MONITOR CULTURAL * on-line

~Iurie Bojonca: „Un adept al punctelor de suspensie (interviu cu Efim Chicu)“

Vom continua iniţiativa cu interviul realizat de Iurie BOJONCĂ, avându-l  interlocutor pe Efim CHICU, poet şi prozator. În cazul în care fraţii noştri dintre Prut şi Nistru aflaţi prin ţări de pe diferite continente ar intenţiona să constituie o Comunitate, vă solicităm colaborarea în vederea promovării adevărului despre ei, despre ce fac şi cum o duc în străinătate, despre idealurile de viitor şi atitudinea  faţă de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. Vă asteptăm sugestiile.

Un adept al  punctelor de suspensie  . . .

–  Bădiţă Efim, din câte ştiu, eşti un reprezentant al exodului basarabean. Faci parte din milionul cel  plecat de-acasă. Ce te-a făcut să apuci drumurile străinimii? Căutarea pâinii celei de toate zilele? Te-a apucat dorul de ducă? Oare este la mijloc o altă cauză?

– Este o altă cauză. Am încercat experienţa străinătăţii în exclusivitate pentru a scrie. Şi nu doar din motivul că majoritatea oamenilir de creaţie au emigrat în timpul vieţii lor. Mă strângeau acolo, acasă, pereţii, ba şi atmosfera politică, alcătuită dintr-un jug vechi cu restee noi-nouţe, uneori sclipitoare în bătaia soarelui. Or, găciulia de mac nu poate produce decât mac cu toate că are mai multe găurele de-asupra-i ce lasă să pătrundă aierul şi umezeala în ea. Până şi melcul mai iese câte odată afară din castelul pe care şi l-a construit o viaţă, nesatisfăcut fiind de propriul edificiu, dar, până la urmă, se retrage în propria casă şi se mulţumeşte cu ce are. Vom reveni şi noi, fiindcă nu suntem decât natură. Ar fi absurd să spun că am venit aici pentru a face bani. Omul, dacă i-s sănătoase mâinile şi picioarele şi cresc de acolo de unde trebuie, face bani şi pe Lună. Munca fizică, mai bine zis, munca ce nu prea necesită gândire, este plătită prost şi în America şi în Africa. Nu trebuie să facem deosebire între suma câştigată acolo sau dincolo, fiindcă ajungând la tejghe, banii se egalează. Important este să nu cheltui banii acolo unde îi faci, ca să poţi savura plăcerea puterii de cumpărare. De altfel, de asta şi se bucură conaţionalii mei la moment, de acea diferenţă de remunerare în străinătate. Azi încă cu banii făcuţi undeva mai poţi să-ţi cumperi câte ceva acasă. Dar mâine ?

–  Să trecem la concret. Să lăsăm America şi Africa în plata Domnului. Să vorbim despre aflarea ta în Italia. Mai bine de trei luni ai căutat de muncă şi, în cele din urmă, ai găsit una chiar interesantă şi nu e dintre cele fizice prost plătite care n-ar solicita gândire. Povesteşte-ne câte ceva despre noua ta postura de educator în oraşul Padova la centrul refugiaţilor minori.

– Funcţia mea de educator, mai bine zis, de supraveghetor nocturn al minorilor refugiaţi în Italia, nu este cu nimic mai uşoară ori mai bine plătită ca oricare altă muncă fizică. Într-o încăpere cu 12 paturi, al meu este al treisprezelelea, aşa ca în Biblie, între cei doisprezece apostoli, eu eram al treisprezecelea, adică Învăţătorul, pardon, supraveghetorul nocturn, un fel de înger păzitor al celor fugiţi de prin Partiile lor. Am în responsabilitatea mea copii din Afganistan, Iraq, India, Republica Moldova ( Colibaş- Vulcăneşti) etc. Dar, ştii tu, dragă Iurie, după mine, viaţa este o sferă precum globul şi dacă am ieşit la lumină dint-o gaură, tot într-o gaură trebuie să ne întoarcem mai devreme ori mai târziu. Fie că mergem pe „ecuator”, aşa cum o fac norocoşii ori acei nenorociţi, fie cu mari abateri de la improvizata centură. A doua cale, deşi doar mi se pare, e una mai lungă, însă negreşit este cu mult mai interesantă. Anume la aceasta gândindu-mă, am scris mai mult, atunci când „mă adusei eu pe mine în Europa”.

