MONITOR CULTURAL * on-line

~Maria Vaida: „Pescuitorul de perle“ (interviu cu poetul Dumitru Cerna)

Cine este om de litere şi are tangenţă cu Primăria Clujului nu poate să nu-l ştie pe Dumitru Cerna, mirându-se cum a ajuns acolo acest poet sensibil, bonom şi mereu înconjurat de prieteni, îndrăgit de multă lume, plin de bun simţ şi de solicitudine. Vine din Câmpia Dobrogei, adus parcă de o suflare de vânt, şi rotocol, nu s-a putut opri decât la poalele Feleacului, căci altfel, infinita câmpie l-ar fi absorbit definitiv, el devenind un veşnic călător prin oraşele Europei, purtat pe aripi de vânt. Dar s-a oprit aici, iar el a început să facă parte din peisaj, iubind vechiul burg mai mult decât oricare dintre noi. Dumitru Cerna este un om al cetăţii, un boier al generozităţii, un etern visător, mergând agale pe străzile Clujului la braţ cu poezia. A acceptat să-mi dea un interviu, fără nicio ezitare, iar eu l-am bombardat cu întrebări, unele chiar incomode, dar ştiu că domnia sa are abilităţi diplomatice şi că multă lume, ca şi mine de altfel, doreşte să-l cunoască şi altfel decât prin intermediul operei sale…

M. V. Stimate Dumitru Cerna, ce amintiri din fragedă pruncie legate de poveştile dobrogene are scriitorul care sunteţi?

D. C. Dobrogea este un ţinut vrăjit, sedus de poveste. Fiind locuită de români, aromâni şi de greci, de bulgari, de turci şi tătari, de lipoveni, de italieni şi de ţigani şi de cine mai ştie câţi alţii, această ţară a tuturor seminţiilor, iată, a fost înnobilată şi de poveştile lor, fiecare cu farmecul şi cu profunzimile ei.  Dar amintirile mele din copilărie sunt legate de poveştile stranii ale mamei, unele născocite, altele păstrate în cămările memoriei din copilăria ei petrecută parte în Meglenia, parte în Cadrilaterul românesc, altele adevărate. Timpul copilăriei mele a fost unul al poveştilor, poate şi datorită vieţii arhaice a oamenilor lui de-atunci. Caistrul şi căisturiţa, bandiţii, haiducii, ciurvinele şi strigoii, ursitoarele, crăcoangea din zărzălin, Dumnezeu şi Diavolul (Ţela-ncornoratu) sunt personajele unor poveşti spuse de mama în nopţile copleşitoare ale unor ierni parcă fără de sfârşit. Trăind în miezul încins al credinţei, pe fondul unei sărăcii lucii, basmele copilăriei mele nu conţineau zâne şi prinţi, Feţi Frumoşi ori Ilene Cosânzene. Acestea erau de neimaginat într-o lume traversată de avarii, de boli populare şi bulversante, de buba neagră (dalacul), de morţi misterioase ori de tifosul exterminator. În perioada epidemiilor, piatra vânătă era pavăză contaminării. Alienările anilor ’50 îi făceau pe oameni precauţi şi fiecare-şi făcea cruce cu limba-n gură ca acest blestem să nu cadă şi pe familia lui: Ion şi Gheorghe (doi fraţi de aiurea, adolescenţi, pripăşiţi în Cerna, spre a ne arăta cât de cumplită este nebunia), Ianca şi Goni, Coană Moaşa. Apoi, oameni care au intrat în memoria mea afectivă: Safta ţiganca, babă Rada, Tuş-Aftalia, Nin-Dena, Do-Trâpca, Nea Marin a lu Arsu, Tet-Şia, Teta Tona, Ţaţă Stanca, Nin-Maria lu Baltă, Diţă şi Risti, Tinca lu Grecu, Mimi şi Gigi, Traici lu Tiba sunt tot atâtea personaje reale care mi-au fermecat copilăria, constituindu-se în veritabile poveşti trăite care mi-au alimentat, mai târziu, sensibilitatea creatoare. Toţi aceştia compun povestea mea fără de sfârşit.

