MONITOR CULTURAL * on-line

~Lucreţia Berzintu: „In memoriam Mihai Eminescu“

(ns.15 ianuarie 1850, Botosani – d. 15 iunie 1889, Bucuresti)

”Om de spirit este acela care în fundul inimii lui râde de toti si de toate. Om de geniu este cel ce râde de el însusi. De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de spirit este întotdeauna rău” (Mihai Eminescu).

În Israel, Eminescu este printre noi, a fost si va fi mereu…

De-a lungul anilor Mihai Eminescu a fost tradus în ebraică încă de prin 1920. Astfel a fost tradus, printre altii, de către Ahuva Bat – Hana, poetă si traducătoare israeliană, care, din păcate, nu se mai află printre cei vii.

O recentă traducere din opera eminesciană în limba ebraică s-a concretizat în anul 2008 cu un volum ce contine poemul ”Luceafărul”, apărut la Editura Onix din Haifa, multumită traducătorului Tomy Sigler (să fie binecuvântat!) si editoarei Denise Idel. Cartea a fost editată în versiune bilingvă, româno – ebraică,  editie bibliofilă. Prefata în ebraică este semnată de scriitorul Andrei Fischof.

La întrebarea ”Ce înseamnă poetul Mihai Eminescu pentru dumneavoastră?”, pe care am pus-o unor personalităti culturale, acestia (Dr. Lucian zeev Herscovici, Sigi Sonntag, Păun Octavian, Prof. Dr. Dan Brudascu, Aurel Vlaicu, Ileana Andrei, Aizic Iancu, Ben Todică, Av. Antonie Popescu, Prof. Ion Murgeanu) au răspuns:

Dr. Lucian Zeev Herscovici, Israel (istoric):

”Cred că fiecare cunoscător si iubitor al limbii române are un Eminescu al lui, asa cum l-a cunoscut din scrieri, valabile până astăzi. Iubitorii Bibliei Ebraice, ca si iubitorii Bibliei Crestine, se pot gândi la raportul între Eminescu si Biblie, ca poet mistic. Iubitorii Indiei – la raportul între Eminescu si cultura indiană. Iubitorii filosofiei clasice si romantice germane se pot gândi la el ca la un poet filosof, clasic si totodată romantic. Luptătorii pentru o lume mai bună îl pot vedea ca pe un luptător pentru o lume mai bună, desi conservator si paseist, care nu crede în posibilitatea unei schimbări reale. Un prieten israelian, necunoscător al limbii române, un filosof, conferentiar universitar de filosofie, Yaakov Lavie – care din nenorocire nu mai este în viată – mi-a spus odată că, pentru el, literatura română înseamna  Eminescu, pe care îl citise în traduceri ebraice.

Pentru mine? Este un geniu. Ceea ce spune totul. Un geniu al poeziei românesti si universale.

„Vreme trece, vreme vine,//Toate-s vechi si nouă toate;//Ce e rău si ce e bine//Tu te-ntreabă si socoate;//Nu spera si nu ai teamă,//Ce e val, ca valul trece;//De te-ndeamnă, de te cheamă,//Tu rămâi la toate rece.”[Citat din memorie, neverificat].

Sau alt citat, tot din memorie: „Trăind în cercul vostru strâmt//Norocul vă petrece,//Dar eu în lumea mea mă simt,//Nemuritor si rece”.

Oare era convins că era un geniu? Strofa de mai sus mă face să cred că da. Păcat că s-a îndreptat si spre politică, desi a făcut-o cu bună intentie, pe baza gândirii lui personale, exprimată în mod cinstit…Politica reflectată în unele dintre poeziile lui, precum Scrisorile si Epigonii. Dar si în cadrul lor se reflectă măretia autorului lor; evenimentele au trecut (desi ceva tot a mai rămas), dar genialitatea lui Eminescu le-a făcut să supravietuiască…”

Sigi Sonntag, Israel (publicist):

”Pentru mine personal, el reprezintă cel mai mare poet al României, din toate timpurile. Poeziile sale au fost, sunt si vor rămâne cele mai scumpe bijuterii ale literaturii române.

