MONITOR CULTURAL * on-line

~Lucreţia Berzintu: Dialog cu scriitorul Andrei Fischof „Mă consider un personaj cu dublă cetăţenie culturală – română şi israeliană“

Andrei FISCHOF – scriitor israelian, (poet, publicist, traducător). Publică în reviste literare din România şi Ungaria şi în publicaţii literare din Statele Unite, Germania, Noua Zeelandă şi altele.

În România traduce din maghiară în română:

Termitele (eseuri), de Molter Karola, cu o prefaţă de Al. Ivasiuc, Bucureşti, Editura Kriterion, 1973;

Doja (poem) de Szekely Janoş, cu o prefaţă de Ioanichie Olteanu, Bucureşti, Editura Kriterion, 1974;

Lupii albaştri (roman) de Kiraly Laszlo, cu o prefaţă de Augustin Buzura, Editura Kriterion, 1975.

În anul 1974 obţine premiul pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor din România.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă română şi membru al Uniunii Scriitorilor Ebraici.

Volume publicate în Israel:

– Dialog imaginar, versuri, Tel Aviv, Editura Cerikover, 1978;

Uitarea de sine, versuri, Tel Aviv, 1981;

Keev Lavan (Durerea albă), Tel Aviv, Editura Eked, 1991;

Rikud Ha-milim (Dansul cuvintelor), Tel Aviv, Editura Eked, 1993;

Horef iarok (Iarna verde), Tel Aviv, Editura Uniunii Scriitorilor din Israel, 1995 (antologie de versuri aparţinând poeţilor israelieni de limbă română);

Seivat ha-zman (Încărunţirea timpului), 1977, Editura Kibbutz Hameuhad;

– Placheta Trei poeţi din nord (Petah Tikva, Editura Cercului Cultural Petah Tikva, 1997) cu traduceri din ebraică în română ale poeziilor lui RahelAsherov, Irit Weissman şi Sara Halfon;

– Trei poete din nord – traducere din ebraică în română din versurile a trei poete din nord:

Rahel Osherov, Dana Amar, Rivka Leipzigh;

– Volum cu traduceri în ebraică ale unor poezii de Maria Găitan-Mozes, în colaborare cu Shimon Haran, Bat Yam, 1998;

– Un volum cu traducerile poeziilor Luizei Carol, Tel Aviv, Editura Halonot, 1997, în colaborare cu Jehuda Gur-Arie.

– un volum de poeme de Martha Jzsak, tradus în ebraică la Cluj;

– traduceri din ebraică în română şi din română în ebraică apar în reviste literare din Israel, România, Ungaria.

În anul 2000 apare în România volumul de poeme intitulat Atingerea umbrei, Tg. Mureş, Editura Arhipelag.

Volum antologic – Prefăcuta linişte, apare la Hasefer.

În decembrie 2008 apare volumul de versuri IZGONIREA DIN IAD, Editura ”Contemporanul – ideea europeană”, primit cu deosebită căldură de cronici.

În 2009 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, pentru proză scurtă.

Este inclus în LEXICONUL INTERNAȚIONAL AL SCRIITORILOR EBRAICI, apărut spre sfârşitul anului 2009,  editat de Uniunea Scriitorilor ebraici din Israel, din 1948 şi până azi. În cele 1004 de pagini sunt incluşi 1200 de scriitori care au publicat cărţi scrise de aceştia în ebraică (nu traduceri).

Colaborator constant al revistei ”Izvoare”, publicată de Asociaţia Scriitorilor de limbă română din Israel.

Membru în conducerea Uniunii Scriitorilor ebraici pentru Haifa şi nordul ţării.

În ultimii patru ani prezintă materiale originale la Simpozioanele filialei Cluj a Academiei Române, secţie de Educaţie, lucrări bazate din aria profesională a activităţii sale.

”Fischof este un scriitor care, vorbind despre viaţa sa, ar putea spune ca Jean Anouilh: ~ eu nu am biografie ~.El se înfăţişează lumii ca un inginer, calm, stăpânit, politicos, neted, măsurat cu echerul şi compasul, amabil, de-o maximă civilitate. Culoarea sa favorită pare a fi gri-ul. Nu provoacă explozii pe uliţa literară, nu e subiect de can-can (lucru rar în Israelul de limbă română, ca şi în cel de limbă ebraică, de altfel), nu are vocaţia conflictului, ba nici măcar pe aceea a polemicii… În totul tot, poezia inginerului Fischof este un aparat seismografic de mare fineţe, pus la punct de către autor şi capabil să înregistreze mişcările tectonice ale sufletului israelian la sfârşit de mileniu. Versurile lui trebuiesc citite ca nişte diagrame indicând mii de cutremure pe scara Fischof” (AL. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, vol.II (D-F), Tel Aviv, Editura Minimum, 1997).

