MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Întâlniri esenţiale. Interviu cu scriitorul Nicolae Băciuţ“

-Dincolo de datele din CV-ul Dvs., care e cu adevărat impresionat şi chiar intimidant pentru o persoană care vine în contact cu Dvs., aş  dori să ştiu în primul rând,  care ar fi elementele care ar trebui adăugate şi care scoase din biografia scriitorului, redactorului, publicistului şi poetului Nicolae Băciuţ, pentru a  vă oglindi perfect personalitatea. Acesta ar fi un bun preambul pentru o convorbire cu o personalitate. Consider că s-a trecut peste toate aceste formule de început şi intru direct în substanţa interviului.

Faptul că aţi lucrat la Echinox încă din timpul facultăţii, în calitate de redactor, a fost benefic pentru creşterea Dvs. ca sciitor. Ulterior aţi lucrat în redacţia prestigioasei reviste “Vatra”, până aţi ajuns la conducrea ei, urmând tradiţia Şcolii redacţionale a lui Romulus Guga. Practic el v-a provocat să realizaţi primele interviuri. Nu vă întreb despre influenţa lui asupra spiritului Dvs., ci despre cum era el ca om, în relaţie cu tinerii scriitori şi redactori pe care-i îndruma.

-Înainte de toate, se cuvin câteva precizări, în numele adevărului pe care-l aşteaptă toată lumea de la scriitor, căruia nu i se îngăduie să mintă.

Aşadar, Vatra veche nu e Vatra, dimpotrivă, face ceea ce nu face o revistă care a devenit privată pe bani publici. Vatra continuă să apară, dar câtă vreme Vatra veche e percepută ca o continuare a acesteia, e semnul incontestabil că Vatra nu şi-a pierdut doar din strălucire, ci şi din vizibilitate, apărând într-un tiraj confidenţial şi doar o dată la două luni, ceea ce vorbeşte de la sine despre problemele Vetrei. Nu e însă treaba mea, deşi ar trebui să fie, că o publicaţie altădată reprezentativă pentru viaţa culturală din zonă şi-a restrâns orizontul de cuprindere, fiind, practic, confiscată de interese care desolidarizează acţiunea literară. Ea nu e ceea ce şi-ar fi dorit cei care au iniţiat-o şi din care nu mai e în redacţie nimeni. E o echipă nouă, ruptă de tradiţia şi programul revistei Vatra pe care eu o ştiam şi din a cărei redacţie am făcut parte două decenii.

Urmele Vetrei sunt la Vatra veche, care îl are pe Mihai Sin, unul dintre fondatorii revistei, seria 1971, ca director de onoare, iar pe mine un înfocat continuator al idealurilor gazetăreşti ale lui Romulus Guga.

Venirea mea la Vatra, în 1983, i se datorează lui Romulus Guga, el mi-a pecetluit destinul, el a simţit în mine omul de care revista avea nevoie, prin ceea ce aduceam din spiritul echinoxist în care m-am format în anii de facultate.

Romulus Guga e perceput ca un descălecător de cultură română la Târgu-Mureş, iar adesea se mai afirmă că scriitorii mureşeni de azi, cei care înseamnă ceva, au ieşit de sub mantaua lui Romulus Guga.

Am trăit în utimul an de viaţă al lui Romulus Guga în preajma sa, încă  înainte de a fi angajat la revistă. În ultimele luni, am fost aproape singuri în redacţie, în vara lui 1983, ceilalţi erau plecaţi  în concediu, iar atunci, încă înainte de angajare, am început deja să fac tehnoredactarea revistei, să am o contribuţie la una dintre rubricile celebre ale revistei, “Vatra dialog”, să pot propune materiale.

Guga era bolnav, dar nu se dădea învins. Avea o siguranţă extraordinară de sine, reprezenta o autoritate respectată şi la “partid”, era respectat pentru tot ceea ce făcea ca scriitor, conducător de revistă.

Îi plăcea să povestească, să facă demonstraţii de artă  a comunicării, la toate nivelele. Era un actor, intra ades în rolul său, provocând dialoguri la Comitetul Judeţean de Partid, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care, simţeam, îmi dădea lecţii de arta oratoriei şi a persuasiunii.

Reuşise să  facă din Vatra una dintre cele mai apreciate publicaţii de cultură din ţară.

Întâlnirea noastră s-a petrecut la un moment în care (avea 44 ani) dorea să facă o infuzie de tinereţe în revistă, pentru că cei care erau deja vechi vetrişti începeau să pună  în prim plan opera lor, lăsând Vatra în plan secund. Oricum, Romulus Guga punea mare preţ pe tineri, Cenaclul “Vatra” fiind cadrul atâtor susţineri şi promovări literare. Romulus Guga a creat o ambianţă literară, culturală distinsă, destinsă, chiar dacă tensiunile redacţionale erau greu de estompat. Însăşi lupta pentru ocuparea postului de redactor-şef, după moartea lui Guga, a fost în măsură să scoată în evidenţă o repoziţionare redacţională. Dan Culcer îşi dorea cu ardoare să fie redactor-şef, nici nu se răcise bine Romulus Guga şi îi ocupase scaunul, aşteptând numirea, în timp ce Mihai Sin se simţea la fel de îndreptăţit să preia conducerea revistei.

Când doi se bat, câştigă al treilea, Cornel Moraru, care fusese secretarul de partid al organizaţiei de bază PCR Vatra. Partidul a avut această opţiune, fără să reuşesc vreodată să am o explicaţie a acestei decizii, aparent o alegere a liniei de mijloc, de echilibru.

Guga avea un cult al valorii. El nu susţinea tinereţea ca pe o calitate suficientă  pentru antrenament literar, era foarte exigent, cu toată diplomaţia sa, susţinută de iscusinţa cu care respingea impostura, diletantismul.

Guga mi-a dat încredere în forţele mele, aşa cum a făcut-o cu mulţi tineri scriitori, mureşeni şi nu numai.

