MONITOR CULTURAL * on-line

►Al Florin Ţene

_________________

„Informaţia-arma invincibilă a democraţiei“

În jurul anului 2000 noile tehnologii de propagare a informaţiei (calculatoare, sateliţi, maşini inteligente de fotocopiat şi aparatele ultra avansate de telecomunicaţii)- erau considerate armele paşnice ale libertăţii.De fapt  şi această tehnologie a contribuit la căderea sistemului totalitar din Europa de est în anul  89 al secolului trecut.

Acest fenomen ,însă,printr-un act nesăbuit de selectivitate intelectuală s-ar putea canaliza  fie spre un canal de uzurupare a libertăţii ,fie să devină un apărător al acesteia. Tehnologie informaţiei a stârnit o revoluţie culturală de ampoloare mondială,făcând să fie diminuate deosebirile-anterior pregnante şi enorme-dintre sistemele politico-economice existente pe mapamond,mai cu seamă în cazul ţărilor subdezvoltate. A făcut ca cetăţenii din diferite zone ale lumii să adere la valori comune.Acest sistem promovează,deocamdată,exprimarea unor deosebiri sănătoase de opinie şi constituie un vehicul primordial al progresului şi schimbării în societate şi un bastion împotriva puterii centrale ale statului.Însă tehnologia informaţiei este capabilă fie să sporească ,fie să ameninţe interesele indivitului şi conştiinţa comunităţii.Dar libertatea nu este singura stea pe firmamentul valorilor societăţii.Să ne gândim la efectele calculatorului şi al televiziunii asupra valorilor privind comunitatea şi cultura.O ameninţare la adresa economiei şi societăţii este erodarea tradiţiilor şi instituţiilor culturale-familia,religia,educaţia şi artele-care păstrează civilizaţia şi o trasmit noilor generaţii.Această tehnologie este necesar să fie folosită în scopuri educative,însă ea devine o armă şi o ameninţare atunci când este folosită ca vehicul al programării culturale şi politice.

Esenţa acestei problematici este însuşi înţelesul termenului libertate.Pentru omul timpului modern,libertatea înseamnă eliberare din constrângerile practice ale timpului şi spaţiului şi eliminarea limitărilor mecanice ale posibilităţilor disponibile.De multe ori se confundă libertatea individuală cu satisfacerea dorinţelor personale şi această confuzie este o parte indisolubilă a fenomenului fragmentării culturii şi comunităţii.Desigul,schimbul liber de informaţii între oameni cu interese specifice comune nu constituie un model de libertate creată de tehnologia de propagare a informaţiei.Această tehnologie a dus la dispariţia sau micşorarea tirajelor al publicaţiilor pe suport de hârtie,trecând ediţiile pe internet.Oamenii nu mai sunt nevoiţi să ia în consideraţie modul în care trăiesc alţii ,sau să se întrebe de ce alţii gândesc şi acţionează în felul lor.Se ştie că tiparul a fragmentat societatea,iar acum,telecalculatorul electronic promite să adâncească aceste sciziuni.Această tehnologie este în mod categoric de partea libertăţii individului.Internetul vine în sprijinul unor tradiţii comune al cărui scop este să creeze un limbaj comun destinat dezbaterilor democratice,nu un consens de judecată,ci un consens privind baza judecăţii.Tehnologia informaţiei poate fie să sporească,fie să ameninţe libertatea,tot aşa cum poate fie să sporească,fie să ameninţe conştiinţa obştească.Întrucât informaţia este o condiţie a puterii atât la nivel naţional,cât şi la nivelul întreprinderilor,atunci când  informaţiile sunt distribuite,puterea autorităţii centrale este diminuată,iar cei care au acces la informaţii sunt,în mare măsură, avantajaţi.