Lucreţia BERZINTU: Domnule Andrei Fischof, unde v-aţi născut şi când?

Andrei FISCHOF: M-am născut în Turda în 1940.

Ce amintiri frumoase sau mai puţin frumoase aveţi din localitatea natală?

O mulţime de amintiri: de pildă, imediat după 23 august 1944, ne-am refugiat împreună cu alte două familii, din faţa armatelor maghiare în retragere şi a celei sovietice în ofensivă, la Abrud, la un oarecare badea Ispas, care ne-a adăpostit câteva săptămâni, iar după război ne vizita aproape în fiecare săptămână, în drumul său la piaţă, devenind un membru al familiei.

Apoi, Turda fiind oraşul de dincoace de graniţa de pe Feleac cu partea de nord a Transilvaniei predate Ungariei, o mulţime de întâlniri oarecum secrete avuseseră loc în locuinţa noastră, cu participarea (am aflat mult după aceea) unor figuri importante în acţiunea de salvare a evreilor clujeni, de deportarea lor de către unguri.

Unde aţi învăţat şi ce aţi lucrat în România?

Am făcut liceul la Turda (azi Colegiul Naţional ”Mihai Viteazul”) şi facultatea de fizică, secţia de fizică experimentală de la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj. Am lucrat în industrie, în laboratoare de control al calităţii, la Hunedoara şi Tg. Mureş, de unde în 1976 am venit apoi în Israel.

De ce aţi imigrat în Israel?

Din motive de apartenenţă la poporul din care fac parte. E firesc, nu?

V-aţi născut în perioada celui de-al doilea război mondial, în timpul Holocaustului româno – german antonescian. Ca evreu aţi suferit? Ce v-au povestit părinţii dumneavoastră?

Nu aş spune că am suferit, dar asta nu înseamnă că alţi coreligionari nu ar fi suferit. Antisemitismul se manifestă azi în mod acerb – atunci, cel puţin, nu apărea ca o platformă sau ca o misiune. Prieteni buni, neevrei, nu făceau caz din asta, dar tocmai ei au devenit, făţiş, antisemiţi în anii de după 1989.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi evreu?

Nu ştiu. Știu doar că nu e o posibilitate de alegere, în suflet şi pentru cei din jur evreii botezaţi, trecuţi la creştinism, rămân tot evrei toată viaţa. A fi evreu în diaspora este altceva decât a fi evreu acasă, în Israel. Aici dispare complexul ”ce vor zice” neevreii la orice faptă sau izbândă a evreului ca individ sau ca popor.

Cum vă explicaţi existenţa antisemitismului în lume?

Nu-mi explic nicicum. Este atât de absurd, încât e inexplicabil: creştinii urăsc evreii, deşi Isus a fost evreu.

Când aţi debutat ca scriitor şi unde?

În 1969 în revista ”Familia” din Oradea.

Vorbiţi, vă rog, despre apariţii editoriale, premii literare primite…

În România nu mi-a apărut niciun volum de poeme până la emigrare. Avusesem predat la ”Cartea Românească” un volum de rondeluri şi ţin minte că regretatul domn Mihai Gafiţa (dispărut în cutremur) m-a invitat la editură şi mi-a spus că volumul e frumos, doar că ”ăştia vor să schimbi o metaforă: altarul pământului, ştii cum e”. Am refuzat, aşa că n-a mai apărut. În schimb, am fost activ în traduceri, din maghiară în română, din literatura de limbă maghiară în România (volume de eseuri, poeme, roman) şi în presa română, maghiară. În 1974 am primit premiul pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor, al cărui membru am rămas până azi.

Cum v-aţi integrat în societatea israeliană?