La 44 ani, Guga avea o operă, avea un statut, se canonizase, se clasicizase…

Respecta şi impunea respect. Era plăcut să-l asculţi, era inepuizabil, viaţa lui fusese extrordinar de tumultuoasă. Trăise cât pentru două  vieţi şi scrisese suficient de mult ca să îşi ocupe un loc în primele rânduri ale literaturii române contemporane. E inexplicabilă opacitatea cu care e tratat de unii istorici literari, mai ales că în timpul vieţii au făcut suficiente gesturi de apreciere a scrisului lui Guga.

Sigur, apropierea lui Guga de D:R. Popescu, Dinu Săraru (pe atunci director la Teatrul Mic, din Bucureşti, unde Guga începuse să fie jucat!), de Marin Sorescu, de… scriitori etichetaţi ca fiind de “stânga”, a marcat posteritatea operei lui Guga, “viaţa postmortem”, cum sună un titlu de roman al său.

Dacă  nu l-aş fi întâlnit pe Romulus Guga, cu care realizam în 1981 un interviu, apărut în Echinox, destinul meu literar ar fi fost cu totul altul!

-Revista “Echinox” este o revistă a cărei prezenţă în cultura românească este una de excepţie. Sunt sigură că v-a marcat evoluţia ulterioară. Dacă n-aţi fi avut şansa de a fi redactor al ei încă de pe băncile facultăţii, credeţi că destinul Dvs. literar ar fi fost acelaşi? Dar fără şansa întâlnirii acelor personalităţi care v-au format?  Se poate dezvolta un scriitor fără niciun ajutor, numai pe cont propriu? Ce înseamnă “şansa” pentru un scriitor? Şi care ar fi reperele pentru a şti că se află pe drumul cel bun?

– Indiscutabil, eu am fost urmărit de şansă! Ce şansă să fi de-abia de câteva luni student şi să fi integrat într-o redacţie spre care se privea cu admiraţie, cu respect, cu teamă!… Ce şansă extraordinară să ai dascăli precum Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, la catedră, iar la pupitrul redacţional pe Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi, iar colegi de redacţie pe Emil Hurezeanu, Ion Mureşan…

Cu riscul de a mă repeta, afirm că am adesea sentimentul că  am urmat Facultatea “Echinox” mai mult decât Facultatea de Filologie. Deşi lucrurile s-au împletit armonios, reuşind să iau din fiecare parte ceea ce-i trebuia tânărului dornic de afirmare, de manifestare, descoperind nu doar academismul clujean, ci şi o boemie întreţinută de celebrele “Arizona”, “Croco”…

Simpla acceptare în redacţia Echinox presupunea şi recunoaştere şi investire, responsabilizare. Am beneficiat de un protectorat ilustru, care a dus la un angajament pe termen lung, deschis de “lecţiile” pe care le primeam la “şcoala” Echinox. Acolo mi-am descoperit pasiunea pentru a face reviste, acolo am prins gustul artei literare, acolo am descoperit sensurile prieteniei literare.

Nici nu vreau să mă gândesc ce trasee aş fi urmat, dacă nu exista şansa Echinox, şansa Vatra, şansa Televiziunea Română, şansa Direcţia pentru Cultură… A fost un şir de şanse, iar acestea sunt doar câteva dintre ele, care mi-au marcat destinul literar. Nici nu-mi mai pasă ce urmează în această lume în care dispreţul faţă de valoare şi faţă de cultură a devenit politică de Stat! Ni se poate întâmpla orice, inclusiv Direcţia de Cultură să fie transformată în Inspectorat de Patrimoniu după ce, încet, încet, cultura a fost scoasă din Ministerul Culturii! De către cei ajunşi acolo pe scări politice, cu complexe culturale, foşti asistenţi universitari, compozitori, istorici, arheologi… – mai puţini oameni de cultură, după plecarea academicianului Răzvan Theodorescu.

Sigur, poţi să-ţi iei viaţa literară pe cont propriu, “din fragedă  pruncie”, poţi să vrei să descoperi singur Americi…. Dar de ce să pierzi vremea, de ce să nu profiţi de şansa de a fi contemporan cu anumiţi oameni, pe care îi simţi aproape, de la care ai ce învăţa în linie directă, fără intermediari. Ai nevoie de repere, ca să nu rătăceşti. Iar clipa cea repede ce ni s-a dat poate trece chiar foarte repede, şi nu ne mai rămâne timp să ne dumirim ce ni se întâmplă, iar când reuşim acest lucru, poate că e prea târziu.

Dumnezeu a fost şi bun cu mine, mi-a dat într-o parte, în contul celorpe care mi le-a luat pe de altă parte. Nu e uşor să rămâi orfan de mamă la 14 ani!

Dar şansa nu vine singură. Nu bate la uşă să te roage s-o laşi să  intre. Trebuie să mergi în întâmpinarea ei, ori eu cred că acest lucru l-am făcut.

-Puteţi să-mi schitaţi un eventual portret al unui mentor spiritual pe care l-aţi avut?

– Nu, n-aş  putea să fac, nici nu îndrăznesc să încerc. Eu nu am avut un mentor, eu am avut repere, iar reperele nu au fost doar oameni, au fost şi cărţi. Oricum, pe lângă cei invocaţi până acum, trebuie să-l amintesc pe părintele N. Steinhardt de la Rohia. El mi-a fost mentor discret, prin cărţile sale, prin şoaptele sale de duhovnic, care erau şi binecuvântare pentru mine. Dar eu m-am sprijinit adesea şi pe cei mai tineri de cât mine, m-am hrănit din tinereţea lor, din visele lor.

-Ce alţi colegi aveaţi în redacţie şi cum era atmosfera de la revistă?

– Sigur, figura proeminentă şi pitorescă o reprezenta Emil Hurezeanu, parte şi a grupării “Şcoala ludică”, un fel de apendice al spiritului echinoxist.