O caracteristică principală a tehnologiilor informaţiei este capacitatea lor de a înregistra şi documenta erori cu destulă eficacitate.Această tehnologie poate schimba totul în afară de natura umană,iar un aspect al naturii umane este faptul că pe om îl preocupă într-o mare măsură puterea proprie decât capacitatea de a proceda în mod adecvat.

Întrebarea este nu dacă,ci cum vor modifica tehnologiile informaţiei modul nostru de viaţă.Deocamdată,consecinţele schimbărilor mari sunt imprevizibile,dar controlabile.Dualismul acestor tehnologii – sporesc şi totodată reduc standardizarea,specializarea,concentrarea şi fragmentarea.Aceste tehnologii se pot folosi ca mijloace de împuternicire,dar dacă vor deveni şi de control?

AL. FLORIN ŢENE

__________________

„ACTUALITATE ŞI VALORI“ – o rubrică de Al. Florin Ţene

~„Profil literar Mircea Popa: sentimentul din sâmburele cuvântului“

În urmă cu aproximativ 30 de ani, era prezent la mai toate lansările de cărţi şi simpozioane literar-ştiinţifice din burgul de la malurile Someşului Mic un tânăr înalt şi drept, ca un brad, ce vorbea cu precizia cercetătorului, cu acurateţea creatorului de idei şi elocinţa profesorului.

Întotdeauna pe străzile Clujului ce duc la Biblioteca Universitară “Lucian Blaga”, sau spre redacţiile revistelor “Steaua” sau “Tribuna”, este observabil de la distanţă, fiind cu un cap, la propriu, dar şi la figurat, mai înalt decât media trecătorilor. Răspunsul la salut este cu o înclinare de cap, fapt ce demonstrează că profesorul ne-a văzut, dar, aşteaptă gestul bineţii pe care o merită.

Îi citeam articolele şi studiile răspândite mai în toate revistele literare şi aprweciam exactitatea analizelor literare şi abundenţa de informaţie. Cărţile pe care le-a semnat, aura care s-a format în jurul său de critic literar, care nu iartă şi nu trece cu vederea, m-a făcut să amân întâlnirea noastră, şi datorită timidităţii mele. Despre personalitatea profesorului universitar dr. Mircea Popa îmi vorbise şi soţia mea, poeta Titina Nica Ţene, prin anii ‘80 ai secolului trecut, pe când lucra în redacţia revistei “Tribuna”. Dar cunoaşterea reciprocă s-a produs în redacţia revistei “Cetatea Culturală” ce funcţiona la etajul I din Primăria clujeană. Această cunoaştere a fost posibilă datorită poetului Ion Cristofor, care îşi pregătea doctoratul, având ca îndrumător pe Mircea Popa. Tocmai în acel moment, mi-am dat seama că Profesorul Mircea Popa este un om deschis dialogului, iar râsul produs de o glumă bună este molipsitor pentru ceilalţi convivi.

Dorind să-i aflu trecutul, ascensiunea în lumea literelor, am consultat mai multe “Dicţionare”. Născut la 29 ia-nuarie 1939 (Domnule Profe-sor de pe acum vă trasmit din inimă, alături de familia mea de scriitori şi telecineaşti, tradiţionalul “La mulţi ani!”). În localitatea Lazuri de Beiuş, judeţul Bihor, Mircea Popa a urmat studiile filologice la Cluj, pe care le-a terminat în anul 1960. De-a lungul timpului, s-a specializat în critică şi istorie literară. A fost, pe rând, cercetător şi responsabil al colectivului de istorie literară la Institutul “Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca. Şi-a luat docto-ratul în litere la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj. A debutat în revista “Steaua” (1963). A primit premiul “N. Iorga” al Academiei Române.

Printre volumele publicate, enumerăm o parte dintre ele: “Ilarie Chendi” (1973); “Istoria presei literare din Transilvania până la 1918″ (în colaborare, 1980); “Tectonica genurilor li-terare” (1980); “Octavian Go-ga între colectivitate şli solitudine” (1981); “Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu” (1982); “Timotei Cipariu – ipostazele enciclopedismului” (1994); “De la N. Filimon la G. Călinescu” (1982); “Estuar” etc. Este editor şi îngrijitor de ediţii: G. Bariţiu, O Goga, L. Blaga, I. Slavici, Emil Isac, N. Papilian, Vasile Goldiş şi multe altele.

