MONITOR CULTURAL * on-line

~Victor Martin: „Apocalypse, why?“

Am fost tot timpul de părere că antologiile tematice sunt nerelevante. Nu am participat niciodată la vreuna. Scrierile din astfel de culegeri de proze mi se par simple „teme pentru acasă”. Mai mult, mi se par a fi o formă de cenzură; atunci când sunt scrise la comandă, pe temă dată, hotărâtă de antologator.

Culegerea de texte „Ţărmurile pustiite, poveşti ale apocalipsei” e realizată de un antologator de meserie, deci nu implică cenzură, ci doar o limitare: limitarea la o temă autopropusă. Tema este Sfârşitul Lumii, iar antologatorul este John Joseph Adams. Majoritatea prozelor nici măcar nu sugerează vreo idee, părând fragmentele unui singur roman postapocaliptic mai mare.

Antologia, făcută în 2008, începe cu o proză a lui Stephen King, maestru în horror, care se cheamă „Sfârşitul tuturor problemelor” şi a fost publicată prima dată în 1986. Probabil că acest autor a fost pus la începutul antologiei deoarece este cel mai cunoscut dintre antologaţi şi scriitorul cu cea mai mare priză la publicul iubitor de horror. Proza nu este nici horror, nici science fiction, nici fantasy, nici nimic, lucru care ne demonstrează că se pot scrie lucruri lamentabile şi în engleză; şi încă de un autor celebru. Proza e o înşiruire de amintiri din copilărie, care sunt total alături faţă de o idee copilărească, aceea potrivit căreia violenţa în lume poate fi eradicată cu ploi acide, produse de nori de cenuşă vulcanică, produsă, la rândul ei, de o erupţie de lavă, peste care s-a turnat o cantitate apreciabilă de soluţie slab alcoolică, adusă din Texas. Finalul „apocaliptic” este mai mult decât confuz.

Următoarea proză se numeşte „Recuperare” şi este scrisă de Orson Scott Card, autor care a luat nenumărate premii. Scrierea ar putea fi o ficţiune dacă n-ar fi cruda realitate de lângă noi, românii. Autorul crede că „a descoperit America”; nu ştie că la noi adunatul din gunoaie e o meserie foarte răspândită, numai că practicanţii acesteia nu se numesc „recuperatori”. Nici o idee; simple dicuţii de-ale lor.

Tot într-un viitor îndepărtat, acolo unde este plasată existenţa noastră postapocaliptică, se găseşte şi acţiunea povestirii „Oameni de nisip şi zgură” a lui Paolo Bacigalupi. O poveste cu mutanţi şi atât; exploatând legătura emoţională ancestrală dintre om şi câine, se depărtează destul de mult de ceea ce ar fi trebuit să fie ceva fantasy sau SF.

Proza „Pâine şi bombe” de Mary Rickert spune ceva, dar nu se înţelege prea bine ce spune. Nu rezultă dacă au murit oameni din cauza unei ninsori acide sau infecţioase. Nu rezultă nici dacă au murit din cauza unor colete explozibile, care semănau cu acelea pline cu daruri. Anecdota asta e arhiuzitată; a circulat şi la noi în zilele Revoluţiei. Spunea că americanii au paraşutat mai multe tone de „ajutoare”, dar nu toate au explodat.

Povestirea „Cum am intrat în oraş şi cum l-am părăsit” de Jonathan Lethem e cyberpunk de dragul cuberpunk-ului, plimbare fără noimă prin spaţiul vitual, banală călătorie printre şabloane fără cap şi fără coadă.

Povestirea „Adânci, tot mai adânci, tunelurile” de George R.R. Martin nu se potriveşte cu tematica antologiei. Din ea emana mai mult un suflu heroic-fantasy, în stilul care şi l-a autoimpus. De la „Regii nisipurilor”, reuşită mai mult cinematografică, autorul a evoluat prin cantitate. Un scenarist de geniu poate să-i salveze şi această scriere.

