MONITOR CULTURAL * on-line

►Cezarina Adamescu

GÂNDURI ÎN PRAG DE NAŞTERE

*A urcat în automobil dar sufletul i-a rămas în afară.

 

*Am învăţat de la Învăţătorul Cristos Poezia Universului, poezia creaţiei, poezia crucii şi în cele din urmă Poemul Mântuirii.

 

*Dar mai presus de toate, El m-a învăţat Poezia iubirii.

 

*Isus Cristos – dascălul meu de duh m-a învăţat arta de a mă mântui.

 

*Da, a intrat în biserică dar sufletul lui nu era acolo.

 

*Pe Dumnezeu nimeni nu-L poate corupe.

 

*Toţi oamenii sunt contemporani cu Cristos pentru că timpul Lui este continuu.

 

*Până-n străfunduri forează-ţi sufletul.

 

*Pentru ieri şi alaltăieri voi da socoteală mâine, poimâine.

 

*Este frumos a  şti că poţi străbate cu inima scările anumitor cuvinte.

 

*A fugi de lume – iată un exerciţiu de voinţă!

 

*Mă uit la gura Ta, Doamne, cum reverşi peste lume învăţăturile.

 

*Efectul Crist: să simţi că Dumnezeu îţi atinge celulele.

 

*Când locuiesc în spaţiul duhovnicesc nu mai am nevoie de altă locuinţă.

 

*Nu în zgomot, ci în spaţiul de taină al sinelui se limpezesc toate.

 

*Şterge-ţi picioarele în vestibul Raiului.

 

*Aş intra, dar uşa ta are clanţa pe dinăuntru.

 

*Cel mai greu de închipuit, e Chipul Tău, Doamne.

 

*Aş vrea să am trecere, nu înaintea oamenilor, ci dinaintea lui Dumnezeu.

 

*Dimensiunea mea? Doar în ochii divini capătă însemnătate.

 

*Mi s-a lipit inima de Dumnezeu.

 

*Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Tu eşti ziua mea de mâine!

 

*Numai iertarea te poate ajuta să-ţi învingi durerea.

 

*A ruga fără să te îndatorezi. A cere fără să cerşeşti. Doamne, miluieşte-mă!

 

*Orbul s-a dus să-l vadă pe prietenul său şchiopul care plecase de-acasă.

 

*Eu veacului i-am plătit cu dobânzi – zeciuiala.

 

*Tu să devii pentru mine zorii de zi, amiaza şi noaptea.

 

*Creştinismul se afirmă-n cuvânt de rugăciune dar se probează prin fapte.

 

*Marea problemă a nefericirii este că omul vrea să-i schimbe Planul lui Dumnezeu.

 

*Bucuria descoperirii lucrului în sine. Dar şi mai marea bucurie a descoperririi lucrului (planului divin) din tine.

 

*Un om poate fi judecat nu după reuşita rezultatelor sale, ci după intensitatea sentimentelor pe care le-a pus pentru împlinirea unui deziderat.

 

*Fiecare face lumină cât poate. Fie că pâlpîie, fie că orbeşte cu strălucirea, lumina rămâne sursă de bine.

 

*Şi la flacăra unei lumânări, a cărui intensitate e mică, se poate sfinţi un om, dacă o întreţine şi nu o lasă să se stingă.

 

*Nu contează când te-ai născut, ci cum să faci să-ţi ajungi generaţia din urmă.

 

*Aşadar, tu porţi norocul sau norocul te poartă pe tine?

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

 

13 decembrie ziua ultimei respiraţii

a lui Nichita

 

________________

ZIUA MONDIALĂ A OMULUI SINGUR – SERENADĂ PENTRU CEI SINGURI

Printre proiectele utopice la care visez de câteva zeci de ani se numără  şi acesta: de a dărui  celui singur, un strop de tandreţe, un strop de speranţă, un strop din lumina de sine. Mă gândesc intens la acest lucru şi de fiecare dată îmi propun să demarez un proiect. Dar nu ştiu cum se întâmplă că, se iveşte, ca-n Legile lui Murphy, imediat un alt proiect şi-l las pe acesta care e de o urgenţă maximă pentru omenire, de o necesitate stringentă şi care m-ar motiva personal, la fel de mult ca şi un proiect guvernamental (dacă aş avea oportunitatea de a participa la vreunul!) Desigur eu fac acum pledoarie pro domo.

Iannis Ritsos a formulat magistral într-un vers panseistic această stare de singurătate: „Fiecare e singur în naştere, în iubire şi-n moarte. /Ştiu, am încercat-o eu însămi. Zadarnic. / Lasă-mă să vin cu dumneata” – îi spune femeia singură de o viaţă, mult mai tânărului ei vizitator de după amiază – şi e clipa de supremă tensiune dramatică atunci când ea vrea să-şi părăsească locuinţa, să evadeze, pe faleză, la dig, în colţ, la cărămidărie unde se vede oraşul crescând sub ochii ei, vrea să iasă împreună cu tânărul,  pentru că nu o mai suportă pereţii, pianul cel negru, păianjenii casei, lucrurile care stau să se prăbuşească peste dânsa, şi este nevoită să le sprijine cu umerii, cu braţele, cu fruntea. Şi totul scârţâie şi pocneşte şi nimic nu poate umple golul ca o uriaşă hrubă sufletească. Desigur că nu va pleca nici de data aceasta, va rămâne prizonieră a propriei stări, a propriei angoase, a propriei temeri, din care nu există ieşire. (Sonata clarului de lună”).

Deşi fiecare se naşte singur, omul este o fiinţă socială, el trăieşte într-o comunitate, într-o familie, în societate, într-o ţară, pe un meleag de care anevoie se poate rupe. Încă de la naştere, orice micuţ simte căldura mamei aproape şi ea îl va ajuta toată viaţa. Lipsindu-i această căldură, el se va dezvolta inegal, ca un infirm, ca un refuzat al societăţii.

Am încercat aceste impresii chiar ieri, duminică,  la Sfânta Liturghie, pe 27 decembrie, de Solemnitatea  Sfintei Familii de la Nazaret. Ciudat: Până şi Iisus a avut nevoie de o familie, deşi, în mod paradoxal, El este Cel care se naşte veşnic din Tată fără mamă şi se întrupează din mamă fără tată.

Dumnezeu însă, i-a hărăzit şi Fiului Său o Familie pe măsură. Născându-se în trup omenesc, după chipul şi asemănarea  Lui, i-a dăruit  o Familie Sfântă, un tată purtător de grijă şi o Maică  Fecioară.

Da, nimeni nu ar trebui să trăiască pe lumea aceasta singur.

Pentru că nici în Cer nu vom fi singuri. Ne aşteaptă cetele îngereşti, corurile de serafimi şi heruvimi, blajinii plecaţi înaintea noastră, puzderia sfinţilor care mijlocesc pentru noi, rudele şi prietenii de care ne-am despărţit. Acolo doar, vom fi din nou laolaltă.

Dacă  aş fi vreodată un om influent, mi-aş dori să  propun  forurilor înalte internaţionale, să instituie o zi, măcar o zi din an omului singur, omului de care nimeni nu are nevoie, de care nimeni nu întreabă, de care toţi se împiedică, omul uitat, părăsit, marginalizat, abandonat şi inutil ca o ploaie pe valuri care nu adaugă nici un strop de apă oceanului, mării sau fluviului, inutil ca un bob de nisip într-o mare sahară, ca o steluţă între puzderia de stele perechi care hălăduiesc pe boltă.

Omului acesta aş dori să-i închin oda mea şi ea inutilă, pentru că ştiu că nu va ajunge acolo unde trebuie şi nimeni nu va şti de ea.

Ar trebui să existe şi UN CRĂCIUN PENTRU CEI SINGURI, şi un Revelion pentru cei singuri şi o zi de Paşti pentru cei singuri, o zi din an, sau măcar un sfert de zi din an în care singuraticii să se întâlnească undeva, fie şi la un colţ de stradă, fie şi la porţile pădurii, pe lângă zidurile cetăţii, la fereastra unde fetiţa cu chibrituri privea nesăţioasă cum bradul imens şi frumos colorat cu lumini şi globuleţe, cu beteală şi daruri, strălucea pentru cei din casă, adunaţi în jurul flăcării din cămin ori stând la masă şi ospătându-se cu minunăţii al căror miros răzbătea şi prin ziduri.

Ar trebui ca oamenii singuri  într-o zi, – doar a lor – să  aibă voie să se adune într-un parc, într-o piaţă publică,  în mijlocul cetăţii şi să protesteze, să facă  greva foamei, împotriva singurătăţii, să profereze ameninţări inutile şi să bată cu pumnii în cer, pentru a-şi alunga angoasa şi anxietatea provocate de marea şi dureroasa singurătate a zilelor de sărbătoare şi a duminicilor strânse peste an. Chiar dacă ar şti că totul e zadarnic, că n-ar putea mişca nici pietrele, nici zidurile, nici iarba, nici sufletele celor din jur cu protestul lor desuet.

Dar fiindcă tot vorbim de proiecte utopice, haideţi să ne închipuim un asemenea lanţ al solidarităţii umane, al celor singuri, care, fără să mai ţină cont de convenienţe, de vârstă, sau alte consideraţii  morale şi sociale, s-ar prinde de mâini, de mijloc, de umeri şi ar porni să mărşăluiască împreună – prin iarna vieţii în căutarea primăverii veşnice. Şi ar simţi, poate pentru prima oară în viaţa lor, sau cel puţin pentru prima oară după mulţi ani, căldura unei mâini, căldura unei respiraţii aproape, căldura umărului tovarăşului de singurătate, căldura degajată de trupul uman, ceea ce le-ar încălzi mădularele care demult n-au mai simţit ceva asemănător. Atunci şi pentru ei ar înflori, fără preget, orhideea speranţei; şi ei ar simţi adierea, mireasma unui crin lângă obrazul păsării poemului, şi ei, poate ar asculta vrăjiţi, melodia divină a glasului uman destinat doar lor, şi ei s-ar auzi chemaţi tainic pe numele mic, aşa cum doar în copilărie îi striga mama…

O zi în care să se şteargă toate diferenţele umane, să  rămână doar sufletele lor neprihănite, în căutare de sufletele aidoma. Vârsta, condiţia, specificităţile s-ar nivela şi toţi ar fi, aşa cum au fost meniţi să fie: copii ai lui Dumnezeu, aidoma Chipului Treimic.

Fiecare şi-ar aduce partea sa de ofrandă şi ar rezulta un dar uriaş  făcut din inimi însetate şi flămânde de dragoste, de tandreţe, de duioşie şi bunătate neasemuite.

Visez ca oamenii singuri în această zi să deschidă uşile, ferestrele, porţile, să-şi părăsească pentru un timp casele lor în care stau ferecaţi, să-şi părăsească gândurile întunecate, sentimentele de frustrare şi să iasă în plină lumină.

Nici n-ar trebui să-şi atârne la piept vreun însemn specific, fiindcă  s-ar recunoaşte ei înşişi: i-ar îndemna acel dor care, cu ochii închişi devine şi mai arzător, şi mai flămând de suflete aidoma lor…

Limbajul lor este unul specific, dar în acea zi mondială a singurătăţii absolute, ei ar descoperi un limbaj nou, un limbaj universal în care să se înţeleagă cu toţii, indiferent din ce colţ al globului ar proveni.

Oamenii singuri au ceva special înscris în fizionomia lor: îi recunoşti după ochii apatici, după încrengătura de riduri adunate la colţuri, după  grimasa forţată din jurul gurii, după paloarea din obraz, după gura  încleştată, lipsită de privilegiul vorbirii. Îi recunoşti după privirile în pământ (care-i trage, îi cheamă, îi ademeneşte), după încovoierea spinării, însemn cert că pământul îi atrage, după paşii nesiguri, după glasul stins, după teama care li se ghiceşte-n oase şi-n suflet şi după sfiiciunea manifestată în relaţiile (puţine şi nevoite) cu ceilalţi oameni.

Îi înţeleg perfect pe acei disperaţi care-şi aleg să-şi curme viaţa în ziua de Crăciun, de Paşti, de Revelion sau în ziua naşterii lor. Nu-i aprob, dar îi înţeleg. N-au mai suportat să fie singuri, au cedat. Pentru faptul că sunt creştină şi mi-e frică de Dumnezeu, n-am s-o fac niciodată, dar îi înţeleg pe deplin. E ceva de nesuportat.

Cândva, am avut o prietenă, de fapt, prietena prietenei mele,  femeie în toată firea. O chema Ani. O femeie sensibilă, frumoasă, elegantă. Să tot fi avut vreo 60 de ani. Avea un fiu care locuia la ea împreună cu soţia lui.

Certurile repetate între mamă-fiu-noră, care au dus-o la o depresie gravă, situaţia precară, lipsă de bani, de orice fel de mulţumire sufletească, Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat. Cred că sunt zece ani de atunci. A venit Ajunul şi toţi aşteptau cu înfrigurare sărbătorile, preocupaţi, neatenţi, egoişti, aşa cum suntem, îndeobşte.

Ani a dat telefon câtorva persoane să le întrebe dacă o primesc să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la ei. Nimeni, absolut nimeni nu i-a răspuns afirmativ. Toţi fugeau de ea. Era inoportună, nu folosea nimănui, o biată femeie singură, care mai era şi depresivă.

În ziua de Crăciun, Ani s-a dus pe malul Dunării şi s-a aruncat în fluviu. Nimeni n-a întrebat de ea, nici măcar fiul, pe care nu-l interesa de ce lipseşte mama de acasă.

Au găsit-o după două săptămâni, (de nerecunoscut!) – şi cineva, a identificat-o după fotografia din ziar. Stătuse la morgă câteva zile şi nu fusese revendicată de nimeni.  Apoi, după haine au aflat că este ea….

A avut parte de o înmormântare extrem de sărăcăcioasă şi în loc de sicriu, o ladă maronie, aproape pătrată, negeluită, cu o cruce vopsită cu tempera negru.

Una din surorile sale cu care se afla în duşmănie, bocind, a zis, conducând-o la groapă:

„Ani, Ani, ca un câine ai trăit, ca un câine ai murit, ca un câine eşti dusă la groapă!”

Prietenele s-au îngrijit să-i facă o mică pomană.

Nu mi-aş fi amintit de ea, dar, zilele trecute, scormonind prin arhiva mea video, am dat de o casetă de la una din lansările mele de carte de la Casa Corpului Didactic. Era în 1997 şi tocmai publicasem volumul Mysterion.

În această casetă, am recunoscut-o pe Ani, stând lângă fereastră, lângă Angela Cioltan, o altă prietenă dispărută de curând.

Am sărutat ecranul televizorului şi am plâns…Erau amândouă, alături, o singurătate, lângă altă singurătate. Şi nu m-am putut împiedica să mă întreb: Dacă cineva ar fi primit-o de Crăciun în casa lui/ ei, poate că soarta Anei ar fi fost alta, ar fi trăit şi acum, şi-ar fi dus bătrâneţile, într-un azil cel puţin, care e o comunitate, ar fi avut o apartenenţă…Nu s-ar mai fi simţit atât de inutilă în ziua Naşterii Domnului. Şi sigur n-ar fi recurs la acel gest disperat de a-şi lua zilele, iarna în fluviul îngheţat…ca un câine…

Da, oamenii singuri ar trebui să se înfrăţească, să declare război singurătăţii, să fie măcar o zi însoţiţi de alţii aidoma. Şi poate, cine ştie, ar căpăta puţină încredere, să-şi biruie soarta, să-şi biruie  nesiguranţa, tăcerea, slăbiciunea. Primul pas e foarte greu de făcut. Dar, de ziua mondială a singurătăţii totul este permis, şi ei prind curaj, curajul disperării şi-şi iau avânt să păşească încă unul şi încă unul şi iată…se trezesc în alt tărâm, care nu le e specific, dar pe care vor învăţa să-l exploreze, să-l cerceteze plini de curiozitate ca pe un nou continent, ca pe o nouă ţară de adopţie.

Nici un om n-ar fi mai recunoscător decât cel care a fost singur. Nici un om n-ar fi mai devotat celuilalt ca singuraticul care şi-a petrecut întreaga viaţă într-o muţenie şi înstrăinare completă.

Consider că sărbătorile pentru cel singur sunt cele mai greu de trecut zile şi nopţi şi de aceea,  cred că ele ar trebui instituite, doar pentru cei care au în jurul lor familia. Aşa cum în America, există cartiere, restaurante şi magazine segregaţioniste: „Only for white men”, doar pentru albi şi oamenilor de culoare li se interzice cu desăvârşire intrarea în ele.   Aşa ar trebui să fie şi sărbătorile: Crăciun pentru familişti, Paşti doar pentru mame şi tătici,  Revelioane pentru familii cu soacre, cuscri, nepoţi şi veri. Cel puţin ai şti unde ai şi unde nu ai voie să te duci. Şi poate, cineva ar avea ideea straşnică de a organiza şi un Crăciun pentru cei singuri, un Revelion pentru văduvi, un Paşti pentru cei părăsiţi de partener. Dacă tot nu se pot integra şi sunt daţi la o parte de ceilalţi….

Am trăit ieri în biserica noastră o Sărbătoare a familiilor creştine. A fost frumos, a fost de neuitat, dar şi dureros, în acelaşi timp.

Câteva zeci de familii din parohie au fost  sărbătorite pentru fidelitatea în credinţă, pentru că şi-au păstrat jurămintele făcute în faţa altarului, pentru trăinicia sentimentelor care i-a legat pe viaţă. Nimic mai frumos şi mai de cinste.

Unele familii au serbat 60 de ani de căsătorie, alţii 50, 40, 30, 10 ani de trai împreună. Aceştia au primit de la părintele paroh, daruri şi flori. Au fost felicitaţi şi li s-a cântat „Mulţi ani trăiască!”

N-am putut să nu observ însă şi un sentiment de frustrare, de tristeţe şi regret în ochii unor creştini care, cu sau fără voia lor, sunt acum singuri ori îşi petrec ultimii ani într-o singurătate relativă. Unii au copii care-i vizitează sau nu, alţii au fraţi şi surori, veri şi verişoare, naşi şi fini, nu sunt cu desăvârşire singuri. Dar există şi dintre aceştia care-şi duc existenţa ca şi când ar fi plecaţi demult din această lume şi nu aşteaptă decât anul, ziua şi ceasul să plece la Domnul.

Pe margini, lăcrimau foarte trişti cei care nu au avut niciodată  parte de asemenea bucurii în viaţă, ori au avut şi au pierdut aceste şanse. E adevărat, să menţii o căsnicie atâţia ani este o dovadă a virtuţilor creştine, în chip deosebit a răbdării, o exercitare a acesteia, zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă, cu greutăţi inerente şi cu bucurii destul de fragile. Unii sunt scindaţi sufleteşte. Cu trupul trăiesc în familiile şi casele lor, alături de soţi şi copii, iar cu sufletul trăiesc în altă parte….

„Ce să vă mai frământaţi cui rămâne casa, averea, terenurile, banii, de vreme ce nimeni nu ia nimic cu sine?!” – a predicat părintele paroh.

Lucru perfect adevărat. Cui să-i mai pese? Poate doar celor care rămân şi se ceartă, unii ajung la procese, la ură, la discordie şi chiar la duşmănie făţişă (vezi cazul fiilor lui Ion Dolănescu!)

Cât i-a folosit acestui reputat interpret român dacă a adunat averi nemăsurate? N-a făcut decât să semene discordie între fiii lui.

Revenind la Crăciunul pentru cei singuri, cei înditruiţi a face legi şi ordine ar trebui să se gândească să organizeze sărbători, întruniri, prilejuri de apropiere. În special în zilele de Crăciun – sărbătoare cu specific familial – li s-ar da posibilitatea de a-şi ogoi rănile provocate de dispariţia celor dragi, de părăsirea lor de către copii, de ingratitudinea rudelor care se înghesuie doar atunci când se împart averile defuncţilor. Ca la un semn, mirosul fetid al banilor îi atrage magnetic şi se înfiinţează neîntârziat la „împărţeală”. Dar câţi din ei au făcut, fie şi o vizită de Crăciun, rudei lor singure?

Am petrecut recent, câteva zile de Crăciun – într-o perfectă  singurătate şi tristeţe malignă – Dumnezeu să  mă ierte, nimeni n-ar trebui să fie trist în astfel de zile, când Pruncul se naşte şi ne este vestită mântuirea.

Crăciunul este o stare de spirit. Nu-i poţi ordona sufletului să fie vesel şi fericit, deşi te străduieşti din plin să o faci. Descurajarea însă şi o abisală stare de inutilitate şi deznădejde te cuprind iremediabil. Şi poţi avea pe masă, toate bunătăţile din lume. Ca şi Sfintele Paşti, când nu poţi ciocni de unul singur ouă, rostind: „Cristos a înviat!” – „Adevărat că a înviat!”

