MONITOR CULTURAL * on-line

~Maria Vaida: „Pescuitorul de perle (interviu cu poetul Ion Cristofor)“

Moto: „Mă întreb cum ar privi Eminescu, Goga, Bălcescu sau Brătianu epoca în care trăim…”

Ion CRISTOFOR este poet, critic literar şi traducător. S-a născut la 22 aprilie 1952, în comuna Geaca (judeţul Cluj), într-o familie de ţărani. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj, secţia română-franceză (1976). Doctor în filologie (2001)şi masterand al Facultăţii de Administraţie din Cluj (2006). Opera tipărită: În odăile fulgerului, 1982; Cina pe mare, 1988; Aron Cotruş, exilatul, 1999; Scriitori belgieni, 2000, Scriitori din Ţara Sfântă, 2000, vol. I; Seneffe sau vocaţia dialogului, 2000; Marsyas, 2001 – 2001; Scriitori din Ţara Sfântă, 2002, vol. II; Aron Cotruş între revoltă şi rugăciune, 2003; Nicholas Catanoy sau avatarii unui peregrin, 2003; Scriitori din Ţara Sfântă, 2004, vol. III; Casa cu un singur perete, 2004; Sărbătoare la ospiciu, 2004; Nicholas Catanoy sau avatarii unui peregrin, 2005; Amurgul dimineţii.Convorbiri cu Gabriel M.Gurman, 2005; Francofonie şi dialog, 2006; Românitate şi exil, 2006; Belgia sau regatul poeţilor, eseuri, 2007; O cuşcă pentru poet, 2007.

M. V. – Stimate domnule Ion Cristofor, ce amintiri din fragedă pruncie are scriitorul care    sunteţi?

I.C. – O, când vine vorba de copilărie mă inundă mereu un noian de amintiri. Mi-am petrecut copilăria la ţară, într-o epocă în care se făcea colectivizarea. Am trăit atunci o vreme marcată de nenumărate orori. Tatăl meu, întors din prizonieratul în URSS, care văzuse pe viu faţa adevărată a comunismului, a refuzat cu obstinaţie să se înscrie în colectiva agricolă. Sărăcia şi prigoana nu au putut totuşi să-mi întunece bucuriile specifice primei copilării, petrecute în satul natal, la Geaca, în apropierea unui lac pe care-l visez şi acum.

–        Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu?

–        Din păcate, părinţii mei s-au mutat amândoi în ţinţirimul din deal, cum i se spune cimitirului în limbajul arhaic al locului. Au fost oameni simpli de la ţară, copleşiţi de nevoi şi de griji. Le voi rămâne mereu îndatorat pentru efortul lor de a-mi asigura o educaţie. Din clasa a treia, conştienţi fiind că sunt puţin pregătit fizic pentru a roboti pe ogoarele Gospodăriei Colective „Ogorul Roşu” din satul natal, m-au trimis la Cluj, unde, desigur, am avut şansa de a face o şcoală mai bună. Viaţa lor a fost un calvar. Mă gândesc adeseori că în alte condiţii istorice, tatăl meu, dotat cu o inteligenţă strălucită, ar fi putut avea un destin mai bun.

–        Fraţii surorile, prima iubire, cum le percepeţi peste ani ?

–        Am un singur frate, care fiind mai mare a robotit din greu, alături de părinţi, la munca pământului. Până la intrarea în CAP, se făceau eforturi supraomeneşti ca să-ţi plăteşti „cotele”.  A trăit o mare parte din viaţă pe şantiere, iar acum lucrează tot pe un şantier. În ce priveşte prima mea iubire, ea este şi prima mea decepţie. Privesc cu imensă tristeţe spre acest capitol al vieţii mele şi prefer să nu-mi aduc aminte.

–        Cum este omul locuit de sufletul său poetic, oglindit în propria-i conştiinţă ?

–        Această locuire poetică nu e neapărat o binecuvântare a destinului. A fi poet nu e o situaţie de invidiat, ci mai degrabă o povară. Poetul e un mic Sisif al limbajului, un om dotat cu o luciditate care-l face nefericit într-o societate ce pare interesată mai mult de a avea decât de a fi.

–        De unde vine pasiunea dumneavoastră pentru lectură şi ce rol a avut şcoala în formarea acestei deprinderi?