M. V. Aş  dori să evocaţi imaginea bunicilor sau a părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu.

D. C. Sunt foarte sărac în amintirile despre bunici. Nu i-am cunoscut, eu venind pe lume târziu în familia mea, când ei erau deja ţărână. Mă gândesc la bunicii din partea mamei. Familia tatălui, născut în Aninoasa de Gorj – acolo unde, în perioada interbelică, Bobină Ion, un frate, se pare, de-al tatălui, înfiinţase celebra editură Ram – mi-a rămas până azi necunoscută. Tatăl a murit când eu aveam doar patru-cinci ani, aşa că toate punţile spre ai lui, pentru mine, s-au rupt atunci. Am cunoscut, adolescent fiind şi elev la Liceul Pedagogic din Tulcea, în vara anului 1971, la Enisala, unde mă aflam în practică la descoperiri arheologice, un domn în vârstă, pe care-l chema ca şi pe tatăl meu şi care semăna leit cu acesta. Povestea lui, însă, spusă de enisalezi, m-a speriat: fiul său de vreo 14 ani, pălmuit de tată într-o altercaţie familială, a căzut, lovindu-se mortal. În urma acestei tragedii, tatăl vinovat şi-a tăiat limba cu briciul, trăind tot restul zilelor singur şi mut. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut cu lacrimi. Eram la vârsta fiului său şi, probabil, semănam cu acesta. De asemenea, am mai cunoscut un frate de-al tatălui, într-un sat de lângă Slobozia, târziu, prin 1981-82, frate pe care tata nu l-a prea iubit, deoarece era, susţinea acesta, prea moale: „Ăla nu-i bărbat care se lasă condus de o femeie!”. Din partea mamei, am cunoscut doar pe unul din fraţii ei, Constantin Dinoglu (nume turcit, însemnând fiul lui Dinu). Un bărbat frumos şi misterios, retras la Pecineaga de Tulcea, la capătul sălbatic al Dunării, acolo unde s-a şi prăpădit. Pe tata îl ştiu mai degrabă din amintirile celorlalţi. Fusese agent de tutun în Cadrilater. Aşa a cunoscut-o pe mama, care venise din Grecia cu o parte a familiei, după Primul Război Mondial. Rămasă văduvă, cu şase copii – trei dintre ei muriseră înainte de a mă naşte eu, mama a trebuit să străbată pe de-a-ntregul suferinţa/ umilinţa spre a ne creşte. O meglenă frumoasă, arămie şi delicată, tatuată pe frunte şi pe mâna dreaptă cu cruce, încă de la naştere, spre a fi la adăpost de netrebniciile turcilor asupritori ai Greciei, născută în Kupa, raionul Salonic, mama a trăit toată viaţa sub semnul premonitoriu al viselor ei de noapte. A murit, întorcând spatele oamenilor şi aprinzându-şi singură lumânarea, a cărei lumină avea s-o călăuzească spre Cel în care a crezut cu devotament şi umilinţă duhovnicească. Înainte de a se stinge, şi-a luat adio doar de la grădina sa şi de la nucul rămuros şi amar pe care-l sădise cu propriile-i mâini, nuc prezent, de altfel (ca simbol thanatic), în poezia mea şi care, nu mult după moartea ei, a fost sfârtecat de un fulger.

M. V. Fraţii, surorile, prima iubire, cum le percepeţi peste ani?

D. C. Eu am avut încă opt fraţi. Nu am cunoscut decât cinci dintre ei: Traianca, Dumitra, Antoneta, Neculai şi Mariuţa, eu fiind cel mai mic. Traianca a murit în 1998. Pentru ea, am scris poemul Sora mea, Traianca. Mă aflam la Paris când s-a sfârşit. N-am văzut-o moartă. Prin urmare, pentru mine ea încă trăieşte. Fiind mult mai mari decât mine şi măritându-se degrabă după moartea tatălui, m-am bucurat de iubirea lor ocrotitoare. Cu fratele meu am avut întotdeauna o relaţie cordială. Prima iubire? A fost prin clasa a cincea, când m-am îndrăgostit de Neti, colegă de clasă, o meglenă oacheşă, dar care, la propunerea mea de prietenie, mi-a răspuns: „Nu accept acest lucru, deoarece nu mă preocupă”. Apoi m-am îndrăgostit de Aurica, tot colegă de clasă şi tot meglenă. Într-o seară, o rudă de-a ei, văzându-ne cum ne giugiulim, i-a spus: „Aurio, măre, ţist-ai lucru şăroat cu ţela lu Bobină!”.1 Dar, totuşi, prima mea iubire a fost Lorelei, o fostă colegă de şcoală generală, mai apoi colegă de Liceu Pedagogic la Tulcea. A fost o poveste frumoasă până la capăt. Cu poemul Lorelei, închinat ei, îmi încep volumul de poeme dobrogene Dumicatul de pelin.