Nimic nu se duce pe gât, din pricina nodului nesuferit care stăruie şi-ţi opreşte parcă şi respiraţia.

Şi nu poţi să nu te gândeşti că nu e drept, că eşti om,  aidoma celorlalţi, că ai vrea să te bucuri, să fii fericit, să simţi o mână caldă pe umăr sau pe frunte.

O singurătate perfectă, ambalată frumos în staniol şi cu fundiţe roşii, în interiorul căreia, altă singurătate  geamănă, în interiorul căreia, altă singurătate, mezină, fiecare tinzând să-şi depăşească propriile limite, dar, fiind înăbuşite, la rândul lor de şirul lung de singurătăţi colective, de singurătăţi împreună.

Doar ţârâitul strident al telefonului – şi el asuprit de singurătate – în vreo câteva rânduri, cu veşti de peste mări şi  ţări, din Canada, din Germania, din alte oraşe, a spintecat în fâşii egale singurătatea din Noaptea cea Sfântă.

Oameni în căutare de oameni.

Oameni  uitând de ceilalţi oameni, suficienţi  loruşi, ghiftuiţi de propria imagine din oglindă.

„Te simţi cam singur în pustiu” – a constatat Micul Prinţ.

„Singur te simţi şi printre oameni” – i-a răspuns, înţelept, şarpele.

Singurătatea duce inevitabil la frângere, la rupere, la alienare.

Trebuie să fii foarte puternic ca să-i străbaţi potecile labirintice.

De aceea, voi, oameni, care aveţi influenţă în foruri înalte, propuneţi, cereţi, luptaţi pentru instituirea unei ZILE MONDIALE A OMULUI SINGUR.

Şi veţi vedea ce roade frumoase veţi avea. Fructele acestei singurătăţi  maligne, nu vă vor mai strepezi dinţii. Şi veţi avea mulţumirea, de a vedea chipuri înseninate, împăcate, zâmbitoare, încurajate să lupte mai departe cu destinul care le-a fost nefavorabil încă de la început, pe parcurs sau la sfârşit.

Şi veţi afla în sufletul lor, floarea neasemuită a recunoştinţei şi rugăciunile înmugurite pe buzele lor, pentru voi, cei care aţi luptat, care le-aţi întins o mână, un deget, pentru a nu se mai simţi copii părăsiţi de Dumnezeu şi de semeni….

__________________

„CULTURĂ ŞI VIAŢĂ. PATRUZECI DE ANI DE CULTURĂ ŞI ARTĂ“

N-aş  fi scris niciodată despre mine în acest chip, dacă n-aş  fi fost provocată de o minunată animatoare culturală, poeta, publicista şi promotoarea culturală, nu nume notoriu în acest domeniu, care m-a invitat să-mi depăn amintirile, legate de lăcaşul de cultură unde, pot spune că s-a  întâmplat o mare parte din viaţa mea şi de care sunt legată afectiv şi efectiv de când eram adolescentă. Este vorba de poeta Angela Baciu, cea veşnic îndrăgostită de cultură şi artă.

Ce înseamnă un locaş de cultură? Pentru mulţi, nu prea are nici o semnificaţie. Trec pe lângă el mai departe, nepăsători.

Pentru mine a însemnat mai mult decât orice alt aşezământ cultural din oraşul meu: mai mult decât un teatru, mai mult decât o galerie de artă, mai mult decât o sală de lectură sau o bibliotecă publică. Pentru că ea le cuprinde pe toate acestea şi încă multe altele.

Dincolo de instituţia în sine, în al cărei titlu intră şi răspunsul, Casa de cultură înseamnă viaţă, mod de existenţă, pasiune, rost, menire, temei. Înseamnă totul. Un rol fundamental exercitat de o instituţie care mi-a dăruit şi căreia i-am dăruit, cele mai frumoase clipe – convertite în ani de bucurie, fericire, emoţie, împlinire. Cum? Simplu. Aici s-au petrecut toate evenimentele vieţii mele.

De la o vreme, anii devin etate. Vârsta te obligă la bilanţuri, chiar dacă nu definitive, măcar provizorii. Bilanţuri rodnice – ca să folosesc o sintagmă demonetizată.

Aici s-au întâmplat toate: primii fiori adolescentini de iubire,  fiindcă tot aici m-am îndrăgostit, descoperirea capodoperelor literaturii universale, creşterea în educaţie şi cultură, formare profesională, formarea spirituală, prin absolvirea unor şcoli şi cursuri, emoţiile examenelor profesionale de mai târziu. Şi delectarea, care atingea fericirea la zeci şi sute de spectacole unde am participat şi ca interpretă,şi ca spectatoare.Şi tot aici am dansat la primul bal adevărat care nu semăna deloc cu discotecile de mai târziu.

Apoi, lansarea primului volum de versuri într-un cadru colegial, cu membrii cenaclului „Păstorel Teodoreanu”,  participarea la întrunirile şi spectacolele cenaclurilor literare „Ştefan Petică”, „Păstorel”,  „Verva”.

Tot aici am reorganizat şi condus cenaclul „Ştefan Petică redivivus – sau Noua Şcoală de Frumos” – cu scriitori consacraţi,aspiranţi la marea literatură. Aici am jucat principalele roluri în zeci de spectacole ca actriţă a Teatrului Nostru, sub regia şi îndrumarea regretaţilor actori Lucian Temelie şi Stela Popescu-Temelie. În acest locaş participam, e adevărat, pe linie profesională, la adunări, conferinţe, şedinţe, cursuri de perfecţionare a pregătirii profesionale, cu atestare pe post, legate de profesiunea de bibliotecară pe care am exercitat-o toată viaţa. Tot aici am primit zeci de diplome, insigne, medalii, însemne de preţuire.

Pe atunci Casa de cultură avea în frunte un om foarte capabil şi inimos, deschis către tot ceea ce înseamnă cultură: domnul Ion Manole. Cel care mă striga, în chip ce alint: Crizantema. El a asistat la toate momentele mele petrecute aici. Pentru că era prezent toată vremea în Casa de cultură. Şi era foarte receptiv şi deschis la orice idee şi proiect nou. El ne-a îndemnat să creăm un cenaclu aici, a fost iniţiativa sa. Tot el a fost cu ideea înfiinţării unui colectiv de teatru, al cărui regizor era domnul Timofte. Multe, multe piese au văzut aici luminile rampei. Scena, foarte generoasă, a permis montarea unor piese cu distribuţie mare şi cu decor clasic. Toate spectacolele de revistă şi brigadă artistică ale Combinatului siderurgic s-au desfăşurat aici. Scena a fost bătătorită de picioarele a mii de dansatori populari ori de balerini în spectacole de balet clasic şi modern. Pe scenă s-au mai desfăşurat şi foarte multe spectacole de poezie, epigramă, umor, revistă.

Privesc înapoi cu lacrima emoţiei în piept, pe obraz, în suflet, în gând. Pare că nimic nu s-a schimbat. Clădirea – aceeaşi – săli, holuri, foaier, sală de spectacole, săli de conferinţe, săli de cursuri, birouri.

Doar noi suntem alţii.

Întrebare retorică: De ce nimic nu mai e cum a fost?

De multe ori în ultimii ani am vrut să-mi regăsesc propriile urme, stările acelea mirabile, de har şi de bucurie lăuntrică pe care le-am simţit de atâtea ori.

Erau altele. Şi personajele schimbate. Nu mă mai cunoşteau, nu-i cunoşteam şi mă simţeam stingheră. Dar m-am încăpăţânat să rămân fidelă începuturilor şi vin şi astăzi la cenaclul „Verva”, mai rar, de adevărat, să-mi întâlnesc colegii şi să petrec două-trei ceasuri, citindu-ne creaţiile. Atmosfera fabuloasă a rămas încă.

Vin şi la spectacole, la bibliotecă, devenită Filiala „V.A.Urechia”, dar păstrând acelaşi miros de incunabul, de carte veche, de spirit.

Până  când ne-au împrăştiat regimul şi vremurile, eram un colectiv de bibliotecare din sistemul sindical care ne întruneam destul de des, fie la activităţi profesionale, în biblioteca  unde lucrau Gabriela Roibu şi Maria Constantinescu, fie la sărbătorirea uneia dintre noi, prilej de mare bucurie a reîntâlnirii, fie la alte activităţi organizate împreună: lansări de carte, expoziţii, întâlniri cu scriitori gălăţeni şi din ţară, recitaluri de poezie.

Cercurile formatoare nu ştiu dacă mai există astăzi, ori cel puţin în aceeaşi formulă. Nici nu s-ar fi putut altfel. Vremurile au evoluat, fie în bine, fie în rău. Şi noi ne-am maturizat, o dată cu ele.

Câte formaţii artistice s-au desfiinţat, locul lor luându-l discotecile, fără orchestre, fără taraf, fără ansambluri artistice de dans modern ori tradiţional.

E bine, e rău? E ALTFEL.

Amintirile curs nestingherite, în devălmăşie. Nu mă străduiesc să  le ordonez, să le dau o cronologie firească. La ce ar folosi? Le las să mă inunde în voie. Sunt la discreţia lor.

Persoane, frânturi de spectacole, de repetiţii, clipe de neuitat se perindă pe cerul inimii mele.

Aici l-am cunoscut în februarie 1977 pe Toma Caragiu, Nea Tomiţă, cu ochelarii săi rotunzi şi cu şepcuţa albă care-i dădeau un şarm deosebit. Era la cabina de machiaj în pauza unui spectacol de la „Lucia Sturza Bulandra”. Trupa noastră, condusă le Lucian Temelie urma să aibă repetiţie de noapte cu piesa „Înşir-te mărgărite” – feeria lui Victor Eftimiu, în care eu jucam rolul absolut încântător al Vrăjitoarei şi mă transformam în asemenea chip încât am speriat copiii unei prietene. Aşteptam să se elibereze scena şi să putem intra în repeţiţii.

Ne-am întâlnit cu Nea Tomiţă pe culoar şi regizorul nostru ne-a făcut cunoştinţă. Era aşa cum îl vedeam la televizor, un om foarte prietenos. Exercita o fascinaţie grozavă, mai ales asupra noastră, a actorilor semiprofesionişti din trupa Teatrului nostru.

Peste doar două săptămâni, avea să sfârşească sub dărâmături, alături de bunul prieten şi regizor Alexandru Bocăneţ în cutremurul din 4 martie.

Astăzi, toate sunt umbră şi vis.

Nici Lucian Temelie şi mai e. Nici Stela Popescu Temelie. Mulţi colegi  au plecat şi ei să joace pe altă scenă, infinită,  azurie, obosiţi şi răniţi de viaţă.

Strângem rândurile. Ne e frig.  Mult frig am strâns în oase.  Privesc în jur şi constat că suntem din ce în ce mai puţini şi mai singuri. Erau vremuri austere, se făcea economie la tot, inclusiv la viaţă.

Ne încălzeam la focul privirilor şi transpiram jucând roluri magistrale, în piese celebre.  Uneori, samovarul rusesc ce ţinea loc de recuzită în piesa „Căsătoria” lui Gogol, chiar ne oferea ceai fierbinte cu bomboane umplute cu miere de albine, fiindcă zahărul se dădea la cotă. Dar ne săturam cu nimic şi împărţeam acest dulce nimic, frăţeşte, colegial, fără patimi, fără ranchiună.

Flacăra focului sacru ne ţinea. Ea nu s-a stins niciodată. O întreţineam noi, trupa de teatru, ori colectivul cenaclului, prozatori, poeţi, umorişti, caricaturişti, în frunte cu regretatul poet Ion Chiric, preşedintele cenaclului, cu Florin  Cristea – preşedintele Cenaclului „Verva”, cu dr. Paul Dumitrescu, preşedintele cenaclului „Păstorel”. Chiar dacă mai erau animozităţi între ei, între noi, ele erau lipsite de fundament, fără ranchiună, erau constructive, fiindcă stimulau la creaţie, la autodepăşire.

O casă de cultură este prin ea însăşi un aşezământ complex. Poate cel mai complex. El nu se rezumă doar la teatru ca dramaticul gălăţean, doar la muzică precum muzicalul „Nae Leonard”, doar la carte ca Biblioteca publică, doar la simeze ca galeriile de artă „Nicolae Mantu” ori spaţiile expoziţionale pentru fotografii artistice. E adevărat că în ultimii ani s-a încercat o sintonie a artelor, organizându-se manifestări complexe în care se îmbinau în chip fericit toate aceste arte: pictură, sculptură, muzică, teatru, poezie, fotografie, alte arte vizuale, inclusiv proiecţii de film.

Într-o casă de cultură ai de unde alege, după  gust şi după aptitudini.

Pe atunci existau cercuri de croitorie, de secretariat, de informatică, de limbi străine, de teatru, de muzică, cercuri ştiinţifice. Întreaga paletă educaţională, menită să formeze omul complex de astăzi.

Poate în aceasta consta importanţa ei, că nu te dezvolta unilateral, ci cât mai complex, îţi deschidea toate orizonturile cunoaşterii şi îţi dezvolta simţul estetic şi artistic.

Şi cenaclurile erau, la rândul lor complexe, science-fiction, de literatură, de umor, de caricatură, de arte vizuale ş.a.

40 de ani rodnici  petrecuţi într-un locaş de cultură.  Nu-mi vine să cred, deşi nu e o glumă, nu e un vis. Nici minciună nu e. Eram abia ieşită din copilărie şi tare timidă. Tocmai se inaugurase noul locaş de cultură, cu denumire care ni se părea foarte frumoasă: Casă de cultură. Aşadar, o casă. Cine nu se simte bine într-o casă? Mai ales într-o casă nouă, iluminată feeric, modernă, bine aerisită şi bine încălzită? Respira prospeţime, tinereţe, voioşie, încredere. Te îmbia cu dulci promisiuni, ca o iubire nouă. Şi era ceva atât de rar în peisajul urbanistic: construcţia unei case de cultură.

Fiind o fire hipersensibilă, înclinată spre artă şi cultură sub toate formele ei de expresie, imediat mi-am agăţat Visul de ea. Mai fusesem înscrisă, în clasa a doua la Cercul literar al Casei Pionierilor. Şi acolo mă simţeam minunat. Dar aici, era tot ce văzusem mai frumos şi mai îmbietor, eu, o dunăreancă, născută la mahala, printre pescari, ale cărei distracţii se rezumau doar la plimbările cu barca pe Dunăre. E adevărat că eram înscrisă la multe biblioteci. Aşa că n-am rezistat tentaţiei şi m-am înscris şi la biblioteca de aici, o Împărăţie, un palat feeric, de unde niciodată nu mă înduram să plec, până nu mă invitau bibliotecarele afară. Aveau să-mi devină colege după câţiva ani. Dumnezeu să le odihnească în pace, că multe îndrumări mi-au dat. Citeam mult şi doar cărţi dificil de digerat: „Punct contrapunct” – Aldous Huxley; Ştefan Zweig –„Secret arzător”; clasicii ruşi: Dostoievski, Tolstoi, Cehov.

Gabriela Roibu mă suspecta că nu le citesc şi îmi cerea, la înapoiere să-i fac rezumatul cărţii. Aşa am învăţat să  povestesc despre cărţi, pentru că asta mă obliga în conştiinţă. Citeam enorm. Aşa cum am spus, încă din clasa a cincea, eram înscrisă la 8 biblioteci publice şi niciodată nu încurcam cărţile şi termenele de restituire.

E cel puţin ciudat cum s-a legat destinul meu de cel al acestui aşezământ de cultură. Din toate punctele de vedere.

Aici, în 1970, după terminarea Liceului „Mihail Kogălniceanu”  – secţia umanistică, am început cursurile de 2 ani-seral, de steno-dactilografie, mai întâi cu doamna Zenovia Ionescu. Aveam cursuri de două ori pe săptămână, dar Casa de cultură o vizitam aproape zilnic. Mă tentau spectacolele, conferinţele, întâlnirile cu personalităţi de marcă ale culturii româneşti, cu deschidere universală. Aici am audiat conferinţele doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în câteva rânduri, intrând în dialog cu tinerii tinerii despre Mihail Eminescu. Era pentru mine cel mai fascinant spectacol, s-o ascult cu respiraţia întretăiată pe această Mare Doamnă a culturii româneşti.  Îmi notam cuvânt cu cuvânt, mai ales că învăţasem să scriu repede de la cursul de steno. Nu voiam să pierd nimic.

Tot aici l-am ascultat în mai multe rânduri pe părintele Teofil Pârâianu răspunzând la întrebările şi neliniştile omului, în special, tinerilor, în legătură cu postul, abstinenţa, mântuirea.

Aici am văzut mari spectacole: „Lacul lebedelor” cu Opera Română  din Bucureşti, baletul „Peer Gynt” – după muzica lui Edvard Grieg, „Nabucodonosor” pusă în scenă  de Teatrul muzical „Nae Leonard”, maratonuri de teatru la Festivalul despre Arta Comediei, cu cele mai prestigioase teatre din Bucureşti şi din ţară.

Lumini de gând, lumini de suflet, strecurate timid şi convertite în lacrimi de bucurie, de emoţie, de fericire, pentru că arta îţi poate oferi această bucurie perfectă, lăuntrică, neasemuită şi neasemănătoare nici alteia.

Nu ştiu să-mi gestionez emoţiile. Ele mă copleşesc şi mă  depăşesc, mai ales acum, la ceasul retrospectivei. E mai mult decât o întoarcere Acasă după o lungă peregrinare.  E un loc pe care-l regăsesc, de fiecare dată altfel, mereu acelaşi, în inima mea, recunoscând luminile, umbrele, spiritul acestui loc, golurile şi împlinirile acestuia, dar, reflectându-le pe toate într-o Lumină nouă, desăvârşită, poate cea adevărată, poate singura, care se identifică, de fiecare dată cu idealul. Pot acum să-mi cercetez amănunţit universul sufletesc.

Îmi las deseori amintirile să se reverse în aval, şi – nu de puţin ori – în amonte – la anii când viaţa rodea fructe de har, fructe revene, parfumate, îmbietoare. Nu le chem dar nici nu le alung. Am destule motive să cred că ele îmi vor sta mărturie. Alături de zeci de afişe, de diplome, de fotografii, de pliante, fluturaşi, postere, articole din reviste, ziare care depun pentru mine mărturie.

Cât m-a costat? Ce importanţă mai are? Şi cui ar folosi această informaţie? Oricum, a fost o viaţă de jertfă fericită, încununată cu lauri.

Din zorile existenţei până-n amurg, drumul a fost deseori anevoios şi a necesitat în primul rând dăruire, dragoste, disponibilitate, spirit de sacrificiu. Nu sunt vorbe mari, ci doar lucide.

Dar, spun acum, la ceas de bilanţ, că a meritat cu prisosinţă efortul, şi că astfel de viaţă m-a  împlinit spiritual şi m-a făcut să răzbat prin povârnişurile şi văile, uneori abrupte, ale existenţei.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus până aici, că a fost alături de mine tot timpul şi mi-a îngăduit această privire retrospectivă.

Cât voi mai străbate, de aici înainte, doar El ştie. Eu ştiu că, o dată pornit un drum, nu mai poţi da înapoi şi nu poţi privi cu mânie în urmă.

Sunt recunoscătoare peste măsură, conducătorilor acestui locaş  de cultură de atunci, de acum – care continuă opera spirituală a primului director – dar şi din viitor, că  n-au lăsat să se stingă, ci au întreţinut, chiar şi  în vremuri potrivnice, flacăra focului sacru, cel fără de cenuşă.

Şi mai ales, mulţumesc cu recunoştinţă, actualului director şi promotoarei culturale, poetei Angela Baciu, că mi-a prilejuit acest pelerinaj la templul unei vechi pasiuni, de care nu pot cu nici un chip să mă lepăd.

_____________________

„CHIPURI SUFLETEŞTI. PORTRET ÎN NUANŢE DE VERDE“

UN CETĂŢEAN EMBLEMATIC AL ROMÂNIEI TAINICE ŞI PLEDOARIA  SA PENTRU SĂNĂTATEA PĂMÂNTULUI
Ce cuvinte ne-ar fi de folos pentru zugrăvirea în chip cât mai veridic a sufletului unui om? Portret sufletesc poţi face oare din culori obişnuite? Nu, nu s-au inventat încă asemenea vopsele impregnate în uleiuri de mir care să redea fidel statura spirituală a unei persoane.

A plămădi un chip din cuvinte este ca şi cum ai vrea să clădeşti o casă.  Începi de la temelie. Calităţi fizice, intelectuale, morale, spirituale, îmbinate armonios cu liantul cel mai durabil, cu ingredientele cele mai potrivite, toate având drept bază de pornire, principii sănătoase şi trainice, moştenite ori dobândite, pe fondul genetic, la fel de sănătos cu care Dumnezeu prin  părinţi, l-a înzestrat.