În redacţie, din aceeaşi generaţie cu mine, era Silvia Balea, Mircea Benţea, dar şi alţii, de la alte secţii şi facultăţi: Andrei Zanca, Cristina Felea, cărora li s-au alăturat în timp Ion Mureşan, Marta Petreu, Constantin Săplăcan, Helmuth Britz, Ion Milea, Iulian Boldea… Lista e destul de lungă…Cel cu care trăgeam la “galere” a fost însă Dorin Serghie, de la Filosofie, un prozator caustic, rebel, cu care am dus şi greul administrativ al revistei şi pe cel tipografic. Ucenicia din tipografia clujeană, unde “trăgeam” Echinoxul, mi-a prins bine toată viaţa.

Cred că  noi am fost ultimul val de echinoxişti autentici, pentru că, la puţină  vreme după terminarea facultăţii, a fost decapitată şi conducerea revistei, ori Echinox fără Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, nu mai putea fi Echinox, ci doar un fel de Echinox cu năut.

Atmosfera echinoxistă era un amestec de sobrietate, impusă de o anume “rigiditate” a lui Ion Pop, de ludic, impus de Ion Vartic, şi de verva jovială, rafinată, a lui Marian Papahagi.

Iar noi, fiecare în parte, ne altoiam pe acest trunchi, devenind o echipă, pentru că  Echinoxul era o echipă, cu individualităţi însă bine marcate. Echinoxul nu a fost niciodată un cor, deşi a avut o voce puternică, singularizată, în peisajul presei culturale.

-Consider un privilegiu pentru un tânăr de a fi angajat la o revistă literară, pentru că-i oferă posibilitatea de a participa activ şi efectiv la acea atmosferă efervescentă existentă într-o redacţie. Cu ce s-a schimbat munca redacţională de atunci faţă de cea de acum? Mai există acelaşi entuziasm, tinerii redactori mai au aceleaşi repere deontologice? Ce-l face pe un tânăr absolvent al Facultăţii de Filologie ori Ziaristică să aleagă profesia de redactor, de curând inclusă în Nomenclatorul de profesii?

-Nu, profesia de redactor are vechime, ea a dus şi înainte şi după decembrie 1989, autoritate, prestanţă, putere, unora le-a adus şi avere, cum au fost destui care au târât gazetăria în noroi, în compromisuri, în mercenariat.

Profesia de scriitor n-a existat în numenclatorul de funţii înainte de 1989. Acum există, dar ce folos? Aţi auzit pe cineva să angajeze scriitori? Scrisul e o chestiune privată, neremunerată.

Gazetăria de ieri nu mai seamănă prea mult cu cea de azi. E o altă  lume, una cu transformări radicale sub ochii noştri. Poţi să  fii redactor la o publicaţie şi nici să nu treci prin redacţie, decât, eventual, să-ţi negocizi leafa cu patronul!

Dar nu vreau să mă refer la gazetăria cea de toate zilele, ci la cea culturală, care ne interesează în primul rând.

Pentru noi, vetriştii, viaţa redacţională însemna întâlniri zilnice, discuţii de multe ori prelungite dincolo de redacţie în localuri, la “Grand” ori la “Predeal”, adesea până spre miezul nopţii, cu chelneri care nu ne dădeau afară, chiar dacă ora închiderii la un moment dat era 22,00.

Redacţiile multor reviste culturale de acum sunt ficţiuni, ele nu există  decât cel mult fizic, redactorii se întâlnesc întâmplător, în grabă, revistele nu le sunt decât o altă slujbă, leafa din care trăiesc o iau din altă parte…

Vatra, la Târgu-Mureş, parcă nici nu mai există pentru viaţa culturală. Parte din redactorii ei nici nu i-am văzut în public, la întâlniri literare, la acşiuni de promovare a cărţii, a lecturii. Mă şi întreb dacă nu sunt cumva şi ei nişte ficţiuni şi nu există în realitate?

Reviste literare apar şi dispar, ori se tipăresc la voia întâmplării, în funcţie de  (re)sursele financiare. Împătimiţi ai presei culturale de ieri au înfiinţat reviste pe care le tipăresc numai ei ştiu din ce bani şi cu ce eforturi. Cei mai mulţi însă sunt veterani, prea puţini sunt tinerii care se înhamă la corvoada editării unei publicaţii literare.

Variantele electonice aproape că suprimă elenurile de a tipări reviste. Apoi, sunt atâtea formule în care autorii săşi facă cunoscute producţiile literare încât nu prea mai manifestă interes pentru acestea. Când e atât de simplu să ai blogul tău şi să “bloguieşti” în el orice?!

Eu am luat pe cont propriu editare revistei Vatra veche, cu un entuziasm adolescentin de altădată. Constatarea mea, la nici doi ani de la apariţia revistei, e că, totuşi, prestanţa unei publicaţii culturale mai are încă tentaţiile ei, că mai sunt încă destui împătimiţi care vor să publice în reviste culturale, că provincia revistelor culturale a reuşit să iasă din provincialisme, deschizându-se spre orizonturile largi ale lumii, graţie facilităţilor Internetului, reuşind atragerea de colaborări prestigioase, în paralel cu susţinerea şi promovarea valorilor locale.

Nu ştiu ce l-ar putea atrage pe un tânăr absolvent de ziaristică spre o anume redacţie?! Oricum, absolvenţii unor astfel de facultăţi nu prea ajung la reviste de cultură. Ei sunt (de)formaţi ca să facă gazetărie cotidiană, de uzură, de senzaţional ieftin, omorându-şi şi dramul de resurse creative, marginindu-se la tipare jurnalistice stereotipe şi la un limbaj sărac, adesea maidanez!

-Vă imaginaţi viaţa fără reviste literare?