Deplâng, si acum, tragedia vietii si mortii sale premature. Am scris despre el si mă bucur că am putut releva tot ce a fost mai interesant, dureros, în viata sa, foarte putină apreciere dar multă trădare a colegilor, prietenilor cei mai apropiati, în care a avut o mare încredere… Păcat!

Să se odihnească în pace!”

 

Păun Octavian, Oak Harbor, WA, S.U.A. (jurnalist, redactor sef, Radio Metafora):

”Eminescu – Pentru mine si pentru toti românii si toti care cunosc si vorbesc româneste, desi nu sunt români, dar cu sufletul sunt români, cred că este poetul nostru, al lor, al tuturor. Este poetul, filosoful, astronomul, actorul, sufleorul e.t.c., este poetul mondial al culturii si literaturii universale, sufletului tuturor.

Iata, eu îl consider ”Și acel rege al poeziei// Vesnic tânăr si ferice …”

Prof. Dr. Dan Brudascu, Cluj (scriitor, promotor cultural, jurnalist):

”Vă felicit pentru initiativa de a propune un dialog despre Poetul National al României într-o perioadă când multi par a fi uitat complet că această tară a existat si înainte de ultimele alegeri sau scandaluri electorale si că, din fericire, suntem reprezentati în universalitate de nume ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Goga, Blaga, Maiorescu, Agârbiceanu, Preda, Stănescu, Sorescu si chiar Păunescu. Și nicidecum de diversi găunosi trepădusi politici care ne fac viata de zi cu zi un calvar. În opinia mea, Eminescu si opera lui sunt pasaportul incontestabil al românilor nu în spatiul Schengen, de unde se doreste de stapânii de azi ai noii Uniuni Europene (Sovietice) izgonirea lor. Am atins, gratie geniului incontestabil al acestui poet culmi de maximă profunzime ale literaturii si artei, situând cu demnitate cultura română, pe plan european si universal, între culturile ce aduc contributii esentiale la îmbogătirea patrimoniului si spiritualitătii universale din toate timpurile. Câtă vreme îl avem pe Eminescu, nimeni de bună credintă nu ne poate izgoni de nici unde, nu ne poate eticheta jignitor, iar dacă totusi o face, adesea si cu concursul unor frustrati si neâmpliniti din tară sau al unor fosti politruci comunisti – sau al odraslelor lor – pripăsite prin cine stie ce cotloane ale Universului, îsi asumă  grava raspundere în fata istoriei. Mihai Eminescu, nu doar ca autor de geniu, a avut o atitudine singulară, de mare responsabilitate si angajament fată de marile probleme ale vremii sale, manifestându-si opozitia fată de nedreptătile ce se faceau poporului său. În opinia mea, si din acest punct de vedere Eminescu e greu de egalat. Poate doar Octavian Goga ii poate sta alături, pentru că, la fel ca ilustrul său înaintas, Goga a sacrificat totul interesului national si slujirii lui oneste. Poate de aceea, atât în timpul vietii cât si în posteritate, a avut parte de atâtea odioase atacuri din partea unor neprieteni ai poporului român sau unor alogeni.

Opera lui Mihai Eminescu îsi asteaptă, în continuare, exegetii capabili a-i decoda sensurile si ai descoperi semnificatiile pentru a o înscrie în rândul capodoperelor nepieritoare ale universalitătii. Ea îsi asteaptă, totodată, talmacitorii de geniu, care să o transpună în limbi de circulatie spre a o face cunoscută în întreaga lume.

Opera lui este, într-un fel, cartea de căpătâi, Biblia literaturii române.”