Este vorba de un tânăr publicist, eseist, scriitor, militant pentru sănătatea planetei prin natura profesiei, dar şi prin convingeri; redactor, editor on-line, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Constantin Vlaicu, fiindcă despre el este vorba, se impune în peisajul publicisticii actuale, nu în chip spectacular şi manifest, dar ferm şi chiar cu graţie şi dezinvoltură, cu bun simţ  şi cu modestia – atât de rară  în ziua de azi, o adevărată floare de colţ a sufletului uman.

În viaţa de toate zilele inginer silvic, absolvent şi al cursurilor de ziaristică  şi, în prezent, student în anul II la Informatică, acest vrednic cărturar nu-şi dezice crezul asumat o dată pentru totdeauna.

El s-a hotărât, prin tot ce întreprinde, SĂ  FACĂ LUMEA MAI BUNĂ.  Cu toate mijloacele, dar, mai ales, cu propriile jertfe de zi şi de noapte, pacifist prin vocaţie, moderator şi deschizător de drumuri, este unul dintre beneficiarii Fericirilor cristice.

Carisma acestui discret locuitor al „României Tainice”, proiect iniţiat de mentorul său, Prof. dr. Artur Silvestri, este prin urmare militarea pentru sănătatea planetei, proiecte educaţionale ecologice, reînvierea tradiţiilor şi datinilor strămoşeşti, păstrarea patrimoniului  material, cultural, spiritual al neamului şi, în chip deosebit, al zonei unde a văzut lumina zilei, Banatul montan, mai bine zis, localitatea Mehadia, judeţul Caraş Severin.

Despre începuturile sale publicistice, Constantin Vlaicu dă o mărturie recentă, cu prilejul unui eveniment cultural: „Am devenit ziarist, mulţumită domnului Nicolae Danciu Petniceanu, care m-a încurajat, ajutat şi publicat. Fără aportul său, gazeta „Vestea” n-ar fi existat”. ( Revista „Vestea” nr. 28/mai 2009).

Redactorul şi publicistul Constantin Vlaicu este una dintre acele  persoane „rara avis in terris” care, atent şi responsabil la tot ce întreprinde, se oferă  în slujba, nu numai a oamenilor, dar şi a naturii, a mediului, a planetei şi chiar a cosmosului. Este, nu numai o profesiune îmbrăţişată şi exercitată cu dragoste şi conştiinciozitate extremă, dar şi o profesiune de credinţă, aceea de a milita „pentru formarea unei conştiinţe, a unei mentalităţi în sânul populaţiei, favorabile protejării mediului înconjurător.”

El este unul dintre acei puţini oameni care nu-şi parchează  maşina de-a curmezişul, pe trotuar, care nu aruncă  gunoaie pe stradă, nu calcă  spaţiul verde, nu rupe florile, sădeşte puieţi de arbori şi, acolo unde întâlneşte o floare rară, nu-şi pune întrebarea, precum Văcărescu: „zării o floare/ ca o lumină./ S-o tai se strică/ s-o las mi-e frică/ vine altul şi mi-o rădică.” Pur şi simplu, dacă îi place, o fotografiază, prelucrează imaginea şi apoi o dăruieşte cuiva, făcându-ne adesea să roşim pe noi care, odată ajunşi în pădure sau la iarbă verde pe piciorul de plai mioritic, nu ne mai săturăm să distrugem, să ne însuşim  comorile naturii ca şi când ni s-ar cuveni doar nouă şi ar fi fost create anume pentru noi, culegând într-o veselie, buchete imense şi cât mai pastelate, care imediat se vestejesc în borcane şi vaze improvizate.

El ştie că, starea de graţie a unei flori este doar în pământul din care a răsărit. Şi, mai mult decât atât: îi pasă. Puţinor oameni  le pasă de ceea ce vor lăsa în urma lor şi exemplele sunt cu duiumul ce lasă turiştii  după ce părăsesc un loc de agrement. Prezentul, clipa contează. „Carpe Diem!” Copiilor, nepoţilor, rămână-le rămăşiţele…Dacă vor mai fi şi acelea, deşi mă îndoiesc.

Respectul faţă de natură este echivalent cu respectul faţă de tine însuţi şi faţă de valorile neamului tău pe care nu tu le-ai construit, nu tu le-ai cultivat, ci le ai de-a gata. Doar să te bucuri de ele şi să le păstrezi cu sfinţenie. Cum? Distrugându-le?

Acest om de toată isprava a înţeles acest lucru: că doar protejând aceste valori, ajuţi Istoria să meargă mai departe. Aportul tău, chiar dacă pare  nesemnificativ, are o însemnătate majoră. Şi dacă fiecare ar înţelege acest lucru, Planeta nu s-ar duce de râpă.

A-i fixa portretul fizic fără a-i creiona efigia morală, e ca şi când, cu un cărbune, ai încerca să desenezi o pasăre – începând, aşa cum ne învaţă Jacques Prevert, să desenezi colivia. Ori, a desena pe cer un castel fermecat, şi, la primul nor, acesta s-ar nărui.

Una din multiplele calităţi morale ale acestui camarad de condei este aceea că SE IMPLICĂ, acolo unde este nevoie. Câţi fac acest lucru? Câţi se opresc în loc în faţa unui dezastru şi, uitând de grija pentru propriul trup, pentru propria viaţă, sar în ajutor, pun umărul? Iisus ne-a lăsat pilda minunată a Samariteanului milostiv, exemplu luat în derâdere azi, de cei mai mulţi, persiflat pe toate căile: „Ce eşti tu, samaritean? – fără ca acela care rosteşte aceste cuvinte să înţeleagă măcar sensul acestor cuvinte. Uneori, cei mai mulţi se tem să se implice din pricina reacţiilor potrivnice din jur. Convenţiile sociale sunt foarte puternice şi oamenii se feresc de ceea ce ar putea spune sau gândi  colegii sau prietenii despre ei, dacă ar afla că s-au implicat în ajutorarea cuiva. Şi astfel trec peste principii şi peste acea virtute morală care este milostivirea creştină.

De fapt, cine este samariteanul milostiv  şi cine semenul, în condiţiile actuale? Samariteni putem fi cu toţii, şi, de asemenea, putem ajunge, cu, sau fără vrerea noastră, în ipostaza de „semeni” cerând ajutor şi izbindu-ne de nepăsarea celorlalţi care trec mai departe, fără ca măcar să întoarcă privirea către noi, astupându-şi urechile ca să nu audă ţipetele, gemetele noastre.

A  avea o atitudine pozitivă faţă de oameni, obiecte, natură şi fenomene, este un semn de sănătate fizică şi spirituală. Şi mai este  o dovadă ne negrăită compasiune,  generozitate,  deschidere sufletească, răbdare şi o mare, nespusă Iubire. Fiindcă nimic nu se poate clădi decât pe această Temelie.

Natura şi Istoria! Două repere sacre legate de neam şi de ţară, legate de matricea spirituală. Constantin Vlaicu dovedeşte o preocupare constantă în a cultiva şi a răspândi, în scrierile sale şi în toate faptele vieţii sale, aspecte din obiceiurile, tradiţiile, portul, datinile Banatului montan de care este foarte legat. De asemenea, este preocupat de cinstirea  marilor personalităţi istorice trăitoare pe aceste meleaguri. A învăţat aceasta de la bunii săi părinţi, de la Costa Vlaicu, un brav român şi vrednic bănăţean septuagenar, care, până la această venerabilă vârstă, a reuşit performanţa de a rămâne drept în  faţa tuturor vicisitudinilor Istoriei, nu şi-a încălcat demnitatea, cuvântul, principiile, primite la rândul  său din moşi strămoşi. Datoria acestora a fost şi este să le ducă mai departe.

Iată  ce spune publicistul şi ecologul Constantin Vlaicu într-unul din articolele recente:  „O realitate este faptul că noi, românii, în general, şi bănăţenii în mod special, prin muzica şi portul popular am reuşit de-a lungul timpului crearea unei simbioze, simbioză ce prin efectele sale a creat în sufletele înaintaşilor noştri, elementele care au dat naştere acelui sentiment de mândrie naţională, a dragostei pentru locul natal, pentru casa strămoşească, a respectului faţă de semenii lor, faţă de tradiţie, ce au creat şi modelat sufletele înaintaşilor noştri. Aceste elemente le găsim astăzi ca fiind componente esenţiale ale culturii populare româneşti ce definesc puternice personalitate a poporului român”.

(Port, datină, obicei, tradiţie în Banatul montan, articol apărut în revista on-line „Pagina Verde”.

A vorbi astfel în Românica actuală  pare destul de vetust, dar, cine mai are curajul, puterea, responsabilitatea unor astfel de opinii sănătoase şi trainice, generatoare de energii pozitive?

Câţiva! Strigătul ecologiştilor se sparge precum petardele de ziduri ostile. El este un dialog al  surzilor în vârtejul, în tăvălugul nefast al istoriei contemporane, când oamenii sunt preocupaţi, îndeobşte, doar de propria loc bunăstare materială, lăsând altora problemele  spirituale, invocând pretextul futil şi falacios că nu este timp suficient şi pentru acestea, că sunt fleacuri, basme de adormit copiii, din care nu iese nici un profit. Da, nu iese nici un profit, dar neglijarea lor poate declanşa dezastre umane. Omul se prăbuşeşte înaintea naturii. Întâi el, trăgând după sine alte şi alte catastrofe, poate chiar ecologice.

Prăbuşirea morală iminentă provoacă  abisuri terestre, astrale şi cosmice, aşa cum, nici în coşmaruri nu ne-am putea imagina, dincolo de orice scenarii apocaliptice, gen Armaghedon.

Şi vai, dacă într-o bună zi, nu ne vom trezi înghiţiţi de o teribilă „black hole”, un infern din care nu se ştie cine va rămâne nevătămat, fizic sau schilodit sufleteşte.

Nu vreau să proferez predicţii ori să-mi imaginez scenarii escatologice, au făcut-o alţii.

Constantin Vlaicu este un om care semnalizează, aprinde beculeţul roşu, trage de mânerul semnalului de alarmă. Câţi îl vor auzi?

Crearea unei conştiinţe ecologice” este prioritatea acestui tânăr bărbat, prin toate mijloacele. Şi pentru acest deziderat  nu precupeţeşte nici un efort şi nu-şi cruţă forţele. E mereu pe baricade. Conştient. Treaz la datorie.

Pentru Constantin Vlaicu  Pădurea  înseamnă, dincolo de arealul geografic unde s-a născut, VIAŢĂ. Înseamnă forţă, aer de respirat, mediu ambiant, locul numit Acasă. Ce face pentru ea? Totul. Mai mult decât totul. Peste poate şi deasupra deasuprelor. Pentru că pădurea a fost şi este leagănul său. Nu ca s-o colinde distrat, la pas, fluierând fără griji, mâncând seminţe,  ca orice turist, ci în mod responsabil, angajat şi cât mai serios. Pentru aceasta, pădurea îl răsplăteşte, de fiecare dată cu frumuseţile şi comorile sale. E un contract perfect  egal  între doi parteneri serioşi şi demni. El s-a angajat, de când se ştie, s-o apere, s-o pună în valoare, pentru că, la rândul ei, pădurea îl apără şi  i se oferă.

Nu ştiu ce m-aş face fără ea…Mă linişteşte” – i-a mărturisit odată, mentorului său, profesorului dr. Artur Silvestri. Relaţia om-natură este una de dragoste şi de respect reciproc, bazată pe un legământ sacru. Legat organic şi spiritual de pădure, dăruit cu totul ei, precum unei mirese, Constantin Vlaicu îşi trece viaţa, „luând foc” pentru pădure. Protejând-o, cu propria sa viaţă. Şi acest transfer de energie de la om la mediu este benefic. Pădurea, la rândul ei îi dă viaţă, pentru ca omul să i-o înapoieze, să o întreţină, să aibă grijă de ea.

Pământul este un organism viu; aşa cum sistemul biologic al unui corp uman sănătos îi reglează buna funcţionare, aşa există sisteme de control care menţin Pământul în starea în care el poate să întreţină viaţa” – scrie Constantin Vlaicu în articolul: „A fi sau a nu fi…ecologist” – publicat în revista „Pagina Verde”, revistă on-line editată de Ocolul Silvic  din Mehadia, al cărei editor on-line şi redactor şef este. Dar, nu numai aici.

Activitatea sa publicistică şi redacţională se extinde la o serie de reviste purtând sigla Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, imperiu mediatic iniţiat şi dezvoltat de Prof. Artur Silvestri.  Foarte multe din aceste site-uri îi poartă numele la căsuţa redacţională, ori în pagini.

Ca şi gazeta sătească „Vestea”  unde este redactor şef adjunct şi editor on-line.

Aţi  încercat vreodată o durere când aţi văzut un arbor sănătos retezat din rădăcină?

Experienţa poate fi traumatizantă. Constantin Vlaicu este un luptător pentru pădurea sa. „Viaţa există pe Pământ de milioane de ani. Azi omul este cea mai inteligentă formă de viaţă de pe Pământ iar rolul lui ar fi, în mod logic, de a fi păzitorul vieţii pe această planetă. Din păcate, inteligenţa a creat, prin dezvoltarea tehnologiei potenţial periculoase, posibilitatea distrugerii planetei, însăşi a vieţii pe această planetă.

Supravieţuirea Pământului depinde în cea mai mare măsură  de actele noastre, sistemele de control fiind în mâinile omului” (A fi sau a nu fi…ecologist).

Din fiecare rând, din fiecare cuvânt, răzbate o îngrijorare justificată, o preocupare majoră şi mai ales, o dragoste mută pentru  pământul care ne ţine.

N-am întâlnit nicicând o persoană  care să facă pledoarie pro domo pentru pământul pe care calcă. Vor mai fi fiind persoane, dar nu le cunosc.

Constantin Vlaciu  transmite SOS-uri, face lobby, strigă, cere  ajutor, vine cu argumente valide, depune o muncă  de cercetare, transpiră. Să  sperăm că acest om sensibil, dăruit cu simţ  estetic, va fi auzit de cine trebuie şi, mai ales, înainte de a fi prea târziu.

Iată  o deviză: Să încercăm să fim în fiecare zi ecologişti; viaţa aşa cum o trăim astăzi e frumoasă să facem în aşa fel încât şi nepoţii noştri să o cunoască la fel şi să se bucure de ea. În acest context, a fi ecologist e o îndatorire ce o avem faţă de ei.” (A fi sau a nu fi…ecologist).

În mod ciudat, când scriu aceste rânduri, îmi revine în minte imaginea Seraficului Părinte Francisc de Assisi,  declarat Patronul Ecologiştilor, (mutatis mutandis!), cel care socotea drept fraţi şi surori, toate creaturile şi a scris acel minunat imn franciscan intitulat „Cântecul fratelui Soare” sau „Cântecul tuturor creaturilor”.

Francisc – serafimul în carne omenească,  sfântul înfrăţit cu fiecare floare, cu fiecare fir de iarbă, cu vântul, cu apa, cu luna, cu soarele, el, Poetul lui Dumnezeu, poetul Vieţii şi al Naturii, poetul morţii, cântăreţul soarelui şi al creaturilor, al veseliei ce nu apune niciodată, nici la necazuri, nici la nevoie.

Tânărul care umbla prin păduri, pe la răscruci şi se autodefinea zâmbind: „Crainicul Marelui Rege.” Care a rămas întotdeauna acelaşi nobil cavaler, plin de delicateţe, de amabilitate, de entuziasm. Cel care a rămas tânăr pentru că iubirea e o veşnică primăvară; iubirea e veşnic în floare, e veşnic zâmbet şi vis. Iată pentru ce toţi se interesează, chiar şi după opt veacuri de această figură carismatică de sfânt, unică în felul său, Sfântul cel mai apropiat de Inima lui Iisus Hristos.

Cel care nu călca niciodată două  paie aşezate în cruce, care proteja vieţuitoarele în calea sa, micile insecte, refuzând să le strivească. El care a îmblânzit animalele sălbatice, cu mâna goală, cel pe umerii căruia poposeau ciocârliile şi-i ascultau predicile, cel pe care-l iubeau şoimii şi iepurii şi potârnichile, care n-ar fi făcut rău nici unei muşte.

În minţile oamenilor  icoana sa stăruie ca a unui geniu de poezie, de eroism, de iubire. Un mesager evanghelic al Păcii universale,  cel care iubea totul: pământul, cerul, oamenii, îngerii, ieslea, crucea, făpturile cele mai însemnate, totul, totul, propovăduitor itinerant  care a semănat şi  mai seamănă şi astăzi , după opt veacuri, cuvintele vieţii eterne.

Citeşti, asculţi, priveşti şi ai senzaţia că  trăieşti cu adevărat într-o altă  Românie, prea puţin interesată de glorii şi vise deşarte, o „Românie Tainică”, unind spiritele într-o strânsă legătură de suflet – care transcende Spaţiul şi istoria.

Şi parcă auzi peste timp şi peste lumi, de undeva, din Înalt, vocea mentorului acestor publicaţii on-line: „Noi suntem România tainică”. Şi acest „noi” responsabilizează, edifică.

Scriitorul Constantin Vlaicu a găsit rezolvarea acestei ecuaţii misterioase a vieţii, unde Pădurea reprezintă  o componentă esenţială.

Şi, în această privinţă, ca şi în celelalte, Constantin Vlaicu se consideră un om împlinit.

A adus pe lume copii, a ridicat o casă, a sădit pomi.

Prin respectul, consideraţia,  prietenia, dragostea de care se bucură  printre concetăţeni, el şi-a împlinit pe deplin misiunea de OM.

__________________

ALTER CHRISTUS

În puţinătatea lutului său, omul, aflat în întunericul veacului, tinde să ignore Lumina. Lumina răstignită, Lumina care trece prin Cruce. Şi când îşi aduce aminte de ea, din întunecat, sufletul său devine senin, proiectându-şi razele binefăcătoare asupra celor din jur. Această rafinărie nevăzută strecoară aerul prin propriile filtre lăuntrice. Iar ceea ce rămâne după această rânduială e cuvântul  înseninător care te îmbunătăţeşte, e Lumina cea adevărată din Lumina cea pururi aprinsă. E chiar sursa care ne ţine. Chiar dacă e o lumină suferindă, crucificată, căzând pe chipul Mântuitorului în agonie.

În haina acestei Lumini ne-am înveşmântat la Botez, e haina cea de Dumnezeu ţesută, dăruită nouă ca s-o păstrăm neîntinată.

Dar, tot la fel de vădit este şi faptul că fiecare faptă rea înfige un piron în Lumina Mântuitorului.

Intraţi din nou pe Calea Luminii Treimice, contemporani cu Iisus, să ne lăsăm conduşi de smerenia sfinţilor şi să urcăm prin Cuvânt, pentru ca şi Cuvântul să coboare în noi, înduhovnicindu-ne.

Smerenia sfinţilor – aceşti făuritori de punţi (pontifex) – ne este un exemplu luminos şi omul de azi are, mai mult ca oricând nevoie de modele luminoase. Un astfel de exemplu viu şi lucrător în noi a fost şi este acela al Seraficului  Părinte Francisc, acest „Alter Christus” sau, aşa cum spun italienii. „Christus Italicus” – care a atins treptele cele mai desăvârşite ale smereniei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Iisus şi Francisc: Creatorul şi creatura sa – nicicând nu s-a realizat un mai bun tandem, iar dovada supremă a acestei comuniuni lucrative sunt stigmatele dăruite de Iisus pentru prima oară unui muritor, unui fiu al omului, unui fiu predilect care s-a străduit în chip fericit să-L imite pe Hristos Răstignitul.

În capela Institutului Franciscan din Roman se află, dincolo de Sfântul Altar, un grup sculptural emoţionant şi copleşitor prin mesajul său, înfăţişând un crucifix imens, reproducere după celebra icoană a lui Murillo. De pe lemnul crucii, Hristos răstignit de om, îşi desprinde mâna Sa dreaptă pentru a-l cuprinde pe Francisc de umăr.

Prin acest gest încurajator Hristos vrea să spună că El i-a iertat pe aceia care „nu ştiu ce fac”, răstignindu-L în fiecare clip prin faptele lor reprobabile. Totodată, e un gest afectuos, de gratitudine pentru creatura care îşi asumă de bună voie povara crucii şi-L urmează până la capăt, lepădându-se de sine, înţelegând rostul suferinţei mântuitoare.