– Mi-ai telefonat odată foarte entuziasmat şi emoţionat de faptul că ai dat de un conaţional printre minorii refugiaţi. Mă refer la adolescentul din Colibaş-Vulcăneşti, care a venit mai mult pe jos în Italia, fără să fi avut părinţi ori rude acolo. Cazul te-a răscolit adânc. Te-a dus dorul acasă. Ce semnifică  pentru tine Patria?  Basarabia ori Ţara?

– De Basarabia încă nu m-a prins dorul, fiindcă am revenit în „cismă” doar de câtiva ani. E a doua mea venire în Italia, după cea din 2005, când cerusem azil politic.  Trăiesc mereu sentimentul dorului de casă şi copii. Dorul de Ţară l-am ştiut cu adevărat mai ales când lipsisem de acasă trei ani bătuţi muchie, ducându-mi crucea de unul singur prin Portugalia, Spania, Italia. De altfel, am dăruit fiecărei dintre aceste ţări câte un an din viaţa mea tânără şi nevinovată. Mi-i dor însă de Ţara întreagă: de Carpaţi, de Hotin, de Dunăre, de Marea Neagră. Basarabia îmi aminteşte de o conservă, dar nu una nouă, rotundă, cum erau ele aranjate pe vremuri în formă  piramidală, ornamentând vitrinele magazinelor sovietice, ci una bătută vârtos din mai multe părţi de picioare străine şi, desigur, deformată până la nerecunoaştere. Nu mă gândesc atât la restaurarea acestor locuri mutilate ale „conservei” noastre, cât la putrezirea totală a metalului ruginit. Vreau să dispară hotarele şi acele mai vechi şi acele mai noi, vreau să ne renaştem într-o bună zi oameni, fiindcă fraţi deja am fost şi mai suntem încă.

– Bine spus „să ne renaştem oameni”, dar odată cu renaşterea noastră ca oameni ar trebui să ni se redea şi identitatea naţională cea adevărată care ne aparţine din moşi-strămoşi prin acordarea legitimă a cetăţeniei româneşti.  De ce s-o dobândim ori s-o redobândim ori s-o cumpărăm, apoi s-o vindem. Iar dacă nu reuşim nici într-un fel, poate e mai bine să trecem Prutul, cerând azil politic în România şi nu în Italia, Spania ori Portugalia. Desigur, problema nu te priveşte odată ce ai paşaport românesc. Probabil mergi pe „ecuator” dacă eşti cetăţean al UE. Adică tu eşti român şi european, iar eu sunt român şi nu prea european, fiindcă nu am „redobândit” la timp cetăţenia şi, prin urmare, nu am paşaport românesc. A câta oară trebuie să ne mai renaştem ca să fim cu adevărat cine suntem?

– La capitolul cetăţenie, noi, basarabenii, merităm să fim înscrişi în cartea recordurilor (absurd, bineînţeles). Ca să fii moldovean adevărat cu căciulă neagră sau brumărie, ar trebui să ai patru cetăţenii şi patru paşapoarte: unul transnistrean, altul bucovinean (ţinutul Herţa), unul moldovenesc şi altul românesc. Avem în faţă imaginea adevărată a unei răstigniri. E asemenea cum ţi-ai face cruce într-un pustiu şi oricât nu te-ai roti spre cele patru puncte cardinale, nu vei rămâne decât cu numele tău. Atât timp cât Badea Mior cu patru cetăţenii, patru paşapoarte şi un singur Pomelnic va cânta:”ş-apoi duna, duna, duna, / unde să ne facem stâna…”, vom duce oile la berbec prin ţările străine şi vom strica cârlanii la pelcele. Nici turcul cât este el de turc nu este de patru ori turc în actele lui. Dacă s-ar fi întrebat şi el tot atâta timp cât ciobanul nostru unde să-şi facă haremul …

– O tot dai cu pildele, cu versurile şi înţelepciunea populară. E bine s-o ştie cititorul că eşti poate unicul scriitor din Basarabia care face literatură (proză şi poezie), cu cel mai puţine cărţi publicate. Cum explici ?

– Depozitul de aur al literaturii include în sine un arsenal bogat de fraze înaripate, aforisme, cuvinte înţelepte, devenite proverbe. O parte din ele aparţin personalităţilor ilustre, stabilindu-se deasupra semnăturii lor. O altă parte vine din creaţia populară orală. După multe din ele străjuieşte semnul exclamării, altele sunt interogative, iar după majoritatea se pune punct. Cât mă priveşte, sunt un adept al punctelor de suspensie, fiindcă sunt uneori excepţii atât de multe, încât pot balansa, ba chiar exclude esenţa redată de o frază sau alta… Bunăoară expresia biblică „Bate şi ţi se va deschide” ori „cere şi ţi se va da” este aplicată în practică de unii în loc de „Bună ziua”. Aceştea nu bat, ei deschid şi nu cer, îşi iau singuri ce le pofteşte inima. Şi atunci e foarte greu să mai supraveţuieşti în mijlocul acestei jungle umane. Iată de ce nu toate uşile ţi se deschid, fiindcă le deschid prea mult alţii şi mereu aceeaşi. Ba, şi mai şi, sunt uşi care nu s-au deschis şi nu se vor deschide niciodată nimănui, precum şi tezaure spirituale necunoscute încă, ce nu vor deveni niciodată avut al omenirii.

