MONITOR CULTURAL * on-line

~Adalbert Gyuris: „De vorbă cu Adrian Crânganu“

Adrian CRÂNGANU: prozator şi publicist, născut în 5 octombrie 1962 la Reşiţa. Din anul 1991 este ziarist. La început a fost redactor la „Timpul”, apoi la „Sud-vestul” (amândouă publicaţii din Reşiţa). Din anul 2008 este redactor şef la „Caraş-Severin în 7 zile” din Carasebeş.

L-am întâlnit pe Adrian Crânganu pe când era redactor la ziarul „Sud-vestul”. Apoi a devenit redactor şef la publicaţia mai sus amintită, însă el nu şi-a schimbat atitudinea, a rămas la fel de modest şi corect. Adi cum îi spun prietenii (mă bucur că şi pe mine mă include printre ei) este un tânăr silitor, scrie cu uşurinţă, este perseverent şi meseriaş în tot ce face.

„Am considerat întotdeauna că, înainte de a fi scriitor, sunt om.”

Adalbert  GYURIS: Crezi că scriitorul este obligat acum la un anumit tip de comportament?

Adrian  CRÂNGANU: Scriitorul, zic eu, la fel ca oricare alt om, nu cred că este sau că ar trebui să fie constrâns să facă ceva anume, cu atât mai puţin să fie oblogat la un anumit tip de comportament, să se înscrie în nişte şabloane. Generalizez pornind, în particular, de la cazul meu. Am considerat întotdeauna că, înainte de a fi scriitor, sunt om. Unul cu bune şi cu rele, cu calităţi şi defecte, cu limitele lui. Orice scriitor este, cred, un simplu om, care are în plus faţă de ceilalţi un har, un dar dat de Dumnezeu, pentru care el nu are niciun merit. Aşadar, tot om fiind, consider că ar trebui lăsat să se manifeste liber, aşa cum îi dictează conştiinţa. Faptul că e prozator sau poet n-ar trebui să însemne o povară, una socială vreau să spun, pentru că altfel orice artist duce în spinarea sufletului său o povară enormă. Dar lucrul ăsta nu se întâmplă în viaţa de zi cu zi, adică în relaţiile cu ceilalţi oameni. Scriitorul e scriitor în intimitatea lui, atunci când noaptea ori ziua, sau dimineaţa, se aşază la masa de scris şi creează. Un scriitor nu trebuie să vorbească ori să se mişte altfel doar pentru că e scriitor. Nu trebuie să părem, sau să ne facem nici mai deştepţi, nici mai frumoşi decât suntem în realitate. Vreau să înjur? Înjur, şi să ştii că chiar o fac, aşa cum, sunt absolut convins, fiecare dintre noi o face. Deci, ca să-ţi dau, sintetizat, răspunsul, el este: nu, nu cred că scriitorul este obligat la un anumit tip de comportament. Artistul trebuie să fie lăsat să fie el însuşi. Pentru că nu cred că un scriitor adevărat, refuz să cred că el ar putea face un lucru urât, sau murdar. Harul de care vorbeam puţin înainte, şi care face diferenţa dintre el şi oamenii de rând, pune cătuşe răului. Aşa cred.

– Scriitorii sunt mai buni cu cât revin la dispute estetice sau sunt duşi de val?