Aflat la poalele Crucii, la rândul său, Francisc îl cuprinde cu braţul drept pe Iisus, vrând să-L primească în braţele sale, pentru ca să urce apoi în locul lui Iisus pe cruce. Şi dacă Mântuitorul, într-un gest de milă supremă consimte să-şi desprindă un braţ pentru a-l atinge şi a-l mângâia pe Sărăcuţ, aceeaşi milă se poate presupune şi la Francisc care, din clipă în clipă, pare că-L va primi pe Răstignit la pieptul său.

Cerul şi pământul se unesc prin atingerea mâinilor lor. Iisus-Dumnezeu şi om în acelaşi timp, cu un braţ atinge Cerul – locuinţa Sa – iar cu celălalt, prin Francisc stigmatizat, atinge pământul pe care s-a întrupat pentru noi.

Această Cruce Vie suspendată între cer şi pământ trebuie să fie imaginea crucii noastre în peregrinarea terestră în acest locaş provizoriu, până la locuinţa cea veşnică.

Dinamica mişcărilor este edificatoare. Francisc, cu piciorul drept puţin ridicat, face gestul de a urca pe Cruce, alături de Modelul său Suprem, pentru a împărţi cu El povara sfântă. Iisus, la rândul său, prin mâna coborând pe umărul lui Francisc, uşor ca o pasăre albă, vine în întâmpinarea omului vrând parcă să-l ridice la înălţimea crucii de suferinţă. Braţele sale, acum oblice sunt ca un început de zbor ţâşnit în înaltul de Cer, acolo unde Tatăl Său îl aşteaptă de-a dreapta, dându-i  demnitatea şi slava cuvenite.

Dar Iisus mai are ceva de făcut în această lume, înainte de a o părăsi: nu se desprinde atât de lesne de pe lemnul crucii ca să se înalţe la Tatăl, pentru că iată, trebuie să-şi ia cu sine un tovarăş care i-a fost alături toată viaţa, slujindu-l cu vrednicie.

Şi într-adevăr, înălţat puţin pe un vârf, iar cu piciorul drept ridicat, Francisc, din clipă în clipă va face saltul, aşa cum uneori, în extazele sale mistice, se ridica la jumătate de metru de la pământ, rămânând suspendat în aer pe tot parcursul răpirii în Duh şi chiar aşa era văzut de fraţi, plutind pe văzduh, călcând aerul, la fel cum un înotător bun

Calcă apa pentru a se menţine la suprafaţă.

Interesant de remarcat la acest grup statuar executat în lemn, este schimbul mirabil de priviri grăitoare dintre cei doi crucificaţi.

Lumini de gând, – cuvinte mute – fulgeră în privirea fiecăruia, atât de intens încât poţi crede că întregul mister al Mântuirii se concentrează în această privire adâncă. Unul în ochii celuilalt, ei înţeleg fără cuvinte că, fără această jertfă supremă, omul nu va putea fi mântuit. Însă nu e vorba numai de înţelegere, dar şi de acceptare supusă la voinţa Tatălui. Este un Fiat voluntar, definitiv, asumat din iubire.

Şi în timp ce apa caldă a milei le străluceşte-n pupile, iar apoi le inundă obrajii, el binecuvântează, îndreptăţind, omenirea.

Totul „s-a săvârşit”, misiunea a fost îndeplinită, omenirea este răscumpărată, iar cei doi consimt din priviri, luminându-ne  ochii sufletului, să ne ţină veşnic pe noi, păcătoşii în puterea acestei lumini crucificate.

Glasul mut al Mântuitorului lumii strigă:

„Vino cu mine, frate de cruce. De la înălţimea Golgotei vei putea întrezări misiunea mea în lume.”

Francisc îi răspunde: „Dumnezeul meu şi Totul meu, dă-mi mie Crucea Ta şi sprijină-Te de mine. Căci eu am rezemat cu spinarea Biserica din Lateran care sta să cadă şi am reparat Casa Ta, aşa cum mi-ai poruncit.”

Acest sprijin, această solidaritate în durere, ne umple de uimire şi admiraţie. Să nu uităm că Francisc a purtat timp de doi ani urmele piroanelor cu care l-a fericit Iisus pe Muntele Verna. A sângerat abundent din cele cinci răni, până când „surioara Moarte” l-a primit în braţele sale pentru a-l conduce la Acela despre care spunea: „Îl cunosc pe Hristos răstignit şi aceasta îmi e de ajuns.”

„Iată Sfântul cel mai apropiat de Inima Mea” – avea să-i spună Iisus Sfintei Maria Margareta Alacoque – este Francisc, Sărăcuţul din Assisi.”

Creştinul priveşte uimit la cei doi, Iisus şi Francisc şi prinde curaj. Această intimitate, această cufundare în marea lui Dumnezeu este posibilă. Un fir luminos îi trece prin inimă. Un fir care-l ţine treaz, încurajându-l. Un om simplu ca şi dânsul, păşind drept prin această Lumină crucificată a ajuns la această perfecţiune prin asumarea de bună voie a sărăciei, ascultării şi castităţii.

Şi dacă în Triduum-ul Pascal, siluetele celor doi crucificaţi abia se distingeau în întuneric, luminate slab de candela Tabernacolului, în clipa Învierii, întunericul s-a despărţit definitiv de lumină, a rămas undeva, departe, Lumina a crescut în fiecare din noi, biruitoare şi la sfârşitul vigiliei pascale a izbucnit cu putere, inundându-ne sufletele, în timp ce cântecele de Slavă şi Aleluia! Străbăteau văzduhul şi adâncurile, înălţându-se şi înălţându-ne pe o Cruce imensă de blândă şi fericitoare Lumină.

În mijlocul acestei Lumini neînserate, Hristos – biruitor, învingător al morţii, învingător al morţii, învingător al păcatului lumii, ne cheamă pe nume, ne strigă pe fiecare, aşa cum l-a strigat pe prietenul său: „Lazăre, vin afară!”

Iar noi scăldaţi în baia acestei Lumini pascale purificatoare, reconfortante, scoşi abia din Egiptul păcatului şi scufundaţi în Marea Roşie a Botezului, în starea harului sfinţitor, pornim încrezători, cu forţe noi, spre Ţara făgăduinţei, spre Împărăţia Tatălui Veşnic.
SFINTELE PAŞTI, 2009

_____________________

„Povestea unei mame eroine – Zoiţa Grecu“

În urmă cu un an, la  24 martie s-a stins din viaţă Zoiţa Grecu, mamă a 11 copii care astăzi o comemorează şi-i evocă  amintirea cu dragoste, recunoştinţă şi pietate.

Născută la zi mare, în 14 octombrie când e sărbătorită Sfânta Cuvioasă Parascheva, Zonia, cum îi plăcea bărbatului ei s-o dezmierde, face parte din categoria acelor femei care şi-au purtat zestrea spirituală, oriunde au dus-o paşii. Ea a fost şi a rămas o ţărancă autentică deşi a trăit toată viaţa la oraş.

Leagănul ei a fost satul Rugineni, în urmă cu 82 de ani. S-a pomenit apoi măritată la oraş cu Maricel Grecu, ceferist de meserie. Un om cu obraz smead, ochi pătrunzători, talie suplă, persuasiune în mişcări şi vorbe. Fire de artist, deschis la orice formă de artă, iubitor de copii, mucalit, bun megieş, făcător de pace.

Ea, blondă, cu păr cânepiu cu reflexe solare, cu ochi de iguană, obraz palid, ten pergamentos, talie subţire de viespe, picioare uscate, ageră la vorbă şi cu scântei în priviri. Foarte comunicativă, veşnic cu mâinile-n şold sau împletite la sân, nervoasă, zvârlugă, iute la mânie, scăpărătoare la minte.

Au trăit mai bine de 50 de ani împreună, trecând prin toate : război, foamete, lipsuri, greutăţi, sărăcie, certuri şi împăcări, bucurii, împliniri prin copii, pe toate le-au dus, de bine de rău, până când, cu zece ani în urmă, Maricel s-a hotărât să plece singur şi neînduplecat spre viaţa cea adevărată. Avea 77 de ani.

Zonia l-a plâns până i-au secat izvoarele ochilor, l-a boscorodit c-a lăsat-o singură, l-a blagoslovit şi i-a făcut cele de rânduială, l-a iertat pentru micile şi marile infidelităţi, i-a aşezat tabloul în odaia curată, lângă icoană. Rugându-se Maicii Preacurate, îi întâlnea de fiecare dată privirile, uşor ironice dar drăgăstoase, se mai sfădeau puţin, îl mai întreba câte unele, facea o cruce în aer în dreptul lui, apoi îi întoarcea spatele şi-şi ştergea discret lacrimă furişată pe obrazul uscat, plecând la treburile zilnice care nu sufereau amânare.

Zonia nu s-a mângâiat însă de plecarea prea grăbită a bărbatului ei. Şi cam de pe-atunci a început să se gândească serios la propria plecare. La Grecu’ ei, la tatăl celor unsprezece copii, omul gospodar, bun la toate, meşter iscusit în fierărie, dulgherie şi în genere, la orice meşteşug pe lângă casă.

Copiii au venit încă din primii ani de căsnicie, buluc, unul după celălalt, astfel că în 23 de ani, îi născuse pe toţi, cam unul la doi ani. Maria, Gheorghe, Paraschiva, Lenuţa, Tincuţa, Voica-Mariana, Luş, Rodica, Romeo, Eduard, Genoveva, acum oameni în toată firea, prima fată având acum 60 de ani, iar ultima, 37.

Zonia era deja bunică atunci când i s-au născut ultimii copii. Aşa a fost dat să fie.

Viaţa ei n-a fost deloc roză. Şi cum ar fi putut să fie cu atâtea greutăţi  atârnate de bietele şi subţirelele ei glezne?

Citea zilnic câte două ziare, în special “Faptul divers” – de care se lăsa fermecată pentru că voia să ştie câte se mai întâmplă în lume. Avea cel puţin cinci cărţi începute, în diferite stadii de lectură. Apoi, juca la cărţi cu vecinii, seara stătea la taifas cu Nazare, singurul vecin rămas, în afară de ea pe Strada Falezei cu casa nedemolată. În rest, pe locul unde era maidan întins ori depozit de lemne şi mai târziu, de ambajale de lemn, au apărut blocuri imense ori căsoaie enorme cu mai multe nivele. Nici un pic de curte, nici un pic de grădină, doar asfalt, balcoane cu flori leşinate, ferestre şi uşi de termopan, reflectorizante.

Mereu cu gândul la vremurile când, an de an aproape, umplea copaia cu prunci, până roditorul ei sân devenise altar. Pe unii îi alăpta doi-trei ani, cât voia pruncul să sugă. Dulce-mieriu era laptele Zoniei, de aceea nu se îndurau pruncii să-l uite.

Îşi împletea cosiţe subţiri, cânepii, cu reflexe solare, atunci când îşi dădea jos basmaua decolorată să-i fluture vântul podoaba. Cozile şi le prindea în spelci sub formă de coc, la spate. Obrazul, tot palid, vântuit de griji, asuprit de dureri bine ascunse. Doar ochii-i fulgerau mânioşi, când nu mai putea duce poverile. Atunci suduia la răscruce şi vai de cel ce se nimerea pe acolo. Cuţitul privirilor ţi se împlânta în carne, până-n prăsele. Limba ei ascuţită scrijela aerul. Şi nu fără temei.

Era temută Zonia. Lumea se ferea uneori din calea privirilor ei de drăgaică. Şi mai ales, de vorbele ei şuierând a gâlceavă. Dar focul nu ţinea mult. Se domolea subit şi soarele din nou apărea de după coşurile de fum negricios, încălzind atmosfera, iscând surâsurile de acolo de unde dihonia le împietrise.

Iar pricinile ? Câteva zarzăre, o şipcă din gard scoasă de ţânci, găinile care săreau dincolo de gard, câinele care lătra în vânt ori la lună, ghemotoacele de frunze răscolite şi aduse în curtea vecină, cine ştie ce vorbă circulând prin mahala…

În lada de zestre dintre ferestre, Zonia păstra lucruri vechi, taine din vremi de demult, miros de levănţică şi dulce-amar pelinul de mai. Unele pânzeturi miroseau puternic a naftalină împotriva moliilor şi a fluturilor. Acolo avea comorile casei. Dar nimeni n-avea acces căci era ferecată cu un lacăt uriaş prins într-un drug de fier şi belciuge puternice.

Toţi râvneau ca măcar o dată să pună mâna pe cheie, să arunce o privire înăuntru. Nu era chip. Tainele sunt în genere straşnic păzite.

Zonia ştia să împletească pâine, colaci, cozonac, mucenici. Le frământa temeinic, ore în şir, apoi făcea cald în bucătărie să nu răcească aluatul, cocoloşit şi învelit cu ştergare curate. În privinţa aceasta şi nu numai, ea păstrase rânduielile ţărăneşti deprinse de mică din părţile Bereştilor-Meriei, unde satul său, Rugineni, se pierdea printre coline domoale.

De Crăciun şi de Paşti, pe toate le făcea ca la ţară. Aveau şi un gust aparte. Şi pâinea ei avea un miros şi un gust special. Turtele dospite şi coapte pe plita de fontă erau neasemuite. Duminica făcea tomogei din făină, lapte şi zahăr. Fierbea aluatul acela făcut zdrenţe, apoi scurgea tomogeii şi-i pudra cu zahăr. Se băteau pe ei fiindcă oricâţi ar fi făcut, tot nu ne era de ajuns.

Zonia, cu pruncii – de! Era mamă eroină! Pentru asta, regimul trecut i-a dat o hârtie bătută la maşină şi cu ştapilă! De, hârtie oficială, şi o sută de lei pe lună…

Cu treizeci şi opt de nepoţi şi cu cinci strănepoţi, cu unsprezece copii în juru-i, Zonia, la 81 de ani,  părea învăluită-n iubire din toate părţile – avea acum timp, să-şi facă bilanţul, să mediteze îndelung la viaţa ei atât de fecundă, atât de împlinită. La aniversare au venit cu toţii “în păr”, s-o cinstească. A dansat, s-a bucurat, a lăcrimat, a scos fotografii din albume, a rememorat morţi ne-a pus la curent cu nouăţile din politică, de parcă atunci descinsese de la ”fierăria lui Iocan”, şi-a adus aminte, de toţi şi de toate. I-a numit pe rând pe toţi vecinii, acum ”blajini”, plecaţi de mult sau de curând, la ceruri. Florile de toamnă surâdeau în vase umile şi neîncăpătoare pentru câte fire aveau de adăpostit şi răcorit, câţi ani împlinea atunci Zonia.

Citise în ziua aceea “Budulea Taichii” a lui Slavici şi cartea stătea deschisă cu filele-n jos, la semn. Mai avea alte 4 cărţi începute. Le ştia acţiunea perfect, nu încurca personajele, le relua exact de unde le-a lăsat, ziarul era nelipsit pe masă lângă ochelari. Zonia era la curent şi cu politica şi cu muzica uşoară şi cea populară.

Fiica ei Voica Mariana şi-a scos recent două albume CD cu muzică populară. Are calităţi muzicale deosebite şi de curând a fost invitată la televizor, la ”Favorit” cântând acompaniată de ochestre redutabile. A devenit ca un ritual. La fiecare petrecere, se ascultă cu evlavie aceste înregistrări făcute în studiori specializate. Mezina, Genoveva a terminat Dreptul şi e manager principal la o firmă. Ceilaţi, cu drumurile şi destinele lor, aşezaţi la casele proprii, cu familii închegate, aşteptându-şi nepoţii.

Oasele trudite, subţiri ale Zoniei aşteaptă cuminţi, să numere, să împartă, să scadă, să adune, chipurile, cele 324 de anoptimpuri adunate în această toamnă bogată şi blândă…

Zonia era sigură de un lucru : n-a trăit în zadar. Şi-a împlinit datul. Eroismul de mamă creştină. Şi în faţa lui Dumnezeu se va prezenta cu cei unsprezece copii de mână, în braţe, agăţaţi de poale, înconjurând-o ca în ziua aniversării celor opt decenii, presărându-i în cale flori albe. Florile virtuţii creştineşti, simbol al iubirii necondiţionate faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni…

Acum, când scriu aceste rânduri, Zonia e deja,  ”umbră şi vis” – cum obişnuia să spună bărbatul ei. S-a dus să-l caute acolo şi să se întâlnească la gard, vecinele. Ce-or pune ele la cale, numai Dumnezeu ştie. Cert e că mijlocesc pentru noi, cei rămaşi, care o purtăm în suflet cu drag, ca pe o icoană.

Aceasta a fost Zonia, mama celor unsprezece copii, femeie de ţară, destoinică, dârză, care m-a primit şi pe mine pe lângă poala ei generoasă, alături de liota ei, şi m-a socotit al doisprezecelea copil, mai răsfăţat şi mai delicat decât ceilalţi, pe care-i boscorodea mai tot timpul.

Când am condus-o cu toţii, pe ultimul drum, a fost un prilej de evocare a calităţilor şi virtuţilor ei. Şi la fiecare pomenire, strivim între gene lacrimi sfinte pentru Zonia, prototipul mamei fecunde, care nu-şi leapădă pruncii.

Zonia. Una din icoanele copilăriei mele. Care va rămâne, atâta timp cât ochii inimii mele vor rămâne deschişi spre Lumină.

Galaţi, 18 martie 2009 CEZARINA ADAMESCU

___________________

„Note de pelerin III. Florenţa. lumină de cuvinte în oraşul florilor“

Florenţa. Firenze. Florence. Oraşul florilor şi Floarea Oraşelor! Ea nu poate fi povestită în toată splendoarea ei. Vrei, nu vrei, recunoşti că este unul din cele mai preţioase nestemate ale Italiei.

„Meritul excepţional a Florenţei este de  a fi situată în cel mai frumos decor al lumii” – spune J. Van Der Elst.

Numai lumină şi frumuseţe. Coline presărate cu cipreşi şi arbori de măslini o înconjoară în amfiteatru, în toate tonurile de verde. Etruscii i-au dat simţul măsurii şi ea a ştiut să-l păstreze. Aici, fiecare monument, fiecare frescă, fiecare tablou este expresia unui echilibru perfect. În acest decor dumnezeiesc îi regăsim pe Michelangelo, pe Dante, pe Donatello şi pe Fra Angelico, pe Giotto şi pe Brunelleschi.

Nicăieri Renaşterea n-a izbucnit cu atâta forţă şi măreţie ca aici exprimând printr-un cânt sublim bucuria sufletului ce-şi slăveşte Creatorul, entuziasmul spiritului ce primeşte lumina.

„Acest cântec – spune Fred Berenice – transcris în poezie, în muzică, în arhitectură, în pictură şi în sculptură se numeşte civilizaţie florentină”.

Şi dacă Roma este „Caput mundi”, Florenţa e supranumită „Inima lumii” – Cor Mundi.

Aici vei regăsi capodopere de artă unice,tezaure nepreţuite pentru care, iubitorii de frumos fac orice ca să vină să le vadă. Leagănul artiştilor geniali, a dat lumii – aşa cum se exprima distinsa doamnă Elvira Bogdan în cartea sa de călătorii şi evocări, –  adevăraţi aştri: pictorii Giotto, Fra Beato Angelico, Fra Bartolomeo, Ghirlandaio, Boticelli, Leonardo da Vinci şi titanul Michelangelo; arhitecţii Bramante, Ghiberti (care a creat celebrul baldachin din Bazilica San Pietro), Brunelleschi!

Florenţa generoasă, o dată cu Renaşterea, a iradiat asemenea unui nou soare, lumină, frumuseţe, desăvârşire în întreaga omenire, prin capodoperele nemuritoare pe care fiii ei cei mai de seamă, artiştii, le-au dăruit lumii.” (Elvira Bogdan, Prin Italia, patria artei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976).

La 15 septembrie 1864, regele Victor Emanuel al II-lea alege Florenţa drept capitală a Italiei, acest rang de capitală a durat şase ani (1865-1871), până când regele a intrat în Cetatea eternă pe care a ales-o drept nouă capitală. Dintre toate dialectele Italiei, limba toscană, limba lui Dante, a lui Petrarca, a lui Boccaccio, devine limba oficială, limba naţională, fiind cea mai pură şi mai apropiată de limba latină.

Cetatea lui Dante Alighieri şi a vestitei dinastii din Casa de Medici a păstrat cu sfinţenie comorile de artă ale trecutului, palatele familiilor de seamă florentine şi capodoperele de pictură şi sculptură reunite în muzeele Pitti şi Ufizzi care alcătuiesc cele mai prestigioase galerii de artă din lume.

Aşezarea privilegiată în centrul Italiei în provincia Toscana datează din secolul I î.Cr. datorându-şi renumele datorită edificiilor şi vestigiilor de artă ale marilor, bogatelor şi puternicelor familii Pitti, Strozzi, Pazzi şi dinastiei Medici, cea care a dat istoriei trei papi şi două regine ale Franţei.

