MONITOR CULTURAL * on-line

~Virgil Răzeşu: Interviu cu Peter Gluck

P.G. Domnule Virgil Răzeşu, cărţile Dvs. dau o formă de dependenţă – este extrem de greu să le pui jos când te-ai apucat să le citeşti. Cum aţi ajuns la ideea să scrieţi şi – dacă nu e secret – cum gândiţi, cum concepeţi cărţile dumneavoastră? Nu am avut niciodată privilegiul de a discuta cu un scriitor.

V.R. Este foarte frumos ce spuneţi. Dacă ar fi şi pe deplin adevărat şi nu o părere subiectivă, m-aş bucura foarte tare pentru că, iată, dependenţa de carte, dintre cele multe, foarte serioase şi dăunătoare omului, poate fi una care nu supără pe nimeni. Din păcate, dependenţa de carte, nu de cuvântul scris, este din ce în ce mai rară. Uneori mă cutremur când văd cât de mult se cumpără tot felul de reviste sau ziare de nivel scăzut, subcultură pură şi concentrată, din care un om serios nu poate alege, nu rămâne cu nimic. Consecinţele unei asemenea stări nu sunt deloc greu de întrevăzut şi cred că repercusiunile cele mai serioase le va avea cultura. Noi, ca naţiune şi societate, am avut o cultură solidă, cu exponenţi de mare anvergură şi valoare, cu nimic inferioară altor popoare cu vechi tradiţii culturale şi nu putem să nu deplângem actuala degradare a ei. Până şi în orânduirea de care am scăpat, fără a spune că exista o preocupare reală pentru cultură, se putea creiona o oarecare tendinţă de generalizare a ei, chiar dacă era destul de subţire, de suprafaţă. În prezent, apariţia calculatorului, a informaticii şi a televiziunii ca şi a altor modalităţi de comunicare, a pus în umbră cartea tipărită, dar nu în favoarea celei on-line, ci a unor activităţi cu mult mai facile şi mai atractive. Sincer spun, mă şi miră existenţa atâtor edituri şi a unei uriaşe cantităţi de carte care se tipăreşte dar, la fel de adevărat spun că există şi cărţi nevandabile care se cumpără 1-2 lei, la târgurile de carte. Am impresia că şi alte societăţi mai dezvoltate decât noi au trecut prin asemenea situaţii delicate în care s-a aflat cartea, până când s-a stabilit un echilibru şi o continuitate, la care probabil că vom ajunge şi noi. Dar … mai avem de aşteptat.

În ceea ce priveşte ultima parte a întrebării Dvs., nu vă ofer şansa de a sta de vorbă cu un scriitor, pentru că nu mă pot socoti scriitor. În cel mai bun caz mă pot considera socoti o persoană care a avut de comunicat ceva semenilor. Până la statutul de scriitor este o cale lungă, cred că a fi scriitor este o profesie care cere pregătire de specialitate, practică îndelungată, ce să mai vorbesc de cultură bine fundamentată !? Nu cred că le am pe nici unele dintre ele.

Dacă mă refer la miezul întrebării Dvs., cred că nevoia de a aşterne gândurile pe hârtie, altfel decât sub forma unor însemnări mai mult sau mai puţin întâmplătoare sau intime, aparţine majorităţii oamenilor şi nu reprezintă altceva decât necesitatea de comunicare cu cei din jur. Cu cât acumulările sunt mai importante şi mai interesante, cu cât eşti mai impresionat sau mai afectat, pozitiv sau negativ, lucru foarte relativ, de cele care se petrec în jurul tău, cu atât nevoia de a le transmite şi altora devine mai imperioasă. Pentru că găsim în ele satisfacţie şi bucurii, necazuri, împliniri şi deznădejdi, pentru că viaţa este una singură, foarte asemănătoare pentru mulţi dintre noi şi nu putem trece pe lângă ea, senini şi reci.

Spun sincer că nu cunosc, nu am nici un fel de tehnică a concepţiei unei lucrări şi nici vorbă să urmez un anume plan. Acesta este şi motivul pentru care nu mă socot un scriitor. Un scriitor, când îşi pune în gând să dea tiparului şi cititorului un roman, spre exemplu, stabileşte un plan, face nişte fişe speciale pentru fiecare personaj, pe care îl defineşte foarte bine, realizează o tramă, o structură de bază, schiţează acţiunea şi liniile generale ale desfăşurării, apelează la pregătirea şi experienţa proprie sau a altora şi reuşeşte (sau nu !), să închege ceva. Prin forţa împrejurărilor, eu nu pot fi decât un amator. Când îmi propun să adun ceva, pritocesc în minte, acolo este laboratorul unde se încheagă şi se distilează toate ideile, şi asta vreme îndelungată, încât în momentul concepţiei propriu zise, las totul să curgă, fără nici un fel de oprelişte, într-un text primar, brut, aşa cum vine la moara gândurilor. Abia apoi urmează prelucrarea textului, o muncă deosebit de dificilă şi nu ascund că trec de zeci şi zeci de ori prin fiecare frază şi exprimare, cu grijă deosebită pentru ele, cu atât mai mult cu cât nu ador frazele şi propoziţiile scurte, apropiate de stilul telegrafic.