– Nu, eu nu-mi pot imagina cum ar putea arăta viaţa literară fără revistele ei, ceea ce nu înseamnă că o astfel de perspectivă nu e posibilă. Deşi, Internetul nu va lăsa entuziasmele să moară, iar revistele literare să dispară. Ele vor fi altceva, dar vor exista cât va exista literatură pe lumea asta formule în care scriitori să-şi scoată “marfa” în public…

-Cum arăta în imaginaţia Dvs. de copil născut şi crescut în Chintelnic, un scriitor adevărat? V-aţi închipuit vreodată  în vremea aceea, că el este aparent, un om ca toţi oamenii sau l-aţi înconjurat de legende? Ce are special un scriitor, faţă de ceilalţi oameni?

– În copilărie, pentru că scriitorii din manualele noastre erau nu mai erau în viaţă, îmi imaginam că doar după ce moare cel care scrie ajunge în manuale. Şi, într-un fel, nici moartea nu ajunge! A fost o minune prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase, la Bistriţa, într-o lună a cărţii la… sate.

Pentru mine, copilul, toţi scriitorii erau adevăraţi, altfel nu ajungeau în manuale. Dar, în plus, mi-i imaginam ridicaţi deasupra tuturor, nişte apostoli ai cuvântului, nişte oameni complet diferiţi de ceilalţi, cu puteri peste cele îngăduite muritorilor de rând. Aproape credeam că ei sunt nişte sfinţi.

Nu mi-a trebuit însă mult ca să descopăr că dincolo de scrisul lor, de cărţile lor, scriitorii sunt oameni ca toţi oamenii, au problemele lor, multe comune cu cele ale oamenilor fără carte, că şi ei trebuie să trăiască, împărtăşindu-se din toate lipsurile celorlalţi, că n-au parte de privilegii, de avantaje, că nu-i scuteşte nimeni de nimic – nici primăria de taxe, nici furnizorii de energie electrică, de apă, de gaz, de telefonie de plata facturilor. Că dacă intră într-un magazin şi ei trebuie să plătească ceea ce cumpără. În plus, faţă de cei mulţi, scriitorul mai are şi “defectul” de a fi un seismograf emoţional care receptează pentru sine suferinţele celorlalţi, le percepe în toată acuitatea lor ca şi cum i s-a întâmpla lui.

Mai mult, am descoperit că lumea literară nu doar că nu e un spaţiu paradisiac, ba chiar că e un veritabil infern. Că firescul e excepţie, cum ar zice, iată, un critic mai ieri de notorietate şi autoritate, iar azi aproape uitat: Mircea Iorgulescu.

-Mie personal, de pildă, mi-ar fi plăcut să lucrez într-o tipografie, să particip efectiv la naşterea cărţilor, indiferent de munca pe care aş fi făcut-o acolo. Doar să stau în preajma maşinilor de tipărit, să văd pe viu cum se naşte o carte.  Într-un fel am lucrat cu obiectul finit, în mijlocul cărţilor, ca bibliotecară, prilej cu care mi-au trecut prin mână, mai toţi scriitorii români şi străini. Nu-mi imaginez viaţa fără cărţi iar din punctul acesta de vedere mă simt privilegiată. Credeţi că sunteţi un privilegiat, un om care a făcut ceea ce a dorit mai mult în viaţă?

– Da, mă  cred un privilegiat! Mi-am urmat chemarea, am refuzat oferte care poate că mi-ar fi adus o viaţă îmbelşugată, mulţumindu-mă  cu privilegiul de a rămâne crdincios cărţii. Înainte şi după  naşterea ei.

Biblioteca m-a ţinut în viaţă, casa mea e acum şi bibliotecă şi muzeu de artă – mii de cărţi, zeci de picturi, icoane îmi veghează liniştea şi neliniştile.

Am tipărit, ca editor, peste 1500 de cărţi. Cum Dumnezeu să nu mă consider un privilegiat?! Atâtea cărămizi pentru templul culturii româneşti. Mai mari sau mai mici, aceste cărămizi întăresc zidul care înfruntă impostura, maidanizarea, manelizarea vieţii, pauperizarea spirituală.

Unii cred că se poate trăi fără cărţi. Viaţa ne-a demonstrat chiar că se poate. Dar oare merită?

Cel mai mult mi-am dorit, din liceu, să scriu cărţi. Să tipăresc cărţi. Am reuşit să fac mult mai mult decât mi-am visat, decât mi-am dorit. Cum să nu mă consider un privilegiat?!

-Aţi scris lucrări fundamentale pentru cultura românească. Sunteţi un om cu conştiinţa datoriei împlinite? Dacă n-aţi fi făcut jurnalism, ce v-ar fi plăcut să faceţi în viaţă?

– Am scris cărţi. Unde se vor aşeza ele în raftul culturii româneşti, nu ştiu. Sper să nu ajungă să le îngroape praful, să-şi găsească mereu cititori.

Cred că  am reuşit să-mi achit datoriile, chiar dacă nu mi-am propus cheltuieli pe care să nu le pot plăti.

Am plătit cu viaţa mea pentru cărţile mele şi ale altora. Din punctul acesta de vedere am sentimentul datoriei împlinite.

Nu-mi imaginez viaţa mea altfel decât aşa cum am trăit-o. Decât o alta, m-ai bine să nu mă fi născut. Această viaţă mi-am trăit-o până acum în slujba scrisului – publicaţii, cărţi… Scriind, deci creând, ai o fărâmă din forţa divină – creezi lumi, te apropii într-un fel de Dumnezeu, îl imiţi, după puterile tale scriitoriceşti. Ca jurnalist, depui mărturie pentru lumea pe care ai însoţit-o pe o porţine de traseu, atât cât ţi-e îngăduit, ca muritor.

-O întrebare personală: în tot demersul Dvs. literar, care presupune obligaţiuni, jertfe, dăruire totală, seriozitate maximă, timp pentru documentare, deplasări în diferite locuri pentru a stabili contacte cu scriitorii, aţi fost înţeles de cei apropiaţi şi de cei din jur?