Oraşul Florenţa a fot întemeiat de romani, alături de Fiesole (Faesulae), important oraş etrusc situat în vârful colinei din vecinătatea Florenţei. Pentru a  nu-şi dezminţi numele, înfloreşte neînchipuit de mult, devenind sediul provinciei Toscana (Tuscio), ajungând în timpul împăraţilor Carolingieni, unul din cele mai de seamă centre culturale ale peninsulei. În 1115 este construită Comuna Florentină iar peste puţini ani o doboară pe rivala ei dintotdeauna, Fiesole, încorporându-şi-o. Ca şi în Assisi există aici două partide: guelfii (partizanii papei) şi ghibelinii (partizanii împăratului  Germaniei care voia să stăpânească oraşele din partea de nord a Italiei),printre care şi Florenţa.

Marea majoritate a locuitorilor este guelfă. Încă din anul 1000 e.n. joacă un rol important în istoria peninsulei, devenind una din cele mai importante cetăţi ale Italiei, trăindu-şi epoca de aur.

Cosimo de Medicis, zis Cel Bătrân, apoi, Lorenzo de Medicis, care conduc cetatea, constituid  La Signioria, graţie dragostei pentru artă şi pentru frumos, devin protectorii artelor, adevăraţi Mecena pentru oraş. Lui Cosimo de Medicis (1569) i se datoresc toate operele comandate lui Vasari, Palatul Ufizzi şi Ponte San Trinita. Măreşte Palatul Pitti şi Palatul Signioriei. Urmaşul său, Lorenzo Magnificul dovedeşte, de asemenea, o mare dragoste pentru artă, perioada sa fiind una dintre cele mai strălucite ale istoriei florentine, mai ales în domeniul culturii şi artelor.

Dintr-un pliant semnat manu propriu de către cardinalulSilvano Piovanelli, arhiepiscop al Florenţei, aflu noi amănunte pe care memoria mi le revendică, după propriul ei plac.

Am păşit aşadar în celebrul Dom al Florenţei străjuit de o parte de Campanila lui Giotto, graţioasă, desăvârşită, înaltă de 81,75 de metri, fiind şi astăzi, după mai bine de şase sute de ani de la crearea ei, de o frumuseţe fără de seamăn pe lume. Acoperită în întregime cu marmură policromă, campanila este formată din basoreliefuri unice în Italia.  Arhitectura campanilei mai are două etaje cu câte două ferestre dantelate, iar deasupra lor, o mare fereastră cu coloane graţioase, prelungi,pentru care, ca o diademă de preţ, au fost create cornişe şi balustrade ornamentate, ce  dau un aspect unic, de orfevrerie de preţ întregii campanile.

Câteva cuvinte spuse de acelaşi Cardinal Silvano, despre semnificaţia profundă a acestor monumente pentru florentini şi pentru întreaga Italie. Cardinalul precizează că Domul (provenind din latinescul domus) casă, Casa lui Dumnezeu şi casa poporului, totodată!) este de asemenea denumit catedrală, căci aici se găseşte catedra scaunului liturgic al episcopului şi este deci locul în care episcopul celebrează şi predică Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, domul, ca toate bisericile, este înainte de toate, „casă de rugăciune pentru întreg poporul” (Isaia 56,7).

De pe la anii 1600, inima vieţii religioase a florentinilor se află în locul denumit „Piaţa San Giovanni” şi „Piaţa Domului”. Acest spaţiu, care se întinde în partea de nord-est a anticei Florenţa romană, evocă „oraşul sfânt, Ierusalimul nou…locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii” – cum spune Scriptura (Apoc. 21, 1-3); policromia monumentelor, porţile şi statuile de bronz, reliefurile şi sculpturile, mozaicurile şi vitraliile, oferă o viziune concretă asupra viitorului oraş, „ornat cu toate felurile de pietre preţioase”. În inima oraşului oamenilor, această „cetate a lui Dumnezeu” stă mărturie a credinţei milenare într-un Dumnezeu solidar cu oamenii: „El va locui printre ei şi ei vor fi poporul lui, şi El va fi Dumnezeu-cu-ei” (Apoc. 21, 3).

Despre Baptiseriu, pănă să mă aflu în el, aflu tot din acest pliant în limba franceză, lucruri extrem de interesante.

Este cel mai vechi monument din piaţă. Forma sa octogonală simbolizează „cea de-a opta zi” – momentul înălţării lui Isus Cristos. Un alt simbol se referă direct la  Sacramentul Botezului, sacrament de iniţiere în credinţa creştină prin care credincioşii trec de la moartea păcatului către o nouă viaţă în Cristos, o „a opta zi” fără crepuscul. Forma octogonală este o aluzie la Învierea din morţi.

Pe la mijlocul secolului al XI-lea, baptiseriul a fost reconstruit în dimensiunile actuale şi îmbogăţit cu marmură preţioasă, din care proveneau edificiile antice. În secolele XII şi XIII noul edificiu, mărit prin adăugarea cupolei şi a absidei rectangulare din vest, a devenit un motiv de orgoliu pentru locuitorii florentini.

Dante îl numea „frumosul meu San Giovanni”. Din 1300 la 1500, sunt aşezate operele sculptate datorită cărora baptiseriul şi-a căpătat celebritatea: cele trei porţi de bronz şi sculpturile de bronz şi marmură care se află pe porţi; toate operele care ilustrează episoade biblice şi asupra cărora botezatul este invitat să mediteze pentru a-şi trăi mai bine credinţa. Cea mai veche dintre porţi este cea  care se găseşte la sud şi reprezintă viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. Acest sfânt este patronul oraşului şi baptiseriul îi poartă numele; este o operă de Andrea Pisano executată în anul 1300. Apoi, vine poarta de nord, executată de Lorenzo Ghiberti între 1402-1425, reprezentând scene din viaţa lui Isus Cristos.

Şi, în sfârşit, „Poarta Paradisului”, (numită astfel de Michelangelo), cu scene scoase din Vechiul Testament, modelate şi desenate de Ghiberti de la 1425 la 1450.

Cine pătrunde în interior înţelege că aici se continuă tradiţia templului roman. Acest vast spaţiu înălţat de cupolă, a cărui dispoziţie seamănă cu aceea a Panteonului, este îmbogăţit cu elemente provenind din monumentele antice: coloanele monolitice, două sarcofage sculptate şi o tapiserie de marmură. În schimb, pavimentul evocă lumea islamică: în tapiseria care se întinde între Poarta Paradisului şi centrul edificiului, se pot recunoaşte semnele zodiacale orientale. Pe pereţi, alte forme tipice sfârşitului epocii Empire, având origini îndepărtate germanice. Somptuoasa cupolă ornată cu mozaicuri este un exemplu de influenţă bizantină în Italia centrală. Impresia de ansamblu este cea a unui magnific aşezământ aparţinând marilor culturi ale Europei medievale.

În centrul baptiseriului se găsesc vechi fântâni baptisamale înşirate în formă octogonală, (amplasamentul lor este trasat pe paviment), Acolo, credincioşii care-şi spălau capetele priveau uriaşa figură a lui Cristos, care domină în mozaicurile din secolul al XIII-lea şi sub picioarele lui Cristos, morţii care învie: este Judecata din urmă la care Cristos înviat cheamă la el pe cei vii şi pe morţi pentru a cântări faptele fiecăruia. La dreapta lui Cristos (adică la stânga celui care priveşte) se află sufletele celor drepţi, „în sânul” lui Avram, al lui Isac şi al lui Iacob, patriarhii Vechiului Testament; în timp ce la stânga sa (şi la dreapta spectatorului) se află Infernul.

Aceste imagini care posedă o extraordinară putere de sugestie, ilustrează sensul profund al botezului creştin. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi prin Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea Lui ? Noi deci,prin Botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Rom. 6, 3-4).

În registrele orizontale, pe alte cinci compartimente ale cupolei sunt reprezentate episoade din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, ale lui Cristos şi de la începuturile vieţii omeneşti (Adam şi Eva, Cain şi Abel, Noi şi familia sa).

Privind personajele, creştinii pătrund în drama însăşi a istoriei poporului lui Dumnezeu; ei pot spune, ca şi autorul Epistolei către Evrei (12,1): „Şi Noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus”, vizibil în marele mozaic situat deasupra altarului. În registrul superior, în plină lumină, sunt reprezentate corurile de îngeri.

Despre Domul din Florenţa aflu amănunte interesante din pliantul în limba franceză pus la dispoziţie pentru vizitatorii Baptiseriului.

Atunci când decoraţiunea mozaicurilor baptiseriului era aproape ştearsă – îl ultimele decenii ale secolului al XIII-lea, Comuna a decis construirea unei noi catedrale. Vechea Catedrală dedicată Sfintei Reparata, era într-un stadiu avansat de degradare datorită îndelungatei vremi de când fusese construită. În apropierea „frumosului Sfânt Ioan” renovat, Sfânta Reparata părea o alta „de formă mai mare”, pentru a reproduce cuvintele unui scriitor din secolul al XIV-lea, Giovanni Villani. În această perioadă de intensă extindere demografică, vechea catedrală părea „mică în comparaţie cu numărul mare al  locuitorilor.”

Astfel încât a venit ziua proiectării unei biserici enorme, destinată să acapareze catedralele vechilor oraşe toscane rivale, Siena şi Pisa, atât prin construcţie cât şi prin bogăţia decoraţiunilor exterioare, „toate din marmură şi cu figuri sculptate”. În maniera ansamblului catedralelor Europei gotice, noul Dom a fost dedicat Fecioarei, sub numele de Santa  Maria a Florilor – un omagiu cavaleresc adus rolului pe care Fecioara l-a jucat în tainicele planuri ale lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât „fiore” sau floare, va fi, cum scria într-un document la începutul secolului al XV-lea, Cristos, primul fruct al mântuirii noastre.

Catedrala, aşa cum se prezintă ea în zilele noastre, este rezultatul a 170 de ani de muncă. Prima piatră a faţadei a fost pusă la 8 septembrie 1296, după un proiect al lui Arnolfo di Cambio care dirija în acelaşi timp construcţia bisericii Santa Croce şi pe cea a Palatului Signioriei.

Ultimul element al Domului Santa Maria dei’ Fiore care a fost realizat, a fost faţada principală, executată între 1871-1887, după un proiect de Emilio de Fabris, în stil neo-gotic, care se armonizează cu goticul „adevărat” al  campanilei şi al portalurilor laterale. Această faţadă, ca şi cea proiectată de Arnolfo este în onoarea Mamei lui Cristos: figura care domină poarta centrală o reprezintă pe Maria în slavă, ţinând un sceptru înflorit (opera lui Tito Sarrocchi), figură ce domină tot restul. Dar ansamblul iconografic al secolului al XIX-lea are înainte de toate un caracter istoric şi naţional: mozaicurile, executate după un desen de Niccolo Barabino reprezintă: deasupra porţii centrale, pe Cristos în slavă între Maria şi Ioan Botezătorul cu sfinţii florentini: la dreapta (adică spre sud), artizanii, lucrători şi  umanişti florentini aducând un omagiu Credinţei; şi la stânga (spre nord) Caritatea între fondatorii operelor şi florentinii pioşi.

Atunci când cineva intră în catedrală rămâne frapat de amploarea, vastitatea şi sobrietatea decoraţiunilor. Frumuseţea policromiei exterioare care compune silueta masivă a monumentului, face aici loc unei simplicităţi care contrastează cu dimensiunile giganteşti ale bisericii (în momentul în care ea a fost înălţată în secolul al XV-lea, era cea mai mare din Europa: măsura 153 de metri lungime, 90 de metri lăţime şi avea un transept de 90 de metri înălţime de la sol până la deschiderea  cupolei.)

Aspectul mai mult decât despuiat al interiorului Sfintei Maria a Florii corespunde austerităţii idealului spiritual al Florenţei Evului Mediu şi începutului Renaşterii; el traduce în termeni arhitectonici, spiritualitatea marilor reformatori ai vieţii spirituale florentine, sfântului Ioan Gualbert şi nu mai puţin,  a lui Girolamo Savonarola.

Santa Maria dei’ Fiori a fot construită ca şi „biserică de stat”, operele de artă care se pot vedea de-a lungul nişelor laterale, fac parte din programul civic în onoarea „oamenilor iluştri” ai vieţii florentine.

Acest program civic cuprinde: monumentele ecvestre în frescă ale condotierilor Sir John Hawkwood (opera lui Paolo Uccelo, 1436) şi Niccolo da Tolentino (opera lui Andrea del Castagno, 1456); pictura lui Domenico di Michelino, reprezentându-l pe Dante, executată în 1465; busturile lui Brunelleschi, Giotto, Marsile Ficin, Antonio Squarcialupi, organist al catedralei, opere ale secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Contrastând cu cele ale secolului al XIX-lea din care datează busturile lui Arnolfo di Cambio şi Emilio de Fabris.

În afara iconografiei civile, se dezvoltă un plan religios în părţile catedralei care servesc cultului liturgic. Două mari imagini, plasate în extremităţile opuse ale traseului procesional, sugerând sensul: un mozaic deasupra porţii de intrare principale (opera lui Gaddo Gaddi datând de la începutul secolului al XIV-lea) şi vitraliul rotund deasupra altarului, realizat de Donatello într 1434 şi 1437. Şi unul şi celălalt reprezintă Încoronarea Fecioarei, adică ridicarea Mariei în slavă după moartea sa. Şi într-adevăr, îl vedem pe Isus Cristos încoronând-o pe Prea Sfânta Fecioară Maria ca regină a îngerilor şi a sfinţilor.

În catedrală se remarcă deci, semnificaţiile civile şi religioase, care se învârt în jurul ideii demnităţii umane, ale măreţiei şi înălţării pe care o acordă Dumnezeu omului. Monumentele oamenilor iluştri celebrează demnitatea istorică, determinată printr-o justă utilizare talentelor şi serviciilor aduse colectivităţii; mozaicul şi vitraliul (ca şi celelalte elemente iconografice religioase) proslăvesc grandoarea spirituală a omului, destinat să depăşească istoria umană pentru a „împărăţi cu Cristos”– vocaţie universală care este anunţată prin Încoronarea Mariei. Chiar dacă această înălţare definitivă nu va avea loc decât după moarte, atunci când, în sfârşit, omul va intra în „timpul lui Cristos înviat”, ea începe acum, în timpurile istoriei. Colosalul orologiu care domină portalul principal, sugerează, printre altele, această înrădăcinare în istorie. Executat în 1442, partea de pictură fiind realizată de Paolo Uccello, este un orologiu „liturgic” care urmează ordinea sărbătorilor liturgice ale Bisericii – calculând 24 de ore pornind de la apusul soarelui din ziua precedentă. Patru capete de profeţi sugerează că „timpul prezent, actual” al bisericii priveşte spre un alt timp: un viitor în care sensul prezentului va fi înălţat în toată plenitudinea sa.

Cele 44 de vitralii ale catedralei constituie exemplul cel mai monumental al genului în Italia secolelor  XIV-XV. Ele reprezintă sfinţii Vechiului şi Noului Testament şi scene din viaţa lui Cristos şi a Mariei. Printre numeroşii artişti care le-au executat se află cele mai mari nume ale artei florentine de la începutul Renaşterii: Donatello, Ghiberti, Paolo Uccello, Andrea del Castagno. Sub cupolă se creează o viziune de ansamblu şi un efect luminos, reflectând bine intenţiile „iconologice” ale planului global: evocarea acestei lumini spirituale care luminează crucile străbătând viaţa lui Cristos, a Mariei şi a sfinţilor. Noul Testament afirmă că Cristos „era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Cf.Ioan 1,4; Cf. Apoc. 21, 13).

Punctul culminant al acestui traseu religios şi arhitectural este partea situată sub cupolă şi delimitată de cor şi  altarul principal.

Atât cupola cât şi corul, în formă octogonală, reprezintă simbolul botezului. Suprafaţa care ocupă corul are aproape aceleaşi dimensiuni pe care interiorul baptiseriului le are şi astfel, spaţiul sacru cel mai vechi din Florenţa este recreat sub noua cupolă.

Decoraţia care a fost în cele din urmă realizată între 1572 şi 1579 de Giorgio Vasari şi Federico Zuccari este în frescă şi nu în mozaic. Tema iconografică este aceeaşi ca în baptiseriu, Judecata din urmă. Pictura ilustrează credinţa tradiţională în Paradis şi Infern, la care omul accede, în funcţie de virtuţile sau păcatele pe care le-a cultivat în această viaţă şi supuşi unei „judecăţi” definitive, dincolo de „timpul util” al istoriei. În partea centrală, deasupra altarului principal, se vede Judecătorul, Cristos înviat, în mijlocul îngerilor, purtând instrumentele patimii sale.

Această reprezentare făcută de Federico Zuccari, era în raport cu un grup sculptat, executat cu douăzeci de ani mai înainte de Baccio Bandinelli, pentru altarul situat dedesubt: un monumental Crist mort, parcă stând în ascultare în faţa Tatălui Ceresc care îl binecuvântează. Aceste statui, constituie primul cuvânt al unui mesaj unitar care se termina în cupolă: deasupra altarului, creştinul îl vedea pe Crist mort, dar, rotind ochii, îl vedea în gloria Sa pe acelaşi Cristos înviat. Frescele cupolei au făcut obiectul unei restaurări globale între 1978 şi 1994. Din cor, ornat la început de o construcţie cu colane şi arhitrave, nu a rămas în zilele noastre decât un perete de susţinere cu reprezentări ale profeţilor sculptaţi de Bandinelli şi colaboratorii săi, Altarul actual, care se află în faţa celui din secolul al XVI-lea, a fost plasat aici în 1973, conformându-se reformelor liturgice ale Conciliului Vatican II. Alături de altar se poate vedea „catedra” sau scaunul liturgic al episcopului, simbol al autorităţii lui Cristos Preot, un cuvânt derivând din greceşte care a dat numele de „catedrală”bisericii în  care oficiază în mod obişnuit episcopul. Cristul din marele crucifix de deasupra scaunului este opera lui Benedetto de Maiano.

În spatele corului, porţile de bronz alelui Lucca Della Robbia se deschid spre sacristia din nord. Este o sală ornată de meşterii florentini ai celui de-al XV-lea secol şi restaurată după inundaţiile din 1966. Artiştii au făcut aici dovada unei remarcabile iscusinţe în utilizarea perspectivei lineare, inventată la începutul secolului al XV-lea de Brunelleschi. Aici sunt conservate ornamentele, cărţile sfinte şi diferite obiecte care servesc cultului celebrat pe altar.

De la a doua travee spre sud, o scară conduce într-un foaier al Sfintei Reparata, vechea catedrală. Se pot vedea vestigiile construcţiilor romane deasupra cărora, Santa Reparata a fost ridicată în secolul al cincilea, o parte din pavimentul paleocreştin din mozaic şi elemente de reconstrucţie şi mărire ulterioară efectuată în biserică până la a doua jumătate a secolului al XV-lea, când pe ea a fost definitiv reamplasată Santa Maria del Fiore, încă în construcţie.

Campanila lui Giotto a fost începută în 1334 prin Giotto, continuată după moartea acestuia de Andrea Pissano şi ridicată în 1359 d Francesco Talenti. Decoraţiunea sculptată este de o mare bogăţie, compusă din 50 de reliefuri

în două registre suprapuse şi în nişe, 16 statui de mărime naturală ale meşterilor florentini din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, de Andrea Pisano şi colaboratorii săi, Donatello şi Lucca Della Robbia.

Pe faţada din faţa Baptiseriului, în  registrul inferior, sunt reprezentate Crearea omului şi a femeii, cea dintâi muncă umană şi fondatorii biblici ai diferitelor activităţi creative umane (muzică, metalurgie, viticultură). În registrul superior se pot vedea 7 planete începând cu Jupiter.

Pe celelalte faţade se observă scene de astrologie, arhitectură, medicină şi alte activităţi ştiinţifice şi tehnice. În registrul superior, la sud, Virtuţile teologale şi cardinale: la est, Artele liberale ale Triviumului şi Quadriviumului; la nord, cele şapte sacramente. În nişe, statuile reprezintă patriarhii, profeţii şi regii lui Israel ca şi sibilele păgâne. Originalele tuturor acestor opere sculptate se găsesc în Muzeul Catedralei.

***

Am făcut această incursiune amănunţită asupra celor două mari obiective florentine, drept compensaţie pentru ce nu ne-a fost dat să ştim la timpul potrivit, documentându-mă ulterior şi rememorând cu ochii minţii toate cele văzute. Desigur, ar fi fost mult mai bine dacă ştiam aceste detalii atunci când priveam fascinată edificiile sacre şi cineva mi-ar fi dat lămuriri. Un turist avizat este înarmat cu un întreg arsenal de hărţi, pliante, reviste atlase şi informaţii date de un ghid competent. El trăieşte pe viu ceea ce vede, cunoaşte un obiectiv şi îşi permite chiar să se emoţioneze în faţa lui atunci când îl admiră. Noi am străbătut, din păcate, cu „ochii legaţi”, orbecăind, să nimerim, ceea ce trebuia să nimerim la sigur, în câteva minute. Şi totuşi, impresia generală a fost copleşitoare.

