MONITOR CULTURAL * on-line

~Lucreţia Berzintu: „Interviu cu Liana Saxone-Horodi“ (50 de ani de creaţie

LIANA SAXONE-HORODI – Artist plastic & publicist, Haifa, Israel

„Creaţia artistică a Lianei este un Imn dedicat omului. Omul în sine, obiceiurile lui, obiectele lui, visurile lui. Toată  creţia artistică a Lianei este de fapt doar exprimarea în pictură a înţelegerii şi a imensei dragoste pentru oameni ce o caracterizează!”

(Elron, Jurnalul săptămânii, 29 octombrie 2009 – citat din câteva pagini dedicate pictoriţei Liana Saxone-Horodi la vernisajul expoziţiei   „Excursie în Vadi Nisnas” din 1995, pagini puse la dispoziţia pictoriţei de către Lidia, soţia regretatului pictor Baruch Elron).

***

Am admirat peisajele realizate de Liana Saxone – Horodi având, după cum a mărturisit artista, genericul, – „De la Haifa în România şi înapoi” -, adică descrieri nuanţate ale impresiilor culese, deopotrivă, în ţara în care trăieşte şi ţara în care s-a născut, mai precis, pitorescul unor peisaje, în special a celor de la Haifa şi de la Braşov.

Am încercat să  disting deosebirile de luminozitate dintre lucrările cu subiecte din România şi cele din Israel, dar cu foarte mici amănunte, exprimate în pete discrete de culoare, ele sunt ca şi insesizabile. Soarele este acelaşi, deşi luminează altfel, iar cerul, când e liber de nori nu e altul. Artista creează astfel o acoladă sentimentală între două locuri de pe glob, la fel de apropiate sufleteşte. Ne-am bucurat la această nouă întâlnire cu opera ei să ne amintim şi de minunatele portrete, între care cel al tatălui, Valentin Saxone, de pe coperta volumului de memorii „Speranţe în întuneric”. Şi, nu în ultimul rând „am consemnat expresivitatea desenului şi a cromaticii, care trec de îndată la privitor, ca un semn al unei firi artistice expansive şi sincere.” (Carol Isac, Ultima Oră/1 noiembrie 2007, Israel, impresii de la vernisajul expoziţiei de la Institutul Cultural Român din Tel Aviv).

Am dorit să aflăm mai multe despre pictoriţa Liana Saxone – Horodi, acum, în preajma  aniversării a 50 de ani de creaţie, şi, prin amabilitatea sa, ne-a acordat un interviu, după cum urmează:

Lucreţia Berzintu (L.B): – Stimată Doamnă, Liana Saxone – Horodi, în primul rând doresc să vă felicit pentru cei 50 de ani de creaţie şi LA MULŢI ANI! V-aţi născut în România, sunteţi şcolită în România, aţi trăit bucurii şi necazuri în România. Despre începutul descoperirii talentului în artele plastice, ce ne puteţi spune, mai ales că aţi început să studiaţi pictura la o vârstă fragedă? Cum a fost pregătirea cu Riza Propst – Kreid?

Liana Saxone Horodi (L.S-H): Am început să desenez de la vârsta de 8 ani. Prima mea lucrare a fost portretul tatălui meu. Copil, frecventam cursul de desen al pictoriţei Riza Propst-Kreid – vecină cu noi la Bucureşti – şi, plecam acasă plângând, deoarece mie nu-mi dădea atenţie, nu-mi spunea ca celorlalţi elevi, dacă-i bine sau rău, ceea ce făceam. Mulţi ani după aceea, când am reîntâlnit-o în Israel, ea a explicat într-una din cronicile sale de artă: „(Liana) era prea mică, o lăsam să deseneze în voie – mă temeam că o îndrumare să nu o scoată din lumea ei de copil (….) Şi apoi, ştiam că un talent atât de timpuriu, de multe ori, în adolescenţă se pierde de parcă nici n-a fost. Câteodată, însă rămâne. La Liana Saxone nu numai că a rămas şi s-a dezvoltat, dar este chiar miezul vieţii ei”. Aceste câteva rânduri, scrise de prima mea profesoară, mi s-au întipărit în memorie, mai mult decât tot ce s-a scris mai tărziu despre mine.

(L.B): V-a influenţat cineva pentru pictură? Părinţii dumneavoastră au avut vreun rol în acest sens? Când aţi studiat cu Rudolf Schweitzer – Cumpăna? Ce a însemnat maestrul pentru dumneavoastră?