Aurel Vlaicu, România:

”MIHAI EMINESCU este subiectul cel mai important al literaturii române, punct de reper în istoria culturii române si universale, cercetător profund al tainelor a tot ce ne înconjoară, jurnalist cu o operă de o uluitoare  actualitate. Existenta unui popor a unei tări, este marcată de aniversarea celor mai inportante evenimente. Pentru noi românii Eminescu rămâne cel mai inportant dintre fiii acestui popor, iar aniversarea sa, an de an, este un prilej de rememorare, atât spirituală, cât si culturală. ”

Ileana Andrei, Australia (scriitoare, consul la Ambasada României din Canberra):

”Pentru mine, Eminescu  va rămîne în veci legat de icoana părintilor mei, foarte tineri atunci, cântându-si unul altuia „Pe lîngă plopii fără sot”, în noptile de vară mirosind a tina si a iarbă încinsă. Va exprima întotdeauna mînia profesorului meu în fata rînduielilor strîmbe, „Cum nu vii tu Țepes Doamne…’” Va fi mereu reperul românitătii noastre. Ceahlăul unei civilizatii care  a îmbinat într-un mod fericit perfectiunea versului, profunzimea gîndirii si intransigenta judecătii de valoare.

Despre Eminescu se pot scrie tomuri întregi sau se poate rosti simplu „poetul nostru”, asa cum spunem lumea noastră. Și Punctum.”

Aizic Iancu, Tecuci, jud, Galati (Presedintele Comunitătii Evreilor din Tecuci):

”RESPECT ETERN MARELUI POET EMINESCU !

Cum oare  poti include în cateva cuvinte ceea ce înseamnă pentru noi, acest mare poet al românilor si al universalitătii, marele  OM , EMINESCU ??  Îmi aduc cu mare plăcere aminte cum, în liceu, când renumita profesoară de limba română, Nadia Decuseară, fosta sefă de grupă si sefa de promotie în anii studentiei, ne-a predat despre EMINESCU. Era teribil de emotionată si a început prin a ne face cunoscut, numai liber vorbind, ce spuneau urii critici ai vremii – Alexandru Piru, Zoe Dumitrescu- Busulenga si mai ales marele George Călinescu , despre acest mare poet al universalitătii. Personal, consider că, fără a dimnua meritele tuturor poetilor care l-au urmat, regretatul Adrian Păunescu s-a apropiat cel mai mult de valoarea lui si aceasta atât pentru usurinta prin care mestesugea acesta versurile si mai ales pentru talentul de recitator. Cred că nu gresesc dacă acum reproduc una din caracterizările finale ale marelui George Călinescu, acesta spunând că … va trece multă vreme si multă apă până când, se va ridica un nou poet de valoarea lui EMINESCU !!!  Și azi, suntem obligati să credem în aceste spuse.”

Ben Todică, Melbourne, Victoria, Australia (scriitor, regizor, editor, artist, jurnalist):

 

”Ce înseamnă Mihai Eminescu pentru mine ?

 

Spuneam în ”Între două lumi” că Eminescu e în buzunărelul copiilor. E în aerul pe care-l respirăm, în apele ce curg mângâind văile si colinele strămosilor nostri, e-n zâmbetul fecioarelor si-n jocul călusarilor, e-n cântecul de leagăn si al cocoseilor. E în povestea bunicului si-n rugăciunea mamei.

 

Se scriu multe si se însăilează fapte dar si interpretări cu scopul de a ne denigra tot ce avem mai sfânt – identitatea. Tot ce avem mai sfânt – poetul. Și sfânt îmi este.

 

Eminescu a fost un mare patriot, o minte sclipitoare în multe domenii, nu numai în poezie si raămâne ca un simbol dar, bine ar fi , si ca un strigăt, ca un martir si ca un motiv să nu ne lăsăm.

 

Ce înseamnă Eminescu pentru mine? Înseamnă SALVARE !!!”

 

 

Av. Antonie Popescu, Bucuresti:

 

”EMINESCU: Model de implicare civică, inclusiv pentru românii de pretutindeni,

dar mai ales pentru cei aflati sub ocupatie străină; om de cultură, de litere,

poet de geniu… Geniul său îmi apare magistral în constructia politică „A

rosti numele de BASARABIA e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”. Și

mai înseamnă primul Congres general al Studentimii la Putna…dar si lumina

Cernăutilor elevului lui Aron Pumnu’ la Obergymnasium!”