Urmează „Aşteptând zefirul” de Tobias S. Buckell, „Să nu disperi” de Jack Mc Dewitt şi „Când sysadminii conduceau lumea” de Cory Doctorow. Buckell povesteşte un crâmpei dintr-un film cu Mel Gibson. McDevitt vorbeşte despre Neptun, dar nu ştie că un cal nu are umeri. Doctorow ne povesteşte ce face omul când e mai mult „administrator de siteme computerizate” decăt scriitor. Descrierea unor date tehnice nu e literatură decât dacă vrei asta, nu poţi face literatură chiar din orice, dar proza sa e, totuşi,  mai ecranizabilă decât cea a lui R.R.Martin; de distribuţie, regizor, scenarist sau giumbuşlucurile pe calculator, depinzând realizarea unui genial film de serie medie.

„Ultima dintre formele-O” de James Van Pelt este o foarte reuşită povestire cu mutanţi, scrisă cu foarte mult talent. Are idee, nu întinde pelteaua şi nu-i poţi găsi vreun cusur.

„Natură moartă cu apocalipsă” de Richard Kadrey, după principiul „apocalipsa este ultima suflare a birocraţiei” lansează ideea cauzalităţii. Din păcate, autorul, pe foarte puţine pagini, nu se ocupă decât de efectele finale ale cataclismului provocat de un eveniment nefast iniţial.

„Îngerii lui Artie” de Catherine Wells este o proză foarte bine scrisă. Talentul salvează lipsa ideii, naraţiunea sau dialogurile, în sine, fiind atât de reuşite încât nici nu-ţi mai dai seama că ideea e înlocuită de o temă sau alta. Dacă vrei să-ţi dai seama dacă o proză e bine scrisă, o imaginezi cinematografic. Din „Îngerii lui Artie”, dacă nu s-a făcut un film, se poate face un film de succes. Nici „Avatar” n-are o idee; are doar o sumă de teme, mai mult sau mai puţin uzitate. Proza se salvează şi prin vagi inserturi socio-politice.

„După judecata de apoi” de Jerry Oltion bate apa în piuă despre religie. Nouă nu ne trebuie multă imaginaţie pentru a-l imagina pe Dumnezeu, însă lui îi trebuie; noi, scriitorii SF, suntem o specie foarte specioasă.

„Mut” de Gene Wolfe este ceea ce spune Neil Gaiman: „Recitiţi textul. A doua oară e mult mai bun”. Dacă textul nu te-a convins din prima, nu are nici un rost să-l reciteşti. Sau o fi scris astfel încât să-l citeşti de două ori?

În virtutea inerţiei, am citit şi „Inerţia” de Nancy Kress. Lungă, foarte lungă proză existenţială. Foarte departe de SF sau F, foarte departe de apocalipsa tematică a antologiei.

„Şi adânca mare albastră” de Elisabeth Bear e adâncă; şi mult prea mare. Nu ne spune ce vrea să ne spună.

„Sunetele vorbirii” de Octavia Butler e o felie foarte subţire de literatură, în adevăratul sens al cuvântului, ca şi proza anterioară. Nu are legătură cu tematica propusă, nu are nici cap, nici coadă. SF sau F nu e nici atât. Uneori, te întrebi de ce consideră unii că main stream-ul ar fi superior SF-ului. Măcar o proză science fiction, dacă nu are acţiune închegată, idee şi final reuşit, măcar se termină „în coadă de peste”, permiţând cititorului să creadă ce vrea el.

„Ucigaşii” de Carol Emshwiller şi „Ginny şolduri-suave şi circul ei zburător” de Neil Barrett jr. sunt mostre de literatură anglo-saxonă, mai mult sau mai puţin autentică. Simularoarele, androizii, animalele care vorbesc, combustibilul folosit ca monedă de schimb sunt elemente din recuzita F sau SF, grefate pe acţiuni plate dintr-un viitor postapocaliptic, din ce în ce mai prezent şi azi. Multe proze din această carte sintetizează atmosfera filmelor americane fabricate cu tona. Prozele sunt „fantasy” doar în măsura în care fantasticul e un gen mai mult al main stream-ului. Mulţi apropie literatura fantastică de science ficţion, în mod forţat, aducându-l, poate involuntar, în desuetitudine.