(L.S-H): Visam să studiez pictura încă din anii de liceu, în Bucureşti, unde exista şi o Şcoală Medie de Arte Plastice, dar tatăl meu a fost de altă părere şi, aşa am ajuns la un liceu teoretic, cunoscuta şcoală de fete, „Liceul Central”. Am terminat liceul şi, din nou tata nutrea alte planuri pentru mine: să studiez arhitectura, o „profesiune serioasă”, aşa cum cerea „moda” epocii. Dar… nu a fost să fie! Eşec! Am picat la examenul de admitere, în mod oficial la desen, în realitate la „dosar” – fiică de avocat, scos din barou fiindcă refuzase să colaboreze cu regimul. Acelaş „dosar” care m-a împiedicat ulterior să fiu admisă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.  Tata mă iubea imens şi până la urmă a cedat. Prin prietenul lui din copilărie, cunoscutul critic de artă Ionel Jianu, am ajuns la maestrul Rudolf Schweitzer-Cumpăna, elevă în particular. Maestrul era un pictor renumit, în plină creaţie. Lucra cu noi, cei câţiva elevi care luam lecţii cu el, iar eu, „ucenicul”, numai ochi şi urechi, voiam să fur toate secretele meseriei. Eram beată de fericire. Aşteptam cu nerăbdare ziua în care mergeam în micul său atelier. Acest primitor şi auster atelier al Maestrului Schweitzer era în realitate o extra-facultate de Arte, de Omenie şi de Profesionalism.

(L.B):- Cum s-a manifestat în artă, acea dramă trăită la 19 ani, când tatăl dumneavoastră a fost arestat pe motive politice?

(L.S-H): Aveam 19 ani şi, devenisem cunoscută. Un portret făcut de mine a fost publicat într-o revistă literară de prestigiu. Dar, tatăl meu a fost arestat şi condamnat ca „duşman” al regimului comunist, iar eu, a trebuit să las pictura şi să lucrez obiecte de artizanat în lemn, de unde atracţia mea pentru arta decorativă.

(L.B): Când aţi făcut prima expoziţie personală şi cum a fost impactul cu publicul?

(L.S-H): Dintr-o întâmplare fericită, prima mea Expoziţie a avut loc în Israel, la Casa Ziariştilor „Beith Socolov”, din Tel-Aviv. Se petrecea în august 1966. Lume multă, succes de public, ziarele scriau în ivrit, idish, română, existau toate motivele să fiu omul cel mai fericit de pe lume, dar figura mea arăta de parcă mi se „înecaseră toate corăbiile”,  Mă simţeam tristă fiindcă nu-mi găsisem încă „perechea”.

(L.B): În România aţi expus din lucrările dumneavoastră?

(L.S-H): Nu departe de casa Maestrului Rudolf Schweitzer Cumpăna, se afla Groapa Floreasca, de unde o mulţime de ţigani s-au perindat ca „modele” în atelierul său. Pe unii dintre ei i-am pictat şi eu, urmărind la fel ca şi dascălul meu să realizez chipuri umane, care au o viaţă interioară. La fel ca şi Maestrul, notam numele personajelor, care ieşeau astfel, din anonimat. Zilele acestea mi-am adus aminte de portretul în cărbune a lui Moş Gheorghe, expus la Expoziţia Artiştilor Amatori de pe lângă Casa Sindicatelor, unde alături de prietena mea, pictoriţa bucureşteană Liana Petruţiu, frecventam un Cerc de Creaţie. Portretul apăruse la „loc de cinste” în anul 1959, în „Gazeta Literară”. Din păcate, nu am păstrat revista. Încrezătoare în „minuni”, am apelat la prietena mea, scriitoarea şi jurnalista Lavinia Betea, rugând-o să încerce să îl caute. Minunea nu a întârziat să vină! Portretul meu „Moş Gheorghe” figura pe loc de cinste, alături de desenul în cărbune al prietenei mele Liana Petruţiu, „Miezuitoare la Uzinele Mao-Tze-Dun”, în numărul din 23 iulie 1959. Ce vreţi? Trăiam în epoca realismului socialist! De altfel, am o scrisoare în original, din 28 august 1959, din partea Ministerului Invăţământului şi Culturii – Casa Centrală a Creaţiei Populare – care mă felicită pentru participarea la cea de a 4-a expoziţie înternaţională de artă plastică a artiştilor amatori, organizată de revista „The Artist” din Londra, la sfârşitul anului 1958.