Se zice că arta nu are nevoie de prea multe explicaţii şi nu şi se cere să o înţelegi pe deplin. Destul să o priveşti, să o admiri şi să-ţi creeze o stare plăcută de bine, confort sufletesc, pace interioară, oarecare fericire. Dar noi, oamenii vrem să ştim mai mult, nu ne mulţumim cu simplitatea inimii. Poate de aici încep şi întrebările, nemulţumirile.

Ciprian Porumbescu scria despre operele de artă florentină că te vrăjesc.

Privindu-le, scria el, ţi se încălzeşte inima şi ţi se înmoaie sufletul, plângi chiar.” (Anca Mărtinaş, Pelerin român în Cetatea Eternă,Tipigrafia Bunavestire-Blaj, 2000, p.33).

Da, într-adevăr. Mă simt fericită că mai pot plânge încă în faţa frumuseţii, chiar dacă nu o înţeleg pe deplin. Iubirea, fericirea nu trebuie înţelese, trebuie doar să le simţi şi e de ajuns. E ca şi când Mâna Divină ţi-ar fi atins creştetul. Ca şi când o aripă îngerească ţi-ar fi atins inima, ţi-ar fi mângâiat pleoapele şi obrazul. Te simţi iubit, protejat. Ai sentimentul că aparţii cuiva, pe care, deşi nu-l vezi, îl simţi foarte aproape. Şi tu eşti o parte din acel Cineva, chiar dacă o parte minusculă, aproape infimă. Dar eşti,  şi nimeni nu poate contesta acest lucru. Şi câtă vreme vei exista, Cineva trebuie să ţină cont şi de tine. Oricât de mic ai fi, eşti luat în seamă şi asta-ţi creează o stare de bine.

Sigur că Florenţa, aşa cum am văzut-o noi, cu o privire fugară, nu ne-a oferit mare lucru. Ea merita văzută din perspectivă şi pentru a-ţi crea această perspectivă, trebuie să o străbaţi de mai  multe ori cu piciorul, să guşti pe îndelete din dulceaţa ei, din nectarul florii sfinte pe care o simbolizează (crinul roşu) – sem  al frumuseţii şi iubirii pentru artă.

Este necesar să priveşti de deasupra, imensa catedrală în formă de felinar, în care se întâlnesc cele opt nervuri ale enormei cupole rotunde pe bază octogonală. Sau să te caţeri în vârful cupolei, aşa cum aveam să fac peste câteva zile doar, în cupola Bazilicii San Pietro din Roma, de unde am avut  perspectivă unică a întregii Rome şi a împrejurimilor ei încântătoare. Numai atunci ai putea înţelege, cât de mici suntem în faţa creaţiei. Şi nu ne-am pierde în detalii, uneori nesemnificative. A şti să vezi şi nu doar să priveşti – este într-adevăr o artă. La fel ca în faţa unui tablou celebru pe care trebuie să-l priveşti în perspectivă, dintr-un anumit unghi în care cade bine lumina, ca să poţi să-i descoperi farmecul, ca să-ţi creeze impresia că imaginile sunt vii, că în orice clipă ar putea să se mişte, să prindă viaţă. Altfel, totul devine natură moartă, care nu-ţi creează nici o emoţie.

Dacă aş fi avut măcar acces în Turnul Campanilei, aş fi admirat panorama Florenţei, acest muzeu în aer liber, aş fi admirat geometria Baptiseriului  cu acea linişte a simetriei.

Un om al scrisului nu trebuie să plece din Florenţa fără să vadă celebra bibliotecă a ei din Piaţa San Lorenzo, cea care i-a adus faima de centru cultural al lumii.

Nu mai vorbesc despre galeriile Pitti şi Ufizzi, pe care nu trebuie să le pierzi, nici mort. Palatul Pitti, reşedinţa regilor Italiei, aflat în vecinătatea frumoaselor grădini Boboli, adăposteşte şapte muzee de artă florentină.

Biserica Santa Maria Novella, la care am fost şi era închisă, fondată în secolul al XIII-lea şi decorată cu capodopere de Masaccio, Ghirlandaio, Uccello, Giotto, m-a lăsat cu o stare de jind ca după ceva drag şi pierdut. Frustrată m-am simţit şi că nu am putut vizita biserica franciscană Santa Croce, unde sunt numeroase opere de artă şi mormintele celor mai mari oameni ai Italiei, iar muzeul cu acelaşi nume conţine numeroase obiecte de cult şi celebrul Crucifix pictat de Cimabue.

Despre Galeria Ufizzi aflu doar din cărţi şi pliante că e cea mai importantă galerie de artă a Italiei, vestită în lumea întreagă şi posedă cele mai bogate şi mai valoroase colecţii de tablouri ale pictorilor florentini din secolele al XIV-lea, al XV-lea şi opere ale şcolilor din Umbria, Veneţia sau alte şcoli italiene, franceze, flamande, germane. Cuprinde 42 de săli, dintre care, cea de a doua este dedicată pictorilor italieni ai secolului al XIII-lea, sală ce posedă capodopere ale acestui secol miraculos al izvoarelor picturii italiene care – după ce s-a depărtat de stilul bizantin – a devenit mai umană şi mai realistă. Aici se află vestita pictură „Fecioara în glorie cu pruncul şi îngerii” de Giotto, părintele şi iniţiatorul picturii italiene eliberate de influenţe străine. Această operă a fost creată prin 1303-1305, pe când pictorul lucra la realizarea frescelor de la Assisi. Pe pereţii laterali – alte două capodopere: „Fecioara în glorie cu îngerii” de Cimabue şi „Madona pe tron” de Duccio de Buonsegna – vestitul pictor din Siena – pictură căreia i se mai zice şi „Madona Rucellai”, căci ea se afla altădată în Capela Rucellai din Biserica Santa Maria Novella. Colecţia sălii e completată cu opere ale şcolii din Lucca, printre care se află remarcabilul tablou: „Stigmatele Sfântului Francisc” de Bonaventura Berlinghieri.

Mi-aş fi dorit măcar un ochi să arunc asupra splendidelor tablouri „Fecioara Maria cu Pruncul” sau minunatul tablou  cu Fecioara intitulat „Magnificat” – (pe care aş dori să-l reproduc pe coperta unei cărţi pe care  visez) – cât mai ales, celebrele „Alegoriile Primăverii” şi „Naşterea zeiţei Venus”.

Nici un scriitor, oricât de măiastră i-ar fi pana, n-ar reuşi să redea tot farmecul inefabil, toată splendoarea acestor tablouri. Aceste capodopere trebuie văzute. Eu le ştiu doar din  reproduceri şi albume de artă.

Elvira Bogdan spunea entuziasmată: „Întreaga lume a peisajului strălucitor al „Cetăţii florilor”, luminozitatea cerului ei de safir, toate aceste bucurii şi emoţii estetice trebuie simţite, trăite, de fiecare, în Italia, ca să poată înţelege cu adevărat, în ce constă unicitatea Florenţei în lume” (Elvira Bogdan, op.cit., p. 168).

Leonardo da Vinci, Tizian, Michelangelo, Rafael, Rubens, Rembrant, Veronese şi Tintoretto, cine n-ar dori să le admire capodoperele pe viu?

Pe Via Ghibellina pe care se află Bargello, la numărul 70 se află casa lui Michelangelo, pe care moştenitorii lui au transformat-o în casă muzeu, foarte interesant şi emoţionant de vizitat, ea posedând operele din tinereţe ale marelui artist.

Tot cu Elvira Bogdan am „călătorit” în două excursii foarte plăcute pentru pitorescul naturii, al împrejurimilor, la Fiesole şi la vilele din jurul Florenţei (presupunând că am epuizat toate muzeele, bisericile, palatele, podurile şi grădinile acestui oraş al florilor!) un peisaj de vis, şiruri de cypreşi ce se înalţă mândri, profilându-se pe cerul albastru de safir, cu vile splendide, cu parcuri imense, ca o chemare. Ajunşi sus, la Fiesole, de pe înălţimea ei, turiştii pot admira Florenţa în adâncul văii.

Nu suntem vrednici de asemenea ofrande şi deocamdată, grupul pelerinilor români din anul jubiliar se îndreaptă spre Cetatea Cetăţilor, trecând prin Arezzo şi Orvietto. Desigur nu se poate vizita un oraş în două ore,bucuria trebuie să-ţi tihnească. Pe mine, acest galop continuu, mă înspăimântă, mă umileşte pentru că mă face să mă simt neputincioasă. Poate că nu merităm să ni se dezvăluie în adevărata ei splendoare.

Emilia ne spune că n-a recitat Breviarul franciscan în dimineaţa aceasta şi de aceea s-a rătăcit prin Florenţa. Când nu apucă să-l rostească, toate îi merg pe dos.

În drum spre Roma, ochii mei surâd în faţa colinelor blânde, mătăsoase, numai bune de rostogolit cu picioarele goale prin ele. Aş vrea să calc iarba cu piciorul desculţ, aşa cum Isus a călcat apa, de s-au minunat mulţimile. Cerul e senin, alburiu, nori luminoşi, inofensivi.

Ar trebui, când vom păşi în Cetatea Sfântă să-i sărutăm pământul, la fel cum Papa săruta pământul fiecărei ţări pe care a vizitat-o. Acest pământ, călcat de atâţia sfinţi care şi-au lăsat aici sângele ca mărturie de credinţă!

Şi noi ne ciorovăim tot timpul, din te miri ce pricină. Să-l străbatem în genunchi, aşa cum am văzut că fac unii pelerini la Ierusalim sau la Medjugorje, sau la Lourdes ori în alte locuri de pelerinaj, în semn de pocăinţă.

Dacă tot nu suntem vrednici să stăm în picioare în faţa atâtor sfinţi şi martiri, măcar să ne plecăm genunchii şi capetele dinaintea lor!

Când acolo, noi ne luăm la harţă, nemulţumiţi de program, de serviciile oferite, de ghid, de colegi, de climă, de noi înşine şi de toate la un loc!

Sfântul Francisc a făcut, în tinereţe, înainte de convertirea definitivă, un pelerinaj la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Şi-a schimbat hainele cu un cerşetor şi a sorbit aerul Cetăţii cu umilinţa şi măreţia unui m sărman, nevoiaş, dar cu inima deschisă către Dumnezeu, către harurile sale date, aşa cum numai Dumnezeu ştie să ofere: har peste har, nelimitat şi aproape de nesuportat, peste măsura omenească.

Aici, înţelegi cel mai bine că nu trebuie să-ţi ataşezi inima de ceea ce astăzi este şi mâine nu mai este. Aici poţi să-i oferi lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Francisc, votul dragostei perfecte: Ţie singur, totul şi pentru totdeauna.

Şi ne descrie Maria Sticco, în cartea sa despre Sfântul Francisc, ceea ce a simţit Francisc la Roma:

„La Roma, tânărul provincial înţelege ce are Biserica supranatural în organismul său şi în miniştrii săi, înţelese chiar misiunea sa universală şi problemele timpului; reforma evanghelică a vieţii, lupta împotriva ereziei, eliberarea Sfântului Mormânt. Toate iniţiativele lui Inocenţiu III şi viziunea cetăţii eterne i s-a întipărit în inimă şi l-au făcut roman, şi deja îi sugerau ceea ce trebuia să fie viaţa sa.”

Aici poţi asculta acel „timp interior” care nu are de-a face cu ceasornicele, cu clepsidra, cu orele astrale. Aici poţi avea parte de revelarea unui întreg univers. Un univers al credinţei ce implică speranţă şi iubire.

Cristos ne indică un drum de valori care nu se revelează decât privirii şi inimii curate. Această puritate nu se câştigă fără renunţări, fără lupte interioare împotriva propriilor noastre slăbiciuni.

Ora 17,00. Mai avem aproximativ 120 de kilometri până la destinaţie. Nu vom intra în Cetatea Eternă astă seară, o vom privi doar cu respect, de la distanţă. La noapte ne vom visa pe străzile ei bătătorite de tălpile atâtor sfinţi. Sfânta Rita de Cascia, acum cinci sute de ani a prins Jubileul de un mileniu şi jumătate. Deşi stigmatizată de un spin în frunte din coroana Mântuitorului, devenind icoana sa vie, prin spinul înfipt până în măduva osului şi care a chinuit-o cu dureri mari până la moarte, Rita, înainte de a pleca în pelerinaj la Roma s-a rugat de Isus să-i închidă rana sângerândă şi purulentă, urât mirositoare, pe tot timpul călătoriei, astfel încât să nu se dezvăluie ochilor celorlalţi pelerini. Şi Isus a ascultat-o, i-a şters rana pentru câtva timp şi i-a redat-o la înapoiere, ca o cunună de pietre preţioase de aur şi rubine.

Şi pe noi ne dor bătăturile, ni se umflă picioarele,ne doare capul, inima, mintea, ameţim şi ne privim cu încântare în oglindă doar-doar om întrezări pe fruntea  noastră vreo aureolă.

Ce departe suntem de adevăr! Ce departe de poarta îngustă! Supăraţi, jigniţi, nefericiţi – dac nu apucăm într-o zi să ne împlinim toate gusturile, tot ce simţurile noastre cer cu indolenţă şi neruşinare. Nu suportăm foamea, setea, oboseala, căldura, pişcăturile de ţânţari, ploaia, frigul, briza,  şi credem cu fiecare zi mai mult, că totul ni se cuvine în virtutea unor  merite închipuite (nu ale noastre). Nu uităm ofensele în nici un chip şi dăm replicile imediat.

Din autocar se vede în dreapta un oraş vechi, pe ruinele unei cetăţi medievale. Se întrevăd semne de civilizaţie, antene TV, rufe la ferestre. Tot în dreapta, la mică distanţă de cetate, o Maică a Domnului din piatră albă (marmură?), cu braţele întinse către noi, întâmpinându-ne şi binecuvântându-ne drumul, călătoria. La picioarele ei, aranjamente florale în culori pastelate. Ne-a trimis un semn, o binecuvântare, încredinţarea că e alături de noi, ne însoţeşte, ne veghează, cu cea mai gingaşă grijă maternă.

Ora 19,30. Adoraţie la Sfânta Fecioară. Cântece din broşura „Jubileum 2000” şi Rozariul.

Ne apropiem! Ne apropiem! Păzea! Păzea! Prea Sfinţilor Apostoli, venim la voi!

Deschideţi-vă porţi din vechime!” – parafrazez un verset dintr-un psalm responsorial care se cântă la sfinţirea bisericilor sau a altarelor. Să intre muritorii de rând, pentru a păşi în rândul celor nemuritori.

Deschide-te, poartă a Mileniului!

Padre, apri la Santa Porta per noi!

Izbiţivă în lături, porţi ferecate, căci venim noi, păcătoşii, de pe cărările lumii. Precum fiul risipitor înapoi, în patria Tatălui său, după ce şi-a intrat în sine.

Primeşte-ne Romă, primeşte-ne Santissime Padre!

Tu, care ne iubeşti deopotrivă pe toţi, binecuvântându-ne. Ştiu că în clipa aceasta chiar, te gândeşti la pelerinii români din  ţara soră,pogorâtoare din stirpea latină, înrudită prin sânge şi spirit cu Ţara Mumă.

Astă noapte te vei ruga pentru noi, ca de obicei, pentru fiii tăi predilecţi, pentru copiii spirituali din lume pentru care te rogi ceasuri întregi, în genunchi, pentru unirea noastră într-o singură turmă condusă de acelaşi Blând şi neasemuit Păstor!

Ne vei da o binecuvântare solemnă cu indulgenţă plenară şi ne vei conduce prin Poarta Mileniului deschisă de tine! Binecuvântează-ne şi sfinţeşte-ne trupurile şi inimile, ca să devenim mai buni, mai blânzi, mai răbdători, aidoma Mielului Sfânt, dat de Tatăl ca Jertfă de ispăşire din prea mare dragoste pentru noi, fiii nelegiuiţi şi nedemni de un asemenea Tată, de un asemenea Frate de cruce, de o asemenea Maică Neprihănită.

Vom înţelege oare vreodată taina jertfirii de sine din dragoste sfântă? Ce fior, ce simţământ ar trebui să încerc în preajma Cetăţii Eterne?

De nimicnicie, de vremelnicie, de senzaţie că mereu ne scapă ceea ce este esenţial şi covârşitor în existenţa noastră şi ne abatem mereu de la drumul cel bun şi drept, acaparaţi, prinşi în mreje de  nimicurile ce ne vieţuiesc copilăria, juventutea, maturitatea, până la senectute!

Cât preţuim cele fără valoare în timp ce azvârlim ca pe un  nimic ceea ce nu se poate cumpăra cu tot aurul din lume? Că dăm mărgăritare la câini şi nestemate la râmători, în timp ce ne agăţăm cu disperare la baloanele de săpun care zboară deasupra creştetelor noastre.

Că râvnim adâncurile pământeşti, chiar noroioase şi mlăştinoase, în loc de azuriul sidefiu al înaltului?

Că ne scăldăm în erori pe care le repetăm cu cât ni se spune mai des că sunt interzise?

Mamă Romă, un  fir de ţărână s-ar cuveni să luăm fiecare din colinele tale, pentru că de la tine pornesc şi spre tine duc, toate drumurile!

Fericit cel care a călcat pietrele tale!

Dolce Madre, Santissima Cita!
Galaţi, 26 noiembrie 2008

___________________

„Misterele omului – naşterea şi murirea – tabletă spirituală -“

„A văzut moartea cu ochii” – se spune despre cineva care a suferit o traumă fizică sau psihică, a suferit o experienţă limită şi a fost gata de a trece pragul de dincolo. Cine poate spune care e atitudinea ideală în faţa acestei situaţii?

Un creştin adevărat trebuie să aibă o atitudine calmă, care nu înseamnă totuşi resemnare, ci încredere, speranţă.

Suferinţa trebuie asumată ca făcând parte din existenţă, este firescul vieţii, la urma urmei. „Orice durere e necesară – spunea un scriitor clasic român – pentru a putea simţi bucuria că nu te doare  nimic.” Durerea şi suferinţa au un temei pedagogic în economia divină.

„Învaţă-mă cum să şi mor” îmi răsună un vers cunoscut în urechile minţii.

O rugăciune de Devoţiunea celor 13 marţi – către Sfântul Anton de Padova spune: „Am trăit ca şi cum n-ar trebui să mor niciodată.”

Pornind de la aceste teribile cuvinte, îmi pun o simplă întrebare: Cine să ne înveţe cum se şi moare?

Încă de la naştere beneficiem de o sumă întreagă de educatori şi dascăli, de la părinţi şi profesori la academicieni. Toţi ne învaţă cum să trăim, cum să muncim eficient, să ne găsim perechea, să ne căsătorim, să avem urmaşi pe care să-i educăm la rândul nostru, etc. Învăţături absolut trebuincioase, fără îndoială. Dar nici o mamă, nici un tată, nici un profesor nu ne învaţă să murim.

Şi vai, din nefericire, putem rămâne repetenţi la unul din cele mai importante capitole ale vieţii – paradoxal – moartea.

Adesea, creştinul rămâne la mentalitatea laică după care moartea este cel mai mare dezastru, un faliment, un rău absolut, inevitabil – şi cu atât mai de temut -, ceva de care te fereşti toată viaţa cu disperare, cu încrâncenare,  cu teamă atavică. Ce poate fi mai îngrozitor decât moartea cuiva, îndeobşte, a cuiva apropiat drag, la care ţii cu disperarea cumplită de a nu-l pierde?

De când lumea: oamenii se ataşează unii de alţii, de lucrurile înconjurătoare, de case, de vietăţi, de natură. Nu poţi pleca aşa uşor din lume, ca „de la gard”, să te desprinzi de tot, ştiind că n-o să mai vezi niciodată răsăritul de soare, luna şi stelele, iarba, florile, casa, familia, copiii, chiar şi obiectele mărunte de  care te-ai slujit.

Cred că această realitate sperie cel mai mult prin implacabilul ei, prin ireversibilitate. Căci, ce-ar fi, dacă am muri numai puţin, câteva zile, o lună, un an şi apoi ne-am reîntoarce la tot ce-am lăsat în urmă?

Ori, moartea, ca şi naşterea, se întâmplă o singură dată în viaţă, chiar dacă alte sisteme etice de sorginte orientală susţin că sufletul se reîncarnează, urmând o suită de asemenea vieţi şi morţi succesive până la dizolvarea în marele neant, în Nirvana.

