MONITOR CULTURAL * on-line

►Angela Monica Jucan

„Criticii lui Goga – în etaje expozitive“
___________________

Nu prea e de crezut că în una din cele mai noi cărţi ale Domniei sale (Goga şi criticii săi – cu o copertă foarte frumoasă -, editura Sedan, 2008),  istoricul literar Dan Brudaşcu este numai un arbitru între bunii şi răii critici ai lui Octavian Goga. Ce s-a scris rămâne scris şi, mai ales, rămâne (definitiv) pasibil de a fi citit, recitit, crezut, aprobat sau nimic din toate acestea: şi opera lui Goga, şi aprecierile asupra ei.

Această carte (apărută în primăvară) nu este (propriu-zis) una de critică literară, deci efectul ei nu se plasează în prezent. În ea, autorul face, în principal, istorie literară, dar lucrarea nu este consacrată nici trecutului. Ţinta ei este, fără nicio îndoială, viitorul. Viitorul – cu noii cititori ai lui Goga – practic, noii lui critici (unii – în texte publicate, alţii – în sinea lor). În raţiunea lor eliberată de subiectivitate şi inerţie îşi pune, se pare, speranţele istoricul literar Dan Brudaşcu scriind în Preliminarii, printre primele rânduri: Am considerat că a venit momentul ca o serie de poncife, inexactităţi, etichetări, lacune (voite sau nu) să fie eliminate, să înceteze abordarea operei, dar şi a vieţii şi activităţii lui Octavian Goga, de pe poziţii partizane, cu efectul ştiut al impunerii unei viziuni procustiene, în special asupra operei sale literare (p. 7). Raportându-şi mereu textul la timp (Goga în timpul său, al nostru, ori al celor care vor veni după noi), Dan Brudaşcu proclamă ieşirea din timp a cititorului.

Dacă Goga şi criticii săi nu este o lucrare de critică literară, ea este, în schimb, o operă de instrucţie în critică literară. Exemple de reuşită în interpretarea textelor, exemple de eşec în înţelegerea lor, exemple de rea-voinţă – inventariate şi comentate. Ideea mare a cărţii este necesitatea cuceririi independenţei de gândire. Criticul de mâine (începând chiar cu cel de azi) trebuie să scape de doctrine, trebuie să se desprindă de la remorca părerilor anterior exprimate. Furaţi de ce a scris Goga, mulţi nici nu s-au gândit să se uite şi cum a scris: Numai înţelegerea discutabilă a relaţiei expresie/conţinut îl împiedică pe critic să intuiască valoarea unei poezii care a făcut din eveniment un punct de plecare pentru conturarea universului artistic, ajungând la afirmaţii ce trezesc nedumerirea […] (p. 34). Poezia lui Goga nu-i încă dezarmată. Este operă ermetică, cu cifru tare şi, probabil, de aceea n-a avut parte de examen (bun al raţiunii, al obiectivităţii), ci mai mult de contemplare (chestiune de gust, subsumată subiectivităţii).

Cei care n-au avut încă ocazia să răsfoiască Goga şi criticii săi e bine să ştie  că aceasta este ceea ce numim o carte bună – cu un cuprins nu numai pur informativ, ci şi foarte agreabil. Este drept că satisface exigenţele unui studiu ştiinţific (minus aparatul critic), dar aceasta nu ştirbeşte nimic din efectul deconectant al lecturii. Câte-un vârf de cuţit de maliţie (nu mai des, ca medie, decât din cinci în cinci pagini) susţine interesul lectorului. Cu toată distinsa înţepătură, o frază cum este: Considerăm […] că, pentru a putea formula judecăţi credibile, nu numai categorice […] Goga trebuie citit, nu doar citat […] încălzeşte atmosfera şi, curios, nu distonează cu sobrietatea în care se încheie: el [Goga] trebuie văzut în context european, nu doar  într-unul de provincie (geografică şi literară), pentru că numai în felul acesta opţiunile lui estetice capătă un înţeles mai apropiat de motivarea lor originară (p. 69).