(L.B): Cum vă alegeţi temele în pictură?

(L.S-H): Pictez mai ales după natură. În Israel, spre deosebire de România, este o altă lumină, alt peisaj, alte condiţii. Mai greu să-ţi iei uneltele de pictură şi să te instalezi în mijlocul naturii, pentru că soarele arde puternic, vântul îţi poate „mătura” totul, când nu te aştepţi. Totuşi, de la fereastră am pictat lucruri minunate. Aşa am realizat primele tablouri care se găsesc în casa sorei mele. Unul din ele reprezintă „Curtea Ulpanului Borohov”, pomi, cabane în care noii veniţi buchiseau noua limbă. Vis-a-vis de casa unde a locuit sora mea, se clădea „Casa de bătrâni a medicilor”. Încă nu apăruseră schelele şi pe bolovanii albi se juca lumina, alternând strălucirile cu umbrele, obţinând o suprafaţă accidentată. Puternic în vibraţie şi culoare este tabloul intitulat „Şuc Ha-Carmel”, tot din primii ani, după sosirea în Israel. Nu-i de mirare că tabloul exercită o impresie puternică. Pieţele m-au atras prin pitorescul lor, încă din copilărie. Locuiam doar, la Bucureşti, lângă Piaţa Amzei şi de la terasa casei am pictat de nenumărate ori, tarabele din piaţă şi parcă-i auzeam pe precupeţi strigând :”Castraveţii ca băieţii, dovleceii frumuşeii…” In 1995 am creat o serie importantă de lucrări bazate pe impresiile culese din desele plimbări prin Wadi Nisnas- un vechi cartier al Haifei. Ileana Teicher – curatoarea expoziţiei „Până acum – patruzeci de ani de creaţie” (1999) a scris: „Sinceritatea şi autenticitatea pe care a găsit-o în clădirile lipsite de manierism, îmbătrânirea plină de farmec a caselor, împletirea dintre romantic şi nostalgic, au impresionat-o profund pe Liana. In felul acesta ele apar în picturi: modeste şi fără pretenţii, vopsite în culori moi şi calde, ruinate dar consolidate în compoziţii bine conturate, împodobite cu verdele vegetaţiei sau cu ghivece de flori colorate, expunându-şi arcadele colorate, pereţii coşcoviţi care au fost revopsiţi de multe ori, de fiecare dată în altă nuanţă, mândrindu-se cu podoabele din fier forjat- căci este cunoscuta atracţia Lianei pentru arta decorativă”.

Copacii sunt un element care revin în picturile mele, plin de simboluri şi încărcat de personificare. Pe unde merg copacii mă atrag în mod special, au ceva dramatic. În Kibutzul „Mişmar Haemek”, unde am petrecut primele luni după sosirea în Israel, învăţând limba, alături de grupul monumental „Colţul diasporei”, dedicat victimelor Holocaustului, se află doi copaci înlănţuiţi pe lângă care nu am putut trece niciodată indiferentă. Mă uitam la ei şi mă gândeam: sunt „înlănţuiţi la bătrâneţe”. Aşa s-a numit tabloul pe care l-am pictat, având ca model aceşti doi copaci. In mintea mea faptul se personifică, căpăta nume şi dimensiuni. Sunt copaci care au ars, alţii au înflorit, copaci care străjuiesc străzile, în cele mai diferite forme. Nu poţi să nu-i observi. Prietena mea Liana Petruţiu a fost în vizită în Israel şi, copacii cu frunzele roşii pe care i-a văzut aici, i-a inclus într-un film de desene animate. Spectatorii au crezut că-i un produs al imaginaţiei. Dar aceşti copaci există aici, în Israel, sunt o parte din natură. Căldură, autenticitate, receptivitate şi dragoste pentru lumea înconjurătoare – vegetaţie, obiecte şi oameni – asta-i ceea ce am vrut să realizez, spontan, sincer, afectiv. Am o singură dorinţă, ca la expoziţia care va „încununa 50 de ani de „căutări” şi „găsiri”, să transmit emoţiile privitorilor, astfel ca  nimeni să nu treacă nepăsător şi rece pe lângă tablourile expuse.