P.G. Admir, şi nu sunt deloc singur în asta, tăria Dvs. morală. Nimic nu poate mă poate împiedica să mă gândesc la Dr. Albert Schweitzer şi la Maica Tereza despre care aţi amintit şi Dvs. De unde această dorinţă de a face bine semenilor Dvs., de a-i scăpa de boală, durere şi moarte ca medic ? Şi de unde puterea de a scrie atât de frumos şi de variat pentru a-i educa pe oameni ? Care sunt rădăcinile Dvs morale ?

V.R. Încep răspunsul tot de la sfârşit. Nu neg rădăcinile morale de care amintiţi. Ele există fără îndoială. Dar acestea nu sunt înfipte într-un mediu deosebit, cultivat, al unei familii cu vechi tradiţiii şi moşteniri deosebite. Nu pot spune, alţii o fac, că m-am trezit într-o casă cu o bibliotecă ocupând trei pereţi de sus până jos, pe care am epuizat-o încă înainte de a merge la şcoală şi câte şi mai câte. Există un şablon de genul acesta. Dacă pot vorbi de rădăcini, ele aparţin unei familii simple, pătrunsă de adevărurile despre bine şi rău, de moralitate şi de credinţa în Dumnezeu şi în păstrarea tradiţiilor, în preţuirea oamenilor mari pe care i-a avut ţara, în respectul celorlalţi etc. Sunt rădăcinile comune, pot spune de bază, temeliile societăţii, pe care eram învăţaţi să le respectăm. Şi nu la voia întâmplării. Poate că dau un exemplu nepotrivit dar foarte sugestiv pentru o anumită moralitate nesofiscticată dar reală. Când era mai măricei şi plecam la şcoală, bunica nu ne punea pacheţelul cu „demâncare” în gentuţă. Sigur că cârâiam şi ne plângeam că toţi copiii vin la şcoală cu pacheţele şi noi nu. Dar bunica nu ceda şi ne spunea : „Dacă credeţi că o să vă fie foame, sculaţi-vă cu cinci minute mai devreme şi mâncaţi. Acasă. Nu la şcoală, pentru că nu ştiţi dacă alţi copii nu jinduiesc la îmbucătura voastră şi e păcat de Dumnezeu”. Reţineţi splendoarea asta de expresie şi plină de conţinut… „jinduiesc”

Nu, nu vă dau dreptate în ceea ce spuneţi. Nu mă pot lăuda cu tăria morală pe care mi-o atribuiţi. Pentru că nu o am. Nu de puţine ori mi-am imputat tocmai lipsa unei asemenea tării pentru că, om şi eu, am cedat foarte des unor comemorative, unor circumstanţe şi nu de puţine ori nu am fost prea mândru de mine. Este foarte adevărat că în ceea ce am scris şi, mai ales, în ultima carte, tăria morală devine un soi de emblemă, un fel de titlu de nobleţe sufletească, şi cele mai multe personaje ale mele o poartă. Este o diferenţă uşor de sesizat între realitatea pe care o consemnez şi cea pe care mi-aş dori-o sau care ar trebui să fie. Am făcut-o pentru că am vrut ca cititorul să ştie cum ar fi posibil, cum ar trebui să arate şi să acţioneze toţi oamenii, fără deosebire. Sunt foarte departe de cei invocaţi, de Albert Schweitzer şi de Maica Tereza, nici nu încape vorba unei comparaţii. Nu am făcut eu ce au făcut ei. Nu vreau să-mi arog – şi nici nu vreau să mă acuzaţi de o mască sau de modestie nelalocul ei – merite pe care nu le-am avut. Cu atât mai mult cu cât condiţiile în care am acţionat au fost total diferite de ale lor. Iar în ce priveşte dorinţa de a face bine semenilor, de a-i scăpa de boală, durere şi moarte, acestea fac parte din profesie, din meseria de medic. Şi poate că aici pot argumenta cu rădăcinile mele simple. A scăpa pe aproape de dureri şi moarte înseamnă să-ţi respecţi cuvântul şi să-ţi iubeşti meseria şi, mai departe, să-l priveşti pe cel din faţa ta ca pe cineva care îţi oferă mult mai mult decât îi dai tu în schimb, şi anume posibilitatea de a-ţi practica profesia. Una este să oferi asistenţă unui accidentat, ştiind că trebuie să-i salvezi viaţa şi alta este să-ţi freci mâinile că, cine ştie, mâine va scrie în ziar cât de prompt şi bine pregătit ai fost şi cum ai salvat pe nu ştiu cine. Celelalte decurg foarte simplu şi firesc. Orice practică medicală conţine în ţesătura ei o latură educativă pe care nu o poţi ignora. Poţi să înşiri bolnavului o mie de cuvinte păsăreşti din care nu pricepe nimic, dar dacă i-ai dat un sfat pe care să-l urmeze şi, mai ales, încerci să-i motivezi sfaturile tale, spre binele lui, l-ai câştigat. Tocmai acestea fac diferenţa dintre medici.