Din punct de vedere tehnic-artistic, Goga şi criticii săi este organizată în două nivele. Extensiune a registrului superior, banda de jos (a notelor de subsol), cu nimic mai seacă, ba chiar tot atât de interesantă, e dominată, totuşi, de o tonalitate mai metalică, în timp ce treapta de sus (a corpului propriu-zis al lucrării) este de-a dreptul vegetativă. (Să nu se ia, cumva, vegetativul în sens de inactivitate, căci înţelesul, aici, este acela de impresionabilitate.) Autorul acaparează, încă de la a doua trimitere, spaţiul „de sub linie”, pe care nu-l rezervă exclusiv menţionării surselor de informare sau/şi unor completări şi precizări prin citate, ci şi exprimării propriilor opinii, astfel încât avem la dispoziţie două fire „narative”, iar comentariul infrapaginal ar putea constitui, singur, o lucrare. Ba chiar una artistică – din cauza libertăţii nestăvilite în care sunt redactate notele.

ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR – PREZENTUL SERVICIILOR BIBLIOGRAFICE“

<!–[if !supportEmptyParas]–>

4. Jugul

Până acum (un „până” în care se include, cu toate că n-ar trebui, şi ziua de „astăzi”), secţiile bibliografice au funcţionat (nu numai la noi) nemţeşte, adică rigid. A fost şi mai este o mare iubire a formalismelor şi a regulilor complicate (nerespectate riguros nici de cei care le promovează: câţi bibliografi, atâtea feluri de descriere) – de dragul preţiozităţii -, atât de complicate, încât, pe o scală a valorilor, au trecut de zero, ajungând în extrema valorilor negative. Dacă, pe vremea când fişele de catalog erau sub controlul bibliotecarului, „zonele” aveau (şi nu aveau<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–>!) nevoie de mărci, ce semnificaţie mai au astăzi, pentru beneficiarii neiniţiaţi biblioteconomic: „pauză, două puncte, pauză” sau „pauză, punct şi virgulă, pauză” ori „punct, linioară” (unde puţini bibliotecari mai ştiu dacă trebuie sau nu pauză între „punct” şi „linioară”, adică este un semn compact, care desparte două zone, sau punctul închide o zonă, iar linioara deschide alta, în acest din urmă caz, pauza fiind – oarecum – logică!), ce semnificaţie, repetăm, au astăzi aceste notaţii care au penetrat în listele bibliografice, care se mai imprimă, tradiţional, pe hârtie? Acest tip complicat de bibliografie se practică numai în biblioteci şi se practică în paralel cu mii de bibliografii cuprinse în volume de nivel academic, universitar, ştiinţific. Aceste medii superioare cultivă cele mai simple moduri de consemnare a bibliografiei. Chiar şi studenţilor care se specializează în biblioteconomie li se recomandă (ca şi celorlalţi) elaborarea de bibliografii fără multe complicaţii. Cu toate că nu au timp destul, bibliografii se agaţă, în continuare, de stilul vechilor fişe de catalog, ceea ce scoate în evidenţă, mai degrabă, un complex de inferioritate. Ar fi momentul stabilirii unor reguli (elastice, însă) care să pună punct surplusului de semne. Bibliografia nu are zone, cum aveau fişele de catalog, iar bibliografului nu-i prisoseşte timpul.