(L.B): Ce tehnici preferaţi?

(L.S-H): Nu-i de mirare că m-am lăsat furată de pictura în ulei, nelimitându-mă la studiul desenului, cum îmi spusese criticul de artă Ionel Jianu, când mă recomandase lui Schweitzer. Aceasta, deoarece pictura Maestrului era fascinantă. Toată arta lui rezida în culoare, în miezul culorii, în vibraţia ei vie, în jocul fantastic de umbre şi lumini. De aceea prefer pictura în ulei, deşi am făcut şi acuarele şi desene în cărbune.

Niciodată nu uit sfatul lui Schweitzer de a mă opri înainte de a strica lucrarea prin adăugiri dăunătoare. „Mai bine decât bine este rău – spunea Maestrul – trebuie să ştii unde să te opreşti”. Acest lucru-i valabil, de altfel, pentru orice activitate.

(L.B): Sunteţi un artist plastic cu o experienţă de jumatate de secol. În ce constă originalitatea unui pictor?

(L.S-H): Cu ocazia primei mele expoziţii, în Israel, în 1966, s-au întâmplat şi lucruri interesante, peste care nu aş dori să trec cu vederea. Mergeam spre Haifa, unde locuia sora mea, şi în vagonul restaurant (pe vremea aceea, trenurile aveau asemenea vagoane) am întâlnit o parteneră simpatică de discuţii, fără să bănuiesc o clipă, că-i o ziaristă cunoscută de la ziarul ebraic „Maariv”, aşa că, tot ce povesteam devenise în realitate un interviu. Astfel, a apărut un articol intitulat „Cei ce caută…”. Citez: „Dintr-o tânără talentată, care picta în ţara de origine portrete de «oameni ai muncii», ţărani, muncitori şi sate în maniera «realismului-socialist» s-a renăscut o pictoriţă care creează într-un stil mai liber (….) Se vede din picturile ei că-i într-o beţie şi, nu din vin…” Îi spusesem: „Încă nu am găsit. Fac parte dintre cei ce caută…” Cât era de adevărat şi cât de valabil, se dovedeşte şi astăzi. Niciodată nu m-am declarat mulţumită de ceea ce am realizat; am căutat să învăţ permanent, de la Maestrul Cumpăna, de la Institutul Avni, din participarea la Cercul de Creaţie condus de Yehuda Yatsiv, din vizitarea expoziţiilor şi muzeelor, din observarea a tot ce mă înconjoară.

(L.B): Aveţi un moment în viaţă care v-a marcat pe parcursul vieţii?

(L.S-H): Şi încă cum… Întâlnirea cu omul care a devenit soţul meu. Ne-am întâlnit târziu, două temperamente total diferite şi, am reuşit să facem „casă” împreună . Azi avem toate motivele să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am realizat în 36 de ani de când suntem căsătoriţi. Au fost însă oameni de „rea credinţă”, aşa zişi prieteni, care mi-au spus: „Ai prins pe Dumnezeu de picior!”. Cred că cel mai nimerit lucru pe care l-ar face, ar fi să-l întrebe pe soţul meu – Mirel – dacă aşa este. În „dialogul” cu regretatul Liviu Moscovici, apărut la sfârşitul lunii octombrie 2008, în ziarul „Viaţa Noastră”, i-am declarat: „Din prima clipă în care l-am cunoscut, l-am <avertizat> că sînt o fire impulsivă dar… asta are şi o parte pozitivă, fiindcă vorba proverbului: <ce-i în guşă-i în căpuşă>. De fapt, astăzi, după aproape 36 ani de căsătorie, am ajuns la concluzia că trebuie să înveţi să trăieşti împreună. Nu-i uşor, trebuie să înveţi să mai cedezi câteodată, ceea ce eu nu prea am fost dispusă cam niciodată şi, trebuie să-l primeşti pe celălalt aşa cum l-a creat Dumnezeu, nu cum ai vrea tu să fie…Aici poţi să-l întrebi pe Mirel…”

La „acuzaţiile”  pe care i le-am adus – cum subliniază Liviu Moscovici – Mirel a răspuns: „Cred că am izbutit să am o mică influenţă asupra ei, încercând, cu riscul de a se supăra, să-i pun o frână în reacţiile ei prea impulsive şi, mai ales, s-o conving că nu toată lumea trebuie să te iubească sau să fie de acord cu punctul tău de vedere… Contrastele se atrag… Liana este artistă, cu picioarele pe pământ, de aceea m-a ales pe mine…”

(L.B): Vizitaţi România periodic?