M-am integrat uşor: în parte pentru că ştiam ceva ebraică, apoi prin copii ne-am integrat mai repede decât alţii şi în special pentru că ştiam că va fi greu, dar ştiam că suntem acasă. A mai contribuit şi faptul că, imediat după sosire, am fost abordat de ziarul de atunci ”Viaţa Noastră”, care mi-a cerut poeme pentru colaborare, şi de Asociaţia Scriitorilor de limbă română, pentru a deveni membru al ei. După doi – trei ani mi s-a finanţat primul volum de versuri în româneşte în Israel şi, în general, un debut ciudat. Și latura profesională a mers uşor: am lucrat în domeniul conducerii calităţii, continuând domeniul şi experienţa din România, inclusiv la firme mari, din domeniul electronic, precum Elbit etc.

În afară de asta am intrat apoi şi în domeniul academic, predau la Colegiul Academic Braude din Carmiel, la Tehnion (politehnica israeliană), la Istitutul de Standarde, etc..

Sunteţi printre puţinii israelieni de origine română care scrieţi şi în limba ebraică. Cum reuşiţi? E greu, e uşor?

Da, scriu în ambele limbi, ba chiar şi în maghiară (eseuri), trecerea de la română la ebraică nu a fost uşoară, mi-a luat 13 ani de la ultimul volum în româneşte până la primul în ebraică. Nu a fost uşor, dar nu am vrut să fiu şi aici minoritar, ca în România, cel puţin nu în scrisul meu. Cred că supravieţuirea unui scriitor este posibilă numai (?) dacă scrie în ţara care îi este şi casa. Altminteri dispar cititorii, se rupe de dezvoltarea firească a limbii materne, devine anacronic în idei şi teme.

În Israel, desigur, aţi continuat cu traducerile în paralel cu scrierile originale. Ce aţi tradus şi dacă aţi fost tradus în alte limbi?

În afara volumelor traduse în România, din maghiară, în Israel am tradus zeci de poeme şi proze scurte apărute în diverse reviste, din română în ebraică, din ebraică în română, din maghiară în ebraică şi în română. Mi s-au tradus o mulţime de poeme în franceză, engleză, germană – apărând, fie în antologii (Poeţi israelieni – în franceză de Gh. Astaloş, Franţa, Poeţi israelieni – în engleză în New Zeeland, Statele Unite etc.), fie în reviste tipărite şi electronice.

Sunteţi deţinătorul unor importante premii literare. Care sunt acestea şi ce reprezintă ele pentru dumneavoastră?

Premiile literare, fiecare, reprezintă o atestare a faptului că ideea trecerii la ebraică a fost necesară. În Israel am primit premiul Gaster pentru scrieri în alte limbi decât ebraica, premiul Sion pentru toată activitatea, premiul Palty aşişderea, premiul Ianculovici – idem, premiul Primăriei Haifa.

Cărei literaturi aparţineţi? Celei române, celei ebraice, sau amândurora?

Mă consider un personaj cu dublă cetăţenie culturală – română şi israeliană. Că sunt categorisit uneori ca poet român, alteori ca poet israelian de limbă sau de expresie română, dar marea mea satisfacţie este când citesc sau aud că sunt socotit poet israelian, ebraic.

Se spune că scriitorul nu trebuie să stea pe margine, vis-a-vis de realitatea societăţii în care trăieşte. Care este atitudinea scriitorului Andrei Fischof în acest sens?

Nimeni nu poate să fie indiferent la ceea ce se întâmplă în ţara sa. Colţul meu de la ”Ultima Oră” (acum ”Jurnalul Săptămânii” – nota mea, săptămânal israelian de limbă română) este un bun prilej de a reşapa durerile şi nedumeririle, dar nu e singurul.

Poeziile mele nu sunt, poate, direct influenţate de aspectele specifice societăţii israeliene, dar nici nu se retrag din calea lor.

Cum vedeţi viitorul scriitorilor israelieni de limbă română? Al literaturii române din Israel?

În cartea de interviuri a poetului Solo Har, Generaţia de sacrificiu, spuneam (eram singurul care spuneam asta) că viitorul literaturilor minoritare în genere şi al literaturii de limbă română în special, în Israel, este extrem de limitat. Atât scriitorii cât şi cititorii dispar prin firea lucrurilor.În România câmpul posibilităţilor de a fi cunoscut şi citit este şi el oarecum limitat, dată fiind ”concurenţa” firească cu cei care scriu în România, în privinţa limbii, a subiectelor etc.. Asociaţia noastră este o oglindă realistă a celor petrecute în spiritul celor de mai sus.