– De cele mai multe ori da. Sprijinit, susţinut. Ei mi-au dat încredere, putere, curaj să merg mai departe, să trec obstacolele care n-au fost puţine.

Viaţa de scriitor presupune şi acceptarea unor, n-aş vrea să le spun sacrificii, renunţări, mai degrabă, pentru tine, pentru alţii. Pentru că scrisul, dacă ţi-l asumi cu responsabilitate, confiscă. O confiscare pe care ţi-o asumi şi pe care nu o percepi ca atare, câtă vreme cei din preajma ta te fac să nu realizezi că i-ai privat de ceva ce li se cuvenea!

-Sunteţi un om curajos, Nicolae Băciuţ? Ce înseamnă curajul literar? E mai mult decât cel civic?

-Nu sunt un om lipsit de curaj. Nu în măsura în care ar fi trebuit să fiu curajos în multe îmrejurări, în care o mică laşitate, o mică trădare e mai valoroasă decât voinicia?!

Nu merită  să fii curajos când duşmanul tău nu intră în luptă  cu arme la vedere, când el n-are onoarea luptei adevărate. Curajul are preţ doar dacă îl raportezi la nobleţe. E prostie şi nu curaj să te lupţi cu monştri pe care viaţa ţi-i scoate în cale. E oare laşitate să-i ocoleşti, lipsă de curaj, înţelepciune, adaptare?! Curajul literar?! Am spus că e un act de curaj să continui să scrii, când vezi cât teren pierde lectura!? Laşitate e să abandonezi scrisul, dezarmat de adversarii cărţii, scrisului.

Nu e semn de curaj, ci o biată îndrăzneală să încerci să  te impui prin ceea ce scrii, să-ţi faci cunoscut scrisul, luptându-te cu toate potrivniciile oricăror tranziţii.

E îndrăzneală  să încerci partituri literare noi, să experimentezi, cum îndrăzneală e să resuscitezi formule literare care pot părea unora epuizate, expirate. Iar tu să le dai strălucire.

Curajul scriitorului, în regimul comunist avea alte conotaţii. N-au fost însă prea mulţi curajoşi care să se înscrie în acestea.

-Se ştie că un scriitor, dacă nu-şi dăruieşte şi ultima brumă de timp operei sale, nu ajunge la performanţă. Când aţi mai avut vreme pentru celelalte obligaţii civile?

– Doamna Cezarina, eu nu mi-am prea dormit viaţa aceasta. Şi acum, când vă scriu, e sâmbătă dimineaţa, la ora 5,00. Câţi scriitori sunt la masa de lucru la ora aceasta? La 9,00, la Gurghiu, mă voi întâlni cu un autor şi cărţile sale, la 11,00, mă voi revedea cu cei cau care ieri am participat, la Reghin, la un simpozion despre personalităţi ale vieţii culturale reghinene. Vom vizita singura biserică de lemn din Reghin, o biserică cu hramul “Sf. Nicolae”, ridicată de Petru Maior.

După  amiază voi tăifăsui cu Melania Cuc, la Archiud, unde s-a retars peste vară să picteze şi să scrie, şi-i voi duce cartea sa, “Jurnalul de la Păltiniş”, pe care i-am tipărit-o.

Spre seară, mă voi întoarce la masa de lucru. Încep să tehnoredactez şi să corectez Vatra veche 7. Cam aşa arată zilele mele. Lungi, diverse, substanţiale, rareori în irosiri de timp. Când fac ceva, nu mă lălăiesc, nu mă fac că lucrez pentru că alţii se fac că mă plătesc. Eu chiar lucrez, cu drag şi cu spor, fiindcă îmi place ceea ce fac, nu mă plictisesc, iar asta îmi dă energie, mă scuteşte de uzură, inclusiv fizică.

-Aţi cunoscut o sumă de scriitori de maximă importanţă. Peste o sută au fost incluşi în “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, apărută în 2005, la Editura Reîntregirea şi reeditată, iar acum, editată online. Această exprienţă v-a îmbogăţit? Aţi fost dezamăgit de vreuna din aceste personalităţi?

-A fost o experienţă fundamentală. Mă laud că am avut inspiraţia să mi-o asum. Regret că n-am plecat din start cu ideea unei astfel de istorii. Alta ar fi fost strategia şi mult mai mulţi scriitorii cu care aş fi dorit să dialoghez. Dar cum te puteai gândi, înainte de 1989, că o astfel de istorie ar putea fi tipărită? Dialogul literar nu a fost pentru mine sarcină de serviciu, niciodată, nici când eram la Echinox, nici când am fost la Vatra. Cu mici excepţii, eu am ales pe cei cu care am dialogat. Cu Mihai Beniuc, Ioan Alexandru, am dialogat pentru vatra, la cererea lui Guga. Mă mai trimisese şi la Constantin Noica, dar nu mi-a fost accesibil. Erau testele pe care mi le-a făcut, înainte de a mă angaja la Vatra. De vreme ce m-a angajat, în toamna lui 1983, înseamnă că a fost un test pe care l-am trecut. Am fost dezamăgit de Adrian Păunescu, dar mi-a trecut. Era pe creasta valului, era în vogă Cenaclul Flacăra, iar viaţa ne-a întâlnit, eu încă student, ca membri în juriul Festivalului de poezie “Baladele Dunării” de la Galaţi, unde eu primisem anterior două premii pentru poezie, ale revistei “Luceafărul”, acordate de Cezar Ivănescu. A fost revoltat, nefiind de acord cu transcrierea interviului realizat la Galaţi şi pe care l-am publicat în Vatra. Nota lui din Flacăra, putea să-mi aducă, pe vremea aceea neplăceri. Îi trimisesem interviul pentru corectură, a neglijat să-mi retrimită textul corectat, iar Guga l-a publicat fără să mai aştepte textul de la Păunescu, mult prea ocupat cu revista şi cu cenaclul Flacăra. Detaliile acestea sunt şi în “Istoria…” pe care aţi invocat-o, o carte frumoasă, în două volume, aproape o mie de pagini. Acum, cu interviurile pe care le-aş adaăga, m-aş apropia de două mii. Câtă viaţă, atâta literatură e în această “Istorie…”. Cu unii scriitori am realizat chiar cărţi individuale de dialoguri: N. Steinhardt, Ion Vlasiu, Nicu Caranica, Mihai Sin.