(L.S-H): Din anul 2000, aproape că am vizitat România în fiecare an. In majoritatea cazurilor pentru a perpetua memoria Maestrului Rudolf Schweitzer-Cumpăna, odată în excursie de rădăcini pe urmele „neamului Horodnicenilor” (soţul meu se numea Horodniceanu), la un „Simpozion al Românilor de pretutindeni” organizat de TVR-i şi, anul trecut cu familia, fiul cel mare cu soţia şi fetiţele. Aproape în fiecare an am fost prezenţi la Târgurile de carte.

(L.B): Vă despărţiţi greu de un tablou, atunci când îl vindeţi?

(L.S-H): Nu eşti prima care mă întrebi acest lucru. Răspunsul este, da şi…nu. În majoritatea cazurilor, tablourile au fost achiziţionate de prieteni şi cunoştiinţe aşa că nu s-au înstrăinat cu totul. Au fost reacţii interesante de la cei ce au cumpărat. Unii cumpărători au spus: „am pus tabloul tău în dormitor şi, îmi dă o senzaţie plăcută să-l privesc înainte de culcare şi când mă trezesc”. „Calificativul” cel mai de preţ l-am căpătat de la fosta profesoară de limba română de la „Liceul Central” din Bucureşti, unde am învăţat, doamna Victoria Manolescu. Achiziţionând două tablouri pentru strănepoţii ei din Seatle, State Unite, mi-a spus: „Eu nu am bijuterii să las moştenire nepoţilor mei, tablourile tale sunt bijuteriile mele”. Pot considera acest calificativ mai semnificativ decât orice critică de artă.

(L.B): Acum aş vrea să intrăm puţin şi în atmosfera scriitoricească, având în vedere că aveţi şi acest talent, de a scrie articole cu diferite teme, publicate în toată lumea. De ce scrieţi? Este un altfel de exteriorizare a interiorului?

(L.S-H): Văd că am intrat în alt subiect. Aici, imi permit, pentru prima oară să „declar” şi lucruri dureroase pe care le-am luat într-atât la inimă, până a ajuns în „pioneze”. În viaţă, nu ai numai succese, există şi eşecuri şi, trebuie să recunosc…am avut şi eşecuri.

Pe principiul : „cultura uneşte…politica dezbină” am pornit, în urmă cu şapte ani, cu tot entuziasmul de care sunt capabilă, la activitatea Cercului Cultural din Haifa, „declarând” că deviza este „Să ne simţim bine împreună !”. Şi am început să activez, rugându-mă lui Dumnezeu ca reuniunile noastre periodice să cuprindă o varietate de programe cât mai atractive, şi faima lor, „trecând de la gură la ureche”, sălile să devină neîncăpătoare. Denumirea cercului, similară cu a Cercului Cultural din Ierusalim, pe care-l apreciem, a fost dată cu consimţământul acestuia, promiţând să „nu facem firma de râs”. „Vă urăm mult succes şi…să nu vă certaţi, Doamne fereşte !” ne-au spus cărturarii de la Ierusalim, Safirman şi Volovici, speriaţi de componenţa comitetului…patru femei! Era ceva în asta…patru femei…patru temperamente…şi…din păcate cred că a fost o „premoniţie”…de peste trei ani…au ramas doar trei. Şi totuşi…am continuat să povestesc, ori de câte ori am avut prilejul, despre existenţa şi activitatea acestui Cerc, cu toate că pentru mine însemna durere, însemna eşecul meu personal.

(L.B): – Se ştie că de-a lungul anilor, Israelul a fost mereu atacat de inamici de tot felul. Aşadar, cum v-aţi adaptat într-o ţară lovită de terorism? Mai ales că locuiţi spre graniţa cu Libanul, unde fiinţează organizaţia teroristă Hesbolla?

(L.S-H): Mereu am scris în coloanele ziarului: „În lumina situaţiei de tensiune în care trăim astăzi, în care Intifada colorează zilnic ziarele noastre cu roşu –culoarea sângelui şi cu negru culoarea doliului – necesitatea de a ne întâlni este mai acută ca oricând şi sperăm – prin calitatea programelor noastre – să realizăm un act de autentică cultură” (ma refeream tot la Cercul Cultural din Haifa). Eu trăiesc în Israel de 45 de ani, am trecut nu ştiu câte războaie şi, totuşi, mergem la teatru, la filarmonică, ne întâlnim cu prieteni, scriem, pictăm, într-un cuvânt… continuăm să trăim în mod normal. .