 

Prof. Ion Murgeanu, Bucuresti (scriitor):

 

EMINESCU ÎN MILENIUL TREI

Peste vârfuri. Hermeneutica singularităţii

Cu doi ani înainte ca secolul XX să expire, mai exact în 27 febr. 1998, un grup de derbedei literari ( un fel de hooligans parveniţi de pe stadioane în bibliotecă) au dat marele atac/ crezuseră, la Eminescu, în  revista “Dilema” / fondată de Andrei Pleşu şi editată pe-atunci de Fundaţia Culturală Română a lui Augustin Buzura. Profeţia lui Titu Maiorescu, făcută imediat după moartea Poetului ( 1889) se împlinise, cum ar fi spus însuşi Eminescu, cu asupra de măsură: “Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.” Timp de un veac şi mai bine Eminescu funcţionase  perfect ca instituţie naţională, cu toate laboratoarele de limbă, istorie, filosofie, poietcă, folclor, sociologie, ba chiar şi economie politică, larg deschise şi supra-aglomerate. Când iată, deodată, acest rictus “antieminescian”, din partea unui grupuscul de tineri literaţi imberbi şi fără nume, încurajaţi totuşi de unii profesori ai lor de fa Facultatea de filologie. Premiza / fireşte, greşită, de la care porniseră era următoarea: “Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Şi discursul adulator şi cel demitizant au fost rostite deja.” Paradoxul era că în numărul împricinat al “Dilemei” , “apropierile fireşti faţă de Mihai Eminescu, cu toate că nu sunt neapărat nişte gesturi inedite, au un sănătos aer de prospeţime”. Şi atunci care-i problema? Sau care era problema lor la data respectivă? Deranja sintagma “Poetul naţional” impusă, altfel, de unul din cei mai mari eminescologi ( de nu chiar cel mai mare) G. Călinescu, în a sa monumentală Istorie a literaturii româneşti de la origini până în prezent ( 1941). Deranja patriotismul fierbinte şi peren al exponenţialului nostru poet, derapat deodată într-un naţionalism vicios, căci între timp viciat de succesivele ideologii totalitare, prin care ţara îşi traversese secolul XX, integral eminescian. Deranjează şi azi, mai ales,  lenea de a-l citi pe marele poet, mulţimea de studii şi tratate academice, în care contestatari fără vână (şi-n fond şi fără vină) îl văd răstignit sau pietrificat.

Lectura unui Ion Negoiţescu, din admirabilul  studiu “Poezia lui Eminescu” (1968), era trecută cu vederea, în grabă. “Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti” ( 1975) al lui Constantin Noica, era  şicanat ca o exageraţiune venită din partea unui bătrân şi atemporal lector, în extazul zeificării programate a subiectului său. Nimic mai fals. Eminescu emoţionează mereu şi profund, pe deplin, chiar în bătaia armelor noului veac şi mileniu, chiar la răscruce de vremi şi contraziceri religioase şi mai puţin ( din păcate) şi filosoficeşti. Eminescu e viu şi actual şi “deasupra tuturora”. Eminescu se află “peste vârfuri”. Altfel spus, peste cei mai buni dintre cei buni. El nu este atât singur, cât este singular. Versurile sale retorice au putut încuraja revoluţii, stigmatizând răul social, “orânduirea cea crudă şi nedreaptă”, retorica Scrisorilor s-a manifestat ca bun  tratat de morală şi educaţie prin servirea în subsidiar ca model, a “trecutului glorios” , anume livrat în aur şi catifele regale;  dar ceea ce rămâne peste toate acestea din Eminescu,“poetul nepereche”, se află încă, într-o  dimensiune  mai puţin frecventată poate, în veacul XX; cum spuneam, peste vârfuri la propriu, acolo unde nu ajung prea mulţi dintre muritori. Dimensiunea metafizică sau chiar divină.

