era în localitatea cea mai apropiată, o persoană care îşi cunoştea « dosarele », care putea reprezenta noua României proaspăt concepută de noul  guvern. A sosit ambasador la Berna, reprezentatul misiunii permanente româneşti la Geneva. Se întimpla în 1990… Şaisprezece ani mai târziu, în aceeaşi urbe, nu se mai manifestă. Nici pentru cauze exotice, nici pentru cauze străine. Elveţienii îşi au ei  pancartele lor, teama de a-şi pierde ţăranii, teama de a se pierde într-o Europă din care nu vor decât cireaşa de pe tort, deci grijile lor. Nu îi prea mai interesează despre ceea ce se întîmplă  mai
departe de Budapesta. Sau doar vag, pentru că au taiat subvenţii,  proiecte, ajutoare etc. Dar se mai merge la coafor, loc tradiţional de comentariu şi de dezvăluiri. Un salon. Nici prea prea. Nici foarte foarte. Cu reviste, care se citesc în antreu. Un Spiegel de la sfârşitul lui octombrie  2005 dezvăluie pe câteva pagini o imagine a României nouă, gata de start în Europa, unde nu se ştie cât va fi de bine primită. Germanul de rând, cu lege nouă la om nou, cu TVA ridicat cu 3 % şi  cu vârsta de pensionare ridicată la 67 de ani, nu se entuziasmează la primirea  unui frate sărac în ogradă, pentru că de această dată nu mai e fiul risipitor pe care îl doreşte alături ca şi acum 16 ani, ci acum pentru
el primirea ar fi o sacoşă fără fund. Pentru celălalt german, cel care doreşte să facă bani buni şi repezi cu retur pe investiţie cît mai rapid, s-ar putea să îl intereseze să mai aibă o piaţă de deschidere
cu o sacoşă fără fund, pentru că şi aşa puterea internă de cumpărare a compatrioţilor lui a scăzut, creşterea economică e mai mare în ţările  emergente şi s-ar putea să fie o afacere. Reflecţii de coafor,
evident. În Spiegel-ul din salonul de coafură, printre fotografiile frumoase şi incitante la vizitarea Sibiului, viitoare capitală a culturii europene, se strecoară pe ultima pagină a reportajului o fotografie cu un lobby (engl: salon,hol,club): stricto sensu un alt salon, mătăsos şi catifelat cu trei tineri. Frumoşi, zâmbitori, puţin anacronici cu mobiliarul aurit şi capitonul roşu de pe fotolii, într-un necesar
opulent lobby-style  pentru completarea imaginii României cititorului din Spiegel.

Cu satisfacţie descopăr, tot la coafor, cine sunt cei trei tineri, frumoşi, zâmbitori şi mulţumiţi, pentru că autorul articolului ne  lămureşte… Ministrul Afacerilor externe cu echipa lui imediată: Trei tineri, sub 40 de ani se preciza în articol… Frumoşi, zâmbitori, mulţumiţi, cu elan. Sincer, salon băieţii. Iar eu, tot la coafor. Se potrivea. Eram în perfectă vulgarizare a istoriei post-moderne  contemporane. Arăt poza în jur. Place. Tot la coafor. Nu era vorba nici în articol, nici în conversaţia noastră de salon despre programul strategic al acestor domni tineri şi zâmbitori, nici de problemele cu care se confruntă o structură mai mult decât erodată a unui Minister… A, dar de ce nu au pus nici o femeie ?  Fiind la coafor, întrebarea mi se părea  justificată. Pentru că în conducere, din opt persoane, e
doar o singură doamnă, care apare timid pe ultimul post evocat. Nu, nu  de articolul din Spiegel, în acea perspectivă de lobbying, nu era loc. Pe siteul internet unde m-am dus să caut lobby-ul feminin în Minister am făcut constatarea. La om nou, lege nouă, îmi spun de vreo şaisprezece ani încoace. O să îi dau doamnei adresa coaforului. Dar cu  siguranţă că nu are timp. Nici dispoziţie, cred, să facă atâta drum până la salonul acesta, unde se vorbea despre ipoteticul lobbying feminin în Minister. Imi aduc aminte că saloanele oficiale erau interzise doamnelor din secolul al XVII-lea, dar unele din  rimele  femei emancipate din cultura europeană, Preţioasele, au ştiu să rezolve problema. Au plecat de la Versailles, şi-au deschis salon de café acasă, în saloanele lor particulare şi au dirijat discret tot
spiritul frumos şi intelectual al secolelor următoare, din umbră. Imi  imaginez că şi aici trebuie să fie tot astfel, pentru că altfel nu mai pot crede în puternica femeie româncă, inteligentă emoţional şi social, cu punga familiei în mîinile ei, intolerantă faţă de această stare de fapt, dar mişcându-se eficace în spatele cortinei de salon.  Şi de ce insistă presa românească asupra faptului ca nu avem  obby, când avem salon ? …. Şi trei băieţi-salon într-o fotografie, pe hârtie lucioasă.