–        Am învăţat să citesc încă înainte de a merge la şcoală, iar prima carte pe care am citit-o a fost acel fabulos roman popular numit Alexandria. Am avut noroc de o învăţătoare pe care am adorat-o, Felicia Beleanu, care mi-a pus în mână primele cărţi de poezie din biblioteca şcolii de la Geaca.  Şcoala, care funcţiona pe atunci în vechiul castel al unui moşier, castel acum aflat în ruină, avea o bibliotecă la subsol. E un amănunt care mă face să asociez biblioteca cu ideea de mister şi chiar de tenebros. Un spaţiu ce merită explorat, în care nu te plictiseşti.

–        Ce au însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi?

–        Foarte mult, dacă nu totul. Sunt sigur că nu aş fi fost scriitor dacă m-aş fi născut în altă parte.

–        Ce rol au avut femeile în viaţa dumneavoastră?

–        Relaţia mea cu femeile e complexă. Am crescut cu o mamă care s-a sacrificat pentru copii şi familia ei. Apoi nu uit să pomenesc de sora tatălui meu de la Cluj, care m-a găzduit vreme de câteva decenii şi care s-a ocupat de educaţia mea. Mătuşa mea a fost  un om sever,  de o moralitate exemplară, căruia îi port o vie amintire. Apoi nu le uit pe profesoarele mele de limba română sau pe profesoara mea de limba franceză din liceu, fiinţe de aleasă nobleţe spirituală.

Femeia este, indiscutabil, tot ce a creat Dumnezeu mai frumos, mai generos şi mai       luminos pe pământ. Regret doar că mi-am descoperit oarecum târziu Muza, femeia           pentru care nici un elogiu nu ar fi suficient.

Cum sunt născut în zodia Taurului, e firesc să fiu fascinat de femei.  Însă, nu uit că de   la paradis la iad e doar o zvârlitură de băţ…

–        Cred că aţi avut profesori minunaţi. Aş dori să evocaţi această perioadă a vieţii dumneavoastră.

–        Da, am avut parte de profesori cu adevărat minunaţi. Mă gândesc mai ales la cei care mi-au marcat alegerile existenţiale. Am avut profesori excepţionali de limba română, atât în şcoala elementară cât şi în liceu. Apoi, nu pot să-i uit pe dascălii mei din facultate, dintre care mă limitez să amintesc doar nume celebre precum Mircea Zaciu sau Marian Papahagi, din păcate trecuţi  în lumea umbrelor.

–        Din ce „duh ardelenesc” sau „duh naţional”, cum spunea Noica, se trage forţa dumneavoastră de muncă?

–        Nu-mi place, în această perioadă în care se exaltă regionalismele, să vorbesc de un  duh ardelenesc. Oameni vrednici, care duc un gând până la capăt, sunt pretutindeni în această ţară. Dacă  accept generoasa dumneavoastră afirmaţie, că aş avea o anumită forţă, asta se datorează doar faptului că atunci când crezi în ceea ce faci nici un efort nu este prea mare.

–        Cum se vede România Tainică de la distanţă? Dar cealaltă Românie?

–               Visez mai mult la o Românie trainică, decât la una tainică. Din păcate, asistăm la o degradare fără precedent a acestei ţări, la o dramatică decădere economică şi spirituală. Clasa politică aflată la putere de peste două decenii e una care se gândeşte mai mult la buzunarul propriu decât la destinele majore ale ţării. Dacă ne gândim la România tainică, ţara în care un Brâncoveanu murea pentru credinţa creştină iar Horia se sfârşea pe roată pentru binele norodului, avem toate motivele să ne întrebăm încotro se îndreaptă acest popor ce riscă să devină doar o populaţie inertă, prizonieră a unei clase politice cu o prestaţie jalnică, ce-şi cumpără voturile cu o găleată de plastic, cu o brichetă  roşie sau cu o sticlă de alcool mizerabil. Între România tainică a lui Noica (un colaborator de prestigiu al revistei interbelice Gând românesc) şi cea manelizată a Elenei Udrea s-a creat o imensă prăpastie.

–        Ce sădeşte în mintea şi sufletul dumneavoastră Cetatea Albei Iulii?