Credem că universalizarea informaţiei este, la ora aceasta, iminentă. Prin intermediul calculatoarelor, informaţia întregii lumi se va centraliza, nu peste mulţi ani. Atunci va fi nevoie de nativa îngăduinţă românească. Pentru că bibliograful din Tokio va putea „intra” (foarte tare sperăm asta) în fişa întocmită de colegul său băimărean şi, consemnând (adăugând) menţionarea unui maramureşean într-o publicaţie japoneză, bibliotecarul din Baia Mare nu va trebui să despere că i s-a distrus „munca de-o viaţă” dacă, la datele de apariţie, japonezul va fi scris „an” (cu minusculă), în timp ce băimăreanul foloseşte, cu rigurozitate (cum a apucat de la alţii), majuscula. Sau, dintre japonez şi băimărean, unul pune punct după „an”, altul nu pune. Nu e locul de făcut glume, dar funcţionarismul a ajuns un lucru hilar şi credem că, în domeniul serviciilor bibliografice, este destul loc pentru modernizare/normalizare. Mai mult, în lumea rece a suportului cibernetic, nu strică o scânteie de căldură a personalităţii celui care, nevăzut, prin consemnarea lui strict profesională, deschide o comunicare, în prezent sau peste timp, cu semenii. Desigur, aspectele convenţionale nu sunt în totalitate înlăturabile, dar e de dorit ca ele să fie subordonate logicului şi reduse la strictul necesar, iar, aceasta, numai prin tangenţă cu trebuinţele utilizatorilor. De exemplu (revenim), la întocmirea unei bibliografii, e nevoie de un acord în ce priveşte ordinea consemnării elementelor descrierii pentru ca bibliograful din Tokio sau cercetătorul din Montevideo să nu se întrebe dacă Baia Mare este editura ori Proema – oraşul. Dar notarea autorului în forma: „nume, prenume” la începutul unei descrieri bibliografice şi repetarea, în forma de pe carte (indiferent de suport), a aceluiaşi nume, după o bară care urmează titlului (evident, bara – neapărat, între blancuri…), ni se pare o practică greoaie, inutilă şi un exces de zel, în urma căruia, „celălalt”, nefamiliarizat cu tehnica biblioteconomică sau chiar bibliotecar fiind, dar neiniţiat în cultura noastră, tot nu va putea deduce cu precizie care e numele şi care prenumele, pentru aceasta fiindu-i (cât de simplu!) suficientă intrarea într-o listă alfabetică a acelei fişe.

Uniformizarea regulilor (forma lor unică) e necesară până la un punct, dar dincolo de el, o considerăm nocivă. Ni se par inumane („robotizante”) idei ca: […] este de o importanţă fundamentală pentru viitorul activităţii de informare adoptarea de norme internaţionale uniforme, care ar permite să se ajungă la o metodă unică de redactare a rezumatelor de autor, la un cod unic pentru abrevierea titlurilor periodicelor ştiinţifice, la un cod unic pentru maniera în care sunt prezentate notiţele bibliografice, la un cod unic de simboluri şi de abrevieri pentru termenii tehnici, la un cod unic pentru transliterarea caracterelor unui alfabet în altul, la reguli comune pentru întocmirea vocabularelor tehnice poliglote<!–[if !supportFootnotes]–>[2]<!–[endif]–>, din care considerăm demne de reţinut doar uniformizarea siglelor, a abrevierilor şi a transliterărilor, dar ne şi întrebăm, totuşi, cu câtă promptitudine se vor impune noile sigle sau abrevieri, care, până să se universalizeze, se nasc cu „statut” local (şi veşnic vor fi ierarhizări: pe centre, provincii şi chiar „periferii”… lumeşti).

În acest timp, pe care astăzi îl pierde cu notaţii de prisos şi cu rezolvarea unor dileme legate de formalităţi de consemnare, bibliograful ar putea acumula/înscrie mai multă informaţie (cantitate). Şi aici trebuie să-l aibă mereu în faţă pe „celălalt”. Şi, cum „celălalt” sunt infinit de mulţi şi tot mai vin, bibliograful are de depăşit, chiar din clipa aceasta, faza gândirii sintetice (care i-a prins nespus de bine până mai ieri, când avea de multiplicat manual fişe pentru câteva cataloage, lucru la care se adăuga nesuferita operaţiune a intercalării lor). Sute de ani bibliograful – care a existat cu mult anterior specializării<!–[if !supportFootnotes]–>[3]<!–[endif]–> – a avut de întocmit fişe, dar a fost şi stăpânul cataloagelor. Din nevoia de a-şi reduce efortul şi de a câştiga timp, bibliograful a recurs, cu destul succes, la comprimarea informaţiei. În prelungirea muncii lui, bibliotecarul de la secţiile de relaţii cu publicul putea şi ştia, să o „dilate” la loc, îndrumând cititorul spre „discriminări rasiale”, „iudaism” sau alt domeniu „la obiect”, dacă acesta îi solicita material ştiinţific despre evrei. Astăzi, însă, când cercetătorul poate accesa şi de departe cataloagele bibliotecii, neavând, de tot mai multe ori, lângă el un bibliotecar, bibliograful şi catalogatorul sunt datori să abordeze informaţia, cum am mai spus, analitic şi sinonimic. Este utopic să crezi că poţi tu să ştii „cum ar căuta mai degrabă cititorul”. Fără bibliotecar alături, din fotoliul său de-acasă, el va tasta: „mozaism” sau „Auschwitz” şi „Hitler(ism)”, ori „Israel”, „Palestina”, „semit”, „rasism”, „lagăr” etc., etc. Dacă toate acestea sunt unificate de bibliotecar la vedeta de subiect, să spunem (şi simplificăm, în mod intenţionat, aici), „evrei”, şi utilizatorul nu are capacitate de generalizare, ori, pur şi simplu, îi scapă, pe moment, această opţiune, „evrei”, s-ar putea să nu găsească nimic din ce-l interesează.