Unui poet genial ca Eminescu nu-i “scapă” întâmplător o sintagmă ca aceasta, care dă titlul unei poezii extrem de simple, şi totuşi esenţiale, în iconomia poieticului eminescian. Am spune chiar că traseul metafizic al poetului se află totdeauna pe înălţimi, fiind jalonat de câteva etape: Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic), Peste vârfuri, La steaua…dar şi în marile sale proiecţii cosmice Luceafărul , Memento mori, Povestea magului călător în stele. Ne-am odihnit în Luceafărul, cum ar spune  filosoful C. Noica, am învăţat în filosoficescul basm, atât de poetic şi cu exactitate teutonă prelucrat,  în detalii imposibile, inclusiv retorica memorării kilometrice, în mediile vecine cu preferinţele romanţei ( iar Eminescu a intuit perfect necesitatea de romanţă pentru pregătirea cititorului contemporan de a acede şi la altceva: peste vârfuri…); i-am simţit forţa vaticinară din Satire (Scrisorile) , şi am udat batiste parfumate pe romanţele poetului, sau pe gingaşele versificări de Floare albastră  şi Povestea teiului…Şi din toate, peste acestea toate, o sinteză a simplităţii originare, ca singularizare metafizică, de data asta în unica poezie Peste vârfuri:

Peste vârfuri trece lună,

Codru-şi bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.

****

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte.

****

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?

Mai suna-vei dulce corn

Pentru mine vreodată?

Această poezie în care stă cuprins întreg misterul eminescian, rupt din jalea şi amarul unui neam cîntăreţ şi cosmic deopotrivă,  stă la răscruce de înţelesuri noi, într-un veac în care lumea ori va fi religioasă ori nu va mai fi deloc: “dulcele corn” sunând  a iubire şi moarte, căci nostalgia paradisului pierdut e pe aproape; aparenta detaşare de probleme, de “marile probleme” ale lumii şi vieţii cuprinde într-un fior prelung, vărsat în peisajul lunar de sus, spre înălţime, peste vârfuri… “dulcele corn” al amintirii dar şi-al nădejdii viitoare…al unei învieri posibile…al clarităţii interioare, dincolo de gândirea materială şi materialistă, o detaşare, o anihilare a eului egoist pluriform totuşi, plutind în ceaţa deasă a memoriei istorice şi a experienţei fizice.

Eminescu a reuşit sinteza maximă şi viteza cosmică a gânduilui într-un sentiment unic tridimensional: cele trei stări din Peste vârfuri…contemplaţia şi ascultarea topite în iubirea a toate stăpână care tace în eternul originar; pare un exerciţiu de închinare hindus sau o rugăciune budistă…”De ce taci când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?”, ca imediat răspunsul să vină dintr-o altă dimensiune, abia sugerată, dureros resimţit, căci dubitativ: “Mai suna-vei dulce corn/ pentru mine vreodată?” Întrebarea rămâne pusă; răspunsul nu se ştrie niciodată…

” Tot astfel când al noastru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă.” Ultima strofă din poezia “La steaua” rezonează acelaşi sentiment unic uşor traductibil, din ultima strofă a poeziei “Peste vârfuri”.  Armonia perfectă, vraja stelară, mistuitorul dor, nepământescul dor, de altfel, a şi pregătit sufletul călător în stele peste vârfuri…şi deodată tăcerea magnanimă şi răspunsul care nu vine niciodată de lângă noi. Durerea omului de a fi om. Singularitatea lui Eminescu îl detaşează dintre poeţii obişnuiţi aşezându-l pe un tron de aur şi purpură: ceva, într-adevăr, pe care nu ni-l putem explica: “Ce a căutat unul ca el printre noi?” (Cioran)

Melancolia transformată dintr-un puţin de rimă, iar rima în vuietul discret al zbaterii: aproapele şi departele, anihilarea foşnetelor în tăcere… şi sufletul nemângâiet,  tânjind după răspunsul  unei delegări de îngeri până la tronul lui Demiurgos!

“ Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă.” Vă amintiţi? “Călătorind singurătăţi…” Unde e El acum? Unde suntem noi aici ? “Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.”

Un nou Eminescu vom avea în noul mileniu. Dintr-o hermeneutică a singularităţii absolute.

Nota bene/IM

Numirea Institutului Cultural Român:”Institutul Cultural Român „Mihai

Eminescu” sau si mai simplu, ca la nemti:”Institutul Goethe”;la români

„Institutul Eminescu”.

Noi suntem adevărati contemporani ai lui, fiindcă stim mai multe despre el decât ceea ce stiau cei care traiau în vremea lui” (Edgar Papu).

Dialoguri realizate de LUCREŢIA BERZINTU (Israel)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s