Nu ne permite spaţiul tipografic pentru enumerarea întregii activităţi a unui om care şi-a dedicat întreaga viaţă istoriei literare, a criticii literare şi, nu în ultimul rînd, profesoratului, fiindcă astăzi studenţii Universităţii din Alba Iulia se bucură de informaţiile şi înţelepciunea acestui dascăl.

Chiar dacă unele idei ale noastre nu se suprapun aceluiaşi “calapod” privind opţiunea că fiecare scriitor îşi are locul lui în marea sitorie a culturii române, fiind loc pentru toţi, idee susţinută de mine, iar exclusivismul e demolator. Vârfurile, în orice domeniu, nu pot exista fără o bază, fără cei mulţi, care creează, cei din România profundă. Dar, tocmai acest “conflict” de idei îmi stimulează sentimentele de empatie pe care le am faţă de această personalitate.

Într-una din zilele acestei toamne frumoase, cu revărsarea de roade şi-o mare de galben, am călătorit împreună cu Micrea Popa spre oraşul Gherla. Eram invitaţi la un simpozion de istorie şi istorie lite-rară ce s-a desfăşurat la Muzeul de Istorie din oraşul ctitorit de armeni şi în care se află un superb tablou semnat de Rembrand, “Coborârea de pe cruce”, tablou ce se află în Biserica Armeană din centrul oraşului.

Discuţiile pe care le-am avut cu Mircea Popa, în microbuz, dar şi cu ceilalţi cercetători de la Muzeul de Istorie din Cluj, aureola de distins om de înaltă cultură şi-a căpătat mai pregnant conturul.

… Când merg pe strada Napoca din centrul municipiului Cluj şi văd deasupra celorlalte capete unul mai înalt cu un cap, sunt sigur că este Profesorul Mircea Popa, îndreptându-se spre redacţiile de pe strada Universităţii. Atunci, îmi pregătesc salutul ce are în sâmburele cuvântului acel dram de aur al sincerităţii şi al respectului pentru Domnul Mircea Popa.

AL. FLORIN.ŢENE

_________________

~O carte de atitudine -Constantin Mustaţă: “Dialoguri cu Raoul Şorban”

Un scriitor şi publicist care vibrează la rezonanţele evenimentelor este Constantin Mustaţă, autorul a peste 16 cărţi constituite într-o enciclopedie de fapte, evenimente, oameni şi operele lor.

În majoritatea cărţilor sale, autorul ştie să se ridice uşor deasupra obiectului investigat şi să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă, o personalitate, o mentalitate, un fenomen, are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică în interfernţă cu faptele.

În interviurile luate la diferiţi oameni de cultură de către Constantin Mustaţă, investigaţia este dublată de empatie, exprimarea sclipitoare are savoare polemistă, care incită convivul la destăinuire, mod de abordare a discuţiei ce duce spre o extragere a esenţialului, asemeni unui burete îmbibat de apă şi stors.

Investigatorul stă sub semnul raţiunii, dar şi analistul Constantin Mustaţă lucrează sub zodia intelectului. Acest fapt îl descoperim în cartea “Dialoguri cu Raoul Şorban”, apărută la Editura “Anotimp”, 2002, ce conţine 17 interviuri, luate omului de cultură, scriitorului, analistului politic, istoricului de artă şi nu în ultimul rând pictorului Raoul Şorban.

Trebuie subliniată tehnica reporterului care înainte de a pune întrebările, “construieşte” un preambul esenţial, introductiv, asemeni unui vestibul, care, subtil, ne introduce în atmosfera temei discuţiei.