-Pe un scriitor îl cunoşti din suma cărţilor sale. Consideraţi că ele vă reprezintă? Au rămas goluri în biografia Dvs. care nu au fost acoperite de experienţa unei cărţi?

-Cu bune şi cu mai puţin bune, cărţile mele mă reprezintă. Am cărţi  începute şi nefinisate, am manuscrise pe care le-aş aduna şi le-aş pune între coperţi. Eu nu sunt prea optimist în privinţa posterităţii. Aş muri fericit dacă îmi va fi îngăduit să trăiesc încât să-mi fac eu rânduială în manuscrise, să nu las bătăi în seama altora. Deşi nu cred că o să-i doară pe urmaşii noştri capul de cărţile şi biografiile noastre. Nu o să aibă timp suficient pentru ale lor treburi. Priviţi în prezent şi observaţi câţi scriitori importanţi sunt îngropaţi în uitare, câţi scriitori de mai ieri sunt aruncaţi din rafturi!

Am lucrat la o carte, într-un pelerinaj pe la biserici din Basarabia, Bucovina şi Ucraina, “Crucea între seceră şi ciocan”. Am amânat-o şi acum nu-mi mai găsesc nici timp nici suflu pentru ea. Dar nu rămân dator pentru această experienţă, care se alătură altora – pelerinajul la Muntele Athos, în Ţara Sfântă, în Palestina, în locuri cu semnificaţie religioasă din Asia Mică, din Grecia, datorate Î.P.S. Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, care mi-a rânduit astfel de întâlniri admirabile, cu generozitate şi încredere în aşteptările mele.

-Negreşit, prin natura profesiei de ziarist, aţi pus mai multe întrebări decât vi s-au pus Dvs. de către alţi colegi de breaslă. Vă îndreptăţeşte acest lucru să vă consideraţi un bun cunoscător al  psihologiei scriitorului, având în vedere că aţi cunoscut atâtea tipologii de autori?

– Nu asta a fost ţinta căutărilor mele, întâlnirilor mele cu scriitorii. N-am vrut să le fac radiografii, nici sociologie literară. Nici n-am prea mers în calitate de ziarist să stau de vorbă cu scriitorii. Tânărul scriitor ce eram a început să intre în dialog cu scriitori care reprezentau ceva pentru viaţa literară. S-a întâmplat, în câteva rânduri, cu Florin Mugur, cu Laurenţiu Ulici, să devin din cel care pune întrebări în cel întrebat. Nu-mi prea amintesc ca unor ziarişti să li se fi întâmplat astfel de răsturnări de situaţie, atunci când au luat interviuri unor scriitori. Am fost perceput ca un partener de dialog, nu ca un reporter, am provocat dialoguri, nu interogatorii.

-Citindu-vă parte din operă, am sentimentul că vă cunosc dintotdeauna. Ba uneori, mutatis mutandis, am avut strania senzaţie că eu am scris unele fraze. Consideraţi că aţi atins în scrierile Dvs. – cel puţin în publicistică şi critică şi istorie litrară – problemele fundamentale, valabile pentru orice scriitor?

– Nu, Doamne fereşte, nici nu mi-am propus aşa ceva. Am abordat probleme din unghiuri diferite, le-am tratat într-o manieră în care, iată, mă întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă şi cu dv.

Ni se întâmplă  însă adesea lucruri ca acesta în care suntem implicaţi acum, dialogând, să cunosc pe cineva fără să-l fi întâlnit vreodată.

Ceea ce mi se întâmplă în cazul de faţă este de-a dreptul straniu, uluitor.

M-am trezit, dintr-o dată, puricat de dv., cu aplecare, cu minuţiozitate, cu pertinenţă, surprinzându-mă, lăsându-mă fără replică.

Mi-aţi devenit apropiată pentru că am simţit că aţi intrat în rezonanţă cu scrisul meu, că i-aţi simţit energiile, devenind nu doar judecător ci şi ambasador al cărţilor mele. Dacă ar fi să mă iau doar după numărul postărilor în diverse locuri create pe “liniile” de comunicare ale internetului, de reacţiile celor care au citit ce aţi scris despre cărţile mele, unii dintre ei descoperindu-mă cred graţie modului în care dv. Aţi considerat oportun să mă împingeţi pe scena cititorilor.

-Vă consideraţi un original în scriere? V-aţi ferit de “cărările bătătorite”? Ce părere aveţi de aserţiunea: “Şi dicţionarele sunt locuri comune”! Vă descurajează acest lucru sau vă stimulează în găsirea unui limbaj original care, totuşi, să vă definească?

-Am încercat să fiu eu însumi. În bună măsură cred că am reuşit deşi spunem şi noi adesea “nimic nou sub soare”. Uneori rămân imprimate în mintea ta lucruri care te-au impresionat puternic ca apoi, peste timp, acest mod de înregistrare, să producă vibraţii proprii, dar care sunt în strânsă conexiune cu ceea ce au spus alţii. Nu sunt întru totul ale tale, nu sunt strict originale.

Orice scriitor responsabil încearcă să evite locurile bătătorite, cine se complace în a fi epigonul cuiva, oricât de mare ar fi acest cineva!?

Când scriu, mă raportez la mine însumi, traduc în cuvinte proprile mele trăiri, emoţii, fantasme.