P.G. Înainte de literatură aţi scris o adevărată “billie” a chirurgului – un efort mare, perseverenţă, răsplata amânată în afară de mulţumirea şi de mândria praxeologică – a lucrului bine făcut. Ce v-a motivat?

V.R. Este foarte adevărat că viaţa unui medic presupune un şir nesfărşit de examene şi, în consecinţă, o stare perpetuă de învăţăcel. Cine nu acceptă acest adevăr este mai bine să renunţe. Încă de la primele cursuri şi seminarii sau examene, mi-am însuşit metoda însemnărilor după tot ce mi-a căzut sub privire. Creionul şi hârtia au fost instrumentele esenţiale pentru învăţat. N-am aruncat nimic, ba mai mult, în uriaşa cantitate de noţiuni care s-a adunat în decursul anilor, a apărut nevoia de sistematizare. Una simplă, logică, capabilă de a-mi uşura accesul ulterior la ele. Dacă vreţi, era vorba de o bancă de date naivă, instinctivă, încă din vremea în care nu se vehicula o asemenea noţiune. Cel puţin pe meleagurile noastre. Pe măsură ce datele s-au aglomerat iar examenele au căpătat consistenţă şi miză tot mai mare, pregătirea lor a presupus o tot mai amplă documentare, dar principiul a rămas acelaşi. Din momentul în care am fost conştient că deţin elementele şi datele care pot servi şi celorlalţi ca mine, scutindu-i tocmai de această activitate greoaie, sâcâtoare şi mare consumatoare de timp, şi până la întocmirea cărţii pe care o numiţi biblie (eu îi spun o carte de căpătâi), drumul a fost foarte scurt. De aici înainte au intervenit sistematizarea, înşiruirea logică a întregului material, cu capitole în succesiune firească, decurgând unul din celălalt, cu dorinţa netă de ordonare şi disciplinare a gândirii celui pus în faţa unui examen, tocmai pentru a reţine cât mai multe noţiuni şi le reda îm modul cel mai firesc. Aşa a devenit o carte didactică, cu viză specială, pentru examene şi concursuri. Am povestit în “Vămile … ” mele că unul dintre cei mai mari chirurgi români, care trebuia să-mi dea un referat pentru carte mi-a refuzat-o iniţial, tocmai pentru caracterul ei didactic, dar care era scrisă de către … un neuniversitar. Nu neg că dacă prima ediţie avea un caracter strict de bancă de date, cea de a doua a conţinut inserată şi propria experienţă, pentru ca cea de a 3-a ediţie, să aibă un caracter şi mai personal, pentru că eram un chirurg cu trecut şi zeci de mii de cazuri operate, dar intrat în actualitate. Cărţile mele de specialitate sunt cărţi, să spun, chinuite, îndelung elaborate, tocmai pentru a le găsi variantele cele mai utile scopului. Cu toate acestea, cele 80 de teme expuse în ultima ediţie, şi-au păstrat acest caracter de cuminţenie asumată, fără să impun nimănui o anumită atitudine sau să emit sentinţe de genul “aşa trebuie făcut”, “asa este cel mai bine” etc.

P.G. Ce sfat daţi medicilor tineri? V-aş fi recunoscător dacă aţi spune ceva cititorilor mei, nu sunt mulţi, dar dacă reuşesc să citească ce scriu eu (care nu sunt scriitor), au în mod sigur marea calitate a răbdării, deci merită atenţia Dvs. Eu, reporterul, sunt un tehnofil incurabil; pot să vă rog să ne spuneţi ceva despre legătura dintre tehnologie şi medicină? Cum vedeţi viitorul medicinei?