Pentru că sunteţi în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor Israelieni (formate din mai multe asociaţii pe criterii de limbi străine), vorbiţi-ne ceva despre această uniune. Cum vă implicaţi?

Uniunea Scriitorilor Israelieni este şi ea, ca oricare uniune de creaţie, bântuită de relaţii interpersonale, de orientări politice etc.. Mai greu este că, asemenea situaţiei din multe ţări, susţinerea financiară din partea guvernului este din ce în ce mai retrasă. Or, fără cultură, un popor se pierde. Am încercat, conducerea Uniunii ebraice, în Haifa şi nordul ţării, în al cărei colectiv de conducere mă aflu şi eu, şi am reuşit ca, timp de patru ani, poeţi ebraici să apară în faţa elevilor, la diverse şcoli din Haifa (unde locuiesc), în clasele de liceu, pentru a le face cunoscut că şi poeţii sunt oameni ca toţi oamenii, să îi vadă, să ne citească din scrisul lor de începuturi, să ne critice poemele noastre etc.. A fost o acţiune extrem de reuşită, sperăm că o vom continua şi în anul şcolar viitor.

Cum vedeţi colaborarea scriitorilor din Israel cu cei din România? Aveţi propuneri?

E necesară şi bine venită. Propun, de pildă (am mai spus asta de câteva ori), ca întâlnirile de la Neptun, dacă vor fi, să fie sub titlul ”scriitori de expresie română de pretutindeni”, şi nu scriitori români în exil – din acest motiv am refuzat până acum să particip la aceste întâlniri, eu nefiind nici scriitor român (de fapt) şi nici în exil. Este, cum spuneam o deosebire esenţială între scriitori români în exil şi cei de expresie română din Israel: limba folosită, temele, apartenenţa politică şi aspiraţiile naţionale etc..

Aţi mai fost în România, cred. Cum o vedeţi, astăzi, ţara de origine?

Din 1989 am vizitat-o de vreo trei – patru ori, uneori în interes de serviciu. Cred că nu s-a reuşit încă (spre deosebire de celelalte ţări foste comuniste) să se ajungă la stagiul necesar şi posibil după 17 ani. Mai supărător este permanenta autoflagelare, că ”suntem un popor sărac, suntem nişte corupţi, aşa suntem noi etc.”, în loc să se treacă la fapte curajoase.

Ce părere aveţi despre globalizarea culturală?

Nicio părere. Nu cred în ea, aşa cum nu cred că Uniunea Europeană va rezista mai mult de un deceniu. Elementul naţional nu se va lăsa sugrumat nicăieri şi în nici un domeniu.

Aveţi vreun scriitor ca model? Ce scriitor vă place să recitiţi?

Model? Nu am. Preferinţe? E funcţie şi de starea sufletească. Uneori reiau Ecleziastul, alteori recitesc traducerile lui Ion Brad din poezia greacă modernă.

În particular, trăiţi ca un inginer sau ca un poet?

Nici una, nici alta. Ca soţ, tată, bunic. pe de altă parte, atât activitatea profesională, cât şi cea literară fac parte, din viaţa mea particulară.

Acum, la ce lucraţi? Aveţi vreo dorinţă?

Să fiu sănătos şi să pot termina o proză mai lungă pe care o tot scriu, o arunc şi iarăşi o reiau. E vorba de un personaj istoric – biblic, Yoshua, urmaşul lui Moise şi care a condus poporul în Țara Promisă. E un personaj fascinant, om de arme, numit de Moise ca urmaş, şi nu devenit prin vot, prin alegeri, prin moştenire – ci numit: problematicile unui asemenea tip, devenit peste noapte, din om de arme, un conducător civil al unui popor obosit după 40 de ani de rătăciri conştiente în pustiu şi aflat în pragulintrării înȚara Promisă.

Ce vă place mai mult în caracterul omului şi ce nu?

Curăţenia. Murdăria. Sub toate aspectele.

Ce înseamnă religia pentru oameni? Sunteţi religios, sau credeţi în Dumnezeu?

Un refugiu câtă vreme era nevoie de aşa ceva pentru a explica sau a nu explica faptele omenirii. Nu cred.

Ce transmiteţi cititorilor?

Să aibă parte de literatură adevărată!

Prezentare şi interviu realizat de Lucreţia Berzintu (Stanciu),

publicat în revista ”Convorbiri Literare”, Iaşi, mai, 2006, Nr. 5 (125)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s