-Dacă ar fi să vă faceţi un autoportret, cu ce trăsătură de caracter aţi începe, şi pe care aţi omite-o, din motive lesne de înţeles?

– Sunt un om exigent cu el însuşi. Autoportretul pe care l-aş semna n-ar omite nimic, dar nici n-ar face ierarhii ale trăsăturilor mele de caracter. Nu aş pune vreo trăsătură de caracter la început şi niciuna nu ar fi încheietor de pluton. E democraţie în acest sens.

Dacă  ar fi să dau curs cu seriozitate întrebării dv., un astfel de “autoportret” ar fi tema unei cercetări laborioase, ştiinţifice, care ar trebui să evalueze ceea ce sunt eu în raport cu mine însumi, cu munca mea, cu semenii mei.

Să evaluez cât sunt de sincer, de cinstit, de altruist, de egoist, dacă  am spirit de iniţiativă, dacă am simţ al răspunderii, sârguincios, rutinat, complexat, leneş, optimist, timid, îngâmfat, arogant, modest, lacom, smerit, capricios, încăpăţânat, tolerant, sensibil, înfumurat, încrezut, receptiv, exigent, cât sunt de pragmatic, mercantil, capabil să mă integrez, să mă armonizez în mediile în care mă mişc – iată doar câţiva dintre parametri pe care ar trebui să-i iau în calcul ca să vă răspund la întrebarea dv.

Şi-apoi, poate că ar fi necesară şi o perspectivă diacronică, o analiză a evoluţiei trăsăturile de caracter, pentru că  acestea nu sunt un dat, se dobândesc prin educaţie, sunt condiţionate de mediul de manifestare etc.

Ar fi mult prea mult pentru ceea ce presupune un interviu.

-Sunteţi un om dificil în relaţie cu scritorii, cu redactorii, cu prietenii?

-Exigent înainte de toate. Firesc în toate cele. Partener mai apoi, frate cu colegii, cu scriitorii. Devotat cu prietenii.

-Cât de greu se ajunge, Nicolae Băciuţ, la sufletul Dvs.?

-Foarte uşor. Nu accept însă pe cei care vor să intre cu cizmele şi alea pline de noroi. Eu îmi pun mereu sufletul pe tavă, vreau să dau mai mult decât primesc, sunt chiar voluntar în sensul acesta.

Numărul de telefon pentru a ajunge în sufletul meu e public şi eu nu închid niciodată telefonul şi nici nu las să i se descarce bateria.

Nu am nimic de ascuns. Unii ştiu despre tine şi ce n-ai făcut, cum să  ascunzi ce ai făcut?

-Corespondenţa Dvs. literară constituie un adevărat Tezaur şi  ar putea constitui obiectul unui Epistolar. Sunt documente unicat pe care, oameni precum Nicolae Steinhardt,  v-au făcut privilegiul de a vă considera vrednic de asemenea dar.  V-aţi gândit vreodată să publicaţi o eventuală Istorie a literaturii române în scrisori?

-Sincer, nu m-am gândit, fiindcă nu aş avea din ce o face. Îmi rămâne mie bucuria unor scrisori de la oameni dragi, care au însemnat pentru mine sensul de a fi.

De multă vreme lumea nu mai scrie scrisori. Până şi eu am uitat când am scris ultima scrisoare « de mână ». În schimb, am publicat o carte, “Email & email”, care cuprinde corespondenţa mea cu un tânăr autor, critic, eseist, cu care am lucrat la cartea de debut. E o carte despre procesul de naştere al unei cărţi, un fel de lecţie pentru cei care tratează cu superficialitate mecanismele editoriale.

Dar corespondenţa electronică e altceva, ea e privată de întreg ritualul corespondenţei clasice, inclusiv cel temporal. Câtă vreme putem coresponda în timp real, suntem mai superficiali, mai neglijenţi… schematici…

Genul epistolar a devenit deja altceva, iar epistolarele electronice pot face istorie, dar nu mai fac prea multă… literatură.

-V-aţi implicat şi în teatru. Ce a însemnat teatrul pentru Dvs., o pasiune, un câmp de desfăşurare a simţămintelor,  o întâlnire cu marii dramaturgi, cu marii actori, sau pur şi simplu o specie a literaturii de care aţi vrut să vă ocupaţi?

-Am “jucat” teatru din fragedă pruncie. Am fost Prinţul Calaf, din Prinţesa Turandot, de Carlo Gozzi, prin anii şaizeci, în  şcoala primară. Nici nu ştiu dacă visam să fiu actor, dar îmi plăcea să recit, învăţam poezii pe de rost. În 1966, la Centenarul naşterii lui Coşbuc, am “jucat” într-o dramatizare după “O scrisoare de la Muselim Selo”. În liceu şi după, o vreme, la Bistriţa, am jucat în trupa de teatru a Casei de Cultură a Tineretului, în trupă cu un alt poet, Virgil Raţiu. În anul întâi de facultate, cu o trupă a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, condusă de Gelu Cârlig, am luat locul I la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Timişoara, cu un montaj liric.

Cu Ion Cristoiu, la un Festival Naţional de Teatru am realizat publicaţia “Gong”…

Mai bine de un deceniu am predat la Universitatea de Artă Teatrală  din Târgu-Mureş, secţia teatrologie…

Teza mea de doctorat la care lucrez este despre Caragiale, Ibsen şi Cehov.

Nici nu-mi vine să cred, acum, când fac acest inventar, cât de aproape am fost de teatru mereu, fără a-mi fi dorit să fiu nici actor, nici regizor. Mi-a dat târcoale textul dramatic, am avut şi un vis ciudat, în care am scris o piesă de teatru, replică cu replică. A fost cumplit, când m-am trezit. Nu m-am ales decât cu nişte resturi de vis, n-am mai putut aduna ceva coerent.