M. V. Cum este omul locuit de sufletul său poetic, oglindit în propria-i conştiinţă?

D. C. Este deplin şi însingurat.

M. V. De unde vine pasiunea Dvs. pentru poezie şi ce rol a avut şcoala în formarea acestei deprinderi?

D. C. Pasiunile sunt moşteniri genetice ale laturii feminine care există în fiecare dintre noi. Băieţii, moştenind mult de la mamă, au această latură mai proeminentă, estompată doar de agresiunea unor preconcepţii. De aici şi faptul că majoritatea creatorilor de frumos, de-a lungul întregii istorii a omenirii, sunt bărbaţi. Şcoala n-a avut niciun rol. În faţa unei asemenea aventuri rămâi singur şi tot singur trebuie să înveţi să o gestionezi. Scrisul nu este neapărat o pasiune. Este mai degrabă o datorie de credinţă. Aşa o percepi. Poetul este şi trimis, şi martor şi mărturisitor. Dacă una dintre aceste trei dimensiuni lipseşte, suntem în afara subiectului. Am început să scriu de prin clasele primare, ca orice copil care versifică. Totul începe ca o joacă. În timp, devine o problemă existenţială. O suferinţă pe care n-o împarţi cu nimeni. Dar dacă întrebarea dvs. se referă la pasiunea mea de a citi poezie, ei bine, da, aici intervine şi educaţia din şcoală. Am avut profesori de literatură pasionaţi de meseria lor, iar eu am fost atras de Carte încă din primii ani de şcoală.

M. V. Ce au însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi?

D. C. Aproape totul. În copilărie îţi încarci memoria cu aromele care, mai târziu, produc energii creatoare. Lumina verilor împrumutată de la zarzării portocalii, gustul prafului de pe uliţă, umbra înserării, cerul copilăriei, oamenii, cotloanele toamnei şi gutuile străluminate, imaginea mamei şi lacrimile din spatele ochilor ei căprui, toate compun imaginea copilăriei mele seduse de prigorie, pasărea albastră din mâinile mamei. Cât a trăit mama, întoarcerea în satul natal era o emoţie care mă storcea de puteri. Când autobuzul în care mă aflam se apropia de intrarea în Cerna mea natală, toate simţurile-mi erau treze, asemenea acelora ale animalelor la pândă.

M. V. Ce rol au avut femeile în viaţa Dvs.?

D. C. De echilibru. Păi, viaţa mea este străbătută de la un capăt la altul de trei femei: mama, Stoiana Dinoglu, mai apoi Maria, soţia mea şi Cristina, mistuitoarea noastră fiică. Acaparatoare, ele nu prea îngăduie loc decât pentru amintirea unor iubiri străfulgerătoare de până la ele şi pentru glosele deşarte despre rolul femeii în viaţa oricărui bărbat. Sigur, aţi sesizat un început de surâs. Eu mi-am cam epuizat curiozitatea în adolescenţă. Grăbit să trăiesc, asemenea lemurianului, am gustat din toate aromele. Cert este că cei mai buni prieteni ai mei, şi ieri şi azi, au fost/ sunt femeile. Trăind într-un mediu feminin – în copilărie şi adolescenţă am fost înconjurat de surorile mele – mă înţeleg mai bine cu femeile. Ele au avut, până la urmă, şi un rol protector. Dar un poet, oricât de inspirat ar fi de muzele sale, nu vorbeşte niciodată despre acestea. Altcumva, misterul ce ne înconjoară existenţa s-ar dilua şi am lăsa loc imaginii unor dandy  plictisitori. Fiind un aventurier perdant, asemenea tatălui, familia este locul unde mă retrag, adesea, spre a mă vindeca de răni. Având în sânge un amestec ciudat de oriental şi sudist, meglen şi oltean laolaltă, vă daţi seama ce explozii pasionale se petrec în sufletul meu. Ei bine, familia le bănuie, le înţelege, le ostoieşte şi le prepară tămăduirea. Această încredere mă cuminţeşte o vreme. Va veni el şi timpul acela când toată văpaia se va fi făcutără cenuşă spulberată ca spuza stelelor în pustiul urmei noastre…