V.R. Cred că medicii tineri sunt sătui de sfaturi. Nu de sfaturi au ei nevoie. Mai cred că un student la medicină, cel puţin la noi dar cred că şi alte şcoli medicale au acest păcat, devine mai degrabă un fel de sac fără fund, în care intră şi tot intră cele mai felurite noţiuni, fără a se stimula prea mult logica lucrurilor sau, cel puţin, logica însuşirii lor. Sigur că medicina implică un bagaj colosal, uluitor, de date şi noţiuni, din care nu rămâne mai nimic dacă nu este stimulată înţelegerea lor. Elementele fundamentale ale medicinii trebuie însuşite, tocmai pentru ca practica ulterioară să se poată sprijini pe acestea şi medicul să aibă revelaţia unui act creativ în relaţia cu bolnavul său. Dar cred că mai există mult balast, că ar trebui revizuite sistemele de predare, ar trebui stimulate capacităţile de acumulare şi însuşire a tuturor noţiunilor.

Medicina noastră, cu vechi tradiţii, a păstrat foarte multă vreme caracterul clinic. Acesta presupune ca examenul bolnavului să fie atât de corect şi bine realizat, încât să ajungem la un diagnostic cât mai apropiat de realitate, prin simţurile noastre imediate şi nu apelând la toate analizele şi explorările cunoscute. Acestea nu fac decât să confirme (ori să infirme) diagnosticul nostru sau să-l nuanţeze. Medicul nu trebuie să “caute” diagnosticul bolnavului său în puzderia de explorări, oricât de sofisticate ar fi ele. Maşinile de diagnostic nu vor avea nici un fel de valoare dacă vor fi lipsite tocmai de mintea şi interpretarea medicului. Aparatul electronic pe care îl pui pe braţ pentru a măsura tensiunea îţi dă trei elemente esenţiale dar nici o altă relaţie. Medicul este cel care trebuie să interpreteze datele. Pe de altă parte, nimic mai adevărat că lucrurile au evoluat şi că nu mai putem rămâne la medicina clinică tradiţională, pentru că nici un domeniu de activitate umană nu rămâne ancorat în trecut. Tehnologiile actuale fac ca pătrunderea în intimitatea ţesuturilor să fie uluitoare, acolo mintea vede în locul ochiului. Medicul, indiferent de specialitate, trebuie să-şi păstreze şi să-şi dezvolte simţul clinic, tocmai pentru a putea apela la analizele sau explorările care îl pot ajuta cel mai mult. Dar aceasta presupune cultură, multă cultură medicală, care nu poate exista fără lectură constantă, fără schimburi ample de experienţă şi foarte mult interes pentru propria profesie.

Cât priveşte viitorul medicinii, el este previzibil. Nu peste multă vreme, jumătate din populaţia globului va fi implicată în îngrijirea celeilalte jumătăţi, bolnave. Cine poate contesta marile progrese ale medicinii ? Dar numărul de bolnavi este mereu mai mare, bolile s-au înmulţit şi au “adoptat” forme mai perfide şi mai greu de tratat, încât speranţa de viaţă şi mai ales, calitatea vieţii nu se situează la cotele scontate.

P.G. Aveţi o experienţă umană, creativă, cu sau fără bisturiu, aţi cunoscut – la fel de bine şi de dureros – triumfuri profesionale, vise transformate în realitate, nedreptăţi strigătoare la cer, bunătatea şi răutatea, natura umană, suferinţa fizică şi morală – şi totuşi sunteţi senin, calm, înţelept. Care vă este viziunea despre lume ? Ce credeţi despre acest secol nou şi poate ciudat – dar nu vreau să vă influenţez – ce credeţi despre al XXI-lea ? La ce să ne aşteptăm ? Mă rog, la ce să se aştepte cei de după noi, noi suntem cam de aceeaşi vârstă şi am încasat de la viaţă un război mare şi vreo 4 decenii de comunism sufocant.