-Dar poezia, reprezintă pentru Dvs., ceva mai mult decât celelalte genuri şi specii literare pe care le-aţi abordat? Mai mult decât publicistica, bunăoară?

– Eu respir poezie. Acesta e modul meu de a fi. Trăiesc, locuiesc poetic humea aceasta, cu ar spune Hölderlin. Din când în când, mai şi scriu poezie. Aş vrea să fiu perceput mai întâi ca poet şi pe urmă celelalte!

Publicistica e un exerciţiu cotidian, care salvează nevoia de implicare, pe care poezia un o poate satisface.

-Sunteţi o personalitate culturală bine consolidată, nu numai prin activitatea de la “Vatra”, dar prin tot ce aţi scris. Consideraţi că se mai poate adăuga ceva personalităţii Dvs. sau aţi epuizat întreaga gamă de mijloace de expresie pentru a vă defini?

– Am mari restanţe. În primul rând multe manuscrise pe care nu am mai avut timp să le revăd şi pe care le-am pus deoparte pentru vremi mai bune. Mai bune pentru mine şi nu în legătură cu nimic dinafară, ci totul dinlăuntrul meu.

În urmă cu mai bine de două decenii am predat un volum de proză scurtă Editurii Albatros. Au venit evenimentele din decembrie 1989 şi s-a pierdut urma manuscrisului. Vreau să-l reiau, vreau să finalizez mai multe proze pe care le-am schiţat de-a lungul anilor… Aş vrea să mai am timp să-mi termin măcar piesele de teatru pe care le am în ciornă.

Aştept un timp în care să-mi reiau nişte lecturi, încerc să ţin pasul cu cărţile care apar, ţin să nu las Vatra veche să  se piardă…

Iar toate acestea, nu de dragul de a „îngrăşa” nu ştiu ce „personalitate”, ci pentru că aceasta este viaţa mea şi eu vreau să trăiesc în timpul vieţii mele, cum ar spune un mucalit, respectându-mi condiţia de om care s-a bucurat de şansa de a gusta din miezul cuvintelor.

-Care ar fi locul Dvs. în O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, deşi aceasta nu urmăreşte vreo ierarhizare valorică ori de altă factură? Consideraţi că vi se cuvine un loc, ori aveţi încredere în posteritate care va stabili locul fiecăruia?

– Între ceilalţi, în ordine alfabetică. Restul e dezordine. O societate care a bulversat ierarhiile şi respectul pentru valoare un putea să  un-şi pună amprenta şi pe viaţa literară. Citiţi istoriile care s-au scris în ultima vreme, aproape nişte comedí ale literaturii.

Valorile se cern, se aşează în timp, dacă va mai avea cineva puterea să facă vreodată ordine în historia literaturii române. Măcar a celei contemporane, pentru că reconsiderările unor alte perioade sunt dezarmante prin dispreţul manifestat faţă de autorii canonic, trataţi din vârful limbii/ pixului, cu autoritarism stalinist, cu dispreţ suveran de inşi care un au dovedit că ar reprezenta pentru cultura română mai mult decât categoria papiţoi, fanfaroni…

Mie un mi se cuvine nimic, pentru că un există cineva care să împartă “indulgenţe” literare. Trăim în plin dadaism moral, cu găşti literare sordide, cu “băieţi deştepţi”, care fac comerţ literar ilicit, fără plata impozitului pe onoare.

Doamna Cezarina, noi suntem nişte visători. Praf şi pulbere se va alege din noi când vom fi oale şi ulcele!

Cine credeţi că ne va mai purta nouă de grijă?!

-Cultura v-a dat soliditate, profunzime în idei şi în exprimare şi o anumită  înţelepciune. Credeţi că aţi folosit-o în sensul cel mai înalt? Cu alte cuvinte, câte pietre credeţi că aţi depus la edificiul culturii româneşti?

– Eu am lucrat cu nisip şi am încercat să adaug cât mai mult ciment. Or mai fi rămas şi pietricele în nisipul acela. Ori “Pietre pentru templul meu”.

Distinsă  doamnă, fireşte, mă gândesc şi la posteritate, dar mi-ar fi de-ajuns ca măcar în timpul vieţii mele să mă ştiu că zidar, că pot clădi ceva în sufletele oamenilor.

Tot ceea ce am făcut, m-am străduit să fac cu responsabilitate. Un mi-am bătut joc nici de minca mea, nici de timpul celor care şi-au rupt din zi şi din noapte să mă asculte, să mă citească, să fie alături de mine ca să ne mântuim mărturisindu-ne.

-Nichita Stănescu spunea: “Aş minţi dacă  aş spune că nu regret nimic, dar iarăşi aş  minţi dacă aş spune că  regret ceva.” Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi făcut/ scris până acum? Regretaţi că nu aţi scris ceva?

-Regretele un folosesc la nimic. Eu încerc să un las loc de regrete şi să dau ce e mai bun din mine. Sigur, niciodată nu o să fiu mulţumit cu cât şi ce am scris.. Mai era loc pentru mai mult, pentru mai bine, dar un regret ce n-am scris, nu vreau să am regrete pentru ce am scris!

-De fapt, cine sunteţi Dvs. Nicolae Băciuţ, dincolo de omul de cultură?

-Un om între oameni. Cu calităţi şi defecte, cu împliniri şi neîmpliniri, cu tabieturi neconforme cu legile simandicoşilor. Îmi place să trăiesc simplu, să fiu privit cu sinceritate, să am parte de o viaţă liniştită, între toate neliniştile veacului, să-mi pot vedea de scris/citit, să nu-mi pierd prietenii, să nu aduc prejudicii sau jigniri, cu bună ştiinţă, cuiva…

Vă rog modificaţi finalul:

Un om care speră să ajungă… bunic!

-Să  dea Dumnzeu, cât mai curând. Vă  mulţumesc iubite domnule Nicolae Băciuţ.

Târgu-Mureş, 3 iulie 2010

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s