~Cora Saurer Chioreanu: Despre scriitura culturală sau epistolă deschisă spre cărturarii români

Când opţiunea îndepărtării tranzitorii se face devreme într-o viaţă de om, revenirea cu paşi timizi pe lespezile trecutului de învăţăcel e cu atât mai grea… Pare îngălmat să iau peniţa care acum scrie rapid, cu zece degete, fără purceluşi, în pofida zborului în timp real, spre toate continentele şi să mă adresez în trei vorbe celor care din toate timpurile ne luminează drumul, ne-au dat dreptul la visare şi ne-au obligat la gândire.

Parcursul e scurt în CV-uri, umple maximum trei pagini ca să poată citi cei rapid interesaţi de soarta noastră, e supradimensionat însă, în gândul de recunoştinţă permanentă adresat lor, „celor care au rămas acasă” şi ne încântă dupa-amiezele discrete de burghezi la gura focului, cu ceea ce publică. Pentru că îmi vine greu să îmi imaginez publicul căruia se adresează acum cărturarii, îmi creez o construcţie stabilă de impresii pe care să pot broda această epistolă.

De prea multă vreme departe de nucleul cultural românesc pentru a înţelege tot, mă străduiesc de vreo jumătate de an să citesc imensa cantitate de informaţie ce ne ajunge prin bunăvoinţa schimbului de date între publicaţii şi editorii de presă culturală şi de idei din ţară. Cum omeneşte mi-e imposibil să mă adresez tuturor personal, fie chiar şi prin poşta cititorilor, reacţie epidermică la ceea ce receptez în imediat, o fac într-un mod care sper să le ajungă în raza vizuală. Redacţiile ne onorează (şi aici e într-adevăr cuvântul potrivit, fără urmă de ironie) cu tot ceea se publică săptămânal în presa evocată mai sus. ( ne = organizaţia independentă de promovare a limbii, culturii şi imaginii româneşti în Elveţia, RO-CHance). E un cadou pentru care vorbele sunt mici puţine întru mulţumire. Dar, cum spune francezul , empoisonne. Adică e ca şi cum ai primi un dar cu care nu prea şti ce să faci. Din activismul precedent am învăţat că „citeşte-l şi dă-l mai departe” e cea mai bună variantă, se află repede despre ceea ce e vorba şi cei vizaţi pot reacţiona rapid. Dar cum să dai ceva când de cele mai de multe ori nu şti la ce serveşte… ce cer ei în petiţiunea lor şi cui o adresează…

Mă gândeam obosit în faţa unor douăsprezece ore de tren prin România că am cu ce îmi umple minutele de deznădejde ceferistă, de data aceasta în trenuri bune, comode, la fel de întârziate ca toate trenurile de cursă lungă din lume… Rigoarea ştiinţifică mă obligă acum să caut în arhivă numărul cu pricina al „foii”, să dau citatatul la obiect, să produc o argumentare silogistică perfectă pentru a ajunge la o concluzie. Nu pot face acest lucru… pentru simplul motiv că… mai toate foile sunt la fel, cu articole de şapte pagini scrise mic, devotat, pe o temă care interesează un număr infim de vasali (pentru că cine oare, în afară de ei, ştie despre ceea ce e vorba la o întrunire cărturărească, sincer, de valoare, unde răgasesc dascăli dragi de pe vremea studiilor mele în România, nume care ne-au învăţat mult prin viu grai, prin peniţă şi printr-un comportament intelectual impecabil, dar care îmi par degradaţi prin atâta irosire de energie…) Or fi lucrările întrunirii, publicate într-o foaie la cam
în jur de 10.000 de exemplare pentru cei interesaţi şi care nu s-au putut … deplasa la localitate, din motive bine întemeiate de altă treabă… E poate un omagiu. Greu de înţeles pentru cel care trăieşte actul de cultură adevărată într-un impact viu, emoţional şi care nu prea dă de capăt scopului. E poate Parnasul artei pentru artă…