–        Alba Iulia este un simbol înălţător al istoriei noastre. Clasa politică românească de la 1918 a ştiut să fie unită într-un moment decisiv, cel al marii Uniri. Mă întreb dacă actuala clasă politică a învăţat ceva din această lecţie a istoriei noastre, dezbinată cum este, avidă doar de a câştiga avantaje electorale în faţa adversarilor politici.

–        Care sunt prietenii dumneavoastră, şi nu mă refer doar la cei „muţi”?

–        Am foarte mulţi prieteni, căci de felul meu sunt un om prietenos. N-aş vrea să vă dau aici o listă de prieteni, căci aş risca să-i uit pe unii. Oricum, sunt extrem de fericit să constat că de ziua numelui meu şi-au adus aminte de mine oameni din Iaşi, Craiova, Oradea, Constanţa, din Israel sau din Germania. În acelaşi timp, ştiu  că în vremurile noastre proverbul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă feresc eu !” e cât se poate de actual.

–        Ce sacrificii aţi făcut pentru literatură, pentru cercetare ?

–        Cum literatura se face, în general, cu plăcere, nu aş folosi acest cuvânt, „sacrificiu”. Totuşi, când mă gândesc că am lucrat, de cele mai multe ori fără nici o remuneraţie, la câteva dicţionare, scriind inclusiv articole care ulterior n-au apărut, cheltuind bani din buzunarul propriu şi citind poeţi, critici sau prozatori de mâna a treia, atunci chiar că am impresia că am făcut un sacrificiu. Însă a fost modul meu de a cinsti cultura naţională, al cărei servitor umil mă consider. Dar, sincer să fiu, cred că nu aş mai lucra niciodată la un alt dicţionar. Iată de ce un Ioan Budai-Deleanu spunea că atunci când Dumnezeu vrea să te pedepsească îţi dă în grijă să te apuci de dicţionare.

Bucuriile oamenilor se citesc uneori în ochi. Care sunt acelea pe care eu nu le pot „citi”          din cauze diferite?

– Întrebarea dumneavoastră mă pune în oarecare încurcătură. Mi-e greu să  ştiu ce        bucurii nu se pot descifra în ochii oamenilor. Pentru un scriitor, bucuriile sunt puţine.           Profesia noastră e austeră, iar satisfacţiile se obţin în general la masa de scris, atunci    când ai impresia că îngerii inspiraţiei îţi împrumută aripile. Iar acolo, în chinurile            facerii, nimeni nu te priveşte în ochi. Poate doar bunul Dumnezeu. Azi, când guvernaţii           au avut ideea de a pune noi biruri bietului scriitor, chiar înclin să cred că scrisul e o          pasiune vinovată, o plăcere solitară.

–        Aţi scris multe articole în presă. Este această activitate o datorie morală faţă de urbe sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”?

–        Scrisul implică, desigur, simţul datoriei faţă de cetate, dar mai ales în faţa propriei conştiinţe.  Nu am crezut niciodată că scriitorul ar trebuie să se ascundă, ca struţul, în faţa problemelor din societate. Nu cred în inşii care se proclamă „apolitici”. Politicul dictează într-o societate totul, de la preţul cartofilor, la educaţie şi libertatea presei. Când curge  sânge în stradă, când lumea suferă de frig sau de foame, când drepturi elementare ale fiinţei umane sunt călcate în picioare, un scriitor trebuie să-şi spună răspicat cuvântul. Acesta e un reflex elementar al oricărei conştiinţe dintr-o democraţie. Pe de altă parte, tendinţa oricărei puteri este de a acumula mai multă putere. Vorba poetului Gheorge Pituţ dintr-un superb poem conţinut în volumul Stelele fixe: „Puterea e un fruct divin”. Fruct divin, desigur, dar care poate uşor deveni un fruct otrăvit, cu efecte diabolice. Nu trebuie să ne imaginăm că dacă o constituţie proclamă libertatea cuvântului, respectul fiinţei umane, al libertăţilor fundamentale, nu vor exista mereu inşi sau forţe care să aibă tentaţia de a  le încălca. Cu atât mai mult cu cât patronii de presă, ca orice capitalist care se respectă, au ca finalitate doar obţinerea profitului. Or, într-o societate în care asistăm la o dramatică disoluţie a valorilor, trebuie să veghem. Aceasta e una din datoriile oricărui mânuitor al condeiului.

–        Cum vă încărcaţi, totuşi, bateriile?