Regăsirea cu uşurinţă a informaţiei depinde, prin urmare, enorm de „forma” pe care i-o dă bibliograful. În intervenţia lui la îmbogăţirea bazei de date, trebuie să „forţeze” acumularea şi prin semnalarea a „mii” de feţe ale uneia şi aceleiaşi informaţii. În afară de aceasta, tehnica are şi ea forme. Acestea constau în modalităţi executorii (maniere de lucru) şi aparatură.

Speranţele omenirii în calculatoare s-au dovedit a fi prea încrezătoare. Până la sincronizarea posibilităţilor tehnicii cu necesităţile consumatorului de informaţie, mai este mult. Mare parte a populaţiei s-a „alfabetizat” rapid – mai mult sau mai puţin temeinic – în noul mod de comunicare. Ne-am dat, însă, la fel de rapid, seama că tastarea va fi numai o alternativă a scrisului „cu creionul, pe hârtie”. Probabil, bătrâna carte n-a avut decât de câştigat. Mecanismul ei de fabricare şi-a scurtat durata datorită acestei „nebunii” pe care şi-a permis-o omenirea. Ne face plăcere să reproducem câteva realiste fraze exprimate de autorul lor mai mult în contra tehnicii care a tulburat foarte mult spiritele: În prima fază se pot distinge […] două etape şi anume: (a) cea în care calculatorul – cu posibilităţile pe care le oferea – era văzut ca maşina-minune, capabilă să acopere toate operaţiile de rutină şi (b) etapa în care au început să fie construite şi exploatate bazele de date bibliografice locale, primele instrumente electronice care reproduceau esenţa muncii de cercetare bibliografică. […] În domeniul bibliotecilor, introducerea reţelelor şi a digitalului a permis dezvoltarea unor servicii accesibile la distanţă, indiferent de orarul de funcţionare al uneia sau alteia dintre instituţii, servicii de o bogăţie excepţională, dar care deplasează interfaţa cu publicul la nivelul interacţiunii cu o pagină Web. Acestui fenomen de distanţiere indus de utilizarea reţelelor, se adaugă cea a digitizării, care vizează – după opinia unora – eliminarea unui mediu cu o durată de viaţă de câteva sute de ani (hârtia), de către alte medii (electronice, magnetice) care n-au făcut încă dovadă de longevitate. Cel puţin deocamdată, este evident mai simplu de citit o carte din 1680 decât datele de pe o bandă magnetică din 1980. Mai mult, mediile noi utilizează forme de stocare aflate în continuă mutaţie, ceea ce cere o permanentă grijă de a asigura transcodarea în vederea conservării – muncă mult mai consumatoare de resurse decât, să zicem, munca copistului din Evul Mediu în vederea difuzării unei cărţi<!–[if !supportFootnotes]–>[4]<!–[endif]–>.