Avem două moduri de a privi lucrurile: dacă un text nu e SF, atunci e main stream şi e prost sau, dacă un text nu e SF, este main stream şi este excelent. Unii caută să scrie numai SF şi să se discrimineze singuri, prin discriminare pozitivă, spunând că tot ce nu e SF e literatură, pur şi simplu, o literatură de drept comun, care ne relevă lucruri pe care le trăim zilnic, plictisitoare şi sâcâitoare. Alţii consideră SF-ul ca literatură şi încearcă, prin tot ce fac, să ajungă la literatura „mare”; ei caută să demonstreze că literatura SF e comparabilă cu main stream-ul, dacă nu cumva mai grozavă.

Primii, cei ce se cantonează în SF, sunt cei care nu au ambiţii, care scriu mai mult din plăcere şi nu sunt interesaţi să ajungă undeva.

Ultimii sunt oportuniştii, cei care se folosesc de SF pentru a ajunge undeva, prin funcţii culturale, prin minister, prin televiziuni sau pe la ziare.

Primii consideră modestia o virtute şi aroganţa o prostie. Ultimii spun că modestia e apanajul prostului şi înfumurarea un atribut al deşteptăciunii. La noi, e o virtute să ai dreptate, chiar şi atunci cand nu-ţi dă nimeni dreptate. Adevărul e tot timpul, undeva, la mijloc; dacă eşti modest sau fudul, e bine să ai o bază solidă de talent şi inteligenţă.

„Sfârşitul lumii pe care o cunoaştem” de Dale Bailey este banală. „Un cântec înainte de apus” de David Grigg, la fel de banală.

„Episodul şapte: ultima rezistenţă împotriva haitei din regatul fluturilor purpurii de John Lagan, datorită lungimii, reuşeste, prin acumulare, să creeze atmosferă fantastică, nicidecum ceva care să sugereze science fiction-ul. Atmosfera prozelor fantastice ale anglo-saxonilor e deja o serie de clişee.

Bineînţeles, fiind vorba despre viitorul postapocaliptic al omenirii, acţiunile majorităţii scrierilor se desfăşoară pe Pământ. Autorii nu deformează, cu imaginaţia lor debordantă, o lume, ci mai mult descriu lumea, aşa cum o văd ei deformată, o lume care, pe alocuri, există: mediul deja viciat în care trăim. Putem spune, fără să greşim prea mult, că scriitorii anglo-saxoni au devenit, din scriitori profesionişti, scriitori amatori; amatori de premii. Nu e vinovat cel care cere, ci acela care dă.

Majoritatea celor prezenţi în carte sunt plini de premii literare, lucru ce te duce la concluzia că, ori se dau premii în lumea anglo-saxonă în loc de mărgele şi oglinjoare, ori aceste premii ţin în terapie intensivă o literatură muribundă, percepută de fostul bloc comunist ca fiind proaspătă şi frumos mirositoare.

Dacă aşa arată proza de ficţiune a anglo-saxonilor azi, ce ne putem aştepta de la români, unde fantasticul postapocaliptic e deja prezent prin suprarelism financiar? Trebuie să avem multă răbdare, să scriem mai puţin şi mai bazat pe idee. Nu ne putem permite să ne inspirăm unul de la altul şi să producem mai mult decăt cere piaţa. Ţările care au creat tradiţie în science fiction, pot să se prezinte publicului cu aproape orice; o piaţă organizată de mai multe sute de milioane de locuitori poate absorbi un tiraj de un milion de exemplare. În plus, ei au un public deja format de clasicii literaturii SF; clasicii lor nu sunt clasicii noştri.

Dacă editurile româneşti continuă să publice antologii de acet tip, înseamnă că se gasesc oameni care citesc aşa ceva. Totuşi, rămăn la părerea mea, că reeditările de carţi celebre vor învinge kilogramele de postapocaliptice, heroic fantasy sau ucronii. Mai avem de discutat şi din cauză că valoarea cărţii e dată de preţul hârtiei, dar ăsta e, deja, alt subiect apocaliptic, trăit de toată lumea.

VICTOR MARTIN

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s