– Cum să-ţi răspund la întrebarea asta? Lasă-mă să mă gândesc puţin. Aici cred că ar  trebui să-ţi vorbesc despre două lucruri distincte. Eu, personal, cred în literatura bazată pe dispute estetice, fie ele şi mai vechi, fiindcă din întrebarea ta am înţeles că la asta te referi. Eu cred într-o literatură care, scrisă acum patruzeci, treizeci sau douăzeci de ani stă în picioare şi azi, şi nu într-o literatură de conjunctură, una de moment, scrisă de, aşa cum ai spus, prozatori ori poeţi luaţi de val, înregimentaţi într-un curent în care intră singuri, de bunăvoie, doar pentru că e la modă. Peste zece ani, poate că stilul respectiv va părea demodat, şi asta în cel mai fericit caz, iar opera lor va fi privită cu îngăduinţă, dacă nu cu ironie. Spun asta fiindcă – şi aici intervine a doua parte a răspunsului – aşadar spun asta fiindcă, dacă eu cred într-o literatură bazată pe dispute estetice, alţii, dimpotrivă, consideră că o literatură bună e aceea a momentului, superficială, cred eu, una care să trateze evenimentele sociale care nu merg în trecut mai departe de un an sau doi. Asta, mi s-a spus, interesează pe consumatorul de literatură modern. Problemele de zi cu zi, tratate cu un limbaj cât mai simplu, mai direct şi mai de toată ziua, o literatură cu intrigi mărunte, conjugale, bârfe, în general ceva care să nu prea pună mintea cititorului la mari eforturi. Crede-mă că ştiu ce vorbesc. Tot ce ţi-am spus până acum nu e altceva decât rezumatul unei discuţii pe care am purtat-o, nu demult, cu un critic de la Bucureşti. Mi-a fost greu să înţeleg, dar, uitându-mă mai atent în jurul meu, am ajuns la concluzia, tristă pentru mine, că are dreptate. Oamenii sunt tot mai comozi intelectual. Dar el, criticul, se referea probabil la comerţul cu literatură, nu la literatura de bibliotecă, aceea care rămâne. Care durează. Între ele e, dacă vrei o comparaţie, diferenţa dintre un grăunte de nisip şi un munte. Dar asta e lumea în care trăim.

– Cum e să fii redactor-şef la „Caraş-Severinul în 7 zile”?

– Cum să fie? Ca la orice altă publicaţie. Nu e nicio diferenţă între munca de acum şi aceea de pe când eram redactor-şef la SUD-VESTUL. Cu toate că… Mă rog, înainte lucram la un cotidian, şi, crede-mă, asta însemna un ritm infernal, 16 ore de redacţie pe zi, fără sâmbătă, fără duminică, fără viaţă personală, şi, dacă asta vrei să auzi, fără să mai am timp pentru a mă ocupa de literatură. „Caraş-Severinul în 7 zile” fiind un săptămânal, chiar credeam, la început, că-mi va fi, logic, de şapte ori mai uşor. De unde! Condiţiile sunt altele, fac aproape zilnic naveta de la Reşiţa la Caransebeş, fac ceea ce n-am făcut în viaţa mea – facturi şi chitanţe, eu, care la matematică abia treceam clasa, închei contracte de publicitate, fac difuzare, prin urmare cred că nu greşesc prea mult dacă spun că sunt un fel de om-orchestră. Dar altfel nu pot să supravieţuiesc în lumea de azi a presei scrise. Uneori sunt atât de obosit, încât, seara, adorm în microbuz. Şi visez că ziarul meu a ajus la numărul 1.000.

– Ai structură de scriitor. Este un avantaj, te ajută la editarea publicaţiei la care lucrezi?

– Mda. Mă ajută şi mă şi încurcă, dar cred că mai degrabă îmi e de folos. E logic să mă

ajute, pentru că, prozator fiind, îmi e uşor să mă joc cu cuvintele, să jonglez cu ele, să le pun pe fiecare la locul potrivit. Iar una din sarcinile mele, ca redactor-şef, e să citesc fiecare text, fiecare literă  care intră în ziar, şi să aprob totul. Or, asta presupune să corectez, acolo unde e cazul. Aici mă ajută structura de scriitor de care vorbeai. Să îmbunătăţesc, zic eu, unele articole. Pe de altă parte, poate că intervenţiile mele pe texte le răpesc acestora din stilul frust, gazetăresc, pe care şi-l doresc cititorii, făcând articolul respectiv mai blând, ca limbaj, nu ca idee. Ca să mă înţelegi, eu intervin în forma, nu în conţinutul textelor, aşa că, zic eu, structura de prozator îmi pică bine în meseria pe care o fac.

– Care este ultimul pariu pe care l-ai pus cu tine?

– Că am să scot un ziar… „Caraş-Severinul în 7 zile”. Am pornit de la zero, de la nimic.