V.R. Experienţa mea nu este diferită de a semenilor mei. Chiar dacă am spus că viaţa, cu toate aspectele ei, este aceeaşi, diferenţele sunt strict individuale, percepţia vieţii nu este aceeaşi pentru toţi. Şi cred că sunt fericiţi cei pentru care viaţa nu curge fără nici un rost, pentru care orice trăire, proprie sau a altora, îi marchează într-un fel. Cred că am cunoscut şi eu destul de multe aspecte ale vieţii. Asta nu înseamnă că nu am rămas, şi nu de prea puţine ori, cu gura căscată, cum se spune, faţă de nu ştiu cine care evidenţia aspecte care nici nu mi-ar fi trecut prin minte, interpretând un fapt trăit şi de mine şi dându-mi seama de dreptatea şi adevărul lui. Cum Dumnezeu de lui i-au venit ideile astea şi mie nu ? Şi tot la fel de drept este să spun că am avut şi eu momente şi idei mai ieşite din comun, să le spun valoroase. Dar nu le-am putut duce mai departe, nu le-am putut fructifica sau finaliza, tocmai pentru că am avut sentimentul lipsei de noţiuni, de cultură şi informaţie, ori de pregătire şi de lipsă a temeliillor de care vorbeam mai sus.

Viziunea mea despre lume nu este cea mai senină. Îngrijorările mele vin dinspre lipsa de intoleranţă, mereu mai evidentă, şi din excaladarea violenţei de tot felul. Ambele la scară universală. Deşi se face caz de dialog, şi nimeni nu se poate plânge că nu se poartă şi se trâmbiţează peste tot, el rămâne doar o faţadă, o mască, un scenariu uneori caraghios, îndărătul căruia oamenii îşi văd de pornirile lor cele mai mărunte şi meschine.

Secolul al XXI-lea ar trebui să fie un secol de preamărire a minţii şi a splendorii omeneşti, capabile de atâtea minuni născocite şi făurite cu iscusinţa lui, ca şi a spiritului uman. Dar nu cred că va fi aşa. Nu sunt semnele zilei bune arătate de dimineaţă.

P.G. Încotro merge lumea, Domnule Dr. Răzeşu ? Este cultura într-adevăr în pericol ? Oamenii se indepărtează de marea muzică pe care o iubiţi şi o  stăpâniţi ?

V.R. Cred că există un grad de pericol pentru cultură. Dar nu în sensul unei dispariţii absolute. Cred mai degrabă într-o reaşezare sau o redistribuire a ei. Vor exista segmente de populaţie care o vor alimenta, o vor susţine şi o vor preţui în continuare, alături de altele care vor scoate pistolul când vor auzi de ea sau nu vor da doi bani pe ceea ce înseamnă. În cele din urmă, cultura este un produs al oamenilor de un anumit nivel de inteligenţă şi structură. Ea nu poate să dispară, omul nu se va putea dispensa niciodată de ea. Muzica adevărată, ca formă aparte de cultură, suferă acelaşi proces, dar nu va dispărea, cu toată această maree sonoră de proastă calitate care n eîmpresoară.

P.G. Citindu-vă, am o revelaţie constantă – Doamne, ce frumoasă şi bogată e limba română ! Cum reuşiţi?

V.R. Aici vă dau, integral, dreptate. Limba română a fost şi va rămâne pentru totdeauna, frumoasă. Chiar dacă nu va deveni universală sau de circulaţie internaţională. Să fie altele ! Pot să afirm, şi o fac cu plăcere, că îi atribui virtuţi pe care nu le găsesc altor limbi şi o iubesc fără limite. Nu mă refer numai la aspectele sonore, care nu pot fi neglijate, ci mai ales la posibilităţile de exprimare, la bogăţia nuanţelor, la metaforele pe care le-aţi abordat nu de mult, la logica alcătuirii propoziţiei şi a frazei şi aşa mai departe. Pot să spun că, fără a pretinde că o posed, până şi gramatica noastră îmi place. Mă simt în largul meu, mă bucur când dau peste o exprimare frumoasă, corectă, peste o frază lungă, în care cuvântătorul nu se rătăceşte şi ajunge de unde a plecat. Îmi place să mă joc cu cuvintele şi cu propoziţiile şi, nu rareori, confer textelor mele variante diverse din care o aleg pe cea care mi se pare mai potrivită. Mai acum câteva zile, o foarte bună specialistă în limba şi literatura română, cunoscătoare a cinci limbi, îmi spunea, apropo de “Vămile … ” mele, că textul ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost scris la persoana a III-a. Am avut plăcerea să deschid PC-ul şi să-i arăt că aveam şi varianta scrisă la persoana a III-a, chiar dacă nu am înţeles pe deplin avantajele folosirii unui mod mai impersonal.

Vă rog să mă înscrieţi printre fanii limbii române. Fără să mă întrebaţi dacă şi cum reuşesc. Ia, aşă ! Cum zice tăt ardeleanu’.

VIRGIL RĂZEŞU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s