Pe timpuri M.Eminesu spunea „Suntem români şi punctum.” Ba s-a dovedit că suntem şi găgăromâni, şi transmărăcuţeni, şi moldoveni, şi tracosurdofini, şi cozi de topor, numai nu popor … Puncte de suspensie. Mai bine să tac. Iată de ce înţelepciunea populară ne tot spune că „pasărea pre limba ei piere”. Dar oare este aşa?  Câţi s-au născut români şi au pierit ruşi ori tătari ori turci? Dacă o pasăre se naşte înt-o limbă şi piere în alta, atunci astfel de păsări nu se mănâncă, fiindcă „nu totul ce zboară se mănâncă”. De ce nu tot ce zboară se mănâncă ? Fiindcă „nu este pădure fără uscături”. Dar, uite că uscăturile prevalează şi umbresc de mulţi ani ramurile verzi ale codrilor din Basarabia … Puncte de suspensie… De ce puncte de suspensie ?Fiindcă punctele de suspensie nu redau decât lotul de continuitate a artei. După mine, arta trebuie căutată anume în aceste puncte de suspensie, fiindcă arta nu este eternă, ci este infinită. Şi este infinită numai datorită infinităţii acestui şir al punctelor de suspensie. După orice expresie genială mai este loc pentru o infinitate de asemenea expresii.

– Hai să lăsăm punctele de suspensie cu tot cu expresiile geniale şi să vorbim despre poetul Efim Chicu care a publicat două  cărţi de poeme: Sărută-mă pe frunte-nţelepciune  ed. AUGUSTA, Timişoara , 2008 şi Tribut pentru abuz de spirit ed. PONTOS, Chişinău, 2009. Cum se va numi volumul următor? La ce editura va vedea lumina tiparului?

-La Chişinău voi publica  romanul Amorebieta în care povestesc despre viaţa basarabenilor aflaţi la munci în Prtugalia şi Spania. Mai am căteva cărţi în manuscris. Sper să le public în anii care vin.

–  Eşti gata să susţii „examenul” ori să înfrunţi „botezul” criticii literare?

-După umila mea părere, critica literară nu se face aşa, păscând printre pagini buruienile mai  bine sau mai rău crescute, fiidcă ceea ce este produs în rezultatul păscutului miroase urât. Critica adevărată trebuie să miroase a artă dacă cel ce o face posedă ceva din harul artistic. Dacă opera este proastă, nu e necesar să se mai producă şi maculatură de critică. Dar, aşa cum există în natură şoimani, ce zboară graţios cu şarpele în ghiare, sunt şi acvile de stârv. Ce să-i faci? Şi unul şi celălalt trebuie să se hrănească.

– La începutul discuţiei noastre afirmai că ai venit in Italia pentru a scrie. Oare să fie adevărat ceea ce spui?  Şi apoi se poate scrie oriunde, chiar şi acasă . Ai doi copii. Dumnezeu ţi-a dăriut şi o nepoţică. Porţi o responsabilitate de tată, soţ şi bunel.  Nu prea cred să fi venit în Italia numai pentru a scrie. Iar dacă este aşa te-aş ruga să ne convingi.

– În sens material omul trăieşte doar atât, cât ştie să se mulţumească cu ce are, în rest este inclus într-un maraton obositor după avere. Finişul acestui maraton este acolo unde ciocanul va bate nemilos în gămălia celor patru cuie, pe care, vrând-nevrând, le poartă  fiecare dintre noi prin buzunare, imaginar vorbind. În sens spiritual omul este dat să se pulberizeze infinitului şi fiecare particulă din această  pulbere trebuie să constituie o seminţă cu proprietate de a da rod. Rod spiritual desigur, adică artă, fiindcă am mai spus-o şi o repet. Omul nu poate fi mai mult decât un artist. Însuşi Dumnezeu este un Artist dacă a creat aceea ce a creat.