Aşa cum ne mărturiseşte autorul cărţii, aceste dialoguri au fost rea-lizate în etape diferite, fapt ce dă posibilitatea cititorilor şi istoricilor li-terari să compare, să urmărească evoluţia unei concepţii şi mentalităţi în contextul istoriei contemporane. Dicţiunea ideilor exprimate în interviuri îşi au originea, practic, în felul şi conţinutul întrebărilor puse de reporter, este un mod de expresivitate a intelectului.

Astfel, Constantin Mustaţă prin întrebările puse, obţine răspunsuri pe măsură, care construiesc coerent evantaiul imaginii unei personalităţi de seamă din cultura şi istoria recentă a noastră: Raoul Şorban născut la Dej, în 1912. Acesta fiind fiul compozitorului şi pianistului Guilelm Şorban, autorul cântecelor: “Mai am un singur dor” (Eminescu), “Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), “Numai una” (Coşbuc), şi a altor cântece pe versuri de Bolintineanu şi diferiţi poeţi clasici. Fiind descendent al unei vechi familii nobiliare din Ardeal, menţio-nată în 1266 de Regele Bela al IV-lea. Face studii la Dej, Cluj, Conservatorul “Gh. Dima” din Cluj, la Milano şi Facultatea de Drept la Cluj. Debutează publicistic în ziarul “Patria” din Cluj. Are expoziţii personale la Botoşani, Bucureşti, Baia Mare, Cluj. În perioada 1936-1956 picturile sale s-au bucurat de atenţia criticilor de artă. În 1938 este numit Director al Cabinetului Rezidentului Regal al Ţinutului Someş şi preparator la Catedra de Istorie a Artei, a Universităţii din Cluj. În perioada 1939-1944 este ataşat de presă la Ministerul Afacerilor Străine. În 1940 este arestat de Poliţia legionară la Bucureşti. În 1942, este arestat de autorităţile statului ungar. După un an, înfiinţează singura Editură Românească din Ardealul de Nord. În 1944 organizează şi participă la acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord, aflată vremelnic sub autoritatea Ungariei. Pentru aceste fapte, la 7 aprilie 1987, Institutul Comemorativ al Martirilor şi Eroilor Holocaustului “Yad Vashem”, cu sediul la Ierusalim, îi acordă titlul de “Drept între popoare” ca neevreu care a salvat evrei de la moarte. Este Cetăţean de Onoare al Statului Israel. În 1990, publică “Fantasma imperiului maghiar şi Casa Europei”. În perioada 1945-1946 este Consi-lier de presă la Preşedenţia Consi-liului de Miniştri. Organizează Sindi-catul Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor din Cluj. În 1946, este numit Director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, iar în 1947, organizează împreună cu academicianul Virgil Vătăşianu şi prof. Gyula László, primul Salon de Artă Plastică al Transilvaniei.

În anul 1949, în semn de revoltă faţă de atitudinea potrivnică a regimului comunist, este eliminat din viaţa academică şi exclus din viaţa socială. În 1950, este zugrav la o cooperativă din Cluj, pentru reeducare. În 1952, este arestat de către Securitate. În cele 4 arestări din 1940, 1942, 1945, 1952. totalizează şase ani de privaţiune de libertate, fără a fi judecat şi condamnat. În timpul detenţiunii comuniste, Ion Iliescu avea funcţii politice mari. În 1956 îl găsim redactor principal la Editura de Stat pentru Literatură şi artă, după care, în 1963, este reintegrat şi în învăţământul academic, ca profesor şi secretar ştiinţific, la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

Conferenţiază la Budapesta, Paris, Haifa, München. În 1986, publică o carte-document “O viaţă de artist, între München şi Maramureş”. Este cetăţean de onoare al mai multor localităţi. În 1999, i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”. Este autorul a aproximativ 20 de cărţi de critică şi istoria artei, , de istorie şi atitudine.