M. V. Din ce duh strămoşesc, dobrogean sau „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa Dvs. de creaţie?

D. C. Tata a visat toată viaţa, câtă i-a fost dată, să trăiască într-o căsuţă, retras în vârf de munte. De aceea, poate, din primăvară până toamna târziu, dormea afară pe prispa casei, ca-ntr-un perpetuu exerciţiu pregătitor. N-a fost să i se împlinească visul. Este şi acesta un mod de a fi poetic. Mama a visat să vadă Marea, dar n-a văzut-o niciodată, cu toate că era la o aruncătură de vis până la ea. Amândoi au fost, iată, romantici în mod natural. În mine sălăşluie Orientul cu toate mirodeniile pământului cu tot. Dobrogea, şi ea, este un Orient al poticnelii. Mă tem că, până la urmă, este vorba de o moştenire genetică şi geografică, deopotrivă. Din când în când, după acumulări doldora de râvniri, din arborele acela geo-genealogic, rămuros şi istovit, un ram înmugureşte cu ochii spre Dumnezeu.

M. V. Care sunt prietenii Dvs., şi nu mă refer doar la cei „muţi”?

D. C. Deocamdată, singurul meu prieten este Blacky, dobermanul meu post-romantic, care mă iubeşte necondiţionat. Şi nu este deloc „mut”! Mă înţeleg cu el mai abitir ca şi cu un om! Istratian cum mă aflu, mi-am răvăşit viaţa crezând în prietenia oamenilor. M-au sfâşiat.  Mi-am păstrat pentru alean doar câteva prietenii literare, care îmi ocrotesc cuvântul şi, uneori, sufletul: Petru Poantă, Marcel Mureşeanu, Ion Cristofor, Irina Petraş, Doina Cetea, Constantin Cubleşan, Maria Vaida, Monica Grosu, Mircea Ioan Casimcea. Viaţa mea se desfăşoară sub cerul liber. Oricine poate arunca o privire înspre ea. Fiţi sigură, îmi va înfiora plăcerea orice curiozitate, pătrundere iscoditoare.

M. V. Cere sacrificii literatura?

D. C. Nu ştiu dacă neapărat sacrificii, dar un tribut tot plăteşti, mai ales în tinereţe. Comportamentul social al unui scriitor este diferit de acela al oricărui alt om. Diferenţele te izolează, te trimit într-o altfel de singurătate, tocmai de către aceia care nu-ţi seamănă sau poate chiar de către tine însuţi. Iar tu ai vrea uneori să guşti din bucuriile simple ale vieţii, asemenea lor, dar în acelaşi timp trăirile tale, percepţia ta despre viaţă, pretenţiile intelectuale te trag dincolo de ei şi toată această zbatere lasă parcă urma unui regret, a unei emoţii, a unui fior nedefinit. Pe toate, oricum, nu le poţi avea. Şi-apoi, deliciile poticnelii sunt apanajul doar al celui ce lasă urmă luminoasă.

M. V. Bucuriile vi se citesc uneori în ochi. Care sunt acelea pe care eu nu le pot citi?

D. C. Sunt într-adevăr o oglindă a lăuntrului meu. Nu mi-am putut ascunde niciodată trăirile. Ceea ce nu puteţi citi, cred, este bucuria că aş putea fi în permanenţă îndrăgostit. Această nădejde îmi acordă şi circumstanţa de a mă înfăţişa vouă învăluit în lumină misterioasă, dar şi aerul că eu sunt într-adevăr veşnic îndrăgostit.

M. V. Aţi scris foarte multe articole în presă. Este această activitate o datorie morală faţă de urbe sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”?

D. C. Şi una şi alta. Scrisul este o profesiune de credinţă. Nu poţi fi azi scriitor şi mâine nu. Publicistica este un admirabil exerciţiu al contemplării în tine însuţi. Eu am debutat publicistic încă în adolescenţă, graţie lui Viorel Cacoveanu, şi multă vreme am visat să fiu ziarist. Dar cum destinul meu a fost bulversat de privelişti cenuşii, care nu întotdeauna au ţinut de voinţa/ puterea mea de a contempla, a trebuit să înţeleg că şi neîmplinirile fac parte din acesta. Sigur, ca orice fiu adoptat, îmi iubesc oraşul, pentru că el mi-a salvat, până la urmă, destinul. Şi tot ceea ce fac, ca scriitor, publicist şi funcţionar public, poartă semnul iubirii şi al recunoştinţei pentru Oraşul veghei. Am fost, până la urmă, un norocos.