(L.B): – Aveţi planuri de viitor? Pe când o apariţie editorială, care să cuprindă articolele publicate de-a lungul anilor?

(L.S-H): Te anunţ, declar pentru prima oară ce „plănuiesc” în viitor: De la tata nu am moştenit averi, nu aveam ce să moştenesc pentru că i-a plăcut să trăiască. Dar… am moştenit arta cuvântului – scris şi oral. De la Dumnezeu am fost binecuvântată cu talentul la pictură şi pentru că nu am vrut să mă risipesc, este ceea ce am făcut 50 de ani cu seriozitate, şi cu „pretenţia” de a face acest lucru cât mai bine. După o expoziţie, vine o perioadă de odihnă şi deconectare, dar probabil că de astă dată va dura mult, pentru că vreau să scriu. Intăi, vreau să adun într-un volum tot ceea ce am scris până scum şi poate…poate, într-o zi să apară şi un „Album de artă Liana Saxone”.

(L.B): Ce pasiuni aveţi?

(L.S-H): Ce pasiuni am? Ca să te distrez puţin, am să-ţi povestesc ceva legat despre ceea ce am scris despre tatăl meu: „i-a plăcut să trăiască”. In urmă cu ani, fiul meu cel mare (35 de ani) m-a întrebat :

– Mamă, dacă nu ţi-ar fi plăcut bijuteriile, călătoriile, tot felul de colecţii (păpuşi, porţelanuri fine, etc), am fi fost milionari?

– Tu ce crezi ?

Fără  să se gândească mult mi-a răspuns :

– Să dea Dumnezeu, să-mi fie toată viaţa aşa cum mi-a fost la noi acasă!

(L.B): Aveţi vreun mesaj de transmis românilor de pretutindeni?

(L.S-H): În cuvântul rostit la simpozionul omagial cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la naşterea pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna, la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu -20 iunie 2006) am spus: „Eu sunt mândră că sunt evreică. Trăiesc în Israel şi nu uit că m-am născut şi educat într-o ţară minunată cu oameni minunaţi cum este România. Şi să ştiţi că, în Israel nu sunt singură; în toate domeniile de activitate, cei originari din România s-au evidenţiat, punându-şi amprenta prin realizări deosebite şi nu uită niciodată să pomenească de şcoala românească şi de profesorii pe care i-au avut”. Şcoala, educaţia, prietenii din România, minunatele peisaje pe care le-am pictat de nenumărate ori, sunt destule motive ca să le urez românilor de pretutindeni să continue să-şi iubească ţara. Iar ţie, scumpă Românie ce-ţi pot dori? Să ai parte de o stabilitate politică, economică, şcolile să pregătească oameni educaţi şi cultivaţi aşa cum ne-a pregătit pe noi, într-un cuvânt prosperitate şi… să fie bine.

Îmi permit s-o citez pe eseista Mihaela Albu, care în volumul „Et in America….jurnal 1999-2005” scrie „Numai când vom fi cu adevărat buni, vom fi capabili să mergem mai departe. (..). Cel cu sufletul împovărat de rău nu poate să gândească pozitiv, nu poate să aibă un ideal şi nu-l lasă nici pe cel din preajma lui să facă lucruri bune”.

În încheiere, trebuie să subliniez „curiozitatea” că, nu te-am întâlnit niciodată, nu ne-am vorbit niciodată dar, citindu-te şi apreciind talentul cu care scrii, am simţit nevoia să-mi deschid sufletul şi să-ţi dezvălui tot ce aveam pe suflet sau, mai bine zis o parte, partea cea mai importantă. Ar mai fi atâtea de spus…

Nu alerg după interviuri dar, nici nu le resping atunci când sunt făcute cu „suflet”  şi profesionalism, realizând cu adevărat „portretul” meu. Nu-i uşor! Sunt o fiinţă mult prea complicată! Îţi mulţumesc.

(L.B):Vă mulţumesc şi MULŢI ANI de creaţie!
Interviu realizat de LUCREŢIA BERZINTU

Israel, noiembrie 2009

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s