Religia creştină afirmă răspicat că omului îi sunt date o singură naştere şi o singură moarte.

De viaţa care ţi-e dată trebuie să ai grijă şi teamă reverenţioasă, pentru că, vorba unei poete poloneze: „Viaţa este singura ocazie pe lumea asta”. Şi, încă în viaţă fiind, trebuie să înveţi murirea, sentimentul desprinderii, al zborului spre Înalturi, al trecerii Pragului  spre Adevărata Viaţă.

Tot Nichita Stănescu spunea: „Moartea se aseamănă/ întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce am simţit înainte de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./Cum a fost atunci/ aşa va fi atunci./ Nimic nu este altceva/ totul este totul./ Iar eu sunt tu.”

Acest „eu sunt tu” – poate fi cheia care descuie misterul. Noi ne-am născut în timp, iar timpul este o fărâmă de veşnicie.

Suntem CONTEMPORANI CU DUMNEZEU, care a fost, este şi va fi, dincolo şi dincoace de timp şi spaţii, dinainte de începuturi, din totdeauna şi pentru totdeauna. El ne-a făcut onoarea de a ne dărui din Veşnicia Sa, o fărâmă de timp, viaţa noastră, atât cât e, ne-a făcut să trăim Veşnicia Sa, în spaţiul Său, din marea Sa Milostivire Divină.

Cristos ne învaţă că nu importă cât trăim pământeşte, că suntem călători şi străini  pe această cale, ci cum trăim, pentru că, aşa cum trăim, aşa vom şi muri.

Viaţa demnă, vrednică şi pioasă impune o moarte pe măsură. Sfinţii ne dau mărturie.

O moarte „bună” este aceea în har sfinţitor, dacă te-ai făcut vrednic de acest har  şi dacă n-ai lăsat să treacă Dumnezeu pe lângă tine, fără să-l iei în seamă, aşa  cum spunea Sfântul Augustin: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce”.

Aceasta e marea temere a creştinului: să nu fie găsit pe picior greşit, golit de harul care ar fi putut să fie al lui dar i-a scăpat ca printre degete, pe negândite, pe nesimţite.

Cum să mori frumos, înseamnă: serenitate şi speranţă în faţa misterului implacabil care face parte din viaţă. În loc de consternare, plâns, amărăciune, disperare, teamă, creştinul trebuie să înveţe pas cu pas şi buche cu buche, alfabetul unei morţi vrednice de crucea lui Cristos.

Dacă şi El s-ar fi văicărit şi ar fi ţipat atunci când stătea răstignit, cu sângele scurgându-i-se la picioarele crucii?

Aşa cum am învăţat de la părinţi – ars vivendi – arta de a trăi, de la El trebuie să desluşim arta de a muri – ars moriendi. Arta de a muri în El, pentru  El şi cu El, mai ales dacă am trăit în El, pentru El şi cu El, întreaga, sau măcar o parte din viaţă, astfel încât să putem spune cu Sfântul Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.”

Iar la sfârşit, atunci când El ne va chema, să putem spune: „Mor, dar nu singur, ci împreună cu Cristos care, prin Moartea şi Învierea Sa mi-a dăruit Viaţa adevărată.
Galaţi, 4 decembrie 2008

 

_______________

NOTE DE PELERIN“ (I)

SINGURĂ PE STRĂZILE MOSCOVEI.  UN SEMN ROMÂNESC DE RECUNOAŞTERE

Singură pe străzile Moscovei. Nori alburii-roşietici se rostogolesc mânioşi înspre apus. Pe cer se profilează măreţ, turnul Kremlinului.  Ajung la o intersecţie şi văd o clădire impunătoare: Biblioteca CCCR Lenin. Pe  una din faţade are opt sculpturi înfăţişând scriitori, oameni de artă. Nu pot să-i identific de la această distanţă. Rubinul din steaua Kremlinului scânteiază, maşinile trec în zbor pe autostrăzi. Pe aici, pietonii traversează numai prin pasaje subterane. O întreagă animaţie la câţiva metri sub nivelul asfaltului. Oamenii par că s-au obişnuit cu modul acesta de circulaţie. Nu mai dau importanţă la nuanţe. Sunt prea grăbiţi pentru asta. Circulă, aproape alergând, ciocnindu-se uneori unul de altul,  stând la coadă la ziare , la piroşte calde şi la majoritatea magazinelor. Absenţa soarelui nu pare să-i mai impresioneze.

La Kiev, într-un asemenea  pasaj subteran din centrul oraşului, am văzut zeci de pictori care executau portrete alb-negru şi color, la minut, ba chiar unii artişti ambulanţi îţi decupau profilul în carton în circa două minute. Cu o rublă te vedeai pe dată imortalizat şi eternizat pe o coală de bloc, spre aducere aminte. Obicei parizian. Ceea ce este cu adevărat extraordinar, e că aceşti artişti sunt nişte pictori cu o mână măiastră, pentru că îţi surprind caracteristicile fizionomiei, sunt nişte portretişti desăvârşiţi.

Am găsit din  întâmplare un magazin universal. Pe aici, majoritatea magazinelor se numesc Ţum sau Dum. La cel în care intru, găsesc diascopul foton mult râvnit cu imagini din Leningrad, îndeosebi din Ermitaj, câteva discuri, cârlige mici de pescuit pentru fratele meu Ion. După cumpărături mai am 8 copeici în buzunar, preţ de un ceai rusesc într-un vagon de dormit  de tren internaţional.

La Moscova e în plină desfăşurare în această perioadă „Decada cărţii româneşti”. Descoperirea pe frontispiciul unei mari librării moscovite a acestei pancarte mă copleşeşte de uimire şi bucurie. Intru ameţită de încântare în librărie şi am un început de ţipăt, înăbuşit la  timp, ca să nu pară suspect: în faţa mea, într-un spaţiu special amenajat mă întâmpină Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu, impozantă şi inestimabilă, tom de referinţă pentru toate vârstele pământeşti şi cereşti. Din rafturi îmi dau bineţe, dragii mei Sadoveanu, Ion al lui Liviu Rebreanu, Arghezi, Pillat, Sorescu, iubitul meu Nichita şi mulţi alţii. Îi salut cu infinită tandreţe. Îmi vine să-i mângâi, aşa, pe fiecare în parte. N-am gură să strig că sunt puţin şi ai mei, că-i cunosc demult, din totdeauna.

Mă învârt prin librărie, zâmbesc gratuit. Iată, dăruiesc zâmbete  oricui ar voi să le primească. Nimeni nu mă ia în seamă.

Nu-i nimic. Ies afară la fel de încântată pre cum am intrat. Reîntâlnirea lor mi-a făcut bine.

Păşesc sprintenă pe străzile moscovite. Pretutindeni, inscripţii în caractere slavone. Le desluşesc cu greu. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu nişte vechi cunoştinţe de acasă. Parcă aş fi văzut nişte intimi prieteni. Abia am rezistat tentaţiei de a le vorbi, de a le strânge mâna, în mod simbolic, desigur.

Afară e vreme de toamnă târzie deşi ne aflăm abia la finele lui august. În ciuda cerului încărcat de nori ameninţători şi a frigului pătrunzător în oase, sunt bine dispusă. Totul mi se pare atât de frumos şi impunător. Dantelăria şi aurul din clopotniţele şi turnurile catedralelor îmi bucură ochiul. Sunt în staţia de metrou Kalinskaia. Alături, o clădire uriaşă, foarte frumoasă. Este una din clădirile Universităţii Lenin.  În mijlocul unui părculeţ din faţa ei, pe un soclu înalt de piatră, statuia lui Mihail Vasiliev Lomonosov (1711-1765). La un chioşc de ziare recunosc  în vitrină revista umoristică Krokodil din august. De aici şi până la Hotel Naţional unde suntem cazaţi, mai e o aruncătură de băţ.

Dimineaţă am admirat Moscova de pe Colina Vrăbiilor, aşa cum obişnuiesc proaspăt căsătoriţii moscoviţi când ies de la catedrala Sfânta Treime. Pe bulevardul Vrăbiilor, ne-a informat ghida Ludmila, se află cel mai mare studio de film, Mosfilm, în apropiere de cheiul râului Moscova. Tot de la ea am aflat, dimineaţă, că toate oraşele vechi, au câte un Kremlin, care nu e un nume propriu ci înseamnă cetate, fortăreaţă. Un pliant găsit în holul hotelului Naţional, Intourist pentru oaspeţii Moscovei,  prezentat în limba engleză, mă face să regret că nu m-am plimbat cu metroul moscovit. Staţia de metrou Maiakovskaia este ilustrată color şi spui că te afli într-un muzeu. Rămân cu  sumedenie de regrete în suflet pentru ce n-am reuşit să văd în cele, atât de puţine ore, rezervate Moscovei. N-am văzut Borodino, Muzeul Puşkin, Muzeul Central V.I.Lenin din Piaţa Revoluţiei. Abia mi-am săturat ochii cu imaginea Zidului Kremlin cu turnurile lui cu stele de rubin şi steaguri în vârf. Abia am văzut schimbându-se  garda (nu, nu la Buchingam!), ci în  Piaţa Roşie. E atât de spectaculos încât turiştii rămân minute în şir cu gura căscată şi răsuflarea tăiată.

Am ajuns la hotel. Trebuie să mă pregătesc pentru cina festivă de adio. La TV, un violoncelist interpretează o sonată, acompaniat de pian. Cred că e „La priere d’une vierge”. Interpretarea e desăvârşită.

La restaurant, la orele 20,00, atmosferă festivă. Toată lumea din grup e bine dispusă. Este ultima seară petrecută în străinătate. Se bea şampanie, se servesc tartine cu caviar. Totul străluceşte. Deservirea e promptă şi fără cusur. Se adâncesc în aceste ultime ore, relaţii de simpatie şi chiar de prietenie între colegii de grup din acest sejour ucrainean şi moscovit. Se fac schimburi de adrese şi telefoane, se  făgăduiesc multe, oamenii par mai îngăduitori şi mai drăguţi ca oricând. Mâine, la această oră vom fi la Hotel Nord. Nimeni nu uită nici o clipă acest lucru. Toţi par dintr-o dată teribil de nerăbdători. Îşi aduc aminte de o sumedenie de treburi amânate cu această plecare şi-şi promit să le rezolve în cel mai scurt timp. Toate frazele încep cu: „Mâine, când ajung acasă, am să…” Toate lucrurile nefăcute vor fi înfăptuite mâine, neîntârziat. Nu mai suferă nici un fel de amânare. Mâine, cu orice preţ. Mâine, înseamnă pentru toţi: ACASĂ.  Noaptea aceasta presimt că va trece teribil de greu pentru noi toţi. Fiecare ar vrea s-o sară. Să se trezească dintr-o dată peste 24 de ore. Mie însămi îmi stăruie-n minte acum cu persistenţă: agăţate de trunchiuri nude, ceasurile lichide ale lui Salvador Dali. Cum să comprimi sau să dilaţi timpul şi spaţiul, după care magică formulă einsteiniană? Prinsă-n mrejele acestor gânduri, nu mai sunt atentă la nimic până la sfârşitul serii. Tot pe fundalul lor, mă retrag  în cameră, unde la TV am parte de un adevărat recital de muzică spaniolă. O orchestră de mexicani cântă apoi: Besame, besame mucho: Sărută-mă mult, şlagărul care a fost în vogă prin anii ’50. Imagini romantice cu luntre plutind pe ape, cu fete mexicane frumoase, codane, pregătind coşuri cu flori pentru vânzare. Se vede reclama unui oraş mexican în noapte. Pe firma unui zgârie nori, reclama „Cognac Martell”. Un  prezentator ne doreşte Buenas dias, rusoaica Galea explică ceva în spaniolă, apoi traduce în rusă. E vorba de ciclul de emisiuni pentru învăţarea limbii spaniole. Pe celălalt program, un ansamblu rus cântă împreună cu o interpretă care, se pare că se numeşte Ludmila Gheorgheevna. Primeşte multe flori şi e îmbrăţişată. Ansamblul coral rus cântă de te trec fiorii prin viscere, eu mă gândesc la mama, la străbunii mei ucraineni,  la mama basarabeancă, la cântecele ei misterioase care mi-au populat copilăria. Cred că primul cântec rusesc învăţat de mine a fost „Serile de la Moscova”. Cine-ar fi crezut atunci că voi petrece peste ani, seri la Moscova? Mi-l amintesc şi acum şi-mi mai amintesc faptul că nu voiam să-l cânt nimănui, îl păstram numai pentru mine, dintr-un egoism ciudat şi deloc propriu firii mele, dar acesta făcea parte din mine: „Se destramă-ncet depărtările/ Ziua scade-ncet undeva/ Cât de dragi îmi sunt, depărtările/ serile de la Moscovaaa!”

Mă aflu la Moscova şi nu-mi vine să cred. Parcă m-aş afla în plin Cehov şi Olga, Nataşa, Irina ar rosti, toate în cor, aceeaşi aprigă dorinţă: „La Moscova!” „La Moscova!”…

Iar martori pe cei patru atlanţi desăvârşit sculptaţi în marmură albă care susţin pe umeri patru coloane din holul acestui hotel vechi, de prestigiu aflat vizavi de Piaţa Roşie.

Afară plouă „cu câini şi cu pisici” (It’s rain cats and dogs!) Adorm în sarabanda stropilor de ploaie şi mă trezesc dimineaţa la ora opt şi jumătate. Mâine, aproximativ la aceeaşi oră vom fi în preajma Brăilei. Nu mă pot gândi acum la altceva decât la asta.

Pe micul ecran – program de circ. Clauni simpatici susţin un spectacol comic. Se parodiază luptele de karate, pretext pentru acrobaţii desăvârşite.

Cobor la micul dejun. Afară e înnorat serios. Din faţa hotelului spre Piaţa Roşie se văd şiruri-şiruri de oameni făcând pelerinaj la mausoleul lui Lenin.

După micul dejun părăsim hotelul. Afară plouă de-a binelea, ca la sosire. Ghida Ludmila ne dă ultimele instrucţiuni în legătură cu vama. Îmbarcaţi în autocarul Intouristului, străbatem Moscova pe strada Maxim Gorki, trecem prin  Piaţa Maiakovski, pe lângă sala de concerte Puşkin. Am ajuns la gara Bielorusă cu plecare în Bielorusia şi Vilnius. Lângă fabrica de bomboane zărim Teatrul ţigănesc. Se spune că e foarte greu de găsit un bilet în plus, aici.

Iată Biserica Tuturor Sfinţilor! Pe Şoseaua Leningradului ne întâmpină Mormântul soldatului necunoscut. Ajungem apoi la Gara fluvială de nord, înconjurată de Parcul Prieteniei. Vaporaşele de croazieră Maxim Gorki şi Serghei Esenin sunt folosite de Intourist drept hoteluri. Gonim pe şoseaua Leningrad. De aici, mai sunt aproximativ 693 de kilometri până la Leningrad. Vedem în fugă Canalul Volga-Moscova. Ieşim din Moscova şi ne îndreptăm spre orăşelul satelit din regiunea Moscova.

Dasfidania! Dasfidania Moskva!  Ajungem la aeroport. Aşteptăm la o coadă interminabilă pentru vamă. Cântăresc bagajele   –  nu  depăşesc 20 de Kg. Deci, n-o să plătesc în plus. Bagajele sunt trecute  în sfârşit prin foto safe. Mi se controlează pliantele din mână şi cartea de poezii a lui Nichita, care m-a întovărăşit tot timpul şi n-am lăsat-o din mână. Se cântăresc bagajele per total, li se pun etichete, pleacă pe banda rulantă. Aşteptăm la verificarea documentelor. Până la plecarea avionului mai sunt două ore. Cei care mai au ruble îşi cumpără din cofetăria aeroportului bomboane, caramele, ciocolată, pepsi. Eu nu. Ca de obicei.

Suntem, în sfârşit îmbarcaţi într-un autobuz care ne transbordează spre avion. Orele 15,45. Urcăm în avionul Tarom 208 A.  Printr-o stewardesă suntem anunţaţi că vom avea de efectuat împreună un zbor de 3 ore, la o altitudine de 7000 de metri, cu 650 Km/h. Echipajul lui Gheorghe şi grupul lui ne urează „Drum bun” şi ne dă instrucţiuni să ne legăm centurile de siguranţă. Stau pe un fotoliu confortabil spre spatele avionului. În dreapta stă ghidul Viorel, în stânga, nimeni.

Gata, motoarele duduie, rulăm pe pistă. Părăsim aeroportul Seremetiev 2. Prin faţa noastră defilează toate  avioanele Aeroflot ba chiar şi un Air France. Iau un emetiral cu apă minerală, aşa, preventiv. Avionul se  întoarce, virează la stânga. Văd aripa din dreapta a avionului prin hubou, deocamdată mai pot scrie. Rulăm, rulăm încă pe pistă, mult mai durează. Zgomotul e mare, mi se înfundă urechile. Deja? Vremea e bună deşi cerul e încărcat de nori. Luăm demaraj şi virăm din nou la stânga. Iluşin 18 se înalţă încet de la sol, gata, am nişte senzaţii ciudate, mi s-au  înfundat urechile. Plutim la o distanţă apreciabilă. Jos, se vede panorama oraşului. Nu mă uit prea atent, din pricina sistemului meu precar de echilibru din urechea mijlocie. Mă tem să nu-mi facă rău. Blocurile se văd mici, mici, suntem deasupra oraşului satelit de lângă Moscova. Nori de scamă se perindă pe lângă noi, se destramă uşor, ca fumul. Jos e o pădure deasă. Zburăm printre nori, gata, nu se mai vede nimic. Avionul a luat înălţime. Prin hublouri pătrunde o lumină ireală, te dor ochii dacă o priveşti. Rezist, deşi prima senzaţie a fost îngrozitoare. Aeronava a căpătat stabilitate. Mă dor ochii de atâta lumină. Singurul lucru real: aripa din dreapta, palpabilă. Suntem deja deasupra norilor. Prin spărturile lor, vedem case, păduri, ape. Am depăşit plapuma norilor, ne-am înălţat tot mai sus, cerul a devenit senin-azuriu. În dreapta, în zare parcă văd nişte gheţari, prăvălindu-se. Totul trece în suprareal, suntem la Polul Nord în ţinuturile Arcticii. Eiceberg-uri uriaşe plutesc pe un ocean îngheţat. Mi se înfundă-desfundă urechile. S-a înseninat. Norii sunt mult sub noi, la multe sute de metri. Perdeaua încet, încet se destramă, se văd iar pădurile şi pământul Rusiei. Mi-a devorat ochii – aerul. Ne înălţăm tot mai sus, lăuntrul meu o simte şi-mi dă de veste. Zburăm de jumătate de oră. Încercăm să mâncăm, ceea ce ni se pregătise la Moscova: sanvişuri cu friptură de vită, file de morun şi caşcaval. Renunţ la morun. Stewardesele ne servesc dejunul în avion în cutiuţe de plastic roşii. Tacâmuri de plastic, ingrediente preambalate cu emblema Aeroflot. Ni se oferă bere Bucegi, apă minerală, pepsi, la alegere…Zburăm de două ore. Ghidul a adormit în dreapta mea. Toţi sunt liniştiţi şi bine dispuşi. Apropierea de casă îi face aşa.

Pe mine mă obsedează aceste versuri de ieri: „Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară!”

Pentru prima oară în viaţă, simt adânc împlântată şi înflorită apoi, în inima mea, floarea neasemuită a patriotismului. Zburăm de două ore şi jumătate. Am făcut mic viraj spre stânga. Bate soarele prin hublourile din dreapta şi pătura de nori  de sub noi e tot mai deasă, mai opacă. Aeronava se înclină uneori spre stânga. La fiecare înclinaţie simt ceva visceral. Trece repede. În circa jumătate de oră vom fi pe aeroportul românesc. Doamna Budur ne anunţă că zburăm deasupra Galaţiului. Toţi se uită bucuroşi şi fericiţi prin hublouri. Nu ştiu dacă într-adevăr e aşa, dar mi-ar plăcea să fie. Mă bucur.

Ea spune că recunoaşte o flacără, probabil de la combinatul siderurgic. Îmi vine să strig: „Opriţi! Aici trebuie să coborâm noi, pentru totdeauna!”