M. V. Unde vă încărcaţi, totuşi, bateriile, pentru o nouă operă?

D. C. Viaţa de zi cu zi şi lecturile mă stimulează. Nu am un program sofisticat pentru scris, aşa cum nu am un program fiţos de încărcare a bateriilor. Scriu atunci când simt că am ceva de spus, noaptea sau în timpul zilei, în oraş sau acasă, pe petece de hârtie sau direct pe calculator. Nu cred în programarea riguroasă a timpului pentru scris, aşa cum nu cred că trebuie să mergi undeva anume pentru a te relaxa în vederea scrisului. Bunăoară, în 2007, am vizitat Pakistanul. A fost o experienţă tulburătoare. Mi-am propus atunci să scriu un volum de poeme Rugăciunile Orientului. Nu l-am scris încă. Dar ştiu că poemele acelea sunt în mine şi cîndva vor arăsări. Până atunci, frânturi din muzica lor se regăsesc în poeme pe care le scriu, altele decât cele propuse. Încerc să mă împac cu cuvintele. Sunt un căutător de cuvinte. Uneori scriu din plăcerea pe care mi-o provoacă descoperirea unui nou cuvânt. În condiţii de stres, scriu mai abitir decât atunci când sunt relaxat. Câtă dreptate avea Maiorescu!

M. V. Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicistului contemporan, al intelectualului, în genere?

D. C. Mă tem că scriitorul/ publicistul contemporan nu prea are statut sau dacă-l are nu este bine definit ori nu este respectat. Ne scriem cărţile, fără a fi întrebaţi dacă avem nevoie ca, în perioadele de creaţie, să ne retragem în locurile de respiraţie ale Uniunii. Eu, în aceşti aproape 15 ani de când sunt membru al Uniunii, nu mi-am făcut măcar un concediu în vilele scriitorilor (Neptun, Sinaia, Valea Vinului etc.). Apoi ne publicăm cărţile pe banii noştri sau ai sponsorilor pe care tot noi îi căutăm, cum tot noi ne îngrijim ca ele să ajungă măcar în librăriile din oraşul în care trăim. Scriu despre noi doar prietenii, fiindcă sistemul critic care funcţiona în epocă este total dezinteresat / dezorientat. Despre onorarii ori premii să nu mai vorbim! Îţi rămâne doar gingăşia că aparţii unei bresle onorabile, adesea dezbinate, şi că ea este recunoscută ca meserie în nomenclatorul de profesii al României.

M. V. Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om? Dar la scriitor?

D. C. Să fie om. Să fie scriitor. Dacă reuşeşti această performanţă, atunci ai toate calităţile pe care, desigur, le poate aprecia oricine. Cu toate poticnelile şi înălţările laolaltă.

M. V. Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, domnule Dumitru Cerna, să-i formulaţi un răspuns ori… să puneţi o întrebare.

D. C. Hm, cred că n-am fost întrebat niciodată cât de împăcat sunt cu mine însumi. Căci până la urmă, acesta este miezul fertil din care arăsare, răvăşită, linarea. Mă tem că încă nu am ajuns la limanul împăcării cu mine însumi. Sau poate că nici nu doresc. Amân de fiecare dată împlinirea lucrurilor complicate ale vieţii. Eu încă îl caut pe Iisus, dar nu ştiu dacă vreau într-adevăr să-l găsesc. Îmi place mai mult ceea ce stârneşte căutarea/ aşteptarea, decât ceea ce-mi poate oferi împlinirea ei.

M. V. În  încheiere, vă rog să faceţi o sugestie pentru revista „Gând românesc” de la Alba-Iulia. Vă mulţumesc!

D. C. Să rămînă o revistă deschisă, cu sânge mereu împrospătat aşa cum este acum, fără de compromisuri, să exprime cu adevărat gândul creator românesc şi să nu se dedulcească la „lenea” unei moşteniri glorioase. Aceasta este  piatra ei filosofală, doldora de lumină, pe care va trebui s-o poarte în spinare, destinul ei greoi şi măreţ.

M. V. Nu pot să exprim în cuvinte fascinaţia pe care o produc miraculoasele cuvinte ale poetului  Dumitru Cerna… fratele meu de suflet, boierul boem ce străbate oraşul, lăsând o dâră de lumină pe urma-i…

Dr. MARIA VAIDA

Cluj-Napoca, mai-iunie 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s