Totuşi, e bine să aşteptăm ameliorări. Am formulat, mai demult, o propunere de îmbunătăţire tehnică, dar ea nu şi-a găsit încă rezolvarea: calculatorul să „poată” converti orice noţiune în clasificarea zecimală a domeniului ei. Când acest lucru se va realiza, prin cea mai rudimentară căutare, se vor putea obţine rezultate bune. Aşa s-ar evita căutări derutante, ca cele descrise mai sus, prin exemplul „evrei”. Convertirea utilajelor de indexare se discută, de altfel, la nivel mai general, tot mai frecvent. Soluţii practice sunt încă puţine: teoria e, însă, bogată<!–[if !supportFootnotes]–>[5]<!–[endif]–>. O valoroasă idee (care nu ştim să se fi materializat pe deplin) a avansat colega noastră Angela Moraru, de la Iaşi: […] dacă o publicaţie locală are pagină pe INTERNET, ea să poată fi preluată în banca de date a bibliotecii judeţene. Dacă o bibliotecă judeţeană are sumarul unei reviste de cultură pe calculator, acesta să poată fi transferat oricând, la cerere, fie în banca de date a altei biblioteci judeţene, fie Bibliotecii Naţionale, fie, de ce nu, Bibliotecii Centrului Cultural Pompidou – din Paris<!–[if !supportFootnotes]–>[6]<!–[endif]–>.

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

5. Slujbaş la cititor

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

În timp, se schimbă gusturile, se schimbă interesele şi nivelul intelectual sau gradul de cultură al lectorilor. Slăbeşte elanul, se instalează oboseala, scade puterea de concentrare, ideile se dovedesc sterile, metoda e, uneori, neadecvată obiectivului, rămân în urmă lipsuri nerecuperate, progresul se manifestă azi şi bibliograful îl ajunge mâine<!–[if !supportFootnotes]–>[7]<!–[endif]–>. Volumul muncii îl învinge. Exigenţa aşteptărilor îl depăşeşte. E o muncă sub presiunea permanentei conştiinţe a imperfecţiunii şi, totuşi, mâine – din nou de gardă la informaţia – utilă sau inutilă, revoluţionară sau perimată – a lumii şi-n slujba celui mulţumit, ca şi în a celui nemulţumit.

Ce mi-i vremea


<!–[endif]–>

<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–> Nu aveau, pentru că nu avem o limbă universal cunoscută, deci cataloagele sunt funcţionale în perimetrul de circulaţie al limbii în care sunt redactate.

<!–[if !supportFootnotes]–>[2]<!–[endif]–> Mircea Regneală, Studii…, p. 225.

<!–[if !supportFootnotes]–>[3]<!–[endif]–> Calimah (Callimachos) din Cyrene, care a trăit aproximativ între anii 310 – 240 î. Hr., este considerat creatorul bibliografiei metodice pentru că a realizat un masiv tabel bibliografic – renumitul Pinakes – care include informaţii asupra tuturor autorilor şi operelor Bibliotecii din Alexandria [după: Catinca Agache; Emanuel Iftode, Biblioteci în timp (Antichitatea), Iaşi, Princeps Edit, 2004, p. 60 ; Elena Ionescu, Retro. Scriitori din antichitatea greco-latină, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2005, p. 72 ; Horia C. Matei, Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Chişinău, Universitas, 1993, p. 60-61].

<!–[if !supportFootnotes]–>[5]<!–[endif]–> Soluţia problemei puse de existenţa utilajelor de indexare diferite constă în a le face pe acestea compatibile şi, mai ales, convertibile, astfel încât cu ajutorul unui sistem de echivalenţe preexistent să se poată traduce automat termenii unei liste de descriptori A în aceea a unei liste de descriptori B (Mircea Regneală, Studii…, p. 231).

<!–[if !supportFootnotes]–>[6]<!–[endif]–> Angela Moraru, Bibliografia locală – parte integrantă a bibliografiei naţionale, în Referate şi comunicări…, p. 41.

<!–[if !supportFootnotes]–>[7]<!–[endif]–> În carenţele informării documentare trebuie căutată explicaţia principală pentru atâtea mari idei fructificate abia peste decenii de la lansarea lor, pentru multele eforturi paralele de cercetare şi pentru absenţa, în anumite sfere, a acelei tensiuni informaţionale care alimentează energiile înnoirii (Ion Stoica, Informaţie şi cultură. Sinteze. Reflecţii. Atitudini, Bucureşti, Editura Tehnică, 1997, p. 20).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s