În 20 de minute vom fi la  Bucureşti. Toţi se ridică, îşi dezmorţesc picioarele, fac două-trei mişcări de înviorare. Normal, suntem pe pământ românesc. Sau în aer românesc. Plutim paralel cu  un nor,  parcă ne întrecem cu el. Pierdem din înălţime. Urechile îşi fac datoria. Motoarele parcă şi-au mai încetinit zumzetul. Toţi îşi fixează la loc centurile de siguranţă. Peste zece minute vom ateriza la Bucureşti la aeroportul Otopeni. La Bucureşti, temperatura este de peste 30 de grade Celsius la această oră. Stewardesa ne anunţă aceste veşti minunate. Ne pregătim sufletele. Ni le primenim să ajungem curaţi, acasa noastră. Viorel se uită la mine şi-mi spune în cea mai dulce limbă: „Acuşica! Acuşica! Îndată ajungem!” Ca o îmbărbătare. Ca o mână de frate pe umăr. Simt un nod în gât. Sunt emoţionată. Cum voi păşi pe pământul patriei mele? Oare care va fi primul meu gând?

Stewardesa controlează scaunele, să fie în poziţie verticală. Cineva face observaţia că în avion a apărut o muscă. Toţi râd. Simt hurducături şi goluri de aer. Avionul se balansează. Tangaj aerian. Coborâm vertiginos. Se simte în viscere. Se văd clar, terenuri agricole haşurate cu verde. Cineva spune că a văzut trei porumbei româneşti la această altitudine. Ne întrecem cu păsările cerului. Zburăm la câteva zeci de metri de pământ. Gata. Suntem pe pista de aterizare. Avem viteză mare, ne hurducăie. Am ajuns. Ce bine-i pe pământ. Uraaa!…

Echipajul ne mulţumeşte în două limbi şi ne spune „La revedere”. În zare se văd avioane româneşti. Văd un ostaş român, primul om văzut prin hublou.

Primele cuvinte la coborârea pe pământ: „Ce bine-i acasă la noi!” Celelalte, în ordine: „Ce face mama?” „Ce cald e acasă!”

Suntem transbordaţi cu un autobuz. Prin geam fac din mână unor soldaţi români de la un post de control. Simt nevoia de un salut, de un cuvânt românesc de recunoaştere. Literele române de pe frontispiciul aeroportului Bucureşti-Otopeni mă emoţionează puternic. Îmi dau lacrimile.

Alfabetul nostru drag şi sfânt, literele pe care le înţeleg perfect, cu care am învăţat a cetire, literele în care iubesc şi cu care scriu aceste rânduri, literele în care îmi apar cărţile, o, cât de frumoase şi neasemuite sunt! Sunt puţin patetică. Poate chiar mai mult. Nu-mi pasă. Nu-i nimic.  Avea dreptate bătrânul Nichita. „Ce patrie frumoasă este Limba Română!”

Ceea ce urmează are darul să mă ţină într-o stare de continuă înduioşare: urcarea treptelor în sălile de control ale aeroportului, controalele propriu-zise ale bagajelor, sosirea bagajelor, îmbarcarea în autocarul elegant spre Nord Hotel, casele care mi se perindă prin faţa ochilor, livezile cu copaci româneşti. Nu găsesc destulă uimire pentru toate. La noi acasă suntem cu o oră înainte, câştigăm, deci, o oră. Ne potrivim ceasurile. Până şi acest gest mi se pare a fi un dar numai pentru noi, în sem de bun venit şi de recunoaştere.

Iată, ni s-a dăruit o oră, câte imperiale secunde nu pot încăpea într-o oră la tine acasă!

Am plecat vara de acasă, ne întoarcem toamna. Pe jos, pretutindeni frunze moarte. Trecem pe lângă aeroportul Băneasa. Ne depăşesc Dacii cu numere de Bucureşti. Primul monument în limba română.

Ajungem la Muzeul Satului. Iată, acum văd Casa Scânteii. Aici am o mulţime de prieteni. Cezar Ivănescu, Mary Ivănescu, Ioan Alexandru „fratele Alexandru”, Passionaria Stoicescu, redactorul meu Ioan Monafu, al doilea editor Mihai Cazimir, tehnore.dactoarea cu care m-am împrietenit, Elena Gărăjău şi câţi alţii…

Le fac un semn prietenesc de recunoaştere.  Chiar şi lui Lenin îi fac un mic semn ca să ştie că vin din ţara lui.

În faţa Arcului de Triumf, doi tineri în mijlocul trotuarului se îmbrăţişează şi se sărută lung. Sunt atât de tineri! Tinereţea lor îngăduie totul.

Le fac  şi lor un mic semn de recunoaştere şi, în mod surprinzător, îndrăgostiţii îmi răspund la fel. M-au zărit în autobuz zâmbind îngăduitoare. Îi urmăresc cu privirea până îi pierd din ochi.

Da, m-au recunoscut. Şi eu sunt de-a lor, chiar dacă nu de aceeaşi, neasemuită vârstă…
28 august 1989-

2 octombrie 2008

_________________

MĂRTURISITOR DE CUVÂNT: VASILE I. CIREŞ ŞI MONUMENTUL CĂRŢII

Vasile I. Cireş nu a fost nici pictor, nici sculptor, nici scriitor ori muzician, dar a dorit arzător să lase o operă de artă în urma sa. Şi nu o operă oarecare ci, nici mai mult nici mai puţin decât un monument. Un monument al Cărţii pe care să-l admire şi respecte întreaga omenire.

Nu ştiu când îi încolţise în minte ideea de a sculpta un monument al cărţii lui V.I.Cireş. Poate că dintotdeauna, în zilele şi mai ales, în nopţile adolescentine când, în intimitate profundă cu o carte, îşi răsfrângea admiraţia şi iubirea sinceră faţă de acest minunat produs al minţii omeneşti. Un monument care să înglobeze cohortele de scriitori şi poeţi de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri, chiar dinainte de a se fi descoperit ideogramele, desenele rupestre şi mai târziu, cea mai minunată descoperire din lume, acea galaxie a lui Guttenberg tezaurizată în arta tiparului, artă ce a facilitat şi a revoluţionat scrierea şi răspândirea în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, a roadelor minţii omeneşti.

Poate că Cireş auzise sau văzuse undeva despre acest monument, sau poate îi încolţise lui această idee. Şi cred că nici nu mai are prea mare importanţă de unde a venit ideea.

Când am auzit de acest proiect inedit, mărturisesc că nu mi-am putut reţine un zâmbet de îngăduinţă. Cu toate că ideea era cât se poate de serioasă.

Vasile Cireş îşi făcuse proiectul pe hârtie, pe calc, la scară redusă, după toate regulile şi standardele desenului tehnic. Materialul era însă o problemă serioasă. Din ce să-l confecţioneze? Metal, lemn, poliester, placaj, hârtie, carton, sticlă?

Întâi trebuia făcută o machetă la scară milimetrică, apoi, lucrarea propriu-zisă, în mărimea şi splendoarea ei naturală. Dar, de la proiect la finalizare era un drum lung şi aproape imposibil.

Multe nopţi n-a dormit Vasile frământat şi muncit de gândul de a realiza lucarea care avea să-i încununeze efortul de o viaţă, idealul său spre care îşi îndrepta speranţele şi visele. În cele din urmă s-a decis : numai lemnul era suportul ideal, pentru că putea fi sculptat lesne şi să ia forma unei cărţi suple, ca o pasăre-n zboru-i infinit, spre spaţii de nemărginire.

Soclul avea să fie harta ţării întinsă pe un postament de zece centimetri înălţime, din lemn brut, căruia să i se întrevadă cercurile anilor. Din soclu va izbucni într-un elan vertical, obiectul cel mai de preţ care tezaurizează nestematele minţii atâtor milioane de învăţaţi, scribi şi cărturari, filozofi şi oameni de ştiinţă, spirite înalte, arşi de flacăra slovei, care au mucenicit la Apostolatul Cuvântului. Condeiul, de asemenea era un simbol al erudiţiei care îşi avea şi el un loc la baza sculpturii.

În vârf, cartea deschisă, primitoare, cu filele atingând zenitul, din ea răsfirându-se, fâlfâind blând, aripile unui porumbel alb care va aduce pacea pe bătrâna planetă.

Legătura intimă dintre om şi Cuvânt, dintre materie şi Spirit, dintre suflet şi Logos, nu poate fi decât una tainică, misterioasă, sacră. Omul reflectă şi se reflectă-n Cuvânt şi cuvântul îl reflectă pe om cu fidelitate, cum spune Scriptura : „Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale te vei osândi” – semn că trebuie să fim atenţi la folosirea fiecărui cuvinţel ce ne iese din gură sau din baierele minţii şi îl aşternem sau nu pe hârtie, care, smerită, acceptă orice.

V.I.Cireş a lucrat neobosit, cu inconştienţa predestinării, la acest proiect nobil. A făcut mai multe machete, fotografii, schiţe, probe, matriţe din ipsos, ciment, argilă şi în cele din urmă a reuşit să ridice un splendid monument, foarte impunător, dedicat Cărţii, de peste un metru înălţime, de o frumuseţe şi cu o supleţe aproape mistică. Îşi admira opera ore în şir şi nu-i venea să creadă minunea care ieşise din mâinile sale. Părea un demiurg care plămădise din lut o formă şi acum trebuia să-i insufle viaţă. Şi cartea parcă respira viaţă, căci în ea, palpitau mii de inimi ale creatorilor şi artiştilor lumii. Nimeni nu-l ajutase, nimeni nu-l încurajase, dimpotrivă, toţi îl luau în zeflemea şi-l considerau puţin sărit de pe fix.

O dată lucrarea săvârşită, au început alergăturile : la Consiliul Judeţean, la Consiliul Municipal, local, teritorial şi alte consilii, la Comitetul de Cultură, la muzee, la case de cultură, cluburi şi alte locaţii, căci dorea să obţină o locaţie demnă de această operă de artă.

Dar stupoare. Nimeni n-a fost interesat. Nici un for superior nu l-a încurajat câtuşi de puţin. După ce a zăcut pe holuri, în încăperi mai mult sau mai puţin salubre, în subsoluri, magazii, sub scări, în curţi şi în alte asemenea locuri de expunere a artei, frumoasa sculptură a lui V.I.Cireş a dispărut într-o bună zi cu desăvârşire.

Ne aflăm la începutul anilor ’80 – în plină perioadă de culturalizare în masă.

Între timp, V.I.Cireş, supărat, dezamăgit peste poate, la capătul puterii şi al răbdării, vorba lui Marin Sorescu, „s-a dus să moară puţin” – acolo unde sigur a găsit loc suficient pentru monumentul lui de izbelişte, dispărut fără urmă, din care, graţie unui fotograf amator, au rămas numai câteva poze, date amicilor cu autograful artistului amator.

De una din aceste copii foto m-am bucurat şi eu în 1982 şi am ţinut-o, în semn de preţuire, unde altundeva, decât în bibliotecă, alături de cărţile în original, pe care V.I.Cireş le preţuia într-atât încât s-a hotărât nitam-nisam să le facă un monument.

Poate că şi astăzi ar mai sta tot acolo dacă, scriind despre mucenicia Cuvântului şi despre Carte, care a ajuns ca o Regină în zdrenţe, să cerşească bunăvoinţă şi încredere celor care, se pare că au uitat că datorită Cărţii au învăţat să citească (dacă n-or fi uitat între timp!), să scrie, să-şi socotească averile care au atâtea zerouri încât nu mai încap înşiruite în pagina albă şi trec dincolo, în golul căscat de lângă Cuvânt, ca un abis negru.

V.I.Cireş, după ce şi-a văzut visul împlinit pe jumătate, acela de a făuri singur, după concepţie proprie un monument al Cărţii, care impunea respectul de a fi expus într-o expoziţie, într-un pavilion special, într-un loc amenajat, în holul unei Universităţi, al unei biblioteci judeţene, într-un lăcaş de cultură, unde şi-ar fi găsit locul şi admiratorii, acum îi pierduse urma definitiv, căutându-l zadarnic. A fost trimis „de la Ana la Caiafa” – iscând zâmbete ironice şi răutăcioase, clătinări din cap şi dat din coate pe ascuns sau pe faţă, din partea culturnicilor zilei, care aveau cu totul alte griji, cu mult mai serioase decât un monument cu o carte…

A murit cu această durere amară şi neîmplinire sufletească în gând şi în inimă.

V.I.Cireş avea vocaţie de animator. Cenaclist prin convingere şi din plăcere, de când se ştia, nu că ar fi scris, dar îi plăcea atmosfera boemă şi plină de farmec a cafenelelor literare şi a cenaclurilor, unde oamenii de spirit se întâlneau la un pahar de vorbă, să pună de-o „naştere de cuvânt”, să mai ucidă un personaj dintr-un roman sau dintr-o nuvelă, să mai dedice o poezie unei domniţe poete.

El scria motto-uri. Cu o eleganţă lăuntrică unică, el le compunea exaltat. Erau mici poeme în proză, chintesenţa gândirii şi admiraţiei lui pentru artă. N-am cunoscut până la el şi nici după, vreun scriitor de motto-uri. Dar el le scria, le aduna cu migală şi le citea cu voluptate vădită, cui voia să-l asculte. Un personaj extrem de pitoresc era V.I.Cireş, de care-mi amintesc cu drag, deşi au trecut aproape 25 de ani de când el a plecat dintre noi. Unul din aceste motto-uri a fost aşezat pe fruntea primei mele cărţi „Tomnaticul April”, titlu de inspiraţie Emilbottiană. El sună aşa :

„Admir arta, admir creatorii de artă, admir pe consumatorii de artă.”

Tot el m-a dus în acea perioadă la pictorul N.D.Iacomi care mi-a făcut o ilustraţie color pentru o eventuală copertă. Cam idilică şi deloc pe gustul meu pentru acest prim volum pe care nu prea voiam să-l arăt nimănui, dintr-o pudoare pe care astăzi o pun pe seama decenţei şi bunului simţ, căci nu aveam suficientă încredere în mine. Oricum proiectul a rămas nerealizat.

Tot V.I.Cireş m-a dus la tanti Angela Popa, vestita tipografă şi legătoreasă de lux, cu mâini de aur, cea care şi-a petrecut opt decenii în slujba tiparului şi a cărţii. Tanti Angela, timp de douăzeci de ani, până în 2002 când a plecat la Tatăl, mi-a legat sute de manuscrise şi am închegat cu ea o prietenie fără limite. Graţie ei, astăzi am toate manuscrisele în ordinea cronologică a scrierii şi pe domenii : poezie, proză, catrene, poveşti etc.

V.I.Cireş era asemenea unei specii de peştişori exotici roşii numite xifoforus heleri sau xifori, cu săbiuţe în coadă. Xiforul, cu toată subţirimea şi delicateţea sa e în stare să-şi cucerească partenera, mult mai voluminoasă, cu acele imperceptibile tremurături din aripioare şi din coadă, vălurind apa şi atingând-o cu coada, ca şi când ar mângâia-o, în dansul fără de seamăn al împerecherii. Cireş era mărunt, slab, (numai oase!), ager, nervos, bâlbâit, miop, ştirb, cu obraz subt şi pomeţi proieminenţi ca Panait Istrati, sau mai degrabă ca Bacovia, dar cu o inimă ca un sac fără fund, în care încăpeau toate minunile şi din care scotea pe nepusă masă, îndemnuri de a preţui arta, cartea în speţă şi pe cel care îi dă viaţă.

Avea un ideal : să poată modela sufletul cuvântului.

El mai era şi sculptor în rădăcini de copac din care întruchipa personaje fantastice, păsări nemaivăzute, fluturi, şerpi, lupi şi alte lighioane. Avusese şi câteva expoziţii cu aceste figurine sculptate din rădăcini şi lăcuite frumos -, se scrisese despre el la vremea respectivă în presa vremii şi atât.

V.I.Cireş avea vocaţia prieteniei. Când admira pe cineva, o făcea din toată inima şi respecta scriitorii, poeţii, pictorii şi muzicienii, iubindu-i ca pe propriile sale fiice, frumoasa Alice şi blânda Maria, alintată Beby.

Doamna Cireş (Cireşoaia) era masivă, planturoasă, femeie de lume, cu tabieturi şi ţâfnă de cucoană. Un fel de Anette Duduleanu a zilelor noastre. Dar era foarte cumsecade cu cine-i călca pragul şi-i ţinea hangul nebunaticului ei xifor sau gub, pentru că viciile lui erau inofensive : el iubea arta ca pe o femeie şi nu putea s-o trădeze, o gratula cu toată atenţia şi spiritul lui de om sensibil la frumos.

Ce osmoză, ce alchimie, se petrecea în laboratorul lui de creaţie, numai Dumnezeu ştia. Dar, ieşea de acolo transfigurat şi dorea imediat să-şi împărtăşească experienţa, impresiile, gândurile.

Se învârtea ca un titirez de la un prieten la altul, apoi cu toţii la câte o cârciumioară de mahala unde desfoliau până la miez câte o poezie sau o bucată de proză. El era cu iniţiativa acestor escapade bărbăteşti ce ţineau de boemia artistică.

Pe atunci nu exista parcă atâta dihonie între autori. Ei erau în stare să-şi păstreze o relaţie literară, să admire sincer opera vreunui confrate, nerâvnind fiecare la locul celuilalt pe podiumul nemuririi.

Căci, nemurirea e destulă ca să ajungă pentru toţi, har Domnului! Poţi să ai parte de o bună bucată, fără să-l incomodezi ori să-l împiedici pe confratele tău să-şi ia calupul, halca ce i se cuvine după propriile merite.

Şi, îndeobşte, nu suntem noi responsabili cu nemurirea. Dacă ne vom debarasa de aceste angoase şi frici inutile, de acel egoism şi individualism feroce, vecin cu invidia şi ura, vom avea numai de câştigat. Şi ne vom câştiga în primul rând sufletul. Loc berechet e sub soare pentru fiecare. Şi ierarhizările sunt superflue pentru că, deja se ştie, suntem diferiţi ca structuri psihologice şi sufleteşti şi nu putem scrie la fel. Niciodată doi creatori nu se vor identifica în scrierile lor, măcar din decenţă şi din teama de a nu fi acuzaţi de plagiat. Şi apoi, poezia, înainte de a fi artă, e o stare. Stare de graţie. Stare de înger. Stare de naştere. Şi cum să furi sau să râvneşti la starea de graţie a altui creator?

Cred că unicul ţel al lui V.I.Cireş a fost să lase o urmă. Din incandescenţa sufletului său veşnic în mişcare, din care se năştea poezia în fiece lucru, voia să lase o scânteie, cât o boabă de lumină din lămpaşul unui licurici, care să împrăştie în jur o stare de bine pentru cei care nu găsesc cărarea spre liman. Socotea cartea ca pe o floare răsărită din sămânţă de har. Şi se străduia să aprindă focul sacru în suflete, fără amnar şi fără iască, dar cu scânteia Cuvântului. Spunea : „Dacă aş fi sculptor, mi-aş închina viaţa unei singure opere : Monumentul Cărţii”. Avea el acest fix. Ceea ce a şi făcut. Şi, dacă n-ar fi fost în zadar, V.I.Cireş s-ar fi bucurat astăzi, din Cer, de roadele operei sale nemuritoare, pusă la loc de cinste.

Astăzi, o mână de oameni, un buchet înmiresmat de suflete s-au gândit să migălească în acest spirit, la acest monument, veşnic neterminat, la care vin din urmă alţii să adauge obolul lor şi la care trudesc de milenii, milioane de autori.

Aceşti creatori, cu o singură excepţie, nu l-au cunoscut pe V.I.Cireş. Dar, dovada că spiritul liber hălăduieşte fără graniţe şi că Duhul mişcă apele încotro vrea el, este că s-au trezit că-i continuă opera, depunând fiecare, la picioarele soclului, mica sa contribuţie spirituală. Mult? Puţin? Timpul va hotărî şi sita va cerne. Deocamdată, să ne bucurăm de acel obol şi de faptul că doar împreună, putem să ne desăvârşim ca fiinţe, să întreţinem focul sacru, această impetuoasă Lumină!

Şi să aducem lui Dumnezeu sfioasă ofrandă : Cuvântul – merinde pentru duminici. Să rostim, aşa cum poate a vrut V.I.Cireş : doar în cuvânt mă îndumnezeiesc, preţ de o clipă, care, în frumuseţea şi prospeţimea ei, devine eternă…

Cuvintele noastre, să aşeze cărămizi noi la temelia iubirii de oameni.

În memoria lui V.I.Cireş am plantat un cireş pe care l-am botezat Vasilică, în comuna Jijila, Judeţul Tulcea.

Sunt peste 20 de ani de atunci. Nici despre soarta cireşului Vasilică nu mai ştiu nimic. Poate a crescut falnic, poate s-a uscat, poate a fost tăiat de la rădăcină, doborât de furtună sau mâncat de rozători, sau ars de secetă. Ori poate şi azi mai dă rod iar din lemnul lui de esenţă nobilă, într-o bună zi, s-ar putea sculpta de către o mână nevăzută (poate a Spiritului creator), un Monument al Cărţii care să dăinuie!

Galaţi, 14 noiembrie 2007

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s