–        În ultima vreme îmi încarc bateriile pictând, fără pretenţii prea mari, desigur. Pe de altă parte, lectura e un mod de a mă încărca de noi energii.

–        Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicistului contemporan, al intelectualului în genere, din România sau din alte state?

–        Întrebarea dumneavoastră e  extrem de complexă. În ce-i priveşte pe scriitori şi publicişti cred că statutul lor nu e de invidiat. După 1990 s-a câştigat libertatea cuvântului, dar scrisul a devenit o profesie plină de pericole. Dacă luaţi statisticile ziariştilor ucişi în ţări care proclamă libertatea presei, veţi rămâne uluită. Rostirea adevărului a fost întotdeauna periculoasă. Un proverb românesc spune că „adevărul umblă cu capul spart”. Apoi, să nu uităm că abolirea cenzurii a fost urmată de o parşivă cenzură economică. Cei mai mulţi poeţi îşi scot volumele pe banii lor, iar difuzarea cărţilor este aproape nulă. Tirajele sunt ridicol de mici. Televiziunile preferă să facă emisiuni cu Nichita (nu Nichita Stănescu), cu o vulgară ţopârlană, nu cu un poet sau cu un romancier. În asemenea atmosferă, statutul intelectualului nu poate fi decât unul precar, puternic cariat de factorii politici. Partidele de la noi preferă să scoată în faţă semidocţi uşor de manevrat, tot soiul de blonde voluntare, de dansatoare la bară, de agramate capabile să lipească afişe sau să adere necondiţionat, fără spirit critic, la disciplina de partid.

În ce-i priveşte pe intelectuali, cred că aceşti nu pot asista pasivi la degradarea fără precedent a ţării. Chiar dacă poziţia lor în societate nu mai are ponderea de altădată, intelectualul trebuie să rămână o voce critică, o energie activă. Din păcate, am constatat pe viu că bieţi profesori de la ţară au votat pentru un anumit candidat doar pentru că au fost „convinşi” cu câte o găleată portocalie de plastic. Este o cerşetorie cu sens invers, o insultă adusă ideii de democraţie, o maculare a statutului  demn pe care un intelectual ar trebui să-l aibă în orice situaţie.

–        Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om? Dar la scriitor?

–        Preţuiesc oamenii de caracter, pe cei care au puterea să te privească în ochi, pe cei care mai cred în valori sacre, cum ar fi patria, familia sau istoria naţională. Din acest punct de vedere, într-o vreme în care religia supremă pare a fi banul şi propria chiverniseală, sunt desigur un reacţionar, un inactual, un om depăşit de cerinţele vremii. În ce priveşte scriitorul, apreciez desigur talentul său. Dar am admirat întotdeauna scriitorii la care harurile artistice se asociază cu onestitatea şi caracterul.

–        Român care „duce un gând până la capăt”, cum spune Blaga, ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte secrete aveţi?

–        Din păcate, de doi ani ţin la o editură clujeană o culegere din articolele mele de atitudine şi nu găsesc răgazul (şi nici banii) să o închei. Ca un proiect secret, vă mărturisesc că  am intenţia de a publica o carte despre aromâni, o preocupare mai veche a mea. O altă carte pe care o tot amân este una despre poezia scriitorilor români din exil.

–        Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, domnule Ion Cristofor, să-i formulaţi un răspuns ori…să puneţi o întrebare.

–        Sunt multe întrebări la care nu găsesc răspuns. Mă întreb, de  pildă, cum ne vor judeca generaţiile viitoare când vor constata cum am otrăvit solul şi apele datorită exploatării cu cianură de la Roşia Montană. Mă întreb cum ne vor  judeca nepoţii ce vor trebui să plătească imensele datorii acumulate în această perioadă. Mă întreb cu ce ochi vor privi, cei ce vor veni după noi, nevrednica gestionare a prezentului şi viitorului acestui popor, aflat nu numai în calea  tuturor răutăţilor din afară, ci şi a „patrihoţilor” noştri, a hienelor naţionale, nesătule de bani şi de averi. Mă întreb cum ar privi Eminescu, Goga, Bălcescu sau Brătianu epoca şi viermuiala în care trăim. Tare mă tem că judecata  lor nu ar  fi una care să ne facă cinste.

–        Vă mulţumesc, domnule Ion Cristofor!

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s