Din cele multe foi culturale şi de idei pe care le primim pe săptămână şi lună, pot citi câte ceva cu multă bucurie, cu mândria că „ domle,ce bine scriu ai nostri”. S-a întîmplat să citesc cîteva chiar din
doască în doască, ce e drept rar, dar … face ( excelentul număr alDilemei Vechi despre familie, nu mai puţin unul din recentele Apostrofcu un interviu fluviu al Martei Petreu cu Ion Vianu).
Din păcate cele mai multe sunt însă un alt gen de foaie, cel scris în „gaşcă” pentru „gaşcă”, fie ea de cea ma bună extracţie intelectuală, tot gaşcă e. Externul e exclus. Nu are ce căuta în cetate pentru că nu e ales, sau nu a ales să participe la activitatea evocată. Şi evident dacă nu e cu ei, acolo, prezent la des-batere nu are ce să îşi dea cu părerea… Nu cred că e important la ce pol al atomului cultural se
află, tot nu lui i se adresează, ci doar altora, printre linii, care, poate, nici nu au timp, între obligaţiile mediatice şi lucrative, să citească ceea ce li se spune… Dacă nu ai discul citat din 19.., evident epuizat, de găsit doar în anticariate sau pe etajera cu moaşte a prietenului fanatic de acel gen de jazz, ce faci? Il cobori clandestin în mp3… ca să vezi despre ce vorbeşte autorul… Un act cultural complex care implică timp, imaginaţie şi ustensile… Dacă nu posezi o colecţie de filme prăfuite sau o memorie perfectă, nu ai cum să participi mental la ceea ce îţi comunică criticul pe o altă pagină… Ei, dar dacă ţi-ar spune la ce cinematecă să mergi şi la ce oră, sau unde poţi obţine găselniţa ar fi poate prea vulgarizator…
Degetele îmi alunecă greu pentru că peniţa mea electronică în timp real nu vrea să zgârie. Gândul meu de mulţumire pentru cărturarii mei cei buni ( nu numai la suflet ci şi la minte) şi înţelepţi întru
toate, în care cred definitiv şi irevocabil, se vrea altfel. Mă revolt pentru că îi ştiu buni ( epicenul e obligatoriu aici). Pentru că îi doresc într-o înţelepciune a lui Voltaire, utilă societăţii şi care să
ne lumineze… Nu pot să îi văd pe cărturarii mei buni şi cu minţi în cele şapte pagini scrise mărunt din care nu se înţelege nimic… Zeflemeaua intelectuală poate fi percepută doar de cel căruia îi este
adresată şi am toată convingerea din lume că în cele 10.000 de exemplare tipărite cărturarul trebuie să iasă din implicit. Un jurnal de idei sau de informaţie culturală trebuie să spună mai mult, non
multa sed multum şi mai pe înţelesul celor care vor să ştie ceva despre ceea ce se întâmplă acolo (oriunde ar fi acel acolo…) Sau cărturarii mei scriu acum ca să îşi umpe egoul pătat de o lume… de
tranziţie în care am sau nu treabă eu la … trecute fix mă duc la canţilarie…

Intr-un ziar nu se citeşte tot, e o evidenţă care nu se spune. Dar când totul te interesează şi ai vrea să ştii măcar câte puţin din toate ar trebui să poţi merge la sursă. La acel izvor cu apa limpede a
gândirii şi culturii româneşti care ne emoţionează de fiecare dată când îl găsim ascuns în codrul cel întunecat, setoşi de excursia minţii pribegite. Gândindu-mă la stratosfera de dinozauri ( admirativ
muzeistic) ai culturii româneşti încă în viaţă, care ar putea spune şi cum se poate ajunge la cunoaşterea adevărată, la un acel „savoir-faire” care depăşeşte ştiinţa de carte şi care, fără să facă
rabat la calitate, ar putea comunica mai mult învăţăcelului decât jocul de-a v-aţi ascunselea cu textele, dicţionarele, imaginile şi suntele, nu pot decât să fiu convinsă că Domnul Trandafir face mai
mult pentru actul de cultură decât un honoris fără cauză în etalare de cunoştinţe.

Şi dacă scrieţi… scrieţi româneşte. Povestiţi-ne pe şleau, cum s-a întâmplat de-adevăratelea acolo, cum aţi simţit ceea ce aţi văzut, citit sau înţeles. Gândiţi-vă că sunt studentul în drept şi publicist
care nu aspiră la elită şi glorie ci doar un cititor, obosit într-un tren unde ne infectează totul, până la publicitate şi zgomot, că nu sunt burghezul şaişoptist devenit discret dintr-o cafenea de stânga –
caviar unde vorba e spusă de paradă, ca să fie spusă şi nu ca să se audă. Acel colţ liniştitor e poate în amintirile voastre netrăite, undeva într-o lume care nu e a mea şi nu e nici a voastră şi nicidecum
a urmaşilor urmaşilor voştri… Ei au nevoie de educaţie, nu voi de faimă. Această faimă o aveţi deja şi pe bun merit, pentru că sunteţi şi veţi rămâne cărturarii mei înţelepţi întru toate. Astfel veţi şti şi cum să faceţi să vă apropiaţi de cuvânt, mai mult decît de slovă.

A voastră, smerită elevă model, C.

Cora Saurer Chioreanu după un parcurs între Maroc, Franţa, Italia, Statele Unite, trăieşte, scrie şi predă, la Berna, în Elveţia, unde împreună cu soţul ei, actorul Dorin Dragoş, conduce organizaţia de promovare a limbii, culturii şi imaginii româneşti, RO-CHance. ( www.rochance.org)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s