Toate aceste sumare date pe care le-am expus aici sunt extrase din textul mărturisirilor al cărţii lui Constantin Mustaţă.

Subliniez aici faptul că atât Raoul Şorban, cât şi Constantin Mustaţă, fac parte dintre acele personalităţi provenite din România profundă care în tăcere şi cu migală, construiesc fără să agaseze “electoral” consumatorul de cultură pe micile ecrane, sau pe primele pagini ale revistelor.

Această panoplie de evenimente trăite contribuie la conturarea pregnantă a personalităţii Omului care a fost Raoul Şorban, ce a avut un rol însemnat în istoria noastră recentă, având o mentalitate şi o educaţie de adevărat român, dar şi de european.

Cartea semnată de prestigiosul publicist Constantin Mustaţă, membru al unor organizaţii profesionale naţionale şi internaţionale se constituie într-o frescă de istorie cu un personaj pe aceeaşi măsură. Fiind o sinteză exemplară de lecţie de viaţă, de instrucţie şi talent, deopotrivă prilej de încântare, cunoaştere şi iluminare culturală.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

~„Economia de piaţă şi arta“

De-a lungul istoriei omenirii, a existat o interfe-renţă nedisimulată între dezvoltarea forţelor de producţie şi evoluţia artelor. Între aceşti doi poli s-a stabilit un raport de biunivocitate. Istoria confirma că, în perioadele când mijloacele de producţie s-au aflat în concurenţă de piaţă, valorile culturale au cunoscut oînflorire substanţială.

Istoria, “cartea de mărturisire a veacurilor”, cum o numea Nicolae Bălcescu, arată că arta, în general cultura, a jucat un rol considerabil în formarea, educarea şi stimularea oamenilor pe calea procesului evolutiv al civilizaţiei, inclusiv în dezvoltarea mijloacelor de producţie. Arta, ca expresie a gândirii superioare a omului, nu a fost niciodată în contradicţie cu economia de piaţă, formă de stimulare a plus-valorii, a concurenţei şi calităţii. Prin ea se realizează legătura necesară între om şi mediul său valoric. Realizarea sa plenitudinală nu este cu putinţă omului în afara informaţiilor provenite din câmpurile artelor, ştiinţelor, vieţii sociale în totalitatea ei.

Într-un fel, a comunica prin artă înseamnă, dacă ar fi să folosim expresia lui Haidegger, “a fi în lume”, ceea ce echivalează cu “a fi cu ceilalţi”.

S-a observat, pe scara de valori a istoriei, că arta, şi în general cultura, a cunoscut o înflorire substanţială atunci când economia concurenţială a avut o evoluţie ascensorială. Astfel că, arta modifică prin dimensiunea ei cognitivă, spirituală, câmpul vieţii sociale şi influenţează la rândul său, evoluţia economiei prin rolul său educaţional.

În cercetarea noastră am descoperit că arta, prin instrumentele ei, se află într-o interdependenţă cu progresul societăţii. Existenţa unui flux continuu şi sistematic venit din domeniul culturii prin educaţie şi informaţie, ierarhizat valoric şi prioritar, poate contribui la îmbinarea deciziei economice şi politice, particularului cu universalul, teoreticului cu practicul. Din această perspectivă, cultura şi arta ne apar ca păstrând un loc de neînlocuit în însuşi interiorul sistemului social. În acest context, trebuie să precizăm că marile capodopere ale omenirii au fost create în contextul economiei de piaţă, rezistând timpului istoric tocmai datorită faptului că autorii lor au respectat cerinţele economiei de piaţă, dar fără să se abată de la principalele coordonate, estetice şi morale ale artei. Numai aşa operele de artă au putut ieşi la lumină pentru a fi cunoscute public. Dar, întotdeauna, o câtime din “plus-valoare”, produsă de “forţele de producţie”, cu ajutorul “mijloacelor de producţie” concurenţiale, a revenit culturii prin forme de sponsorizare, donaţii, mecenat etc. În acest proces, se observă că se formează un cerc: cultura oferă informaţie, educaţie şi ştiinţă, necesare dezvoltării forţelor şi mijloacelor de producţie, iar la rândul lor, acestea returnează o parte din plus-valoare dezvoltării culturii. Însă să nu uităm că economia de piaţă stimulează cultura promovând acele opere cerute de piaţă. Dar nu întotdeauna piaţa reglează şi valoarea. de aceea, există diverse forme de sprijinire a artei. marile capodopere s-au născut în societăţi cu economie concurenţială de piaţă. În pictură, pentru a enumera numeroasele cazuri, noi redăm doar câteva: Murillo, Caravaggio, Dali, N. Grigorescu, Paul Serusier, Van Gogh; în literatură: Tolstoi, Strindberg, Liviu Rebreanu etc. Toate aceste personalităţi au beneficiat de instituţia mecenatului, de acea câtime de care aminteam din plus-valoare.