– Poezia de azi nu se mai vrea rimată. Piciorul metric este unul liber. Poemele tale scrise în „dulcele stil clasic” vor avea de înfruntat o concurenţă serioasă a „optzeciştilor”, a „nouăzeciştilor” şi poate chiar a „douămiiştilor”. Adică cei care scriu în mileniul trei, crescuţi cu internetul,  pot reproşa celor veniţi din mileniul doi, crescuţi şi ei mai  mult cu „net”-ul, „net”-ul şi „eşcio raz net”-ul. Se discută despre „natural” şi „artificial” în poezie. Adică interneticii (s.n.) ar fi mai artificiali, iar neticii (s.n.) ar suferi de prea multă naturaleţe. Ce părere ai vizivi de aceste diviziuni generaţioniste?

– Orice părere în asemenea discuţii este subiectivă. Şi totuşi arta trebuie să fie veritabilă şi plânsul artistic e menit să provoace lacrimi adevărate, dacă vrem să avem cititori. În mod ideal ar fi bine să evităm artificialitatea şi să revenim la natură. Superficial şi absurd ar fi ca un bărbat să se îndrăgostească de o femeie artificială, fie şi prin internet cum se practică azi. În artă e mai bine să fii ghinionist decât să te bucuri de lucruri mărunte. Îmi amintesc aici de cenzură, de care ar fi ştiut şi lucrările mele, dacă le-aş fi scos ceva mai în tinereţe, deşi am trecut prin ţeapa ei şi aşa nepublicat.

-Te-a afectat cumva cenzura ?

– Ne-a afectat pe noi toţi, fiindcă cenzura coministă s-a dat drept un diriguitor al artelor, ba  încă unul puternic şi prost ! De unde un stăpân  al artelor, dacă până şi Dumnezeu se bucură de ceea ce este creat uneori din nebunie, din nestăpânire totală de sine. Arta nu este decât libertate la superlativ. Chiar şi atunci când îţi calcă mizerabilii cu cisma pe creier, trebuie să rămâi în picioare. Cenzura poate stoarce sudori, sânge, lacrimi, dar zona inefabilului din interiorul sufletului unui artist veritabil va rămâne mereu neprihănită.

– Şi ultima întrebare. Ştiu că în primăvar trecută, exact în ziua în care s-a născut Adolf Hitler ori în a treia zi după naşterea lui Karl Marx şi cu o zi  înainte de a se fi născut  Vladimir Lenin, ai împlinit 50 de ani. Cum te simţi după jumătate de asecol trăit ?  Ce aştepţi de la ziua de mâine?

– Mai ieri eram studenţi la filologie. Dacă îti mai aminteşti scena. Un prieten de-al nostru, Grigore Canţâru, împlinea 19 ani. I-am spus în glumă, că îi mai doresc să trăiască încă nouăsprezece, dar buni.  Îmi părea timpul un joc. Bine, Dumnezeu n-a ascultat de urarea mea şi cel de 19 ani de atunci îmi calcă pe urme. E bine să ai cinci decenii, dar parcă au început să apară nişte riduri, nişte cute pe respectabilul meu organizm. Bănuiesc din cauza că am dormit prea mult în fân şi am privit exagerat la stele. Uite, că razele lor, cât şi urmele de iarbă uscată, şi-au lăsat amprentele vădit, ba am mai avut şi ghinionul să mi se dea doar un rând de piele. A început să mi se rărească coafura. Dincolo de uzura fizica mă simt tânăr, vreau să-mi public cărţile pe care le am în manuscris, dar am multe, nu mai spun câte, să nu închidă stăpânii obloanele la edituri. Apoi aş vrea să-i mai pomenesc pe Adolf, Lenin şi Marx  încă de vreo 50 de ori la aniversările mele ca să nu uite nepoţii despre atrocitaţile pe care le-au făcut acestea în mileniul trecut. Barem, dacă mă număr om, să trăiesc şi eu un vac de om ! În anii pe care îi voi lungi după sută, am să-mi umplu buzunarele cu bărdace, nu-mi mai rad barba şi nici nu apelez la frizer dacă nici până atunci Basarabia nu va fi în Europa… Puncte de suspensie… Puncte de suspensie …

–  Îţi mulţumesc pentru interviu.  La mulţi ani, bădiţă Efim. Îi ziceam „bădiţa”, fiindcă la facultate era mai mare, mai înalt, dar şi mai talentat ca noi.

A intervievat:  IURIE BOJONCĂ,

preşedintele Asociaţiei Moldo-Italiene

pentru Colabirare şi Integrare A.M.I.C.I.

e-mail: iuriebojonca@tiscali.it

1 decembrie 2009, Veneţia

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s