Eram doar eu şi o idee. Şi o voinţă imensă – nu-mi place să folosesc cuvântul ambiţie – de a reuşi. Am vrut un ziar, pentru că SUD-VESTUL s-a stins încet, pe nesimţite, un faliment soft dacă vrei, şi eu rămăsesem fără serviciu, cu salariul neluat de vreo patru luni, şi atunci mi-am zis că dacă tot e să fac ceva, măcar să fac ceva la care mă pricep. Şi cum lucrurile pe care cred eu că le fac cel mai bine e să scriu şi să fac ziare, pentru că, crede-mă, a face, a concepe un ziar e o cu totul altă meserie decât cea de redactor, m-am hotărât să scot un ziar. De o sută de ori – şi nu exagerez – am vrut să renuţ, şi tot de o sută de ori m-am adunat, m-am scuturat de praf şi am pornit mai departe. A fost cea mai mare provocare din viaţa mea. Am reuşit, peste o lună ziarul va împlini un an de la prima ediţie, iar acum suntem la numărul 48. După cum vezi, până la mia de numere din vis mai e. Dar dacă am ajuns la 48, până la 1.000 e floare la ureche.

– Crezi că mai există astăzi interesul pentru literatură?

– Din păcate, aici am să-ţi dau un răspuns trist. Cred că nu. Nici pentru proză, iar pentru poezie nici atât. Nu e de mirare, pentru că, în ultimii 20 de ani, am luat de la Occident tot ce avea el mai prost, deci şi dezinteresul pentru literatură, şi pentru artă în general. Lasă-i tânărului opţiunea să aleagă între o blibliotecă şi o expoziţie de pictură, să zicem, şi un bar ori un club, sau să stea, pur şi simplu, în faţa calculatorului, în cel mai fericit caz. Răspunsul îl ştii, nu trebuie să ţi-l mai spun eu. Şi dacă tot veni vorba, hai să-ţi povestesc o întâmplare. În vacanţa dintre clasele a VII-a şi a VIII-a, profesoara de Română a fiului meu le-a spus copiilor să citească măcar o carte – reţine, o carte în trei luni! –, iar la începutul anului şcolar, când a întrebat cine şi-a făcut tema, băiatul meu a spus că a citit Robinson Crusoe. Ceilalţi s-au uitat la el cu ochii cât cepele, dar cea mai şocată a fost profesoara. Ca să n-o mai lungesc, află că nimeni din clasă n-a fost nici măcar mustrat, iar fiului meu nu i-a spus nici măcar un „bravo!”… Ba au mai şi râs de el, şi colegii, şi, spre marea ei ruşine, profesoara, dacă un asemenea specimen se poate numi dascăl. Şi cred că prin asta am spus totul.

– Se poate vorbi şi azi despre condiţia scriitorului angajat politic?

– Uite, aici chiar că mi-ai ridicat mingea la fileu. Citesc acum cartea unui fost coleg de redacţie de la SUD-VESTUL, pe care a lansat-o acum aproape o lună, şi, culmea, e exact o carte cu subiect inspirat din viaţa politică atât de actuală, încât acţiunea ei începe în urmă cu un an şi se termină săptămâna asta, bănuiesc. Cum să-ţi spun, nu cred în angajarea scriitorului, nici în social, şi cu atât mai puţin în politic, nu cred în general, aşa cum ţi-am spus la început, în înregimentarea artistului în alt pluton decât acela al adevăratelor valori, cele care să dăinuie peste timp, chiar dacă, şi aici mă repet, poate că asta se cere acum pe piaţă. Peste zece sau douăzeci de ani nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de un Ion Iliescu, Traian Băsescu sau mai ştiu eu care alt preşedinte, ori de grevele sau mineriadele de acum doişpe sau treişpe ani, pentru că pe nimeni n-o să mai intereseze lucrurile astea. În plus, crede-mă, politica îi scârbeşte pe oameni în aşa măsură, încât cred că un bărbat mai degrabă ar citi o carte de bucate decât un roman cu un asemenea subiect. Cât despre latura socială, eu cred că ea nu mai există în România. Societatea, zic eu, înseamnă în primul rând solidaritate între oameni, iar la noi, ştii povestea, dacă a murit capra mea, de ce să nu moară şi capra vecinului… Deci nu cred în angajarea scriitorului, nici social, nici politic. Eu zic că scriitorii ar trebui lăsaţi să-şi facă treaba aşa cum simt ei, şi nu în alt mod. Pentru că scriitorii se nasc liberi, ei sunt nişte altfel de păsări ale cerului.

– Dragă Adi îţi mulţumesc pentru interviu şi fie ca prietenia noastră să dăinuie şi peste ani !

ADALBERT GYURIS

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s