Operele de artă viabile sunt acelea care răspund şi cerinţelor pieţii, pe de o parte, gustului publicului, pe de alta, dar şi nivelului estetic. Filosoful grec Tatos spunea că operele de artăşi autorul lor trebuie să reflecte societatea din care fac parte, dar vai de acela care reflectă numai aceasta. De aici reiese că ele trebuie să consune cu esenţa valorilor umane, pentru a rezista timpului.

Există o mişcare secretă a cărţilor pe rafturile bibliotecilor. Dacă într-o perioadă dată, un autor se află pe primul raft, există situaţii când acesta trece în penumbra interesului public, trece pe rafturile secundare. Fenomenul se modifică şi se manifestă datorită interesului publicului pentru această operă de artă, iar locul ei, pe primul raft, este luat de altă operă.

În literatura noastră există multe astfel de cazuri. Nivelul mereu mişcător, instabil, al poziţiei cărţilor pe rafturile bi-bliotecilor, este reflectat prin însuşi caracterul unei epoci, prin gustul publicului, şi nu în ultimul rând, prin poziţia autorului în ierarhia socială şi chiar politică. Dacă între cele două războaie mondiale, şi după, Victor Eftimiu era un scriitor fecund şi activ în viaţa literară şi socială, , răsfăţat al zeilor şi al momentului, al scenei şi presei, obscurul autor al “Plumbului”, George Bacovia, vegeta într-o provincie pustie.

Acum valorile s-au inversat. Cărţile lui Bacovia au captat atenţia cititorilor, iar operele lui Eftimiu au trecut în conul de umbră al uitării, pe raftul de jos ale bibliotecii.

Din experienţa istoriei, instituţia mecenatului are multe de învăţat. În primul rând, într-o economie de piaţă, această instituţie de sprijinire şi finanţare a artei şi a culturii în general, are un rol însemnat, în discernământul finanţării operelor de artă, să nu cadă în jocul amăgitor al personalităţii sociale şi politice a autorului. Sunt cazuri când de fapt, se sponsorizează autorul şi nu opera.. În această situaţie, are de pierdut societatea şi, nu în ultimul rând, sponsorul finanţator, care pierde ocazia de a rămâne în istoria culturii un mecena al orizontului vizionar, echilibrat, cel ce sprijină şi descoperă valori reprezentative.

În condiţiile actuale, fiecare patron poate deveni un mecena, dacă este un iubitor de cultură şi de artă. El este dator prin educaţia primită, prin locul ce-l ocupă în societate, să returneze câtimea necesară dezvoltării culturii şi artei care, la rândul său, l-a făcut prin educaţia primită, să ajungă ce a ajuns. El poate pune umărul cu adevărat la consolidarea şi expansiunea maximă a unei conştiinţe culturale profesionalizate şi dispusă a-şi măsura forţele în planul sincron al “naţionalului” şi “universalului”, în condiţiile europenizării şi a tendinţei globalizării.

AL. FLORIN ŢENE

_______________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: