MONITOR CULTURAL * on-line

~ Veronica Balaj în dialog cu Elena Buică

VERONICA BĂLAJ:

–  Din experienţa dumnevaostră de viaţă, cum aţi defini familia? Ştiu că sunteţi o bunică exemplară.

ELENA BUICĂ (BUNI):

–                     Multe s-au spus şi s-au scris pe această temă şi multe am adunat şi eu în traista vieţii pe această temă. Nu am o anume definiţie, doar nişte gânduri din care încerc acum să încropesc pe scurt câte ceva. Să încep cu un fel de formulă şi mai apoi cu partea de suflet care este mult mai încărcată şi-mi dă ghes s-o scot la lumină, măcar atât cât spaţiul ne permite.

Am privit întotdeauna familia ca un nucleu social – fie tradiţional sau nu – atât de important, încât de-a lungul existenţei ei, omenirea nu a găsit o altă formulă de viaţă mai reusită. În familie se formează abilităţile pentru viaţă, aici se pun bazele personalităţii, ale trăsăturilor morale, trăirilor interioare, sistemului de gândire etc… Aici se conturează scara valorilor, relaţiile interumane, bazele pe care se vor clădi în viitor alte valori pe care le adăugăm până la trecerea celui mai înalt prag. În familie treci mai uşor prin greutăţile vieţii, ai cu cine să te bucuri de succese, trăieşti din plin sentimentul apartenenţei. Astăzi s-au mai răvăşit aceste concepte, dar tot familia formează baza vieţii noastre.

Port în mine dragi amintiri ale vremurilor copilariei petrecută în Ţigăneştiul Teleormanului, pe când familiile erau aşezate cu mai mult temei decât astăzi. Toamna târziu şi iarna, când familia ţăranului era adunată în casă, puteai să-i vezi frumuseţea şi simplitatea vieţii de familie în toată măreţia ei. În odaia cu miros de busuioc sau de gutui puse în fereastră, cu icoane străjuite de frumoase ştergare, în ritmul suveicilor războiului de ţesut al mamei, tatăl preluând o parte din muncile gospodinei, bătrânii ocupandu-se de copii, spunandu-le poveşti, învăţându-i principii de bună crestere, făcând jocuri de isteţime a minţii, ori cum să-şi facă rugăciunile, au rămas pentru mine icoane dragi la care mă întorc mereu cu bucurie.

Pentru că aţi pomenit de rolul meu de bunică, adaug cu multă plăcere că alături de familia fiicei mele şi mai ales alături de nepoţica mea, am retrăit toate etapele de viaţă prin care am trecut. Le-am văzut prin altă prizmă, au avut alte conotaţii, mi-au dezvăluit adevăruri mai limpezi şi mai luminoase, mai calde, mai aproape de  simplitatea naturii sau a firii omeneşti, mai aproape de cum a creat-o Ziditorul la începuturile ei. Am tresărit altfel în faţa miracolului vieţii când nepoţica mi-a spus: “Buni, Buni, vino să vezi cum a <bobocit> o floare.”

Veronica Blaj:

 – De unde forta să  schimbaţi ţara, mediul  de viaţă, să vă acomodaţi în altă  cultură?

Elena Buică:

–                     O spun clar şi răspicat. Nu este uşoară pentru nimeni strămutarea în altă ţară. Îţi trebuie multă forţă interioară să te arunci în necunoscut, să iei totul de la capăt, să vorbesti o altă limbă în timp ce gândeşti şi trăieşti înterior în alta, să-ţi învingi dorul de ceea ce a fost parte din fiinţa ta, să ţii pasul în alt ritm cu cei care acum formeaza noul tău univers şi când cazi, să ai puterea de a ridica fruntea din ţărână ca să priveşti iarăşi cerul.

Înainte de a pleca din ţară, am ştiut ce las în urmă, am intuit ce mă aşteaptă, dar familia a fost mai presus de alte cauze. Fiica mea şi familia ei aveau nevoie de mine şi le-am ascultat chemarea, chiar dacă preţul a fost scump, dar nimic n-a fost mai scump decât ei.  Mi-am propus să fiu înţeleaptă pe cat se poate, să stau cu ochii aţintiţi pe noi înţelesuri ale vieţii într-o ţară în care rosturile se deosebesc mult de ceea ce cunoşteam până acum, să accept noul, să mă adaptez cât mai repede cu putinţă pentru a micşora costul adaptării. Canada e o ţară minunată, pe care o iubesc şi preţuiesc, fiindcă mi-a oferit multe motive ca să-mi petrec anii senectuţii în condiţii bune, dar partea mea de suflet şi locul meu pe lume sunt tot în ţara în care am sorbit prima gura de aer şi de apă, printre oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, sau împreuna cu cei  cu care am râs, am plâns, am învăţat, am nuntit, am botezat, într-un cuvant, am vieţuit cu toate cele bune şi mai puţin bune, aşa cum ni le aşterne viaţa în cale fiecăruia.

În vara acestui an, 2011, pentru prima dată, am fost în România împreună cu nepoata mea, Mara, acum la 19 ani. Mare i-a fost mirarea când m-a văzut în mediul meu firesc spunând la toată lumea: “Buni a mea aici este alt om. Acum o cunosc mai bine pe Buni. Aici e locul ei de pe pământ, aici este ea cea adevărată. Acum văd cât a costat-o ca să stea alături de mine”.

Dar daca ar fi posibil să dau înapoi roata vieţii şi să ajung iarăşi la momentul luării deciziei plecării, cred că tot la fel aş proceda, dar aş face totuşi multe mişcări altfel.

Veronica Blaj:

–                     Ce v-a dat în plus Canada faţă de ţara noastră? Ce aţi luat cu dumneavostră?

Elena Buică :

 – Mulţumesc de câte ori am prilejul acestei minunate ţări, deşi fericirea şi perfecţiunea nici aici nu poate fi găsită. Dorul de ţara mea nu mă face să fiu nedreaptă cu noua mea ţară care m-a primit şi mi-a oferit atât cât poate oferi tuturor   cetăţenilor ei. Aspectele de viaţă sunt multe şi complexe, nici nu ştiu ce să aleg din traista cu daruri. Sunt încântată că există o viaţă trăită în normalitate, că funcţionează legile, că e pace şi linişte, fără să uit că viaţa nu-i o plimbare pe bulevard. De aici am vizitat parţi ale lumii de care nici în vis nu-mi închipuiam: Hawaii, Republica Dominicană, Florida, Arizona cu minunăţiile Marelui Canion şi multe altele.

Ce am luat cu mine din România? Toată bogăţia de gânduri şi sentimente pe care le păstrez vii pentru că prin ele  îmi ostoiesc dorul depărtării. Sunt lipte de sufletul meu frumuseţile ţării, valorile culturii, ale limbii, ale istoriei neamului meu. Păstrez chipurile prietenilor de pretutindeni si  pe cel al ţăranilor mei din Tigăneşti de la care am luat perseverenta şi tăria de a lupta.

Veronica Blaj:

–                     Diaspora v-a primit uşor? Aveţi noi prieteni? Lumea este mare şi largă dar rădăcinile au importanţa lor, cum le-aţi asamblat cu noua viaţă?

Elena Buică:

– Românii noştri sunt bucuroşi să se întâlnească, dar nu de puţine ori se fac simţite unele rămăşişe ale neîncrederii. Am prieteni buni, dar ne vizitam mult mai rar decât eram obişnuită în România. Aici timpul este mai drămuit, iar viaţa de familie este mai plina de împliniri, îţi oferă o frumusete şi o bogăţie mai mare de trăiri şi frumuseţi.

Veronica Blaj:

–                     Scrisul pe care îl practicaţi este dintr-o stare de spirit speciala… e dorul , e teama de uitare?

Elena Buică:

–                 Scriu din dragoste de oameni, atât pentru cei care îmi împărtaşesc părerile, cât şi pentru cei care se deosebesc de mine, fiindcă am înţelegere pentru diversitatea umană şi pentru că şi aceştia mă stârnesc într-un anume fel să scriu. Când scriu, mă adresez oamenilor care-mi sunt dragi. Parcă îi am în faţă şi, nu de puţine ori, le zâmbesc sau le aud răspunsul posibil. Dorul apare în scrierile mele fără să vreau, curge de la sine printre rânduri. Cât despre uitare, puţin am de zis. Este un pic de orgoliu în fiecare scriitor, dar cunoscând-mi şi limitele, nu-mi vine să mă dau prea mult în acest leagăn al visării peste timp.

Veronica Blaj:

–                     Scrieţi din dorinţa de comunicare în limba maternă, din dorinţa de apropiere a celor ramaşi acasă? Acolo vă citete cineva înafară de familie? Există o viaţă culturală în care să vă regăsiţi?

Elena Buică:

–                     Am fost profesoară de limba şi literatura română şi am trăit cu toată fiinţa mea această profesie. Mi-au fost dragi şi elevii, dar şi limba şi literatura română. Am crezut şi eu ca Alexei Mateevici că “altă limbă armonioasă ca ea nu găsim” şi am simţit cum “saltă inima-n plăcere/ Când o cuvântăm”.

Peste tot unde sunt români există şi cultura lor în limba natală de care nu se poate desprinde nimeni. În Toronto, unde locuiesc, sunt mai multe ziare, manifestări culturale, dar nu e ca la noi acasă. Desigur că am prieteni cu care fac schimb de idei, cu care mă întâlnesc şi în afară de preocuparile scrisului. Pentru că public in multe reviste sau ziare, am cititorii mei care îmi urmăresc cu interes scrierile. La publicaţia Observatorul am rubrica permanentă şi sunt destui cei care îmi spun că prima pagină răsfoită este 12, cea în care apare rubrica mea.  Scrisul numai atunci îşi găseşte finalitatea când ajunge la cititor într-o comunicare intimă.

Veronica Blaj:

–                     Din carţile dvoastră înţelegem cum era, cum mai este încă, lumea din care aţi plecat spre alte zări, dar lumea de acolo, oraşul, viaţa de zi cu zi, cum este?.

Elena Buică:

–                      Canada oferă o lume asezată în rosturile ei. Cu o democraţie exersată mulţi ani, prezintă deosebiri însemnate faţă de forfota încercărilor scrişnite pe care le vedem cât de dureros sunt aplicate în România. Funcţioneaza legile, e linişte şi pace, am mai spus. Viaţa pare mai limpede, mai clară. Funcţionează reguli simple şi temeinice: dacă munceşti ai, dacă nu munceşti, n-ai. Aici nu este prea vizibil darul  moştenirii. Fiecare generaţie îşi construieşte viaţa aşa cum doreşte şi după cerinţele noi impuse de prefacerile de tot felul, mereu mai alerte. Aici este foarte greu până îţi găseşti de lucru după pregătirea pe care o ai.

Lumea îţi zâmbeşte, dar nimeni nu se implică în vreun fel în viaţa celorlalţi. Trăiesc din plin viata de familie.

Veronica Blaj:

–                     Ca lecţie demnă de urmat, ce aţi recomanda tinerilor plecaţi din ţară? Forţa, de unde să şi-o ia când au nevoie de putere intreioară ?

Elena Buică :

–                  Daca m-ar asulta cineva, aş spune ca pentru o bună reuşită în viaţă îţi trebuie toleranţă, bună înţelegere cu cei cu care vii în atingere, o viaţă de familie pusă pe temeiuri trainice, împăcarea cu sine şi încrederea în propriile valori, desigur alături de efortul susţinut, ba mai mult, tenacitate chiar,  în problemele profesionale, pentru a asigura un trai îndestulat.

Veronica Blaj:

–                     Vă rog, câteva principii de viaţă care să reziste în orice mediu din orice parte a lumii, prietenia ce loc ocupă în toate acestea?

Elena Buică :

–                     Eu cred că am venit pe lume cu vocaţia prieteniei. Îmi păstrez prieteniile din cea mai fragedă copilarie, străbătând prin timp şi la distanţă de mii de kilometri sau la diferenţe mari de cultură. Pe Ioana copilăriei mele am evocat-o în multe din scrierile mele, chiar dacă ea nu a umblat decat la şcoala vieţii. Îi păstrez în inimă pe toţi prietenii mei, chiar şi pe cei care au trecut în zările senine, căci nu există nimic care să împiedice scara gândurilor şi a sentimentelor să urce pană la ei, şi ei să îmi răspundă conform firii lor pământene.

Veronica Blaj:

–                     La ce anume lucraţi acum? Aveţi proiecte mereu, după cât se înţelege…. Vă doresc mult sucecs şi putere să realizaţi tot ce vă propuneţi.

Elena Buică :

–                     Pe cât îmi va fi cu putinţă, voi scrie ca şi până acum publicând la mai multe reviste răspândite în lumea întreagă şi dac-o vrea Dumnezeu drăguţul, cum e vorbă din bătrâni, mi-aş dori să mai tipăresc câte-o carte. Chiar de-ar fi să nu mai am ritmul de până acum, tot am să mă lupt, să mă înalţ cu ceva mai mult decât până la genunchiul broaştei.

Vă mulţumesc pentru urările de succes şi urându-vă şi eu asemenea, şi ce frumos ar fi să le auzim ecoul.

ELENA BUICĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s